Mircea Rusnac – Mişcări protestatare ale studenţilor timişoreni înainte de anul 1956

Marea mişcare a studenţilor din Timişoara din lunile octombrie-noiembrie 1956, declanşată în contextul desfăşurării revoluţiei anticomuniste maghiare, a reprezentat cea mai înaltă formă de protest faţă de regimul stalinist şi de ocupaţia militară sovietică din România acelui timp. După cum aprecia unul dintre istoricii acestei manifestări: „Mişcarea studenţească de la Timişoara din octombrie-noiembrie 1956 face parte, cu specificul ei distinct, din această dramatică rezistenţă deschisă, de masă, împotriva unui regim oprimator, total străin de tradiţiile democratice româneşti.” (1) În acelaşi timp, puternica acţiune studenţească din capitala Banatului nu izbucnise pe un teren gol, deoarece această regiune suporta cu mai multă greutate decât alte zone ale României duritatea regimului instaurat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Majoritatea studenţilor de la facultăţile din Timişoara proveneau din satele Banatului, a căror populaţie era profund marcată de sentimentul dreptului de proprietate. De asemenea, aici locuiau mai multe minorităţi, cele mai importante fiind cea germană, cea maghiară şi cea sârbă, care menţineau contactul cu ţările de origine şi conectau regiunea la contextul general al Europei central-răsăritene.

În consecinţă, amploarea măsurilor represive luate de regim a determinat în rândul populaţiei Banatului declanşarea unei puternice mişcări de rezistenţă, care s-a manifestat pe multiple planuri. Cea mai avansată a fost rezistenţa armată de lungă durată din Munţii Banatului, dar au mai existat şi alte forme, între care amintim constituirea de organizaţii secrete anticomuniste, răspândirea de manifeste împotriva regimului sau desfăşurarea unor acţiuni de sabotaj. „Mişcarea studenţească de la Timişoara din toamna anului 1956 a fost consecinţa directă a realităţilor dramatice impuse de regimul comunist în România şi o parte organică a formelor de acţiune deschisă împotriva acestui regim oprimator. Ea se aşează totodată în şirul unor mişcări studenţeşti începute încă din noiembrie 1945, care au definit studenţimea timişoreană ca o forţă social-politică democratică, angajată în combaterea noilor structuri, subordonate în totalitate intereselor sovietice, străine de tradiţia românească.” (2)

În continuare, vom încerca să surprindem momentele esenţiale ale rezistenţei anticomuniste a studenţilor din Timişoara în intervalul 1945-1956. Într-adevăr, imediat după instaurarea de către Uniunea Sovietică, puterea ocupantă în România, a guvernului Petru Groza, viitorii intelectuali ai Banatului au luat o atitudine hotărâtă împotriva noului curs pe care ţara începea să alunece. Astfel, deja la 8 noiembrie 1945, concomitent cu marile demonstraţii promonarhice şi anticomuniste de la Bucureşti şi din alte numeroase oraşe ale ţării, desfăşurate în aceeaşi zi, studenţii de la Politehnica şi Institutul de medicină din Timişoara au participat în număr mare la demonstraţia similară din acest oraş. Cu acea ocazie, a şi avut loc o primă confruntare de stradă între studenţi şi grupurile de şoc comuniste susţinute de soldaţii sovietici. (3)

O altă manifestare deschisă a studenţilor împotriva noului regim a avut loc cu ocazia zilei naţionale a României din 10 mai 1946, când ei au hotărât să organizeze o acţiune în favoarea regelui Mihai, separată de programul oficial. Această manifestaţie a început la amiază în faţa clădirii Operei, de unde studenţii încolonaţi au străbătut bulevardul Mihai Viteazul către Politehnică. Deşi manifestaţia s-a desfăşurat în mod paşnic şi disciplinat, ea a fost atacată în mod brutal de Poliţie cu lovituri de baston şi de pumn, fiind împrăştiată prin aceste mijloace, iar mai mulţi studenţi au fost arestaţi. „În seara zilei de 10 mai 1946, pe străzile din jurul Şcolii politehnice, ciocnirile au continuat până noaptea târziu.” (4)

În iunie 1946, a fost declanşată greva generală a studenţilor din Timişoara, caracterizată astfel de unul dintre principalii ei organizatori: „Greva studenţilor timişoreni din anul 1946 a fost doar o verigă în lanţul de evenimente ce au marcat instaurarea şi consolidarea stăpânirii comuniste în România.” (5) Această grevă s-a încadrat în mişcarea de rezistenţă anticomunistă pe care opoziţia democratică încerca să o susţină în acea perioadă. (6)

Prima formă a mişcării a avut loc în zilele de 4-6 iunie, când studenţii de la Politehnica şi Institutul de medicină din Timişoara au declanşat greva generală, în semn de solidaritate cu manifestaţia studenţilor români din Cluj şi ca formă de protest împotriva guvernului Petru Groza, dominat de comunişti şi impus de puterea ocupantă. O moţiune adoptată de studenţii de la Politehnică cu această ocazie specifica: „Studenţii adunaţi în şedinţă extraordinară se solidarizează cu studenţimea clujeană, declarând grevă imediat, şi vor menţine greva până la pedepsirea exemplară a vinovaţilor incidentelor de la Cluj.” (7) Această primă manifestare a fost însă repede reprimată, în urma dispoziţiei Ministerului educaţiei naţionale, senatul universitar al Politehnicii exmatriculând un număr de zece studenţi, „care au fost capii greviştilor.” (8)

Potrivit lui Cezar Zugravu, organizatorul citat mai sus, această grevă a durat de la mijlocul lunii iunie până în luna octombrie 1946. (9) Centrul studenţesc din Cluj a solicitat acţiuni de solidarizare ale tuturor studenţilor din ţară cu cei care fuseseră agresaţi şi arestaţi de agenţii guvernului. În timp ce la Iaşi şi la Bucureşti cererea a rămas aproape fără ecou, studenţii din Timişoara au hotărât, în întrunirea din 17 iunie din sala cantinei, să declanşeze greva generală, constând în neparticiparea la cursuri, seminarii, lucrări practice şi la orice alte activităţi până la normalizarea situaţiei de la Cluj. (10)

Curând, guvernul a trimis emisari, atât la Cluj, cât şi la Timişoara, pentru a negocia cu studenţii grevişti. La Cluj s-a deplasat ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, care a recunoscut într-un discurs vinovăţia maghiarilor pentru toate dezordinile petrecute în acel timp în Transilvania. În schimb, la Timişoara, deşi studenţii solicitaseră sosirea primului ministru Petru Groza sau a ministrului educaţiei, Ştefan Voitec, nu au ajuns decât subsecretarul de stat Aurel Potop şi profesorul Miron Niculescu de la Bucureşti. Discuţiile au avut loc la primăria oraşului, studenţii trimiţând o delegaţie de „rang mai mic”, formată din reprezentanţi ai anilor III şi IV, condusă de Alexandru Bitang. Ei au declarat trimişilor guvernului, conform celor hotărâte de comitetul grevist, că nu vor înceta acţiunea până nu vor fi satisfăcute toate doleanţele studenţilor din Cluj. (11) Acestea erau în fapt doleanţele întregii studenţimi române. Discuţiile nu au avut însă niciun rezultat concret.

O delegaţie a studenţilor din Timişoara s-a deplasat la Cluj, pentru a constata în ce măsură lucrurile s-au normalizat după vizita de acolo a ministrului Pătrăşcanu. Ei au înţeles că nu se rezolvase nimic şi, în consecinţă, greva de la Timişoara a continuat. (12) În timpul desfăşurării ei, studenţii ocupau până la refuz amfiteatrele şi sălile de curs, iar la intrarea profesorilor intonau imnul patriotic Deşteaptă-te române sau cântecul studenţesc Gaudeamus igitur. (13) Studenţii au fost susţinuţi şi încurajaţi în acţiunile lor de o serie de profesori ai Politehnicii, între care îi amintim pe: Marin Bănărescu, Plauţiu Andronescu, Alexandru Nicolau, Adrian Stambuleanu, Severineanu, Bakonyi, Vlădea, Câlniceanu, Bonea etc. (14) De altfel, şi corpul profesoral al Politehnicii din Timişoara a fost profund afectat de politica represivă a regimului. Numeroşi profesori, absolvenţi şi studenţi ai acestei instituţii au fost arestaţi în anii 1945-1950, începând cu profesorii Plauţiu Andronescu, Ovidiu Ţino, Radu Ţiţeica, Adrian Stambuleanu, Kielburger etc. (15)

Şi în cazul grevei generale, autorităţile au trecut la obişnuitele măsuri de reprimare. Un număr de 32 de studenţi au fost arestaţi. Alertată, conducerea centrului studenţesc a intervenit la rectorul Cândea, solicitând eliberarea lor. Acesta a consimţit să ceară autorităţilor să-i pună în libertate, ceea ce s-a şi petrecut. (16)

În calitatea pe care o avea, de preşedinte al centrului studenţesc din Timişoara, Cezar Zugravu a fost convocat de către şeful biroului de Siguranţă al chesturii de Poliţie a oraşului, comisarul Aurel Moiş, şi de comandantul corpului de armată Timişoara. În ciuda presiunilor la care a fost supus de către aceştia, el a refuzat să dispună încetarea grevei. (17)

În cursul verii, studenţii au hotărât să nu se prezinte la niciun examen. Prin urmare, au reînceput exmatriculările şi chiar arestările în rândul acestora, unii dintre ei fiind duşi la închisoarea din Piteşti, unde au făcut greva foamei. În toamnă, conducerea studenţilor a cerut încă o dată rectorului Cândea să intervină pentru eliberarea şi reînscrierea colegilor persecutaţi, ceea ce acesta a acceptat din nou să facă. (18)

În octombrie 1946, studenţii au participat în număr mare la ceremonia sfinţirii Catedralei ortodoxe din Timişoara, în prezenţa regelui Mihai, a patriarhului Nicodim şi a premierului Petru Groza. Prilejul a fost folosit de studenţi, ca şi de numeroşi locuitori ai oraşului, pentru a manifesta din nou în favoarea regelui. Ultima şedinţă a comitetului studenţesc grevist a avut loc după alegerile falsificate din 19 noiembrie 1946. La Cluj nu fusese satisfăcută nici una dintre doleanţele studenţilor. Ca urmare, conducerea greviştilor a predat colegilor din anul următor arhiva, steagul şi spaţiul unde se desfăşurau discuţiile, fără ca acest comitet să se fi dizolvat în mod formal. (19)

Cezar Zugravu remarca, cu ocazia desfăşurării acestei greve, „spiritul de solidaritate perfectă” între toţi cei 3.000 de studenţi, indiferent de naţionalitate. (20) De asemenea, ei au fost susţinuţi în acţiunile lor de întreaga populaţie a oraşului, în special de elevii claselor superioare de liceu, de elevele şi profesoarele Institutului catolic „Notre-Dame”, de funcţionarele de la Poşta centrală şi de Societatea de Cruce Roşie. Totodată, el concluziona: „Greva şi protestul nostru din anul 1946 au avut răsunet în ţară şi străinătate şi au anticipat în mod natural grevele şi mişcările studenţeşti din toamna anului 1956, în timpul revoluţiei din Ungaria.” (21)

După falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, comuniştii au proclamat „republica populară” la 30 decembrie 1947. Modelul sovietic era aplicat pretutindeni în mod brutal şi direct. În consecinţă, rezistenţa studenţilor din Timişoara a trebuit să îmbrace forme noi, manifestările deschise de opoziţie fiind tot mai riscante şi represiunea regimului crescând permanent în amploare. În acei ani, numeroşi studenţi s-au implicat în activitatea organizaţiilor anticomuniste. Ei au desfăşurat o intensă propagandă în sânul populaţiei prin răspândirea de manifeste, au susţinut moralul familiilor deţinuţilor politici şi ale participanţilor la rezistenţa armată din Munţii Banatului. În loturile judecate în acei ani de Tribunalul militar din Timişoara se aflau şi numeroşi studenţi, care au primit condamnări la ani grei de închisoare. După cum îşi amintea un participant la acele evenimente: „Din 1948, liderii organizaţiilor studenţeşti în clandestinitate au înţeles că atragerea şi pregătirea studenţilor pentru a deveni membri ai acestora trebuie să se realizeze prin crez politic democratic, echilibru psihic, disciplină, onestitate, sobrietate, demnitate în comportament şi putere de sacrificiu.” (22)

În perioada 1949-1951, la Timişoara activau nu mai puţin de şapte organizaţii studenţeşti anticomuniste, dintre care: două la facultatea de chimie industrială şi câte una la facultatea de mecanică, facultatea de construcţii, facultatea de electrotehnică, facultatea de mine şi metalurgie şi la Institutul de medicină. (23) Modul de organizare a activităţii acestora era în sistemul „spic”. Astfel, în 1949 s-a constituit nucleul uneia dintre organizaţiile de la facultatea de chimie industrială, format din studenţii Gheorghe Orădan, Tănase Tăvală, Romulus Palea, Iosif Popovici şi Constantin Pitiş. Aceştia aveau responsabilitatea extinderii activităţii organizaţiei. Ei pregăteau grupurile de studenţi în scopul strângerii de ajutoare băneşti şi vestimentare destinate familiilor deţinuţilor politici şi ale partizanilor din munţi, aflate într-o situaţie disperată. Prin strădaniile lui Gheorghe Orădan, ajutoarele adunate au ajuns la destinaţie. „El a făcut legătura cu grupurile de ţărani revoltaţi din comunele: Sintea Mare, Şepreuş, Sânmartin din judeţul Arad, în 1949. De asemenea, cu grupul de fugari din vestul Munţilor Apuseni şi cu Organizaţia naţional-creştină extinsă în vestul ţării.” (24) Arestaţi în 1951, Gheorghe Orădan şi Tănase Tăvală au fost condamnaţi pentru „uneltire contra ordinii sociale” la 12, respectiv 6 ani de recluziune. (25) Ceilalţi membri nu au fost arestaţi.

Anterior, la facultatea de chimie industrială mai existase încă un „grup subversiv de studenţi”, care fusese condus de Gheorghe Popescu. Acesta a fost arestat în luna mai 1949. (26) Organizaţia studenţească de la facultatea de mecanică număra printre conducătorii săi pe Grigore Frunză. La facultatea de construcţii lider era studentul Ieronim Ispas, care se afla în legătură cu partizanii din zona Aiud, conduşi de fraţii Spaniol. (27)

Studentul Hary Mild conducea un grup de la facultatea de electrotehnică, susţinut şi de elevi de naţionalitate germană. Ei se ocupau cu răspândirea de manifeste anticomuniste şi au fost surprinşi de autorităţi tocmai în timpul unei asemenea acţiuni. În consecinţă, pedepsele care le-au fost aplicate au fost deosebit de aspre. (28) La facultatea de mine şi metalurgie exista de asemenea o organizaţie de tip „spic”, condusă de studentul Niculae Rusu. Niciun membru al acestui grup nu a fost deconspirat. Iar organizaţia studenţilor medicinişti era condusă de Gheorghe Niculcioiu şi Marius Niculcioiu. Cea mai mare parte a membrilor ei au fost arestaţi şi condamnaţi. (29)

Şi documentele emise de autorităţile comuniste semnalează descoperirea unor asemenea organizaţii studenţeşti. Astfel, în octombrie 1949 au fost judecaţi numeroşi studenţi de la Politehnica din Timişoara, deoarece se organizaseră în vederea adunării unor ajutoare în bani pentru familiile deţinuţilor politici şi pentru desfăşurarea de propagandă anticomunistă. Ei au fost acuzaţi de „crima de uneltire contra ordinii sociale”, fiind condamnaţi la pedepse de la 1 la 12 ani de închisoare. (30) În mai 1950, un grup de studenţi de la Institutul de medicină din Timişoara au fost condamnaţi, la rândul lor, pentru că au răspândit de câteva ori manifeste care aveau următorul conţinut: „Români, loviţi fără cruţare vânzătorii patriei” şi „Moarte comuniştilor, trădători de neam şi terfelitori de ţară.” (31) Iar în martie 1953, un alt grup de 11 studenţi de la medicină au fost judecaţi şi condamnaţi pentru că au răspândit manifeste în diferite instituţii din Timişoara, având caracter anticomunist şi îndemnând populaţia la rezistenţă împotriva regimului instaurat în România de ocupanţii sovietici. (32)

Toate aceste organizaţii existente în acei ani au contribuit la menţinerea spiritului de rezistenţă în rândurile studenţilor din Timişoara şi ale populaţiei din Banat, culminând cu marea mişcare din 1956. Aceasta a folosit contextul internaţional, marcat de desfăşurarea revoluţiei anticomuniste maghiare, însă, după cum se poate limpede observa, ea nu a apărut pe un teren gol. Şi după 1956, până la răsturnarea regimului comunist din decembrie 1989, studenţii din Timişoara au păstrat un climat de rezistenţă şi de demnitate, după cum remarca şi un istoriograf al revoluţiei: „Un focar de nemulţumire permanentă erau cele două institute de învăţământ superior – Universitatea din Timişoara şi Institutul politehnic, cu marile lor cămine găzduind vreo 20.000 de studenţi. Localnicii vorbesc de numeroase tulburări pe parcursul anilor, multe dintre ele legate de problemele locale, dar adesea cu accente politice. De obicei, răbufnirile erau înăbuşite fără tapaj. Conducătorii locali evitau cu grijă publicitatea. Departe de centrul puterii, ei învăţaseră să tolereze unele lucruri, ca să prevină o răbufnire serioasă a nemulţumirii populare.” (33) Aceasta însă a izbucnit până la urmă, conducând la victoria revoluţiei din decembrie 1989.

 

 

Note:

1   Ioan Munteanu, Manifestaţia anticomunistă a studenţilor de la Timişoara din octombrie 1956. Semnificaţia politică naţională, în Analele Sighet 8. Anii 1954-1960: fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, 2000, p. 636.

2    Ibidem, p. 638.

3    Ibidem, p. 638-639.

4    Cezar Zugravu, Mărturii ale suferinţei, Iaşi, f.a., p. 25-26.

5    Ibidem, p. 22 (cap. Greva studenţilor timişoreni din anul 1946).

6    Mircea Rusnac, Aspecte ale vieţii politice din Banat în perioada 1944-1948, în Tibiscum, Caransebeş, nr. 11, 2003, p. 398.

7    Ioan Munteanu, op. cit., p. 639.

8    Ibidem.

9    Cezar Zugravu, op. cit., p. 26.

10  Ibidem.

11  Ibidem, p. 26-27.

12  Ibidem, p. 27.

13  Ibidem.

14  Ibidem, p. 30-31.

15 Ibidem, p. 281-282 (cap. Profesorii, absolvenţii şi studenţii Şcolii politehnice din Timişoara care au fost anchetaţi, condamnaţi sau persecutaţi în perioada 1945-1950).

16  Ibidem, p. 27.

17  Ibidem, p. 27-28.

18  Ibidem, p. 28.

19  Ibidem, p. 28-29.

20  Ibidem, p. 29-30.

21  Ibidem, p. 30.

22  Tănase Pavel Tăvală, Aspecte ale rezistenţei anticomuniste a studenţilor bănăţeni în anii 1949-1951, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: mecanismele terorii, Bucureşti, 1999, p. 376.

23  Ibidem.

24  Ibidem, p. 377.

25  Ibidem.

26  Ibidem.

27  Ibidem.

28  Ibidem, p. 378.

29  Ibidem.

30  Ioan Munteanu, op. cit., p. 639.

31  Ibidem.

32  Ibidem, p. 639-640.

33  Nestor Rateş, România: revoluţia încâlcită, Bucureşti, 1994, p. 34.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: