Mircea Rusnac – Luptători anticomunişti dobrogeni asasinaţi în Banat

Primii ani ai regimului comunist au fost marcaţi de confruntări dure între organele de represiune ale acestuia şi grupările de rezistenţă armată existente pe întregul cuprins al ţării. Şi în Dobrogea această mişcare a luat amploare la sfârşitul anilor 1940, întinzându-se în aproape toate satele. Prin urmare, reprimarea ei a fost drastică. Au fost judecate mai multe loturi de arestaţi, iar cei care au primit condamnări la închisoare sau muncă silnică au fost executaţi, în fapt asasinaţi, întrucât organele de represiune ale regimului comunist încălcau prin aceasta chiar sentinţele aşa-zisei justiţii a aceluiaşi regim. Multe dintre aceste crime au avut loc în Banat, fieful de atunci al zbirilor Ambruş şi Moiş de la Timişoara şi al lui Zoltan Kling de la Lugoj.

Luana Constantin, nepoata de soră a unuia dintre cei asasinaţi în acest mod, Ion Piţigoi, a căutat de mai multă vreme urmele acestora şi locul în care se află osemintele lor. Rezultatele căutărilor le-a publicat recent în Memoria – Revista gândirii arestate, nr. 90 (1/2015), p. 61-64, sub titlul Ion Piţigoi, asasinat de Securitate. Mărturii şi documente. De aici aflăm detalii despre modul în care se acţiona în acele timpuri.

Născut în 1923 în comuna Saraiu din judeţul Constanţa, Ion Piţigoi era căsătorit din 1945 şi avea doi copii. În martie 1949, părinţii şi fraţii săi din aceeaşi localitate au fost strămutaţi prin Decretul 83/1949, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu la Râmnicu Sărat. Aceasta pentru că în trecut deţinuseră 100 ha de teren arabil şi aproximativ 700 de oi. În iulie 1949 a fost arestat şi Ion Piţigoi, fiind judecat în cadrul lotului 3 al rezistenţei armate din Dobrogea, împreună cu alte 28 de persoane. Prin sentinţa nr. 557/1949 a Tribunalului Militar Constanţa a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică pentru „uneltire contra ordinii sociale şi deţinere ilegală de muniţiuni.”

Din acel moment, familia sa nu a mai ştiut nimic despre el, în afara zvonurilor din sat potrivit cărora arestaţii ar fi fost duşi la închisorile din Gherla şi Aiud. Soţia sa a primit o singură carte poştală de la Gherla, prin care solicita trimiterea de haine groase pentru iarnă. Pachetul cu alimente care i-a fost trimis a fost returnat familiei.

Majoritatea condamnaţilor din lot au atacat sentinţa cu recurs, însă la 6 aprilie 1950, când acesta a fost judecat, 13 persoane, între care şi Ion Piţigoi, nu mai erau prezente. Unii dintre ei nu îşi achitaseră nici cheltuielile de judecată şi amenzile aplicate prin sentinţa şi decizia penală, astfel încât Tribunalul Militar Constanţa a emis pe numele lor mandate de executare a amenzilor în 1950 şi 1951, fiind căutaţi în penitenciarele din ţară (Aiud, Timişoara, Direcţia Generală a Penitenciarelor).

Neştiind nimic despre soarta lui, soţia şi mama lui Ion Piţigoi au solicitat în scris informaţii. Abia prin 1957-1958, soţia a fost chemată la Ministerul de Interne din Bucureşti, pentru a primi certificatul de deces emis la 14 august 1957. Data morţii era menţionată 10 martie 1950. După revoluţia din 1989, presa a scris despre „trenul morţii” Gherla-Timişoara, în care ar fi fost asasinaţi în noaptea de 9-10 martie 1950 un număr de 16 deţinuţi dobrogeni: 13 din lotul 3 şi încă 3 din alte loturi. Numele acestora erau: Gheorghe Tomoşoiu, Gheorghe Tofan, Dumitru Negroiu, Manea Duţu, Nicolae Roşculeţ, Nicolae Dobromir, Stercu Stere, Iordan Nicolae, Gheorghe Guşiţă, Ion Piţigoi, Constantin Tudoran, Ion Topârceanu, Ioan Filip, Alexandru Gogu, Constantin Lache şi Marin Cenuşe. Toţi aveau condamnări între muncă silnică pe viaţă şi 15 ani muncă silnică. În actele de moarte aflate într-un registru secret de la Sfatul Popular al Oraşului Timişoara, cauzele morţilor erau diferite boli, precum TBC pulmonar sau insuficienţă respiratorie. În stadiul actual al cercetărilor, se pare că aceşti 16 deţinuţi dobrogeni au fost ucişi şi îngropaţi în zona Dealul Viilor de lângă Lugoj.

Nu au fost singurele cazuri de deţinuţi lichidaţi în acest mod. Numeroşi alţi arestaţi, în special dobrogeni, dar şi din alte zone ale ţării, au fost aduşi în Banat, unde şi-au găsit sfârşitul. Încă la 2 august 1949, la fel se procedase cu şapte condamnaţi bănăţeni din lotul Spiru Blănaru. Locul unde au fost îngropate toate aceste victime ale regimului comunist nu este cunoscut încă, deoarece puţinii martori de atunci nu mai trăiesc astăzi.

Din păcate, în acei ani Banatul, aflat sub teroarea tripletei Ambruş-Moiş-Kling, a fost un centru de represiune a opozanţilor din întreaga ţară. Acum pe teritoriul său zac, încă necunoscute, osemintele acestora, care aşteaptă noi investigaţii pentru a fi descoperite şi reînhumate creştineşte.

 

Publicitate

Mircea Rusnac – Furturi din bisericile greco-catolice bănăţene în secolul al XIX-lea

Din documentele de provenienţă greco-catolică semnalate de Anton Schulz am desprins unele fapte surprinzătoare, dar obişnuite în zilele noastre. Spunem surprinzătoare în raport cu perioada când au fost produse, respectiv în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când eram tentaţi să credem că în regiunea noastră erau mai multă ordine şi mai puţine fărădelegi. Din păcate, asemenea lucruri au însoţit omenirea în toate perioadele istorice.

La 21 ianuarie 1890, preotul Ioachim Meda din Surducu Mare trimitea o adresă episcopului greco-catolic de la Lugoj şi Consistoriului diecezan, în care menţiona: „Cu părere de rău grăbesc a vă aduce la cunosciinţă că sâmbătă noaptea în 20 Ianuarie a.c. st(il) v(echi) s-a întâmplat în biserica noastră din Surducul mare un jaf. Lotrii au intrat în biserică pe fereastra de la strana dreaptă, cărei i-a spart mai întâi un ochi ca s-o poată deschide, au mers la lada banilor, a spart-o cu toporul şi au furat dintrânsa 5 fl. 40 cr. ce-i lăsasa epitropia înlăuntrul, de urma lotrilor nu s-a dat până acuma.”

Pe dosul documentului, un subaltern al episcopului confirma primirea acestuia la 23 ianuarie, rezumând cele cuprinse în textul preotului Meda şi adăugând: „epitropia parohială arătare a făcut din partea oficiului parohial la poliţia locală şi la gendarmerie, dar furii până acuma nu s-au putut afla.”

Asemenea cazuri aveau loc din păcate şi în perioade mai vechi. Surprinde însă în mod neplăcut când însuşi preotul se făcea vinovat de furt! Este cazul altei adrese, redactată în limba maghiară la 25 aprilie 1871 şi rezumată pe spate în română la 1 mai, din care aflăm că: „Judec(ătoria) din Oravitia notifică, că Ios(if) Munteanu Pr. din Perlisce (Berlişte) s-a aflatu vinovatu de înşelare şi furtu – şi s-a judecatu la prinsore în termen de 1 anu şi întoarcerea a 290 f ca despăg(ubire) şi încă şi spesele întreţinerii în prinsore.” Preotul făcuse recurs la Tabla regească.

Asemenea fapte nu puteau produce o impresie prea bună contemporanilor. Este drept, unii puteau recurge la furturi datorită sărăciei, dar chiar jafuri în incinta bisericilor par a depăşi capacitatea noastră de înţelegere. Când însuşi titularul parohiei se deda la aceste mârşăvii, ne putem închipui efectul produs asupra credincioşilor. Noi putem semnala aceste mărturii inedite la mai mult de un secol de la consemnarea faptelor respective, pentru a ilustra o situaţie care s-a putut produce şi în vremuri bogate în evenimente pozitive în regiunea noastră.

Mircea Rusnac – Vizita generalului Franchet d’Espèrey la Lugoj (iunie 1919)

Generalul Franchet d’Espèrey, comandantul armatei sudice franceze, a efectuat o scurtă vizită la Lugoj începând cu data de 27 iunie 1919. Puţin după ora 16, trenul special care îl aducea pe importantul oaspete a intrat în gara din localitate. Acolo, generalul era aşteptat de autorităţile judeţene şi orăşeneşti, de corurile „Vidu” şi „Lira”, precum şi de un public numeros, în ciuda ploii dese din acel moment. A fost dat onorul atât de trupele franceze aflate la Lugoj, cât şi de jandarmii români.

Au rostit discursuri de bun venit prefectul judeţului, dr. G. Dobrin, şi protopopul dr. G. Popoviciu, care au cerut ca linia de demarcaţie între trupele româneşti şi cele sârbeşti să fie modificată, pentru ca în sfârşit Timişoara să poată reveni României. De asemenea, ei au cerut păstrarea integrităţii Banatului sub autoritatea română. Răspunzând, generalul francez a promis soluţionarea tuturor acestor probleme, apoi a efectuat o vizită în oraş, însoţit de uralele locuitorilor.

Această scurtă relatare a vizitei lui Franchet d’Espèrey a apărut în ziarul Drapelul de a doua zi, an. XIX, nr. 60, din 28 iunie 1919. Tot acolo era publicat şi discursul ţinut de prefectul George Dobrin la întâmpinarea generalului francez. După urările de bun venit, acesta spunea: „Vă rog să interveniţi la locurile competente, ca luând în considerare imensele jertfe aduse de poporul român pentru cauza comună a înalţilor aliaţi şi apreciind momentele geografice, etnice şi economice, să se accepteze închegarea neamului românesc cu înglobarea întreg Banatului în România unită, făcută deja pe bazele principiilor wilsoniene de autodeterminaţiune. Iar şi până când se va decide definitiv soartea Banatului, să dispuneţi acum de urgenţă ca linia demarcaţională ce există azi în Banat să se rectifice astfel, ca împingându-se mai spre vest şi eliberându-se Timişoara, să ni se deschidă comunicaţia spre Arad, Bocşa, Reciţa şi Anina, Oraviţa, căci locurile acestea de prezent sufer din greu şi sunt periclitate în existenţa lor.”

Era al doilea important vizitator francez în Banat după generalul Berthelot. El a pregătit terenul pentru aşezarea noilor stări de lucruri după încheierea primului război mondial. De la Lugoj a plecat la Timişoara, unde a pus la punct graficul retragerii trupelor sârbeşti din oraş. În acest mod, lucrurile începeau să reintre în normal în Banat, după o lungă perioadă de nesiguranţă generată de transformările istorice care se produceau.

Mircea Rusnac – Vizita în Banat a unui grup de savanţi francezi (1919)

Drapelul din Lugoj, anul XIX, nr. 57 din 21 iunie 1919, descria vizita unui grup de iluştri oameni de ştiinţă francezi în Banat, făcută desigur în scopul documentării asupra situaţiei reale existente în această regiune, atât de disputată pe atunci între statele vecine cu ea. Din delegaţie au făcut parte: Lucien Poincaré, fratele preşedintelui Franţei şi vicerector al Academiei din Paris, preşedinte al consiliului Universităţii; Charles Diehl, celebru bizantinolog; D. Berthelot, mare chimist; I. Bédier, erudit profesor de literatură franceză la Colegiul Franţei; fizicianul Ionet, specialist în electricitate; elenistul Fougère; marele geograf Emmanuel de Martonne; medicul Balthezard şi profesorul universitar de drept Meynal.

Aceste personalităţi sosiseră mai întâi la Bucureşti într-o vizită de răspuns faţă de cea efectuată în Franţa de savanţii români. De acolo ele s-au deplasat în Banat, deşi, cum scria ziarul citat, acesta nu se putea lăuda pe atunci cu şcoli superioare şi nici măcar secundare româneşti. Cu toate acestea, excursia lor în Banat avea să se soldeze cu „o bogăţie de impresii plăcute şi observaţii preţioase”, după cum au constatat ei înşişi, „pentru că au cunoscut sufletul românilor de pretutindeni.”

La 19 iunie grupul a sosit la Lugoj, fiind întâmpinat la gară de o mulţime de oameni, inclusiv corurile „Ion Vidu” şi „Lira”, precum şi o serie de coruri săteşti. Oaspeţii au fost salutaţi de protopopul dr. G. Popoviciu. Corul „Vidu” şi cel al copiilor dirijaţi de Liuba au intonat Marseieza. De la gară, mulţimea a plecat la cafeneaua „Corso” şi apoi la hotelul „Regele României”. Împreună cu delegaţii francezi s-a aflat şi dr. Valeriu Branişte, care i-a însoţit în întregul lor turneu efectuat în Transilvania şi Banat. La masă au fost salutaţi de primarul Harambaşa, după care s-au întors la gară pentru a porni cu trenul special către Băile Herculane. În tren francezii au fost însoţiţi de 80 de români.

Pe traseu trenul a făcut o serie de opriri, fiind salutat în gări de mulţimi de ţărani, având în frunte pe preoţii, notarii şi pretorii din localităţile respective. La Găvojdia a vorbit preotul Morariu, iar la Sacu preotul Spătan. La Caransebeş primirea a fost efectuată de mai puţină lume decât era de aşteptat, ziarul Drapelul dând vina pe distanţa care separa gara de oraş. A vorbit acolo protopopul Ghidiu. La Slatina Timiş, notarul sârb Ristici a încheiat discursul său spunând: „Trăiască România Mare şi Franţa!” Iar la Mehadia oaspeţii au fost salutaţi de dr. Vemoian. Acolo se afla şi un tren cu soldaţi coloniali francezi şi cu numeroşi ofiţeri, în trecere către Seghedin.

La Herculane, savanţii francezi au fost duşi cu trăsurile către camerele elegante din vilele staţiunii. Acolo s-au putut bucura de băi calde, muzică relaxantă, de aerul sănătos din staţiune şi de priveliştile încântătoare din jur. După luarea cinei, convoiul de trăsuri a revenit la gară, oaspeţii dormind în trenul special. În salonul mare din Herculane, conducătorul delegaţiei franceze a declarat: „Dacă nu vă veţi ajunge azi aspiraţiile juste, le veţi ajunge mâine, căci dreptatea are să învingă. Iar eu doresc ca Banatul întreg să fie unit României Mari.”

La întoarcere au fost salutaţi şi în alte localităţi. La Teregova a vorbit preotul Bogoevici, iar la Domaşnea preotul Uzonescu. Trenul special a ajuns la Lugoj, însă şi-a continuat călătoria până la Timişoara, de unde un alt tren expres avea să îi transporte până acasă. În acest mod a decurs importanta vizită în Banat a unor personalităţi ilustre. Era şi acesta un semn că, la finalul unui război sângeros, lucrurile începeau să reintre în normalitate.

Mircea Rusnac – Intrarea jandarmilor români în Lugoj (1919)

Imagine preluată de pe http://www.lugojul.ro

În primăvara lui 1919 armata română a început să ocupe zonele din Banat care urmau a fi atribuite acestei ţări la Conferinţa de pace de la Paris. În regiunea de est a Banatului, unde populaţia românească locuia în mod compact, trupele erau primite cu entuziasm, în speranţa că nenorocirile primului război mondial se vor termina. Un exemplu în acest sens a fost şi apariţia primului grup de jandarmi români la Lugoj, primit cu bucurie de românii din oraş. Evenimentul a fost descris chiar atunci de ziarul Drapelul din localitate (nr. 48 din 11/24 mai 1919).

Cu o zi înainte, într-o vineri la ora 17, grupul celor 550 de jandarmi ajunsese la Lugoj venind de la Deva. Ziarul se arăta entuziasmat: “Ce au simţit oamenii văzându-i, e greu de redat în cuvinte. De o mie de ani de când aşteptăm ziua aceasta sfântă.” Dar, pe când românii se bucurau, celelalte naţionalităţi din oraş îşi ascundeau cu greu nemulţumirea: “Bucuria românilor era egalată numai de ura celorlalţi, strigătele lor de fericire, de scrâşnirile neputincioase ale celor care n-au căpătat minte nici măcar în ultima minută. Dacă n-am fi fost faţă şi n-am fi auzit cu urechile noastre, ne-am fi îndoit că există oameni care deşi doresc toleranţa în viitor şi buna înţelegere, fac tot ce pot ca să uite simţămintele cele mai legitime ale viitorilor guvernanţi ai ţinuturilor acestora.”

Comparativ cu aceştia, ziarul românesc avea cu totul alte aprecieri faţă de jandarmii sosiţi: “Bine-aţi venit în ţinuturile noastre, sentinele credincioase, ca să puneţi temelie trainică siguranţei şi ordinei şi să deschideţi calea glorioaselor oştiri române, ce vor veni să ia în moştenire cea mai mănoasă şi mai binecuvântată parte a României Mari: Banatul mult încercat.”

De la gară, jandarmii au mers în piaţa oraşului, unde primarul le-a urat bun venit în faţa unui numeros public. Tricolorul românesc a fost arborat pe Primăria Lugojului, stârnind emoţie celor prezenţi. Colonelul francez Vargos s-a asociat şi el sărbătorii românilor, vorbindu-le despre duşmanii comuni şi despre comunitatea de interese franco-română. Apoi jandarmii s-au îndreptat către cazarma honvezilor, unde urmau să fie cazaţi.

La câteva zile după Arad, Lugojul intra şi el sub autoritatea românească. De atunci şi acest vechi centru bănăţean a fost încadrat în statul român, cu care avea să împărtăşească toate bucuriile şi necazurile din ultimul veac.

Mircea Rusnac – Regimul ocupaţiei militare franceze în Banat (1919)

Spre sfârşitul primului război mondial, după destrămarea Austro-Ungariei, Banatul a fost ocupat de trupe sârbeşti. Prin această acţiune, conducerea Serbiei spera să poată pune statele prezente la Conferinţa de pace în faţa unui fapt împlinit, iar acestea să recunoască apartenenţa întregului Banat la ţara slavilor de sud. Însă realitatea etnică a Banatului din acel moment era departe de a îndreptăţi un asemenea gest. Conform celui mai recent recensământ efectuat până atunci în regiune, respectiv cel maghiar din 1910, ponderea principalelor naţionalităţi ale Banatului era următoarea: români 37%, germani 24,5%, sârbi 18% şi maghiari 14%. În acest mod, nicio etnie nu deţinea majoritatea absolută a populaţiei, iar sârbii erau abia pe locul al treilea.

În aceste condiţii, puterile Antantei au impus Serbiei să îşi retragă trupele din părţile de est şi de nord ale Banatului, unde românii erau majoritari, urmând ca ele să rămână doar în regiunea de sud-vest, care în cele din urmă a fost atribuită Serbiei. Pentru a se evita unele incidente nedorite între armata sârbească în retragere din cea mai mare parte a Banatului şi cea românească aflată în înaintare, s-a creat o zonă-tampon între acestea. Temporar, ea a fost administrată de trupe franceze, care ulterior au predat-o românilor.

Detalii amănunţite asupra zonei rezervate ocupaţiei franceze şi a regimului existent acolo aflăm din ordonanţa nr. 418/2 a Comandamentului Diviziei 11 coloniale, apărută la începutul lunii aprilie 1919. Zona era delimitată astfel: spre est, hotarul judeţului Caraş-Severin de la Orşova până la Mureş; spre nord, râul Mureş până la 4 km vest de Aradu Nou; spre vest, din acest punct către sud, pe o linie ce trecea la vest de localităţile: Aradu Nou, Cruceni, Firiteaz, Nadăş, Herneacova, Recaş, Hitiaş, Buziaş, Silagiu, Vermeş, Valeapai, Bărbosu, Moniom, Lupac, Clocotici, Gârlişte, Steierdorf, Anina, Ilidia, Macovişte, Slatina Nera, Sasca Română, Sasca Montană, Ştinăpari, Cărbunari, Gârnic, Sicheviţa, Gornea, Liubcova; spre sud, Dunărea de la Liborajdea până la Orşova.

Teritoriul acesta era supus conducerii generalului Léon Farret, comandantul Diviziei 11 coloniale franceze. Până la decizia finală a Conferinţei de pace de la Paris, Banatul ocupat era considerat pe mai departe drept aparţinând Ungariei, iar autorităţile civile din timpul regimului maghiar erau menţinute. (Punctul III al ordonanţei.) Toate organele Poliţiei şi Jandarmeriei ungureşti erau subordonate comandantului zonei franceze. (Punctul IV.)

Imagine din Lugoj

O serie de dispoziţii speciale ale ordonanţei menţionau că teritoriul ocupat de francezi era considerat drept „judeţul Lugojului”, divizat în 15 districte şi două oraşe (Lugoj şi Caransebeş). Districtele erau: Bega, Bozovici, Buziaş, Făget, Caransebeş, Lipova, Lugoj, Mureş, Orşova, Reşiţa, Steierdorf-Anina, Timiş, Recaş, Teregova şi Aradu Nou. Lângă fiecare prim-pretor era numit câte un ofiţer francez, cu titlul de „comandantul districtului (respectiv oraşului)”. Întregul teritoriu se împărţea în patru cercuri, în fruntea cărora se afla câte un ofiţer de stat major sau căpitan cu titlul de „comandant cercual”. Cercul Lipovei era condus de vicecolonelul Guespereau, comandantul regimentului de spahii marocani, cuprinzând districtele Lipova, Mureş şi Aradu Nou. Cercul Reşiţei, comandat de căpitanul Serrard, conducătorul regimentului de artilerie de munte, cuprindea districtele Reşiţa Montană şi Steierdorf-Anina. Cercul Orşova, sub conducerea vicecolonelului Lemoigne, comandantul regimentului de infanterie colonială nr. 35, cuprindea districtele Orşova, Teregova şi Bozovici. Iar cercul Lugoj, condus de maiorul Papillon, comandantul detaşamentului de artilerie nr. 21, conţinea districtele Lugoj, Buziaş, Făget, Bega, Timiş, Caransebeş, Recaş şi oraşul Caransebeş.

Conform punctului III al dispoziţiilor speciale, guvernul maghiar nu putea numi sau destitui niciun funcţionar fără acordul generalului francez. Gărzile naţionale ale tuturor naţionalităţilor bănăţene urmau a fi dezarmate. (Punctul VII.) La fel, era interzisă şi purtarea cocardelor naţionale. (Punctul VIII.) Se oprea arborarea oricărui drapel de către particulari, cu excepţia drapelelor maghiare, care puteau fi puse pe instituţiile publice. (Punctul IX.) Marşurile şi mitingurile erau şi ele interzise, controlul asupra dreptului de întrunire şi asociere subordonându-se comenduirii franceze. (Punctul X.) Ziarele erau cenzurate. (Punctul XI.) Judecătoriile ungureşti continuau să funcţioneze, iar infracţiunile la adresa militarilor francezi şi propaganda bolşevică erau judecate de Curtea Marţială franceză. (Punctul XII.) Valuta care circula în zona franceză era atât coroana ştampilată (ca şi în zona sârbească), cât şi coroana neştampilată. (Punctul XIV.)

Acestea erau cele mai importante prevederi ale ordonanţei armatei franceze din Banat. Ele au creat bazele pentru un regim de tranziţie, care păstra încă multe elemente ale fostei administraţii maghiare, dar acestea urmau a fi înlocuite la un moment dat de cele româneşti. Acest lucru se va întâmpla pe parcursul verii lui 1919. Între timp însă, Banatul a fost nevoit să cunoască regimul ocupaţiei franceze, una cu totul inedită pentru regiunea noastră.

Mircea Rusnac – Pătrunderea armatei române în Banat (1919)

Perioada de la sfârşitul primului război mondial a fost pentru Banat, la fel ca şi pentru regiunile învecinate, una foarte dificilă şi deosebit de complicată. Războiul răsturnase ordinea existentă până atunci, Imperiul austro-ungar a dispărut peste noapte, iar vidul de putere existent pe ruinele acestuia era greu de suplinit imediat. Numeroasele etnii din fosta dublă monarhie îşi căutau fiecare propriul drum şi de multe ori aceste drumuri se încrucişau, existând posibilitatea apariţiei de numeroase conflicte. Totuşi, prin intervenţia promptă a taberei învingătoare în război, aceste conflicte locale nu au degenerat.

Putem prezenta situaţia Banatului din acele vremuri tulburi folosind un manuscris foarte interesant, care analizează toate evenimentele petrecute atunci pe baza consultării presei vremii şi a documentelor de arhivă. Se intitulează Banatul în perioada 1918-1919 şi aparţine locotenent-colonelului Dan Neagoe, având 11 pagini. Utilizând informaţiile conţinute în el, vom putea înţelege multe evoluţii din acei ani produse în regiunea noastră.

Banatul fusese integrat Ungariei încă din 1860, situaţie care a nemulţumit etniile existente aici, însă perioada care a urmat a fost una înfloritoare din punct de vedere economic. (p. 1) Către sfârşitul primului război mondial situaţia în regiune s-a agravat, la 5 iulie 1918 fiind instituită la Timişoara o Curte Marţială care să îi judece pe dezertorii din armată.În faţa acesteia au compărut circa 1.000 de dezertori. (p. 1)

Întregul Banat cădea pradă jafului şi dezordinii. Pe Clisura Dunării erau sparte magazinele, iar ofiţerii şi jandarmii erau agresaţi. La Moldova Veche a fost jefuit arsenalul militar, la Belobreşca au fost ucişi militarii germani, iar la Radna, în apropiere de Lipova, autorităţile oficiale au fost alungate. (p. 1)

În condiţiile dezintegrării Austro-Ungariei, la 31 octombrie 1918 conducătorii maghiari şi germani din regiune au proclamat Republica Autonomă Bănăţeană în cadrul Ungariei, sub conducerea lui Otto Roth şi a lt.-col. Albert Bartha. Ambii comisari s-au declarat pregătiţi să acţioneze în folosul tuturor „popoarelor” din Banat. A luat fiinţă un Consiliu Popular Bănăţean, susţinut de Consiliul Popular Maghiar din Budapesta, la care au fost invitaţi germanii, ungurii, sârbii şi românii să îşi delege reprezentanţi. Această manevră era menită să conserve integritatea Ungariei şi să prevină ocuparea Banatului de către armata sârbă, care se pregătea să treacă Dunărea. (p. 1)

Cu toate acestea, sârbii au intrat în Timişoara la 15 noiembrie 1918. Cei 5.000 de militari conduşi de colonelul Čolović au fost bine primiţi de Consiliile Populare Sârb şi Român, ostile existenţei Republicii Bănăţene. Totuşi, Otto Roth le-a spus sârbilor: „În numele Consiliului Popular Bănăţean al tuturor naţionalităţilor Banatului, vă salutăm, domnule colonel. Noi ne-am creat republica noastră democratică şi acţionăm ca toate popoarele: ungurii, nemţii, sârbii şi românii – să fie egale în drepturi democratice.” (p. 2) Românii însă tindeau, firesc, către Regatul României, iar reprezentanţii sârbilor bănăţeni aveau să participe la adunarea de la Novi Sad din 25 noiembrie 1918, care a proclamat alipirea Banatului, Bacikăi şi Baranjei la Regatul Serbiei. (p. 2)

Curând, din ianuarie 1919, sârbii au fost înlocuiţi în zona Reşiţei de trupe franceze, măsură care a dus la declanşarea la 20 februarie a unei greve generale în localitate. O puternică manifestaţie a avut loc la Reşiţa la 27 martie. (p. 2) Conform lui Georg Hromadka, aceasta a pornit de la înmormântarea muncitorului Adolf Roth, decedat într-un accident de muncă la parchetul Jervani. (Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 79.) Muncitorii forestieri au protestat cu topoare şi căngi împotriva condiţiilor insuportabile în care erau nevoiţi să îşi desfăşoare activitatea. La 1 Mai, conform aceluiaşi Hromadka, „Reşiţa pare a fi o tabără militară.” (Ibidem.) Totuşi, o mare demonstraţie a avut loc din nou. Spre surprinderea tuturor, în fruntea demonstranţilor mărşăluiau directorii uzinei, Otto Müller şi Nikolaus Balint, însoţiţi de toţi colaboratorii lor apropiaţi, inspectori şi inspectori superiori. (Ibidem.) Casa Muncitorească din Reşiţa a fost transformată în cazarmă militară, sindicatele fiind puse prin aceasta în imposibilitate de a ţine legătura cu membrii lor. Abia spre sfârşitul anului se va putea obţine eliberarea ei, după numeroase negocieri cu autorităţile militare competente. (Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 70-72.)

La 28 martie 1919, teritoriul din Banat ocupat de trupele franceze a fost transformat în Comitatul Lugoj, cuprinzând localităţile Lugoj, Reşiţa şi Caransebeş şi 15 plase, printre care Bozovici, Lipova, Bega, Făget, Mureş, Timiş şi Teregova. (Dan Neagoe, op. cit., p. 3.) Teritoriul era divizat în 14 circumscripţii, conduse fiecare de câte un ofiţer francez. Puterea supremă o deţinea generalul Léon Farret, însă administraţia rămânea maghiară. Francezii controlau în mod direct Poliţia şi Jandarmeria din regiune. (p. 3)

Autorităţile româneşti au putut pătrunde în Banat abia începând din iunie-iulie 1919, când au preluat administraţia întregului judeţ Caraş-Severin. În fruntea acestuia a fost numit ca prefect Gheorghe Dobrin. Din nou plasa Reşiţa a fost prima ocupată, în zilele de 3-4 iunie. În acelaşi timp, plasa Bocşa, cu excepţia comunei Fârliug, plasa Oraviţa în afară de Steierdorf-Anina şi plasele Iam şi Moldova continuau să se afle sub ocupaţie sârbească. Linia de demarcaţie trecea în acel moment pe la sud de Fârliug, la distanţă de câţiva kilometri de sat, apoi în hotarul comunei Moniom, între comunele Caraşova şi Gârlişte şi la vest de comuna Steierdorf-Anina. (p. 3)

Stema Banatului adoptată în 1921. Sursa:http://ro.wikipedia.orgwikiFi%2525C8%252599ierStemaBanat.jpg

La 3 iunie 1919, la Reşiţa au sosit 20 de jandarmi români de la Lugoj, conduşi de sublocotenentul I. Herlea, şi primii reprezentanţi ai autorităţilor româneşti, respectiv prim-pretorul G. Grofşorean şi subprefectul Băltăţescu, care au preluat pretura şi primăria localităţii de la Bíró Béla şi Bíró Árpád. În acel moment la Reşiţa se mai aflau şi 50 de soldaţi francezi, conduşi de maiorul Ehrhard. Acesta a cerut ca noua administraţie să respecte dispoziţiile Antantei. (p. 4)

La 22 iulie 1919 au intrat în Banat trupele armatei române. Acestea proveneau din Divizia a II-a olteană, comandată de generalul Iancu Jitianu. Trupele au fost primite cu bucurie de populaţia română, germană şi maghiară a Banatului. La Lugoj, generalul Jitianu a declarat: „N-aş fi crezut ca, intrând în Banat, să văd că toată suflarea românească este un singur suflet, o singură inimă… Impresia clipelor de faţă asupra mea este covârşitoare.” (p. 4)

La 20 iulie, ora 2,30, Marele Cartier General transmisese ordinul nr. 2.355 pentru transportul Diviziei II în Banat pe calea ferată. La 21 iulie, orele 17,50, cu trenul G1, cartierul general al Diviziei II şi două companii din Regimentul 26 Rovine au plecat spre Lugoj prin Vârciorova. În aceeaşi zi, din Regimentul 19 Infanterie Romanaţi au fost lăsate la Orşova două companii, din care un pluton destinat ocupării insulei Ada Kaleh. (p. 4) Trenul a ajuns la Orşova la 22 iulie ora 2,45, la Teregova la 8 şi la Caransebeş la 10,45, unde trupele au fost întâmpinate de episcopul Miron Cristea, împreună cu 20 de călăreţi plugari îmbrăcaţi în costume naţionale. Gara era împodobită cu flori şi drapele, iar peronul era înţesat de oameni. La 12,35 trenul a ajuns la Căvăran, iar la 14 la Lugoj. (p. 3-4)

La 23 iulie, şi alte unităţi din componenţa acestei Divizii au ajuns în Banat. La ora 16 a sosit la Lugoj primul eşalon din Regimentul 26 Rovine. La ora 18, Regimentul 3 Olt a adus la Caransebeş 24 de ofiţeri, 616 soldaţi, 50 de cai şi 53 de trăsuri din primul eşalon. Al doilea eşalon a ajuns în aceeaşi localitate la ora 19,20 cu 32 de ofiţeri şi 1.036 trupă. (p. 5)

La 22,30, corpurile de trupă ale Diviziei II au primit ordinul de a se instala astfel: Companiile 5 şi 6/R 19 Infanterie la Orşova; Statul Major al R 19 Infanterie, Bateria III/R 19 Infanterie şi Compania 8 Mitraliere la Slatina Timiş; Compania 7 la Caransebeş; Comandamentul Diviziei a II-a şi Batalionul I/R 19 Infanterie la Lugoj; Brigada 4 Infanterie şi Regimentul 14 Obuziere la Recaş; Brigada 3 Infanterie, Brigada 2 Artilerie, Regimentul 2 Infanterie şi Regimentul 26 Infanterie la Arad. (p. 5)

La 24 iulie, noi ordine menţionau: Cartierul Diviziei se va transporta de la Lugoj la Arad; trenul G13 va debarca la Arad, iar trenurile G12 şi G14 la Radna. Trenul G9 a debarcat două companii şi două secţii mitraliere la Slatina Timiş, trimiţând câte una din fiecare la Reşiţa şi la Anina. Restul batalionului era debarcat la Caransebeş, iar restul R 19 Infanterie la Lugoj. Tot acolo sosea şi trenul G7 cu 22 de ofiţeri, 949 trupă, 48 de cai şi 53 de trăsuri. (p. 6) În aceeaşi zi, colonelul Gheorghe Florescu, comandantul R 19 Infanterie, a fost mutat comandant al Diviziei 21 Infanterie, comanda fiind preluată provizoriu de locotenent-colonelul Petru Scarlat, până la venirea colonelului Gheorghe Dobrovici. (p. 6) La ora 18 a ajuns în Lugoj Batalionul I/R 19 Infanterie. Între 26 iulie şi 13 decembrie 1919, Regimentul 19 Infanterie a menţinut, la ordinul Comandamentului de Trupe Transilvania din Sibiu, garnizoane la Orşova, Caransebeş, Petroşani, Reşiţa, Timişoara, Pecica, Oradea, Curtici, Arad şi Aradu Nou. (p. 7)

Caransebeş. Actualul liceu „Traian Doda”.

La 26 iulie 1919, ora 4, o parte din detaşamentul din Slatina Timiş condus de locotenentul V. Şerbănescu, a pornit către Reşiţa, aflată la o distanţă de 65 km. Era vorba de Compania a 10-a cu o secţie mitralieră, conduse de cadrele: lt. L. Gruia, slt. Nicolae Predescu şi slt. M. Vlădoianu. În acelaşi timp, Compania a 7-a, cu lt. V. Şerbănescu, slt. I. Udrescu şi slt. Grigorie Defta, împreună cu o secţie mitralieră, se îndreptau către Anina, aflată la 85 km de Slatina Timiş. (p. 7)

Din 28 iulie, întregul Banat intra sub administraţia românească, fiind ocupat treptat de trupele acestei ţări până la 21 august 1919, urmând ca apoi să fie făcută delimitarea teritorială dintre Serbia şi România în conformitate cu prevederile Conferinţei de pace de la Paris. (p. 8 ) La 14 august, Brigada 54 Infanterie avea la dispoziţie trei batalioane în linia întâi, la Timişoara, Gătaia şi Reşiţa-Anina, iar în rezervă alte două batalioane la Lugoj şi Caransebeş. (p. 9) Unităţile din componenţa ei aveau următoarele misiuni: asigurarea ordinii şi liniştii la oraşe şi sate, asigurarea liniilor ferate, a podurilor, gărilor şi tunelurilor, a liniilor telegrafice şi telefonice şi menţinerea perfectă a ordinii pentru continuarea activităţii la minele din Petroşani şi Anina şi la uzinele din Reşiţa. (p. 9)

La 21 august, Brigada 54 Infanterie transmitea Regimentului 19 Infanterie un ordin pentru menţinerea siguranţei şi ordinii, prin care Banatul era împărţit în două sectoare de brigadă. Ordinul conţinea şi date amănunţite asupra noilor dislocări de trupe. (p. 9-10) Unităţile urmau să ţină cât mai mult în mână trupa. Zona fiind întinsă şi trupele puţin numeroase, ele erau trimise în localităţile în care se semnalau neajunsuri. (p. 10) Erau păzite în mod deosebit liniile ferate, împărţite de asemenea pe sectoare între diferitele unităţi militare.

În acest mod a fost Banatul integrat României. A fost o perioadă dificilă pentru locuitorii regiunii, la capătul unui război lung şi sângeros, care a schimbat fundamental situaţia existentă până atunci. În continuare, evoluţiile din acest spaţiu vor fi cu totul altele decât până în 1919 şi acest fapt se datorează tocmai transformărilor pe care le-am prezentat. De aceea, manuscrisul lui Dan Neagoe este unul extrem de folositor.

Mircea Rusnac – Episcopul greco-catolic martir Ioan Bălan

Ioan Bălan a fost ultimul episcop greco-catolic de Lugoj înainte ca această Biserică să fie interzisă de către comunişti. El s-a născut la Teiuş la 11 februarie 1880. A studiat la Blaj, Budapesta şi Viena, fiind hirotonit la 24 iunie 1903. Ulterior a fost protopop greco-catolic de Bucureşti, profesor la Seminarul Arhidiecezan romano-catolic de acolo şi colaborator la diferite reviste teologice din Blaj şi Bucureşti. În capitala României a desfăşurat o activitate susţinută mai ales în perioada primului război mondial.

A fost un mare om de cultură, poliglot (cunoştea limbile germană, maghiară, italiană, franceză, chiar şi greaca şi ebraica) şi pregătea o nouă traducere a Bibliei. După primul război mondial a şi fost decorat de generalul Berthelot cu Legiunea de onoare pentru promovarea limbii franceze. După 12 ani de activitate la Bucureşti, Ioan Bălan a fost canonic la Blaj, fiind profesor din 1920, apoi şi rector, la Academia teologică din localitate. În 1929 a fost delegat la Roma, iar în 1936 la Paris. Tot din 1936 a devenit episcop greco-catolic al Lugojului, de care aparţinea întregul Banat.

În această calitate a avut de întâmpinat, după alţi 12 ani de rodnică activitate, opresiunea comunistă. El s-a comportat însă cu un deosebit curaj, demascând în catedrala lugojeană practicile comuniştilor, iar credincioşii adunându-se în număr mare să îl asculte. În consecinţă, noul regim a interzis ţinerea ceremoniilor religioase în timpul zilei, astfel încât slujbele nu se mai puteau face decât seara. În octombrie 1948, guvernul a cerut protopopului ortodox din Lugoj să ocupe catedrala greco-catolică, însă acesta a refuzat. Atunci agenţii Securităţii au mers la preotul aflat acolo, Ioan Ploscaru, cu această cerere. Dar nici acesta nu a consimţit să le cedeze biserica.

La 29 octombrie, episcopul Bălan a fost arestat în timp ce se ruga în capelă. El se aştepta la acest lucru şi avea valiza pregătită. Credincioşii adunaţi au dorit să îl apere, însă el i-a trimis acasă. (Alexandru Raţiu, Episcopi şi preoţi martiri, în vol. Închisoarea din Sighet acuză 1950-1955, Baia Mare, 1991, p. 63.) În anii următori a fost deţinut la Dragoslavele, la Căldăruşani, apoi la Sighet (mai 1950 – ianuarie 1955), având în continuare domiciliu forţat la Curtea de Argeş şi la Ciorogârla.

Imediat după arestarea sa, catedrala greco-catolică din Lugoj a fost preluată de o comisie din care făceau parte prefectul judeţului, secretarul Poliţiei, profesori, funcţionari de la Prefectură şi doi preoţi ortodocşi. Numit iniţial ca membru în această comisie, protopopul ortodox Daicoviciu, fratele academicianului de la Cluj, a preferat să demisioneze din toate funcţiile sale decât să ocupe cu forţa această biserică. Locul său în comisie a fost luat de preotul Jigorea. Aflat în catedrală în acel moment, preotul greco-catolic Ioan Ploscaru, succesorul clandestin al episcopului Bălan, l-a întrebat pe acesta: „Părinte Jigorea, aţi venit să ne luaţi biserica?” Jigorea i-a răspuns: „Ce să facem? Suntem siliţi!” (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 69.) În curând, şi Ploscaru lua drumul temniţelor comuniste.

La vila de vară a patriarhului de la Dragoslavele (judeţul Muscel), cei şase episcopi greco-catolici erau consideraţi „reţinuţi” şi nu „deţinuţi”, conform unui ordin special al guvernului, pentru ca să „se reculeagă” şi „să mediteze” asupra opoziţiei lor faţă de unificarea forţată a Bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă. (Alexandru Raţiu, Persecutarea Bisericii române unite, Oradea, 1994, p. 82.) Ei însă nu au cedat. Când guvernul a decretat, în decembrie 1948, suprimarea Bisericii greco-catolice, episcopii au răspuns de la Dragoslavele cu un memoriu de protest, în care arătau netemeinicia „unificării” şi ilegalitatea decretului. Drept răspuns, au fost transferaţi în februarie 1949 la mânăstirea Căldăruşani (judeţul Ilfov), unde aveau condiţii mult mai proaste de hrană şi de încălzire.

Pentru că niciunul dintre ei nu şi-a trădat Biserica, la 24 mai 1950 au fost îmbarcaţi cu toţii în două dube închise, care aveau geamuri false, şi sub escorta a 14 securişti înarmaţi cu pistoale şi automate, au fost transferaţi, după un drum de 24 de ore, la închisoarea din Sighet. Acolo se mai aflau numeroşi foşti oameni politici, dar şi preoţi greco-catolici, inclusiv cei şase locţiitori ai episcopilor, desemnaţi în mod clandestin ca succesori după arestarea acestora. Întreaga conducere a Bisericii greco-catolice din România se afla în acea închisoare. Episcopii erau deţinuţi în aceeaşi celulă. Episcopul de Bucureşti, Vasile Aftenie, decedase deja în timpul anchetelor, înainte de transferarea lor la Sighet. Acolo vor muri episcopii Valeriu Traian Frenţiu şi Ioan Suciu, precum şi locţiitorul Tit Liviu Chinezu şi alţi numeroşi preoţi. Ceilalţi au supravieţuit cu dificultate regimului de exterminare la care au fost supuşi.

La 5 ianuarie 1955, cei trei episcopi care mai trăiau (Alexandru Rusu, Iuliu Hossu şi Ioan Bălan) au fost duşi la Bucureşti, fiind internaţi la spitalul Gerota pentru refacere. Acolo ei au întocmit, în februarie, un nou memoriu către guvern, fiind primiţi în audienţă de Petru Groza. Şi acestuia episcopii i-au cerut libertate pentru Biserica lor. Cererea nu le-a fost satisfăcută, fiind reţinuţi şi în continuare, având interdicţia de a reveni în vechile lor episcopii.

În aprilie 1956, pe când se aflau la Curtea de Argeş, episcopii Bălan, Hossu şi Rusu au redactat cel mai cuprinzător şi mai documentat memoriu către guvern, prin care solicitau din nou repunerea în drepturi a Bisericii greco-catolice. Din acest motiv au fost izolaţi unul de celălalt, fiind duşi fiecare în alt loc. Ioan Bălan a fost mutat la mânăstirea Ciorogârla (iulie 1956), unde s-a şi îmbolnăvit. A murit în spital la Bucureşti la 4 august 1959, la 79 de ani, fără a-şi trăda Biserica, însă şi fără a o vedea relegalizată de către regim. Este înmormântat în cimitirul Belu catolic.

Adjunctul său Ioan Ploscaru îl caracteriza astfel pe episcopul Bălan: „Episcopul Ioan Bălan a fost cel mai puţin «vlădicit» dintre toţi episcopii noştri. Fără morgă, aroganţă, trufie, fără ceremonii în viaţa particulară, în afară de orarul programului zilnic, pe care îl respecta cu stricteţe.” (Ioan Ploscaru, op. cit., p. 390.) A fost un adevărat martir al credinţei, la fel ca şi toţi ceilalţi episcopi, care au murit fără să-şi mai recapete libertatea pentru ei şi pentru Biserica lor. A fost unul dintre foarte rarele cazuri din istoria Bisericii universale (dacă nu chiar singurul) când nu s-a înregistrat nicio trădare la vârf. Chiar şi dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus Christos, unul (Iuda) a trădat. Cei 12 conducători ai Bisericii greco-catolice româneşti (şase episcopi titulari şi şase clandestini) au rezistat în bloc presiunilor şi ademenirilor din partea regimului comunist, fără a trăda. În cele din urmă, majoritatea au murit în detenţie. Exemplul lor este unul remarcabil şi merită cunoscut de toţi contemporanii noştri, ca o pildă de credinţă şi de verticalitate.

Mircea Rusnac – Întâiul Dracula a fost bănăţean

În întreaga lume, mitul lui Dracula a făcut şi încă mai face multă senzaţie, bazându-se pe un roman al lui Bram Stoker care transpune într-un mod complet fantezist legendele medievale despre domnitorul muntean Vlad Ţepeş, devenit acum un vampir feroce şi brutal. Odată cu dezvoltarea cinematografiei la începutul secolului al XX-lea, povestea lui Dracula va fi în timp printre cele mai ecranizate. „Onoarea” de a fi fost primul actor care a jucat în film rolul „Dracula” revine însă unui bănăţean: Béla Lugosi (Béla Lugojeanul).

                            Acesta s-a născut într-adevăr la Lugoj la 20 octombrie 1882, numele său adevărat fiind Béla Ferenc Dezsö Blaskó. Era cel mai tânăr dintre cei patru fii ai bancherului István Blaskó şi ai Paulei de Vojnich. La 12 ani avea să renunţe la şcoală, iar din 1901-1902 şi-a început cariera de actor, iniţial cu roluri în piese de teatru şi în operete jucate la Lugoj şi în împrejurimile acestuia. Dar din 1911 s-a mutat la Budapesta, unde a jucat, în perioada 1913-1919, pe scena Teatrului Naţional Maghiar.

                            În timpul primului război mondial a luptat ca locotenent de infanterie în armata austro-ungară, ulterior fiind avansat căpitan şi decorat pentru că fusese grav rănit pe frontul rusesc. În 1917 s-a căsătorit cu Ilona Szmick, de care însă va divorţa în 1920 din cauza diferenţelor de opinii politice dintre el şi părinţii soţiei.

                            Într-adevăr, Lugosi era în acei ani comunist convins, chiar dacă în filmul Pasiuni a jucat rolul lui Iisus Christos. În timpul celor 133 de zile ale Republicii Maghiare a Sfaturilor din 1919, condusă în stil bolşevic de Béla Kun, Lugosi a fost un înalt demnitar, pentru ca, la rapida răsturnare a acesteia de către trupele române, el să fugă mai întâi la Viena, apoi în Germania, reluându-şi ocupaţia favorită, aceea de a juca roluri în piese de teatru.

                            În scurt timp a plecat în Statele Unite, debarcând la New Orleans şi stabilindu-se la New York, unde a solicitat cetăţenia americană în 1928 şi a fost naturalizat în 1931. După ce mai întâi a lucrat ca muncitor necalificat, el a intrat în rândurile personalului teatrului maghiar din New York. Actorii acestuia efectuau turnee prin oraşele coastei de est americane. Prima piesă jucată de Lugosi pe Broadway a fost The Red Poppy în 1922, iar pentru prima oară l-a jucat pe Dracula tot acolo în 1927. În acest rol a avut dintru început mare succes, cunoscând 261 de reprezentaţii şi fiind în curând solicitat la Hollywood.

                            În 1929 s-a căsătorit cu bogata văduvă Beatrice Weeks din San Francisco, dar după patru luni aceasta a divorţat din cauza relaţiei pe care Lugosi o avea cu actriţa Clara Bow. Din 1931 el a jucat în primele producţii Dracula, ecranizări ale romanului irlandezului Stoker. A încheiat în acest sens un contract cu studiourile „Universal”. În curând, acest rol l-a făcut celebru în întreaga lume şi Lugosi a intrat în istoria cinematografiei ca primul interpret al personajului sângerosului conte.

                            În 1933 s-a recăsătorit cu Lillian Arch, fiica unui emigrant maghiar, cu care a avut un fiu în 1938. Vor divorţa însă în 1953, după 20 de ani de căsnicie. Între timp, Lugosi devenise dependent de calmante puternice precum morfina şi methadone, pe care le lua din cauza rănilor căpătate în tinereţe pe front. În continuare, a jucat în filme tot mai modeste din punctul de vedere al costurilor şi al realizării. Chiar şi Frank Sinatra l-a ajutat cu bani şi l-a vizitat la spital, deşi nu se cunoşteau.

                            În 1955 s-a căsătorit pentru a patra oară, cu Hope Linninger. În ultimul său film, The Black Sleep, a jucat rolul unui mut. A murit la 16 august 1956 la Los Angeles, datorită unui infarct, la vârsta de 73 de ani. La cererea soţiei şi a fiului său, a fost înmormântat îmbrăcat într-un costum „Dracula”, rol care i-a marcat întreaga viaţă şi carieră. El are o statuie la Budapesta.

                            Deşi a plecat de tânăr din Banat, totuşi originea lui Béla Lugosi nu poate fi ştearsă. La fel ca şi Johnny Weissmüller, care este celebru în întreaga lume pentru rolul de „Tarzan”, şi Béla Lugosi a intrat în istorie interpretându-l pe „Dracula”. Aceştia sunt doi mari bănăţeni care nu pot lipsi din nicio antologie serioasă a cinematografiei universale. Deşi au devenit celebri departe de locul natal, Banatul se poate mândri că a lansat doi „monştri sacri” ai filmului mondial.

Mircea Rusnac – Un bănăţean campion mondial la fotbal

Una dintre cele mai mari surprize din istoria fotbalului universal s-a petrecut cu ocazia Campionatului Mondial din 1954 desfăşurat în Elveţia. În finala disputată la Berna în ziua de 4 iulie, puternica reprezentativă a Ungariei, neînvinsă de patru ani şi 33 de zile, pierdea în faţa nou încropitei selecţionate a Republicii Federale Germania, debutantă la un turneu final. Acel meci a rămas în istoria germanilor ca „minunea de la Berna”, fiind considerat drept momentul revenirii lor în rândul lumii la peste 9 ani după terminarea celui de-al doilea război mondial, interval în care ei fuseseră trataţi ca nişte paria. Cei 11 eroi ai Germaniei se numeau, în ordinea aşezării clasice de tip WM: Turek – Posipal, Kohlmeyer – Eckel, Liebrich, Mai – Rahn, Morlock, Ottmar Walter, Fritz Walter, Schäfer, antrenor fiind vestitul Sepp Herberger. Germania cucerea primul titlu mondial din palmaresul său.

Singurul component al acelei echipe care se născuse în afara Germaniei occidentale era fundaşul dreapta, bănăţeanul Joseph (Jupp) Posipal. El s-a născut la Lugoj la 20 iunie 1927. Tot acolo a terminat liceul, iar la vârsta de 16 ani a plecat în Germania pentru a învăţa meseria de lăcătuş la o oţelărie din Hanovra. Ulterior a muncit într-o fabrică de armament, la o maşină de produs gloanţe, fapt care îl va marca profund. Aceasta se petrecea însă în toiul războiului.

Încă de la Lugoj începuse să joace fotbal, activitate pe care a continuat-o şi în Germania. La început a jucat la echipa „Weissen Adler”, care era formată exclusiv din est-europeni, apoi la cluburile TSV Badenstedt (în 1943) şi Linden 07. Deocamdată doar la nivel de amatori. După terminarea războiului însă, Posipal a primit o scrisoare de la mama sa, în care aceasta îi cerea să rămână în Germania şi să nu revină acasă, deoarece germanii din România erau deportaţi în Uniunea Sovietică şi persecutaţi în fel şi chip. Decizia pe care a luat-o, de a rămâne acolo, a fost oricum dureroasă pentru el, întrucât Posipal nu avea să-şi mai vadă niciodată mama.

În 1947 a semnat primul contract ca profesionist la echipa Arminia Hannover. După doi ani, antrenorul acesteia, Knöpfle, a fost solicitat de Hamburger SV. El însă a pus următoarea condiţie: „Vin la HSV dacă mi-l aduceţi şi pe Posipal.” Din acel moment s-a făcut intrarea lui Jupp Posipal în fotbalul de nivel înalt. Avea să joace la Hamburg 288 de meciuri, înscriind 58 de goluri, până în 1958, când şi-a încheiat cariera. Nu a reuşit totuşi să câştige niciun titlu de campion al Germaniei. Prezentarea care îi este făcută la muzeul existent la stadionul din Hamburg precizează: „A fost o piesă esenţială a echipei, a jucat întotdeauna la un nivel înalt, oriunde era nevoie de el. Este un model pentru orice libero sau mijlocaş defensiv modern. A cucerit suporterii când a refuzat oferta lui Real Madrid, pentru a rămâne la HSV, echipa vieţii lui. Se întâmpla în 1952.”

Pentru a putea fi convocat în proaspăt înfiinţata naţională a R.F.G., Posipal a primit cetăţenia germană în 1951. La 17 iunie acelaşi an debuta în naţională cu ocazia jocului de la Berlin R.F.G.-Turcia (1-2), care era abia al treilea disputat de aceasta. În continuare, a evoluat în reprezentativă, în special ca fundaş dreapta, de 32 de ori, înscriind o singură dată, la 4 mai 1952, primul gol al meciului R.F.G.-Irlanda (3-0), disputat la Köln. În 1953 a fost singurul german convocat în Echipa Lumii, care a jucat atunci împotriva Angliei pe Wembley. Cu acea ocazie, şi-a demonstrat din plin calităţile, anihilându-l practic pe celebrul Nat Lofthouse.

Punctul culminant al carierei sportive a lui Jupp Posipal, ca şi a celorlalţi 10 coechipieri ai săi, a fost Campionatul Mondial din 1954. În grupa preliminară, formaţia antrenată de Sepp Herberger, care a introdus însă multe rezerve, a fost zdrobită de invincibila Ungarie cu 8-3. Ea a trecut totuşi de această fază a competiţiei în urma unui joc de baraj suplimentar cu Turcia. Învingând apoi Iugoslavia şi Austria, R.F.G. s-a calificat în finala din 4 iulie, având de înfruntat din nou tăvălugul maghiar. Posipal era, ca de obicei, fundaş dreapta, şi singurul jucător care provenea de la Hamburger SV. Ca adversar direct îl avea pe atacantul maghiar Czibor Zoltan. Acesta îi fusese vecin şi coleg de şcoală la Lugoj, cei doi înfruntându-se acum ca adversari într-o finală de campionat mondial! În minutul 9, Ungaria conducea deja cu 2-0, însă atacurile ei nu slăbeau. Împreună cu colegii săi, Posipal avea de stăvilit teribila linie ofensivă formată din cvintetul Czibor-Kocsis-Hidegkuti-Puskas-Toth. El a respins mingi grele, uneori chiar de pe linia porţii. Şi în cele din urmă Germania a câştigat partida cu 3-2, primind Cupa „Jules Rimet”. Zecile de mii de suporteri veniţi la Berna pentru această partidă intonau cu convingere „Deutschland über alles”. După aproape un deceniu de umilinţe, Germania începea să revină pe locul cu care fusese obişnuită.

Participant de marcă la acest eveniment, Jupp Posipal se apropia însă de finalul carierei sale fotbalistice. La 15 septembrie 1956 evolua pentru ultima oară în naţională, în jocul R.F.G.-U.R.S.S. (1-2) de la Hanovra. În 1958, cu ocazia unui meci cu Sparta Praga, s-a retras într-un cadru festiv şi din echipa de club, Hamburger SV, rămânând pentru o vreme în conducerea acesteia. După cum spunea mai tânărul său coechipier Uwe Seeler, „Jupp Posipal a fost un exemplu de fair-play şi de calitate omenească, cu mult peste lumea sportului.”

Perioada ulterioară nu a fost însă una fericită pentru Posipal, deşi a fost urmat în carieră şi de fiul său. Cum am mai spus, el a avut toată viaţa remuşcări pentru că a muncit în tinereţe la producerea gloanţelor cu care oamenii se ucideau pe front. Cu timpul, a suferit de probleme psihice şi depresii, fiind supus unui tratament terapeutic intensiv. După ce a suferit un accident, nu a mai putut vorbi multă vreme. A murit la 21 februarie 1997 la spitalul din Eppendorf, în urma unor probleme cardiace. În acest fel îşi punea amprenta contextul istoric asupra vieţii şi activităţii unui sportiv de excepţie. Un sportiv din Banat care a fost nevoit să îşi exercite talentul pe alte meleaguri, mai prielnice în acea perioadă. Jupp Posipal este singura persoană provenind din Banat şi din România care a îmbrăcat tricoul de campion mondial la fotbal.