Mircea Rusnac – Regimul ocupaţiei militare franceze în Banat (1919)

Spre sfârşitul primului război mondial, după destrămarea Austro-Ungariei, Banatul a fost ocupat de trupe sârbeşti. Prin această acţiune, conducerea Serbiei spera să poată pune statele prezente la Conferinţa de pace în faţa unui fapt împlinit, iar acestea să recunoască apartenenţa întregului Banat la ţara slavilor de sud. Însă realitatea etnică a Banatului din acel moment era departe de a îndreptăţi un asemenea gest. Conform celui mai recent recensământ efectuat până atunci în regiune, respectiv cel maghiar din 1910, ponderea principalelor naţionalităţi ale Banatului era următoarea: români 37%, germani 24,5%, sârbi 18% şi maghiari 14%. În acest mod, nicio etnie nu deţinea majoritatea absolută a populaţiei, iar sârbii erau abia pe locul al treilea.

În aceste condiţii, puterile Antantei au impus Serbiei să îşi retragă trupele din părţile de est şi de nord ale Banatului, unde românii erau majoritari, urmând ca ele să rămână doar în regiunea de sud-vest, care în cele din urmă a fost atribuită Serbiei. Pentru a se evita unele incidente nedorite între armata sârbească în retragere din cea mai mare parte a Banatului şi cea românească aflată în înaintare, s-a creat o zonă-tampon între acestea. Temporar, ea a fost administrată de trupe franceze, care ulterior au predat-o românilor.

Detalii amănunţite asupra zonei rezervate ocupaţiei franceze şi a regimului existent acolo aflăm din ordonanţa nr. 418/2 a Comandamentului Diviziei 11 coloniale, apărută la începutul lunii aprilie 1919. Zona era delimitată astfel: spre est, hotarul judeţului Caraş-Severin de la Orşova până la Mureş; spre nord, râul Mureş până la 4 km vest de Aradu Nou; spre vest, din acest punct către sud, pe o linie ce trecea la vest de localităţile: Aradu Nou, Cruceni, Firiteaz, Nadăş, Herneacova, Recaş, Hitiaş, Buziaş, Silagiu, Vermeş, Valeapai, Bărbosu, Moniom, Lupac, Clocotici, Gârlişte, Steierdorf, Anina, Ilidia, Macovişte, Slatina Nera, Sasca Română, Sasca Montană, Ştinăpari, Cărbunari, Gârnic, Sicheviţa, Gornea, Liubcova; spre sud, Dunărea de la Liborajdea până la Orşova.

Teritoriul acesta era supus conducerii generalului Léon Farret, comandantul Diviziei 11 coloniale franceze. Până la decizia finală a Conferinţei de pace de la Paris, Banatul ocupat era considerat pe mai departe drept aparţinând Ungariei, iar autorităţile civile din timpul regimului maghiar erau menţinute. (Punctul III al ordonanţei.) Toate organele Poliţiei şi Jandarmeriei ungureşti erau subordonate comandantului zonei franceze. (Punctul IV.)

Imagine din Lugoj

O serie de dispoziţii speciale ale ordonanţei menţionau că teritoriul ocupat de francezi era considerat drept „judeţul Lugojului”, divizat în 15 districte şi două oraşe (Lugoj şi Caransebeş). Districtele erau: Bega, Bozovici, Buziaş, Făget, Caransebeş, Lipova, Lugoj, Mureş, Orşova, Reşiţa, Steierdorf-Anina, Timiş, Recaş, Teregova şi Aradu Nou. Lângă fiecare prim-pretor era numit câte un ofiţer francez, cu titlul de „comandantul districtului (respectiv oraşului)”. Întregul teritoriu se împărţea în patru cercuri, în fruntea cărora se afla câte un ofiţer de stat major sau căpitan cu titlul de „comandant cercual”. Cercul Lipovei era condus de vicecolonelul Guespereau, comandantul regimentului de spahii marocani, cuprinzând districtele Lipova, Mureş şi Aradu Nou. Cercul Reşiţei, comandat de căpitanul Serrard, conducătorul regimentului de artilerie de munte, cuprindea districtele Reşiţa Montană şi Steierdorf-Anina. Cercul Orşova, sub conducerea vicecolonelului Lemoigne, comandantul regimentului de infanterie colonială nr. 35, cuprindea districtele Orşova, Teregova şi Bozovici. Iar cercul Lugoj, condus de maiorul Papillon, comandantul detaşamentului de artilerie nr. 21, conţinea districtele Lugoj, Buziaş, Făget, Bega, Timiş, Caransebeş, Recaş şi oraşul Caransebeş.

Conform punctului III al dispoziţiilor speciale, guvernul maghiar nu putea numi sau destitui niciun funcţionar fără acordul generalului francez. Gărzile naţionale ale tuturor naţionalităţilor bănăţene urmau a fi dezarmate. (Punctul VII.) La fel, era interzisă şi purtarea cocardelor naţionale. (Punctul VIII.) Se oprea arborarea oricărui drapel de către particulari, cu excepţia drapelelor maghiare, care puteau fi puse pe instituţiile publice. (Punctul IX.) Marşurile şi mitingurile erau şi ele interzise, controlul asupra dreptului de întrunire şi asociere subordonându-se comenduirii franceze. (Punctul X.) Ziarele erau cenzurate. (Punctul XI.) Judecătoriile ungureşti continuau să funcţioneze, iar infracţiunile la adresa militarilor francezi şi propaganda bolşevică erau judecate de Curtea Marţială franceză. (Punctul XII.) Valuta care circula în zona franceză era atât coroana ştampilată (ca şi în zona sârbească), cât şi coroana neştampilată. (Punctul XIV.)

Acestea erau cele mai importante prevederi ale ordonanţei armatei franceze din Banat. Ele au creat bazele pentru un regim de tranziţie, care păstra încă multe elemente ale fostei administraţii maghiare, dar acestea urmau a fi înlocuite la un moment dat de cele româneşti. Acest lucru se va întâmpla pe parcursul verii lui 1919. Între timp însă, Banatul a fost nevoit să cunoască regimul ocupaţiei franceze, una cu totul inedită pentru regiunea noastră.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: