Mircea Rusnac – Elevii şcolii greco-catolice din Gherman în anul 1874

Am primit recent de la Anton Schulz câteva documente foarte importante, şi inedite, care ilustrează trecutul Bisericii greco-catolice din Banat. Deşi aceasta nu a avut în regiune un număr prea mare de adepţi, spre deosebire de Transilvania, totuşi activitatea desfăşurată de preoţii greco-catolici a fost de cele mai multe ori lăudabilă. Un rol foarte important au jucat aceştia în procesul de educaţie şcolară a copiilor, deschizând mai multe instituţii de învăţământ în lumea rurală. O asemenea situaţie s-a întâlnit de exemplu şi în localitatea Gherman, despre care pomenea unul dintre documentele amintite.

Este vorba despre o „Conscriere a tuturor pruncilor greco-catolici din G(h)erman de ambe secse abţi de scola de la 6-12 ani, adecă: născuţi din 1 Ianuarie 1862 păn’în 1 Ianuarie 1868 inclusive pre anulu scolasticu 1873/4”, întocmită de administratorul parohial greco-catolic din Gherman, Ioan Mihailoviciu, la 19 ianuarie 1874. Elevii erau cuprinşi într-un tabel, care avea următoarele rubrici: numele, anul naşterii, numele părinţilor, numărul casei şi observaţii (rubrică necompletată). Erau enumeraţi 8 băieţi şi 16 fete, în ordinea anilor naşterii.

Băieţii se numeau: Iordan Siemantiu, fiul lui Nicola, născut în 1862, locuind la casa cu nr. 4; Ioan Popa, fiul lui Ion, 1863, nr. 104b; Florian Codiacu, fiul lui Nicola, 1864, nr. 67; Georgiu Manciu, fiul lui Iovan, 1865, nr. 53; Iosif Baba, fiul lui Georgiu, 1865, nr. 50; Pavelu Fizedianu, fiul lui Trifu, 1865, nr. 104a; Gavrilă Iovitia, fiul lui Iosim, 1866, nr. 61; Ilia Baba, fiul lui Toma, 1867, nr. 65a.

Cele 16 fete erau: Ruja Râmneanţu, fiica lui Ion, 1862, nr. 89; Sanda Trifu, fiica lui Georgiu, 1862, nr. 56; Ruja Baba, fiica lui Georgiu, 1862, nr. 51; Ana Talpesiu, fiica lui Petru, 1862, nr. 14; Ana Trifu, fiica lui Iacob, 1862, nr. 44; Crisiana Bojin, fiica lui Avram, 1862, nr. 24; Ruja Bojin, fiica lui Jivoin, 1863, nr. 106; Ana Neda, fiica lui Petru, 1864, nr. 75; Nasta Graure, fiica lui Strain, 1865, nr. 96; Ecaterina Neda, fiica lui Pavel, 1865, nr. 100; Maria Neda, fiica lui Trifu, 1866, nr. 6; Ana Baba, fiica lui Trifu, 1866, nr. 50; Pelagia Marina, fiica lui Georgiu, 1866, nr. 69; Iuliana Râmneanţu, fiica lui Ion, 1866, nr. 89; Ruja Baba, fiica lui Gavrilă, 1866, nr. 46; Maria Talpesiu, fiica lui Nicola, 1867, nr. 90.

În fine, tabelul cuprindea şi un supliment cu patru elevi născuţi în perioada 1859-1861, enumeraţi pe baza aceloraşi categorii: Pau Cazacu, fiul Anei, 1861, nr. 52; Constantin Graure, fiul lui Strain, 1860, nr. 96; Petru Baba, fiul lui Gavrilă, 1859, nr. 46; şi Vleica Baba, fiul lui Georgiu, 1859, nr. 50. În cazul acestora, enumerarea era în sens invers faţă de anii naşterii.

Acest document poate aduce unele clarificări în trecutul localităţii Gherman şi a şcolii greco-catolice de acolo. Redactat de mână, extrem de citeţ, el dovedeşte faptul că preotul Ioan Mihailoviciu îşi dădea silinţa pentru învăţarea elevilor de acolo. Numărul încă foarte redus al acestora arăta faptul că procesul era abia la început. Însă strădaniile depuse de acest preot, ca şi cele ale tuturor dascălilor din regiune, au luminat profund Banatul în acea epocă, în care instrucţiunea şi educaţia ocupau locuri importante în viaţa regiunii.

Mircea Rusnac – Vârste matusalemice la bănăţeni şi arădeni

Am găsit într-un articol publicat mai demult de Ştefan Meteş (Vârste matusalemice la români, în Magazin istoric, nr. 2/1968, p. 34-35) informaţii interesante despre persoane care au trăit mult peste media de vârstă a persoanelor contemporane cu ele. Între aceştia s-au aflat şi o serie de bănăţeni şi arădeni, ale căror nume merită să le cunoaştem, chiar dacă putem emite unele dubii legate de veridicitatea vârstelor care au fost vehiculate. Lipsa unor evidenţe clare ale populaţiei, neîntocmirea actelor de naştere şi în general ignoranţa existentă în acele veacuri puteau contribui cu uşurinţă la „umflarea” acestor vârste până la cote neverosimile. În orice caz, oamenii respectivi au trăit foarte mult, fapt cu atât mai lăudabil, cu cât cunoaştem cât de instabile erau acele perioade, marcate de războaie, molime şi dificultăţi multiple.

Un prim caz era descoperit în Banat de generalul guvernator Mercy în 1724. Atunci murea la Caransebeş un bătrân numit Czartan Petracz (Petruţ Ciortan), despre care se pretindea că ar fi avut 185 de ani. În acel moment, un fiu al său din a treia căsătorie ar fi avut la rândul lui 90 de ani, cu 95 mai puţin decât venerabilul său tată!

Cazul cel mai cunoscut a fost însă cel al soţilor Iovas şi Sara Rovin, care au fost şi imortalizaţi de autorităţile austriece. Un tablou care îi înfăţişează în ulei se află la mânăstirea Kukus din Cehia, având următoarea inscripţie în limba germană: „Iovas Rovin, de 172, şi soţia sa Sara, de 164 ani, de rit grecesc, căsătoriţi de 147 de ani, amândoi născuţi şi domiciliaţi în Kodo(c), din districtul Caransebeşului, cu copii adevăraţi, 2 băieţi şi 3 fete încă în viaţă, cel mai tânăr băiat de 116 ani, şi acesta are 2 strănepoţi – unul de 35 de ani şi altul de 27 de ani; zugrăvit în 25 august 1728.” Peste trei ani încă trăiau, fiind din nou pictaţi, fiecare separat, îmbrăcaţi în portul naţional bănăţean. Autorul era un alt pictor german, care reda şi el pe scurt biografia celor doi soţi, oarecum diferită de cea existentă la Kukus.

Aceste ultime două tablouri, din 1731, au fost achiziţionate la o licitaţie organizată la Viena în 1896 de un caransebeşan, aflându-se în 1958, când le-a văzut Ştefan Meteş, în proprietatea fiului acestuia, dr. Virgil Budinţian. În privinţa bătrânilor amintiţi, se mai cunoaşte faptul că Sara a trăit încă mulţi ani după moartea soţului ei.

Referitor la aceştia, şi Francesco Griselini scria, într-o formă uşor modificată, în 1780: „Generalului Mercy i-a fost prezentat un român din districtul Caransebeşului, pe nume Iancu Cuvin, în vârstă de 172 de ani, şi soţia sa, Sara, de 164 de ani. Ei au fost căsătoriţi vreme de 147 de ani şi au murit în 1728. Generalul a pus să fie pictaţi şi a trimis apoi tabloul împăratului Carol al VI-lea, care l-a expus în galeria sa de pictură de la Viena.” (Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 184.) În privinţa anului morţii, după cum se vede, învăţatul italian se înşelase.

Astfel de cazuri s-au înregistrat şi în zona Aradului. La finalul volumului al doilea al lucrării sale Monografia judeţului Arad, istoricul Márki Sándor scria: „În 1789, în cursul unei vânători în satul Cuied, un domn a intrat în casa unui ţăran român. Bătrânul gospodar însuşi povesteşte că nemţii i-au alungat pe turci din Boroş-Ineu; aşadar s-ar fi putut să aibă circa 130 de ani. În cursul îndelungatei sale vieţi, n-a ieşit niciodată din hotarul satului şi în viaţa lui pentru întâia oară vede un domn.

La 1 ianuarie 1894 moare un păstor din Mădrigeşti, în vârstă de 107 ani, după alţii de 120 de ani, care în viaţa lui o singură dată a ieşit din satul său, când a fost dus în Gurahonţ să vadă trenul ce fusese pus în circulaţie în 1890.” (După Ştefan Meteş, op. cit., p. 35.)

Exemple care au marcat trecutul zonelor noastre şi care au rămas în memoria contemporanilor lor, dar care riscau să se piardă în praful timpului. Întotdeauna au existat şi oameni care au trăit mult şi, chiar dacă vârstele lor erau uneori exagerate, admiraţia noastră pentru felul în care au ştiut să-şi ducă zilele nu poate fi mai mică.