Mircea Rusnac – Două personalităţi uitate ale Banatului: Julius şi Ladislaus Horvath

În cele ce urmează vom urmări pe scurt biografia unor oameni care ar fi trebuit să reprezinte nişte mândrii pentru Reşiţa şi pentru Banat, dar care, datorită vremurilor pe care le-au trăit, au rămas în anonimat. Acum îi putem face cunoscuţi cititorilor prin grija lui Anton Schulz, prieten statornic al blogului nostru. Datele i-au fost oferite de bocşanul de origine Octavian Vasiliu, domiciliat acum în Austria, amândoi fiind legaţi prin pasiunea comună pentru filatelie. Pentru informaţiile oferite le mulţumim amândurora.

Primul specialist menţionat, Julius Horvath, s-a născut în 8 ianuarie 1886 la Somogyvar, actualmente în Ungaria. A învăţat de tânăr meseria de lăcătuş la fabrica „Fraţii Solymos” din Arad, apoi a lucrat, în intervalul 1904-1917, ca lăcătuş, controlor şi maistru provizoriu la Fabrica de maşini agricole din Bocşa, care pe atunci aparţinea de St.E.G. Tot acolo s-a căsătorit cu Emilia Sörös, sora bunicii lui Octavian Vasiliu, având un fiu. Între 1917 şi 1929 a fost maistru la Forja U.D.R. de la Reşiţa, devenind apoi prim-maistru, adică un fel de şef de secţie, la Forjă, până în data de 1 noiembrie 1940. Din acel moment, destinul său a cunoscut o întorsătură bruscă.

Prin adresa U.D.R. nr. 81.764 din 25 octombrie 1940 era înştiinţat scurt că i-a fost desfăcut contractul de muncă: „Întrucât dv. aţi luat parte la acţiuni politice contrare intereselor statului, vă denunţăm angajamentul pe data de 1 noiembrie 1940, fără preaviz (subl. n.).” Pe document se găseşte şi răspunsul manuscris al lui Julius Horvath: „Rezervându-mi dreptul de preaviz de un an ce mi se cuvine după 38 ani de serviciu cinstit şi toate celelalte drepturi.” SCAN0001[1]

Pentru a înţelege mai bine această situaţie, trebuie să precizăm că în acel moment România era sub conducerea generalului Antonescu şi a legionarilor, care nu tolerau atitudini politice contrare mişcării lor. Iar conducerea U.D.R. din acea perioadă, când o importantă parte din acţiuni era deţinută de capitalul german, nu putea decât să se conformeze situaţiei existente. Din acest motiv, printre victimele colaterale s-au aflat şi unii buni specialişti, cu o mare vechime în domeniul în care munceau, precum a fost şi cazul lui Julius Horvath.

După lovitura primită în felul acesta, cu toate că mai târziu a făcut contestaţie, el nu a mai lucrat nicăieri. În scurtă vreme s-a îmbolnăvit de tromboză şi nu a mai putut ieşi din casă. În acea perioadă a şi devenit filatelist, de la el învăţând această preocupare şi Octavian Vasiliu. Horvath a murit la Bocşa, pe Str. Teilor, în anul 1967.

Un destin nefericit a avut şi fiul său, Ladislaus Horvath, care se născuse tot la Bocşa, la 6 februarie 1911. El a făcut studii de medicină la Universităţile din Tübingen şi Viena, carnetul său de student de la Tübingen fiind acesta: SCAN0002[1] A murit însă la doar 30 de ani, la 31 iulie 1941, de septicemie, la spitalul din Dej, unde profesase şi ca medic. Este înmormântat la cimitirul catolic din Bocşa Montană.

Acestea au fost pe scurt vieţile a doi oameni strâns legaţi de trecutul Banatului, fiind dintre aceia care au ilustrat perioada glorioasă a acestuia. Însă unele tragice împrejurări i-au împiedicat să dea întreaga măsură a valorii lor şi evenimentele ulterioare i-au lăsat în anonimat. De aceea este datoria istoricilor să scoată la lumină evenimente şi personalităţi uitate, care merită să fie cunoscute acum de fiecare dintre noi.

Mircea Rusnac – Ocna de Fier între tradiţia minieră şi actualitatea turistică

Într-o frumoasă zi de toamnă am vizitat, împreună cu Duşan Baiski şi colonelul Gheorghe Popoviciu, localitatea Ocna de Fier şi împrejurimile acesteia. Cadrul natural în care este ea situată este foarte pitoresc, fiind înconjurată de dealuri împădurite şi de câteva lacuri ascunse printre copaci. Am întâlnit în periplul nostru lacul Vârtoape, înconjurat de bogatele păduri din zonă. Dar şi localitatea propriu-zisă este foarte importantă pentru trecutul Banatului.

Lacul Vârtoape. Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu.

Denumită odinioară şi Moraviţa, Vaskö sau Eisenstein, Ocna de Fier deţinea, după cum îi arată şi numele, importante zăcăminte de minereu de fier, cunoscute încă din perioada romană şi extrem de utile dezvoltării industriale din regiune. Prima mină a fost menţionată în 1736, iar în 1760 a fost întemeiată colonia minieră din Munţii Moraviţei, formată din refugiaţi olteni (bufeni). În timp, cele mai importante puţuri au fost denumite Carolus, Paulus, Delius, Theresia, Peter und Paul, Juliana, Simon und Iuda, Arhanghel şi Reichenstein. Erau depuneri mari de minereu de fier, dar şi de aramă, argint, aur amestecat cu granit, pirite de fier, pirite de aramă, galene, plumb argintifer şi filoane cuarţoase de aur, precum cel din muntele Cracul cu Aur, unde exploatarea fusese făcută încă de pe vremea romanilor. Francesco Griselini era într-un fel îndreptăţit să afirme în 1775 că Munţii Moraviţei erau din fier, iar „minereul zăcea în grămezi şi bulgări.” (Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 287.) Conform unei estimări din 1852 citate de Ion Păsărică, masivul de la Ocna de Fier ar fi conţinut 27 de milioane t de minereu, din care până în 1935 nu fuseseră exploatate decât aproximativ 7 milioane. (Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 40.) Chiar noi înşine, vizitând o veche exploatare de suprafaţă, acum în părăsire şi în curs de a fi acoperită de vegetaţie, am găsit o bucată de cca. 2 kg de fier nativ, care parcă venea să confirme peste secole exprimarea oarecum metaforică a lui Griselini.

Bucată de fier nativ

Înainte, minereul se afla în straturi care aveau grosimi cuprinse între 2 şi 37 m şi lungimi între 37 şi 150 m, abundând în magnetit, hematit şi fier oligist cu conţinut de 65-72% fier. (Ion Păsărică, op.cit., p. 39.) În zona minieră Ocna de Fier – Dognecea au fost descoperite pentru prima oară în lume mineralele: ludwigit (1874), veszelyit (1874), dogneceait (1884) şi warthait (1925). În 1855, producţia de la Ocna de Fier şi Dognecea vecină era de 14.000 t, iar în 1894 de exact zece ori mai mare (140.000 t), scăzând apoi pe parcursul secolului al XX-lea: 65.000 t în 1896, 62.000 t în 1920 şi doar 24.000 t în 1930. Scăderea se explica prin închiderea între timp a furnalelor de la Bocşa şi Dognecea, iar la Reşiţa începea să fie folosit în cantităţi tot mai mari fierul vechi, deja abundent încă de acum un secol. În consecinţă, şi numărul lucrătorilor de la Ocna de Fier a fost tot mai mic, de la 1.050 în 1896 la 250 în 1930 şi la 80 în 1932. La câteva decenii după încheierea celui de-al doilea război mondial, exploatarea a fost complet abandonată.

Veche exploatare de suprafaţă

Pentru transportarea minereului până la depozitele din exterior se folosea un tunel de 4 km lungime, care avea o linie ferată cu ecartamentul de 700 mm, pe care circulau vagonete trase de o locomotivă cu benzină. La gura tunelului, minereurile erau descărcate după natura lor în diferite compartimente cu plan înclinat, de unde erau reîncărcate în vagoanele uzinale cu ecartament de 1 m pentru a fi transportate la Reşiţa. (Ion Păsărică, op.cit., p. 40.) Atât produsele miniere, cât şi cele ale unei cariere de calcar pe care de asemenea am vizitat-o, erau duse la Reşiţa cu ajutorul unei căi ferate construite de St.E.G. în 1873. De asemenea, pentru aprovizionarea lucrătorilor pe credit, funcţionau în perioada interbelică atât la Ocna de Fier, cât şi la Dognecea, magazii de alimente ale U.D.R.-ului. (Ion Păsărică, op.cit., p. 40.)

Utilaj pentru pompieri fabricat în 1893. Fotografie de Duşan Baiski.

Acum, în urma dispariţiei vechii activităţi miniere, Ocna de Fier a devenit în bună măsură o localitate turistică, beneficiind de marea frumuseţe a locului în care este amplasată, care predispune la aerisire şi relaxare. Cei care şi-au cumpărat case acolo au reuşit să le transforme în adevărate colţuri de rai. Dar în primul rând ea se remarcă prin existenţa colecţiei de mineralogie estetică a lui Constantin Gruescu, cu rarităţi şi chiar unicate mineralogice la nivel mondial. În acest fel, viaţa localităţii se desfăşoară în alţi parametri, însă ea rămâne şi în continuare un punct de mare interes pe harta istorică a Banatului.

Un film realizat cu ocazia acestei vizite poate fi văzut aici.

Mircea Rusnac – O radiografie a situaţiei Reşiţei din anul 1948

Reşiţa în 1948. Sursa: http://bwshots.blogspot.com/

Am primit de la Adrian Drăgan un document deosebit de interesant. Este vorba despre un dosar de 18 pagini dactilografiate, intitulat Procesul-verbal pentru verificarea de fond a Circumscripţiei de Constatare Indirecte Reşiţa Urban, judeţul Caraş, în zilele de 7-9 septembrie 1948. Autorul, dr. Constantin Bâca, era inspector financiar delegat pe lângă Corpul de Inspecţie şi Control al Regiunii a X-a Timişoara şi prezenta concluziile sale în urma verificărilor efectuate la Circumscripţia de Constatare şi Control Indirecte din Reşiţa. Aceasta era condusă de la 1 decembrie 1939 de către Ion Borceanu, controlor fiscal, care executa personal toate lucrările, neavând niciun alt ajutor. (p. 1)

Cele 18 pagini menţionate, dincolo de limbajul abundând în termeni financiar-contabili pe care îl conţin, prezintă totuşi şi o interesantă imagine a activităţii economice a Reşiţei din acel moment. Anul 1948 era unul de răscruce între două regimuri social-politice şi situaţia prezentată cuprindea o îmbinare de elemente ale vechii lumi capitaliste cu cele ale noii economii etatizate şi dirijiste care se înfiripa chiar atunci. Cu trei luni mai devreme, la 11 iunie, principalele firme ale oraşului (U.D.R., „Fraţii Feher”, „Metaltras” etc.), la fel ca şi cele din întreaga ţară, fuseseră naţionalizate. Însă mai existau în acelaşi timp numeroase aspecte de viaţă „burgheză”, care pot fi desluşite în paginile documentului.

De exemplu, se menţiona la pagina 4 că Ana Cristin din Reşiţa cumpărase de la Constantin Luca din Lugoj o maşină marca „Opel”, iar Gheorghe Szambath vânduse U.D.R.-ului un magnetou şi cinci injectoare. (p. 4-5) La paginile 5-6 era consemnată o listă a micilor meseriaşi reşiţeni, care în majoritatea lor erau croitori şi croitorese. Această listă îi cuprindea pe: Emilia Bauman, Antoniu Horwat, Samuel Neivirth, Ioan Kucsar, Max Polak, Francisc Schoring, Wilhelmina Neubor, Adela Wiperth, Ioan Kovacs, Mihai Fogele, Anton Crăciun, Gheorghe Radomir, Carol Szabo, Petru Burman, Gheorghe Dorianu, M. Hartlauer, Ghizela Konrad Müller, Eugenia Pescariu, Arpad Bayer, Maria Gurban, Elisabeta Pol, Terezia Tarteli şi Olanda Cioară. În total erau înregistrate la acea oră 58 de firme şi 23 de mici meseriaşi. (p. 8 )

În continuare mai erau amintite şi următoarele firme: „Carol Opeltz” (Str. Rândul III nr. 39), „Metaltras” (Str. 6 Martie nr. 25), „Dorna” (Str. Libertăţii nr. 40) şi „Francisc Baboş” (Str. Aurel Vlaicu nr. 3). (p. 9) Alte firme erau înşiruite în următoarea listă: „Vasile Todor”, „Ornament”, „Adalbert Bartha”, „Anton Scheuchenstein (Fabrica de gheaţă)”, „Iosif Ciovic”, „Emeric Liesenfeld”, „Francisc Bökle”, „Alexandru Gemcsy” (măcelar), „Nicolae Stivizo”, „Toma Scalder”, „Adam Lenhard” şi „Ioachim Ioanovici”. (p. 9-10) În paginile următoare mai era pomenită firma „Simion Pantea”, iar Adalbert Kunz era considerat singurul horticultor din oraş. (p. 11)

În toamna anului 1948 la Reşiţa existau 140 de autovehicule. (p. 11-12) Erau consemnaţi drept muzicanţi Ştefan Minotschy, Ştefania Andronescu şi Constantin Povianu, iar popicăriile aparţineau de Ruja Crinu, Simion Murgu şi Emeric Lăcătuş. (p. 12) Se preciza existenţa a trei cinematografe în oraş, fără ca ele să fie enumerate. (p. 12) Era vorba desigur despre cunoscutele „Muncitoresc”, „Cultural” şi „Apollo” (rebotezat „Victoria”). Mai existau un număr de patru mori ţărăneşti (ale lui Ioan Laţcu, Ioan Pagu, Axente Jebelean şi Mihai Cristun), toate măcinând numai porumb, căci pâinea de grâu era extrem de rară în vremea aceea. (p. 12-13) Tăbăcăriile lui Ilie Manescu şi Iancu Jianu erau, ambele, inactive în acel moment. (p. 13) Brutăriile nici măcar nu erau enumerate, semn că erau destul de puţine. (p. 13) De asemenea, existau şi patru cazane de fabricat ţuică, însă toate erau deja sigilate. (p. 13)

Cam în acest mod arăta radiografia vieţii economice a Reşiţei din septembrie 1948. Cu excepţia marelui U.D.R., intrat şi el într-o fază de profunde şi negative transformări în urma naţionalizării la care fusese supus, în oraş se desfăşurau mărunte activităţi economice, predominând micile ateliere sau firmele de familie. Acestea încă îşi mai continuau, din ce în ce mai greu, activitatea, fiind permanent obstrucţionate de stat, până la completa lor desfiinţare în viitorul apropiat. Deja tăbăcăriile, cazanele, parţial morile şi brutăriile, deveniseră inactive. Totul se îndrepta către dominaţia absolută a economiei de stat.

În final, Ion Borceanu primea calificativul „foarte bine”. (p. 18) Iar Reşiţa bunicilor noştri intra şi ea în noua etapă de evoluţie, rupând brusc legăturile cu tot ceea ce fusese considerat normal până atunci şi experimentând un nou sistem economico-social, care avea să producă schimbări fundamentale în viaţa oraşului şi a locuitorilor săi.