Posts Tagged ‘Francesco Griselini’

Mircea Rusnac – Mărturii istorice despre românii din Banat

18 Februarie 2017

romani

Deşi Banatul reprezintă un mozaic etnic, lingvistic şi confesional, au existat în timp, fireşte, şi încercări de analiză a istoriei uneia sau alteia dintre naţionalităţile sale. Fiind etnia cea mai numeroasă, românii au avut parte atât de lucrări proprii, cât şi de o atenţie specială acordată de numeroşi observatori străini. Un exemplu elocvent îl reprezintă însuşi patriarhul istoriografiei bănăţene, Francesco Griselini, care îi descria cu lux de amănunte în 1780, cu calităţile şi defectele pe care le aveau.

Un pasaj merită relevat din lucrarea lui Griselini: „Într-adevăr, românii sunt singurul neam din Banat care se pricepe fără deosebire la orice fel de muncă.” (1) Deşi aceasta frază, des citată, ne poate măguli prin aprecierile făcute, trebuie totuşi să înţelegem că românii erau mai degrabă adaptabili la orice tip de activitate economică promovată în Banat de autorităţile habsburgice şi nu că ei ar fi iniţiat în regiune industria sau meşteşugurile de înaltă calificare. Însă receptivitatea lor în a deprinde noi meserii, între care Griselini dădea exemplul sticlăriei, este într-adevăr demnă de laudă.

În acest sens, trebuie amintit că în timp Banatul a cunoscut o adevărată competiţie, întrecere economică, între aşezările locuite de cele mai diferite etnii. Dacă în acest caz tonul îl dădeau aproape întotdeauna germanii, nici celelalte etnii bănăţene nu se lăsau mai prejos. Între acestea, românii nu erau în niciun caz cei din urmă şi putem aprecia că ei au făcut faţă cu cinste concurenţei impuse. În timp, localităţile româneşti au ajuns să semene perfect cu cele ale altor etnii, care porniseră de pe poziţii mai favorabile. Către sfârşitul secolului al XIX-lea, Banatul cunoştea o dezvoltare economică amplă şi unitară, spre folosul tuturor locuitorilor săi.

În 1895, când a fost editat la Timişoara un cuprinzător ghid turistic bănăţean, colectivul de autori îi descria de pildă pe locuitorii din Sasca Română în cel mai frumos mod: „Trebuie remarcat în mod deosebit că poporul român este foarte manierat şi amabil şi cele mai cunoscute trăsături de caracter ale rasei romane sunt evidente şi aici.” (2) Iar în 1914 o publicaţie maghiară făcea aprecieri la fel de favorabile românilor: „Banatul e, într-adevăr, cel mai binecuvântat colţ din ţara ungurească (…) ţinut unde poporul român e în majoritate. (…) Şi pământ bun şi rodnic, şi oameni de ispravă, cu inima de aur.” (3)

Aceasta era şi o urmare a cosmopolitismului bănăţean, a faptului că în permanenţă etniile au putut învăţa unele de la altele şi au reuşit să dezvolte împreună elementele pozitive comune. Conştienţi de lucrurile bune învăţate, românii continuau să rămână modeşti şi să aprecieze aspectele favorabile înregistrate în imediata proximitate. În anul 1814, Dimitrie Ţichindeal scria în Fabulele sale: „Mai voesc în Becicherecul Mic sau în sat la Berecsou să fiu preot sărac, cu mintea luminată şi cu cuget, decât în Bucureşti un mitropolit cu mintea întunecată şi cu cuget fără de pace.” (4) Dar în aceeaşi lucrare, Ţichindeal deplângea dezbinarea românilor de pretutindeni, punând-o pe seama diferenţierii religioase: „Sfânta pace şi cea prea dulcea dragoste de obşte şi toată dreptatea şi facerea de bine întră români, precum în Banat, Ţara Ungurească, Ardeal, Ţara Românească, Moldavia şi în Bucovina, pretutindenea se află oameni (…) cu cea de comun înţelegere dăruiţi (…) de se urăsc între sine în vecinătate, pricina cea mai mare de acolo vine că unii sunt de legea grecească unită, iar alţii de legea grecească neunită (…) ce dulceaţă şi fericire ar fi a vedea aşa mare număr de români că se iubesc ca fraţii şi se omenesc.” (5)

Dezbinarea este, din păcate, o boală veche a românilor. Şi, se pare, incurabilă…

 

Note:

1 Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 175.

2 Wegweiser des Südungarischen Karpatenvereins, redactată de Karl Erdélyi, Temesvár, 1895, p. 459.

3 Ionel Bota, Mitteleuropa multiculturalismului şi un model: Banatul Montan, în Morisena, an. I, nr. 2/2016, Cenad, 2016, p. 42.

4 Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, p. 219.

5 Ibidem, p. 220.

Mircea Rusnac – Vârste matusalemice la bănăţeni şi arădeni

18 Aprilie 2012

Am găsit într-un articol publicat mai demult de Ştefan Meteş (Vârste matusalemice la români, în Magazin istoric, nr. 2/1968, p. 34-35) informaţii interesante despre persoane care au trăit mult peste media de vârstă a persoanelor contemporane cu ele. Între aceştia s-au aflat şi o serie de bănăţeni şi arădeni, ale căror nume merită să le cunoaştem, chiar dacă putem emite unele dubii legate de veridicitatea vârstelor care au fost vehiculate. Lipsa unor evidenţe clare ale populaţiei, neîntocmirea actelor de naştere şi în general ignoranţa existentă în acele veacuri puteau contribui cu uşurinţă la „umflarea” acestor vârste până la cote neverosimile. În orice caz, oamenii respectivi au trăit foarte mult, fapt cu atât mai lăudabil, cu cât cunoaştem cât de instabile erau acele perioade, marcate de războaie, molime şi dificultăţi multiple.

Un prim caz era descoperit în Banat de generalul guvernator Mercy în 1724. Atunci murea la Caransebeş un bătrân numit Czartan Petracz (Petruţ Ciortan), despre care se pretindea că ar fi avut 185 de ani. În acel moment, un fiu al său din a treia căsătorie ar fi avut la rândul lui 90 de ani, cu 95 mai puţin decât venerabilul său tată!

Cazul cel mai cunoscut a fost însă cel al soţilor Iovas şi Sara Rovin, care au fost şi imortalizaţi de autorităţile austriece. Un tablou care îi înfăţişează în ulei se află la mânăstirea Kukus din Cehia, având următoarea inscripţie în limba germană: „Iovas Rovin, de 172, şi soţia sa Sara, de 164 ani, de rit grecesc, căsătoriţi de 147 de ani, amândoi născuţi şi domiciliaţi în Kodo(c), din districtul Caransebeşului, cu copii adevăraţi, 2 băieţi şi 3 fete încă în viaţă, cel mai tânăr băiat de 116 ani, şi acesta are 2 strănepoţi – unul de 35 de ani şi altul de 27 de ani; zugrăvit în 25 august 1728.” Peste trei ani încă trăiau, fiind din nou pictaţi, fiecare separat, îmbrăcaţi în portul naţional bănăţean. Autorul era un alt pictor german, care reda şi el pe scurt biografia celor doi soţi, oarecum diferită de cea existentă la Kukus.

Aceste ultime două tablouri, din 1731, au fost achiziţionate la o licitaţie organizată la Viena în 1896 de un caransebeşan, aflându-se în 1958, când le-a văzut Ştefan Meteş, în proprietatea fiului acestuia, dr. Virgil Budinţian. În privinţa bătrânilor amintiţi, se mai cunoaşte faptul că Sara a trăit încă mulţi ani după moartea soţului ei.

Referitor la aceştia, şi Francesco Griselini scria, într-o formă uşor modificată, în 1780: „Generalului Mercy i-a fost prezentat un român din districtul Caransebeşului, pe nume Iancu Cuvin, în vârstă de 172 de ani, şi soţia sa, Sara, de 164 de ani. Ei au fost căsătoriţi vreme de 147 de ani şi au murit în 1728. Generalul a pus să fie pictaţi şi a trimis apoi tabloul împăratului Carol al VI-lea, care l-a expus în galeria sa de pictură de la Viena.” (Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 184.) În privinţa anului morţii, după cum se vede, învăţatul italian se înşelase.

Astfel de cazuri s-au înregistrat şi în zona Aradului. La finalul volumului al doilea al lucrării sale Monografia judeţului Arad, istoricul Márki Sándor scria: „În 1789, în cursul unei vânători în satul Cuied, un domn a intrat în casa unui ţăran român. Bătrânul gospodar însuşi povesteşte că nemţii i-au alungat pe turci din Boroş-Ineu; aşadar s-ar fi putut să aibă circa 130 de ani. În cursul îndelungatei sale vieţi, n-a ieşit niciodată din hotarul satului şi în viaţa lui pentru întâia oară vede un domn.

La 1 ianuarie 1894 moare un păstor din Mădrigeşti, în vârstă de 107 ani, după alţii de 120 de ani, care în viaţa lui o singură dată a ieşit din satul său, când a fost dus în Gurahonţ să vadă trenul ce fusese pus în circulaţie în 1890.” (După Ştefan Meteş, op. cit., p. 35.)

Exemple care au marcat trecutul zonelor noastre şi care au rămas în memoria contemporanilor lor, dar care riscau să se piardă în praful timpului. Întotdeauna au existat şi oameni care au trăit mult şi, chiar dacă vârstele lor erau uneori exagerate, admiraţia noastră pentru felul în care au ştiut să-şi ducă zilele nu poate fi mai mică.

Mircea Rusnac – Plaga Banatului: musca columbacă

2 Februarie 2011

Istoria zonei sudice a Banatului, învecinată cu Dunărea, a fost profund marcată de existenţa unei insecte extrem de dăunătoare, care a produs multe pagube locuitorilor săi şi bunurilor acestora. Este vorba de musca columbacă, de care se leagă multe amintiri neplăcute şi chiar destule legende, prin care bănăţenii încercau să explice provenienţa ei în acele locuri şi nocivitatea deosebită pe care o prezenta.

Una dintre primele şi cele mai complete prezentări ale muştei columbace a fost făcută de savantul veneţian Francesco Griselini, care a trăit o bună perioadă în Banat şi a avut prilejul să studieze atent insecta în cauză. El i-a consacrat un întreg capitol, ultimul, din cunoscuta lucrare Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, publicată în 1780. Am folosit traducerea românească apărută la Timişoara în 1984 a acestei lucrări, în special a Scrisorii XII din partea a doua, scrisoare redactată în acelaşi oraş la 18 ianuarie 1777, cu doar câteva zile înainte de a părăsi definitiv regiunea noastră.

Griselini descria această muscă nefiind mai mare decât un ţânţar. Ea îşi trăgea numele după cel al unui castel de pe malul drept, sârbesc, al Dunării (Golubac). Conform credinţei populare, ea s-ar fi născut în anumite peşteri de pe mal. Zbura în roiuri foarte întinse, care semănau cu nişte nori groşi de fum sau cu coloanele de aburi care se ridică de pe suprafaţa mării. (p. 317.) Aceste roiuri apăreau în intervalul 20-25 aprilie, apoi din nou în a doua jumătate a lunii mai, uneori ceva mai devreme sau mai târziu. În toamna anului 1776 un asemenea roi a fost observat chiar şi la Timişoara, timp de două zile. (p. 318.) Roiurile puteau fi împrăştiate numai de ploi şi de vântul puternic. Dacă însă primăvara şi începutul verii erau secetoase şi băteau vânturi blânde dinspre răsărit, stolurile se răspândeau în zonele Orşova, Palanca Nouă, Mehadia şi Vârşeţ.

Ele atacau în număr foarte mare animale domestice precum boi, vaci, oi, capre, cai şi porci. Animalele încercau să scape prin sărituri disperate şi lovituri de coadă. Însă părţile corpului lipsite de păr, precum pieptul sau bărbia, le erau acoperite într-o clipă de aceste insecte, care se fixau acolo temeinic şi apoi pătrundeau în nări şi urechi, în jurul ochilor şi în deschizăturile organelor genitale ale animalelor de ambele sexe (mai ales la vaci). Durerile provocate erau cumplite, fiind exprimate prin răgete, mugete, guiţări, nechezări, behăiri şi prin fugă nebună, chiar prin aruncarea în apă. Animalele mureau ori în timpul atacului, ori la 3-4 ore după aceea sau cel mai târziu în cursul nopţii următoare. (p. 318.)

Ca măsuri, ţăranii secolului al XVIII-lea aprindeau focuri mari de paie când apăreau insectele, iar locurile de pe corpul animalelor unde se puteau aşeza acestea erau umezite cu o fiertură de pelin. Muştele erau alungate într-adevăr de fum şi de mirosul de pelin. Iar animalele, împinse de instinct, se adunau în jurul focului pentru a se apăra mai bine de aceste muşte. (p. 318-319.)

În acelaşi timp, locuitorii au adresat administraţiei imperiale austriece, potrivit lui Griselini, numeroase plângeri şi petiţii după ce şi-au pierdut în acest mod animalele. În consecinţă, a fost dat un ordin de a fi studiate în amănunţime aceste insecte, pentru a se putea găsi unele mijloace de protejare împotriva lor. (p. 319.)

Panoramă din peştera Gaura cu Muscă

Griselini relata şi legenda românească potrivit căreia muştele columbace ieşeau dintr-o singură grotă de pe malul Dunării (cea denumită Gaura cu Muscă de lângă Coronini). În apropierea acesteia, Sfântul Gheorghe s-ar fi luptat cu balaurul infernal, tăindu-i în cele din urmă capul şi aruncându-l în peşteră. Altă legendă se referea la Iovan Iorgovan în acelaşi sens. Muştele ar fi provenit deci tocmai din tigva monstrului. Alţii credeau că ele se trăgeau dintr-un pârâu din regiune, populat cu scorpioni, şerpi şi viespi, care îi infectau apa cu veninul lor. Unii spuneau că muştele ieşeau din fermentaţia murdăriei acestor animale. Iar alţii, în sfârşit, le indicau originea în copaci, mai precis din ghinda unor stejari umezită de ploile calde de primăvară. Oricum, efectul lor era distrugător, otrăvind animalele, a căror carne devenea astfel infestată şi putea otrăvi la rândul său pe cei care o consumau. (p. 319-320.) Hoiturile animalelor se umflau, în special nările, ugerele şi organele genitale. Dar restul organelor nu erau afectate şi puteau fi chiar consumate. Un medic al acelor timpuri recomanda, pe lângă metoda focului de paie, spălarea zilnică a părţilor corpului expuse atacurilor cu fiertură de frunze de nuc, păstrate din anul anterior, căci muştele apăreau primăvara, înainte de înverzirea nucilor. (p. 320.)

Griselini le descria astfel: la cap aveau două mici antene, între acestea fiind un ac mic, spatele era negricios şi puţin păros, abdomenul era alb, aveau şase picioare, două aripi, mai jos un mic apendice cenuşiu, iar de abdomen erau legate 11 inele plumburii. Se încadrau în specia tăunilor, fiind printre cele mai dăunătoare insecte din această parte a Europei. (p. 321.)

Această adevărată plagă a Banatului a dispărut în mare parte abia în urma construirii barajului de la Porţile de Fier, când nivelul apelor Dunării s-a ridicat şi a acoperit locurile de pe mal favorabile înmulţirii muştei columbace. A fost unul dintre efectele cele mai favorabile ale ridicării acestui baraj, care a condus din păcate şi la dispariţia multor vestigii istorice. Însă faptul că sudul Banatului a scăpat de blestemul muştei columbace a fost unul care a marcat în bine mersul lucrurilor din această regiune.

Mircea Rusnac – Bănăţenii (de munte) văzuţi de un Ausländer de lux

2 Februarie 2010

A doua lucrare a lui Romulus Vasile Ioan, „cel mai ardelean dintre bănăţeni” (http://romulusioan.blogspot.com), este de o factură total diferită de prima analizată aici. Dacă aceea se axa în special pe trecutul Hunedoarei, ţinutul de obârşie al autorului, văzut, este adevărat, de multe ori în comparaţie cu istoria industrială a Reşiţei, de data aceasta avem de a face cu o radiografie strictă a experienţei trăite de el în Banat.* Concluziile trase ar trebui să ne intereseze şi să ne preocupe în cel mai înalt grad.

Ca orice regiune situată la interferenţa unor lumi diferite, şi Banatul a suscitat de timpuriu interesul unor observatori de primă mărime. În 1780, Francesco Griselini analiza situaţia românilor bănăţeni de atunci, impresiile sale nefiind deloc măgulitoare. Chiar dacă le recunoştea acestora unele calităţi (ospitalitatea, pioşenia, ascultarea copiilor faţă de părinţi), totuşi trăsăturile negative predominau net: erau primitivi şi ignoranţi, femeile nu erau frumoase, abundau în rândul lor hoţii şi tâlharii, erau cruzi, dar şi fricoşi, murdari şi mult mai înapoiaţi decât vecinii lor sârbi. Aceasta era însă la începutul modernizării, după care peste Banat s-a revărsat influenţa civilizatoare austriacă. În rândul românilor, Banatul a început să fie considerat „fruncea”, iar după 1919 mulţi au fost atraşi de mirajul dezvoltatei regiuni. Totuşi, care este situaţia actuală? Tocmai la această întrebare răspunde Romulus Vasile Ioan, un alt observator de primă mână, specialist atât în domeniul tehnic, cât şi în cel istoric. De o asemenea opinie autorizată nu se poate face abstracţie.

Lucrarea Singur printre bănăţeni are câteva părţi distincte: la început, autorul face unele consideraţii despre situaţia şi mentalitatea găsite de el în Banat (de munte, cum ţine să precizeze), apoi prezintă istoria foarte recentă a siderurgiei reşiţene şi în final face ample prezentări, de mare interes, asupra situaţiei economice internaţionale şi naţionale, cu accent special desigur pe industria de profil.

De la început, Romulus Vasile Ioan prezintă unele opinii interesante, anume că românii seamănă prea puţin cu celelalte popoare latine, neavând virtuţile acestora. Nu sunt nici mari cuceritori, precum romanii, conquistadorii sau Napoleon, nici creatori de frumos ca marii artişti italieni, nici mari revoluţionari în politică sau cultură, nici catolici. Conform opiniei sale, trăsăturile negative s-au accentuat în a doua jumătate a secolului al XX-lea: „A apărut ceva în educaţia individului şi în formarea caracterului românului după cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cu toţii ne amintim de a fi băiat deştept, a fi şmecher, sau vezi, ăla se descurcă! (subl. aut.) De fapt, în spate se ascundea, mascată, cosmetizată, hoţia, şmecheria, care a creat undeva o breşă cu urmări incomensurabile în tipologia românului matur de după 1980 şi până în prezent, atunci când sintagmele educaţiei enunţate începeau să-şi facă efectul. Să nu uităm că alături de ridicarea hoţiei la rang de isteţime («Vezi, se descurcă, e isteţ!» – subl. aut.), s-a aplicat consecutiv sintagma «Lasă, destul am muncit eu, măcar el să o ducă mai uşor» – subl. aut. (aşa vorbea un părinte din perioada comunistă în familie, în auzul copilului). Astfel s-a creat, cu foarte puţin efort, un om care dorea să câştige uşor şi, dacă se poate, fără muncă, prin şmecherie. Se crease o mentalitate împotriva sintagmelor de genul «Meseria este brăţară de aur», «Să trăim din muncă cinstită» etc. (subl. aut.) Devenise o ruşine să obţii note mari învăţând, era la modă să copiezi sau să cumperi o notă, era ruşinos să fii angajat şi să câştigi cinstit atâta timp cât puteai să-ţi rezolvi un concediu medical, o pensie de boală, o repartizare la un loc călduţ sau dădeai «dreptul» (subl. aut.) acolo unde trebuie ca să se rezolve problema.” (p. 9) Credem că toţi românii pot recunoaşte, măcar în sinea lor, adevărul acestor lucruri.

Totuşi, analiza autorului se focalizează asupra bănăţenilor, în mijlocul cărora îi este dat să trăiască: „personajul principal este bănăţeanul”, spune el. (p. 12) În continuare se face distincţie între Banatul de munte şi cel de pustă, care „diferă radical, putem spune chiar până la contradicţie. Nu numai prin peisaj, ci mai ales ca mentalitate a populaţiei.” (p. 12) Deci toate referirile îi vor viza pe bănăţenii din zona montană.

În aceste locuri, Dumnezeu a făcut o „risipă de bogăţie”, dar aceasta nu se reflectă în modul de viaţă al locuitorilor: „Am întâlnit şi oameni care aveau de toate şi nu ştiau să se bucure de ele. Aceştia nu mai sunt normali.” (p. 13)

Ca şi Griselini, şi Romulus Vasile Ioan a găsit unele calităţi ale bănăţeanului. Un evident plus este colecţia de cristale a lui Constantin Gruiescu, altul ar fi declanşarea revoluţiei din 1989. Însă, ca şi mai demult, aspectele negative predomină puternic în viaţa Banatului.

Bănăţeanului îi lipseşte punctualitatea, are tendinţa să tărăgăneze lucrurile. (p. 14) În vestita parabolă a caprei vecinului, varianta bănăţeană este: „Să moară şi Ion, să moară şi capra.” (p. 15) În Banat „nu putem menţiona manifestări patriotice semnificative”, comparabile cu ale celorlalte regiuni: „bănăţeanul consideră că doar Banatul este patria lui.” (p. 16) Şi în plus: „Bănăţeanul autentic ştie să se adapteze la toate condiţiile, el este patriot atunci când se referă la Banatul lui (subl. aut.), indiferent pe unde trec în prezent graniţele.” (Ibidem)

Un mare defect al bănăţenilor este în viziunea autorului mândria, foarte supărătoare pentru ceilalţi: „Este lucrul ce frapează cel mai mult în Banat. Toţi cei care se consideră bănăţeni sunt mândri/făloşi (subl. aut.). (…) De ce, nu pot să precizez. Ca simplu participant de o vreme la viaţa socială din Banat, consider această afirmaţie ca fiind una stupidă.” (p. 17) În acest caz, trebuie să admitem că Romulus Vasile Ioan vede corect lucrurile.

Muzica practicată acum de ei este în mare regres faţă de cea din trecut, fiind doar o copie a celei sârbeşti. (p. 18) Solidaritatea manifestată la revoluţie este „destul de rar întâlnită în ultima perioadă.” (p. 18) „Banatul şi bănăţeanul au fost întotdeauna, până la contactul cu el şi ei, două noţiuni admirate. Banatul, privit din orice parte a României, pare un spaţiu de invidiat. Însă convieţuirea în acest areal nu e tocmai aşa.” Aceasta din următorul motiv: „Este singura regiune din România unde noul venit este întâmpinat cu eticheta de vinitură. Eticheta pare, la prima vedere, o metodă de protecţie împotriva ştirbirii, vezi Doamne, a sângelui nobil de bănăţean.” (p. 19)

De aici şi până la separatism nu mai rămâne decât un pas: „Spun asta fiindcă de foarte multe ori am remarcat la populaţia care cu mândrie îşi spune bănăţeană următoarea sintagmă: Banatul nostru sârbesc, reuniunea bănăţenilor, cooperarea bănăţeană, considerându-se ca fiind elita românilor. (…) Există tendinţa de a considera Banatul ca fiind buricul pământului.” (p. 19, sublinierile autorului) Totuşi: „În Banat nu s-au înregistrat manifestări xenofobe sau cu alte conotaţii etnice. Banatul pare la prima vedere un spaţiu în care s-a dorit efectuarea unui experiment legat de convieţuirea în U.E.” (p. 20)

Potrivit lui Romulus Vasile Ioan, toate aceste defecte ale bănăţenilor s-au repercutat negativ asupra situaţiei Combinatului Siderurgic Reşiţa. Acesta a mai avut şi ghinionul privatizării eşuate cu firma „Noble Ventures”, ceea ce a fost „o mare porcărie, o nedreptate.” (p. 27) Pe multe pagini este relatată pe larg istoria acestei privatizări şi a anulării sale ulterioare. Faptele fiind încă foarte apropiate în timp, nu vor putea fi temeinic studiate decât cu ajutorul documentelor care vor fi accesibile în viitor. Important este că vechea uzină reşiţeană a evitat în ultimul moment colapsul, iar autorul vorbeşte tocmai în calitate de director general din perioada de regenerare de după acest greu impas. Evident, etapa actuală, datorată noilor investitori ruşi, este net superioară erei „Noble Ventures”.

Ce a găsit inginerul hunedorean venit în fruntea C.S.R.? După descrierea sa, situaţia era absolut nefirească. A fost întâmpinat cu ostilitate: „Exista o înverşunare a localnicilor împotriva uzinei, dar cei mai revoltaţi şi cei mai recalcitranţi reclamagii erau chiar foştii angajaţi. Am avut ocazia să cunosc şi alte situaţii similare în alte localităţi, dar niciunde răutatea şi dorinţa de a se răzbuna pe uzină nu atingea asemenea cote.” (p. 50) Salariaţii, în loc să servească interesele uzinei, comercializaseră în anii anteriori pe piaţa iugoslavă salopete, bocanci, scule şi dispozitive mecanice, pe lângă benzină. „În uzină, formalismul era la loc de cinste.” (p. 50)

Şi conducerea uzinei era divizată, noii veniţi fiind sabotaţi de cei vechi: „Trebuia demonstrat că cei doi noi veniţi (Radu Constantin şi Romulus Vasile Ioan, n.n.) sunt proşti, adică vin alţii să ne înveţe pe noi.” (subl. aut.) Pe deasupra: „Fluxul tehnologic era gândit de aşa natură, încât să nu funcţioneze pentru a avea performanţă. Parcă cineva se gândise ca fabrica să meargă cu spatele.” (p. 50) Totul era ambiguu: „Salariaţii nu vorbeau şi nu ştiau să explice clar un fenomen, cadrele tehnice vorbeau o limbă tehnică meglenoromână (subl. aut.), era cumplit să încerci să înţelegi ce se întâmplase aici. Nu se vorbea clar, compartimentul tehnic al acestei fabrici nu a introdus în limbajul uzinei o limbă clară, tehnică, şi atunci, din dorinţa de comunicare, uzina şi-a creat propriul limbaj.” (p. 51) Ne întrebăm, dacă aceste fapte sunt adevărate, cum ar fi putut o asemenea uzină să funcţioneze în mod normal şi să fie şi profitabilă?

Noii veniţi erau mereu confruntaţi cu tradiţia locală: „Au venit să ne umilească, pe noi care am creat siderurgia românească.” (subl. aut., p. 51) Iar angajaţii erau încurajaţi şi de alţi concetăţeni: „Foştii salariaţi ai C.S.R. (pensionari ori plecaţi) se manifestau la reuniuni social-culturale şi prin presă cu o evidentă ostilitate împotriva C.S.R. (nu am înţeles de ce, dar aşa era), uzina avea peste 1.500 de procese cu foşti şi actuali angajaţi.” (p. 51) Iar sindicatul era şi el intransigent: „Toate discuţiile, chiar şi pe teme banale, se făceau numai pe un ton ridicat.” (p. 51)

Toate aceste forţe locale negative (sindicatul, angajaţii, foştii conducători, partidele locale, pensionarii ceserişti, administraţia locală) se coalizau, trimiţând conducerii din Slatina „un flux continuu de informaţii, de cele mai multe ori false şi tendenţioase.” (p. 52) Acest obicei ar proveni din trecutul turcesc al Banatului. „Limbajul tehnic din Reşiţa avea cuvinte ce nu se foloseau niciunde, era evidentă influenţa separatistă a bănăţeanului. Nivelul unor şefi în sectoarele fluxului de producţie era mult sub ceea ce era nevoie pentru a pune corabia pe linia de plutire.” (p. 53) Chiar şi noul cuptor electric fusese prost amplasat: „Inexistenţa unei strategii de dezvoltare a secţiei de oţelărie şi a uzinei în ansamblul ei făceau ca toate costurile de modernizare pentru utilajele existente şi pentru noile investiţii să fie duble, iar în unele cazuri chiar triple.” (p. 54)

Trebuie să recunoaştem: oricâte prejudecăţi ar avea autorul împotriva bănăţenilor (care acum încep să devină minoritari în Banat), părerile doctorului inginer se cuvin a fi luate în seamă. Suntem siguri că starea tehnică a C.S.R.-ului era aşa cum o descrie el şi cel puţin această parte a criticilor sale este întrutotul corectă. Până la urmă, întreaga situaţie provenea dintr-o mentalitate deficitară a multor salariaţi şi a altor locuitori cu care aceştia erau în contact. Cât de departe ne apare acum vremea St.E.G.-ului sau cea a U.D.R.-ului! Acum C.S.R.-ul s-a mai pus pe picioare, prin efortul conducerii şi prin infuzia de capital rusesc. În concluzie, ne putem întreba la fel ca şi Romulus Vasile Ioan: „Dacă suntem cei mai făloşi, cei mai deştepţi, primii la toate, cei mai…, de ce suntem ultimul judeţ din ţara românească?” (p. 69)

Prezentarea amplă făcută apoi contextului naţional şi mondial al dezvoltării siderurgiei poate suscita un deosebit interes, cel puţin pentru un nespecialist în domeniu. Ea este de natură să ne indice, o dată în plus, că omul acesta ştie ce spune şi întotdeauna îşi bazează afirmaţiile pe date şi argumente incontestabile. Aceasta dă un plus de credibilitate lucrării şi ne asigură că tot ceea ce prezintă este autentic.

În final, Romulus Vasile Ioan dă bănăţenilor unele sfaturi de bun simţ. Aceasta pentru că uzina lor, „un combinat, cândva un simbol al industriei române, a fost plimbat, faultat, masacrat, după principii şi interese politice şi/sau locale.” (p. 128) Deci ce ar trebui să facem noi, bănăţenii?

„Bănăţenii au plătit şi mai plătesc un preţ scump pentru mândria lor atât de mare. În fala lor au pierdut şi încă vor mai pierde multe. Fala bănăţenească este cel mai mare consumator de resurse atât materiale (băneşti), cât şi energetice (energii umane). Şi totul din cauza unor încăpăţânări prosteşti şi a unor interese meschine, care şi astăzi bântuie prin halele de pe malurile Bârzavei. Drept dovadă că bănăţeanul îşi schimbă părul, dar năravul ba.” (p. 128) Deci, primul lucru, ar trebui renunţat la mândria fără fundament. Apoi, trebuie „să nu considerăm modestia ca fiind sărăcie.” Va trebui să considerăm „munca singurul izvor de generare a avuţiei personale, regionale, naţionale.” Şi mai ales, „vom renunţa să mai trăim numai din poveştile cu ce au făcut alţii acum 237 de ani, acum 150 de ani etc. Important este ceea ce facem noi, acum.” (subl. aut., p. 128)

Observaţii absolut corecte, după părerea noastră. Cercetarea trecutului este necesară pentru a ne cunoaşte identitatea. Însă trăim în prezent şi trebuie să continuăm realizările înaintaşilor, care au muncit pentru ei, aşa cum şi noi astăzi trebuie să muncim pentru noi. De aceea, „vom respecta munca şi pe cel ce munceşte” şi „vom fi mai puţin clevetitori.” (p. 129) Ar fi aşa de greu, oare? În concluzia lui Romulus Vasile Ioan: „Reşiţa are puţine şanse să redevină ceea ce a fost, asta este clar. Renaşterea oraşului (subl. aut.) este în noi, în capacitatea viitorilor conducători de a înţelege că nu trebuie trăit în prezent numai din trecut. Urbea trebuie să-şi schimbe profilul economic, iar cetăţenii – mentalitatea.” (p. 129) Iată condiţiile pe care va trebui să le îndeplinim pentru a ieşi din starea actuală de înapoiere generală, aşa cum le vede conducătorul singurei întreprinderi rentabile din oraş.

Încheiem aici prezentarea opiniilor lui Romulus Vasile Ioan, care poate că multor bănăţeni neaoşi le vor lăsa un gust amar. Comparativ cu descrierile lui Griselini (care a petrecut şi el trei ani în Banat), parcă defectele noastre s-au înmulţit şi s-au agravat. Să ne gândim cât a progresat în acest răstimp lumea civilizată, care nu trăieşte doar din trecut. Bănăţenii au capacitatea nativă şi inteligenţa care să le permită să se ridice acolo unde le este locul. Problema este că acest lucru nu se poate realiza decât exclusiv prin eforturi proprii. Romulus Vasile Ioan, dincolo de limbajul său direct şi expresiile spuse pe şleau, care pe unii îi pot şoca, ne dă unele sfaturi de bun simţ, cum făceau şi trimişii Mariei Tereza pe vremuri. Atunci, bănăţenii au înţeles misiunea care le era încredinţată şi au făcut din regiunea lor un „colţ de rai”. Acum, vor mai găsi energiile trebuincioase pentru o a doua renaştere?

*Ioan Romulus Vasile, Singur printre bănăţeni, Editura „Neutrino”, Reşiţa, 2008, 133 p.

Mircea Rusnac – Datarea vizitei lui Francesco Griselini la Reşiţa

17 Iunie 2009

Această clădire s-a aflat pe locul vechiului han în care a fost cazat Francesco Griselini la Reşiţa

În intervalul septembrie 1774 – februarie 1777, savantul veneţian Francesco Griselini a efectuat o lungă şi minuţioasă călătorie prin Banat, regiune care fusese cucerită de armatele imperiale habsburgice încă din 1716-1718, dar care rămăsese în bună măsură necunoscută noilor autorităţi. În acest sens, vizita lui Griselini, care avea un caracter oficial, fiind făcută cu acordul Mariei Tereza şi sub protecţia guvernatorului Banatului, Iosif de Brigido, era cât se poate de binevenită. Constatările sale la faţa locului au fost publicate în 1780 sub forma unei lucrări destul de voluminoase, apărute în limbile germană şi italiană, care reprezintă o contribuţie esenţială la cunoaşterea realităţilor bănăţene din secolul al XVIII-lea. Ca o dovadă a importanţei lucrării sale, ea a cunoscut până acum două traduceri integrale în limba română, în 1926 şi în 1984. (1)

                   Către finalul cărţii sale, în scrisoarea a VII-a din partea a doua, Griselini face o scurtă referire la vizita pe care o făcuse la Reşiţa, unde numai cu câţiva ani mai devreme, în 1771, au fost construite instalaţiile industriale de prelucrare a minereului de fier, care reprezentau debutul istoriei seculare a uzinelor de aici. Din nefericire pentru cercetătorul trecutului acestor uzine, primii 78 de ani din existenţa lor sunt învăluiţi în ceaţă, deoarece în timpul revoluţiei de la 1848 arhiva uzinală a ars în întregime şi documente de valoare inestimabilă au dispărut pentru totdeauna. În aceste împrejurări, devin cu atât mai importante orice fel de informaţii despre această perioadă, menite a umple un gol destul de mare. Cronologic, mărturia lui Griselini este prima referitoare la istoria uzinelor din Reşiţa după 1771, şi din acest motiv nu există practic nicio lucrare despre trecutul acestui centru industrial bănăţean care să nu facă trimitere la savantul italian. Încă din perioada interbelică, prim-inspectorul Gheorghe Cimponeriu şi inginerul Ion Păsărică menţionau în termeni asemănători vizita lui Griselini la Reşiţa. Primul scria în 1930: „Fiind Banatul cu minele şi uzinele puţin cunoscut în cercurile imperiale din Viena, Maria Therezia trimite în Banat pe învăţatul de origine italiană Griselini Francisc, care vizitează la anul 1775 şi Reşiţa.” (2) În continuare, el reproducea pe larg cele descrise de Griselini. Cel de-al doilea menţiona în 1935: „În 1775, învăţatul italian Griselini, trimes la Reşiţa de către Maria Tereza ca să facă o descriere a uzinelor, spune în lucrarea sa că în furnale se topea minereu de la Moraviţa (Ocna de Fier), cu un adaos de var, iar ca produse se obţineau: gloanţe, bombe, granate, proiectile, tunuri, sobe, cazane, topoare etc.” (3)

                   Este demn de remarcat la aceşti cercetători interbelici faptul că, deşi în textul său Griselini nu precizează momentul exact al vizitei sale la Reşiţa, ei îl deduc totuşi în mod corect ca fiind anul 1775. Pornindu-se de la această premisă, cercetătorii ulteriori ai problemei ar fi putut stabili cu şi mai mare exactitate când anume a văzut Griselini cele menţionate de el, cu atât mai mult cu cât aceasta era prima informaţie cunoscută din trecutul uzinelor reşiţene.

                   Cercetările ulterioare nu au făcut însă lumină în această chestiune. Dimpotrivă, s-a înregistrat un regres. Nicio lucrare postbelică dedicată Reşiţei nu mai precizează nici măcar anul vizitei lui Francesco Griselini aici, deşi el fusese identificat deja. După un hiatus de peste trei decenii, abia în 1971, la 200 de ani după înfiinţarea uzinelor, a fost publicată o lucrare colectivă dedicată acestora. În cadrul ei, referirea tradiţională la Griselini a fost făcută chiar de către cei doi redactori responsabili, inginerul Silviu Bordan şi economistul George C. Bogdan, în următorii termeni: „F. Griselini, cu ocazia călătoriei sale prin Banat (1774-1777), în scrisoarea sa către Lazar Spallanzini, profesor la Universitatea din Pavia (scrisoarea VII-a), îl informează despre bogăţia minereurilor de la Ocna de Fier care se găsesc în cantităţi mari, la suprafaţă, sunt exploatate cu uşurinţă şi se transportă la cuptoarele înalte de la Reşiţa.” (4) Urmează descrierea celor văzute de Griselini, fără niciun câştig pentru noi. Într-o lucrare publicată postum, ziaristul reşiţean Georg Hromadka, decedat în 1985, consemna în stil laconic: „Învăţatul italian Francesco Griselini călătoreşte la 1774-1777 prin domeniul bănăţean al Coroanei.” (5) Referirile sale continuă în acelaşi stil. Este demn de menţionat faptul că Hromadka nici măcar nu spune că Griselini ar fi vizitat Reşiţa!

                   Inginerul Dan Gh. Perianu scria în 1996, la 225 de ani după înfiinţarea uzinelor: „În această perioadă, Banatul nostru a fost vizitat de călători iluştri, cum a fost, de pildă, Ignaz von Born (1742-1791), care a lăsat un studiu foarte amănunţit despre «Minele bănăţene, caracteristicile lor geografice şi montanistice», şi mai ales Francesco Griselini (1717-1784), care în a VII-a sa scrisoare către Lazaro Spallanzzani, profesor la Universitatea din Pavia, descrie atât modul de construcţie al furnalelor clădite din piatră şi căptuşite cu argilă refractară, cât şi procedeul de afânare şi de forjare a barelor.” (6) Care era această perioadă, inginerul Perianu nu ne spune. Dar, beneficiind de datele biografice ale lui Ignaz von Born şi ale lui Francesco Griselini, cu generozitate puse la dispoziţia noastră, putem deduce cu un minim efort faptul că ea s-a produs totuşi în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, deci cu o aproximare de 50 de ani!

                   În sfârşit un istoric!, vom exclama în momentul deschiderii tezei de doctorat a lui Rudolf Gräf, publicată în 1997. Referirile sunt, într-adevăr, mai profesioniste. Dar nebulozitatea se menţine: „Până la 1815, nu avem decât o singură descriere calificată a uzinelor. Este cea făcută de Francesco Griselini cu ocazia vizitei de documentare făcută în Banat în anii 1774-1777.” (7)  În continuare, evident, suntem puşi în temă în privinţa celor văzute de Griselini la Reşiţa.

                   După cum se poate uşor constata din aceste scurte extrase, cercetătorii postbelici şi postrevoluţionari ai trecutului industrial reşiţean nu au mai acceptat nici măcar anul 1775 ca fiind cel al vizitei lui Griselini, fără a avansa o altă ipoteză în schimb. În cel mai bun caz, ei se referă la întregul interval în care acesta s-a aflat în Banat (1774-1777), deşi este evident că la Reşiţa savantul italian nu a putut sta mai mult de o zi sau două, judecând şi după precaritatea informaţiilor pe care ni le-a lăsat. În ediţia din 1984 a lucrării sale, mărturia privind vizita sa la Reşiţa cuprinde un singur paragraf de 18 rânduri, dintr-un total de 322 de pagini dedicate Banatului. Spre exemplu, vizitarea de către el a minei „Simon und Juda” de la Dognecea acoperă nu mai puţin de şase pagini!

                   În schimb, aceiaşi cercetători nu uită să menţioneze alt fapt deosebit de relevant pentru trecutul Reşiţei, anume că paragraful respectiv se află în scrisoarea a VII-a către Lazaro Spallanzani, profesor la Universitatea din Pavia!

                   Încă un amănunt. Se pare că, în afara autorilor din 1971, niciun cercetător postbelic nu a observat faptul că Griselini mai făcea o referire la Reşiţa şi pe pagina anterioară, în următorii termeni: „Despre întreaga întindere a munţilor Moraviţei înspre Reşiţa s-ar putea spune, la fel ca şi despre insula italiană Elba, din dreptul coastelor Toscanei, că este din fier. Minereul zace în grămezi şi bulgări. De aceea, poate fi scos la suprafaţă cu uşurinţă şi în mari cantităţi. Datorită acestui fapt, la furnalul înalt de la Reşiţa, care se află în apropiere de Bocşa, lucrează un mare număr de muncitori. Despre acest furnal voi spune curând ceva mai mult.” (8) Şi, într-adevăr, în aceeaşi scrisoare a VII-a trimisă abatelui Domenico Lazzaro Spallanzani, membru al academiilor regale din Londra şi Berlin, precum şi al altor societăţi savante, profesor de istorie naturală la Universitatea cezaro-regească din Pavia, urmează mult pomenitul paragraf, pe care îl reproducem integral:

                   „După ce a fost extras în munţi, fierul este transportat la furnalul înalt de la Reşiţa; am vizitat acest furnal venind pe la Biniş şi Bocşa. Pentru a grăbi topirea se adaugă piatră de calcar, care împiedică sulful să se desprindă prea repede de minereu. Furnalele înalte sunt zidite din piatră cioplită şi căptuşite în interior cu argilă refractară. Pentru a transforma în oţel fierul numit fontă brută, obţinută la prima topire, el este forjat mai întâi în drugi, apoi transferat într-un cuptor special, a cărui vatră de foc este joasă şi construită în aşa fel încât focul să fie cât mai mult concentrat. Toată arta fabricării oţelului constă în reglarea focului, în dispunerea suflantei, în grija cu care se aruncă la timpul potrivit zgură peste drugii înroşiţi, în grija cu care drugii sunt scoşi şi introduşi în foc, în munca repetată şi harnică de forjare şi, în fine, în răcirea efectuată într-o albie în care se mai pune de obicei şi ceva zgură. Am văzut personal această operaţie, precum şi pe cea, mult mai dificilă, prin care fierul devine ductibil prin forjare după prima sa topire şi apt pentru a fi prelucrat în anumite scopuri. Aici am văzut cum se confecţionează ghiulele şi bombe de calibre diferite, grenade, obuziere, sobe de încălzit, căldări, securi şi alte unelte.” (9)

                   Personalităţile mai sus amintite aveau dreptate să fie circumspecte în avansarea unei datări certe a acestei relatări, deoarece din cuprinsul ei nu rezultă nimic în acest sens. Dar, lecturând ceva mai mult decât acest singur paragraf, ea poate fi dedusă cu uşurinţă. În continuare, vom încerca să demonstrăm acest fapt.

                   În debutul scrisorii a VII-a către Spallanzani, Griselini scria că a parcurs drumul de la Oraviţa la Dognecea prin Răchitova, Ticvaniu Mic şi Secăşeni. (10) Ajuns la Dognecea, el a cercetat, după cum am arătat, mina „Simon und Juda”, despre care scria: „Am vizitat această mină în luna aprilie 1775.” (11) Urmează descrierea amănunţită a minei, după care este inserat paragraful referitor la Reşiţa. Aici el spunea: „Am vizitat acest furnal, venind pe la Biniş şi Bocşa.” (12) Deci, după ce în aprilie 1775 se aflase la Dognecea, el şi-a continuat călătoria prin Biniş şi Bocşa, ajungând la Reşiţa. Nici aici nu a zăbovit prea mult, astfel încât putem aprecia faptul că relatarea sa asupra furnalelor provine din aprilie sau cel târziu mai 1775. Precizarea momentului respectiv devine oricum mult mai clară şi se pare că în acest stadiu se opriseră cercetările interbelice, de unde trebuia să fie reluat demersul ulterior.

                   Nu numai anul, ci şi luna vizitei la Reşiţa a lui Francesco Griselini poate fi stabilită cu certitudine. Plecând şi din Reşiţa, Griselini menţiona traseul străbătut în continuare: „De aici, trecând numai prin munţi, dintre care Slama şi Fârliugul sunt cei mai înalţi, am purces la Lugoj, iar de acolo m-am întors la Timişoara.” (13) Iar în scrisoarea a II-a din partea a doua, adresată aceluiaşi abate, referitoare la munţii din Banat, el preciza: „În luna aprilie 1775 m-am urcat personal în vârful muntelui Fârliug. Ţinta călătoriei mele era vizitarea minelor bănăţene şi aveam tot interesul să nu mă ţin numai de drumul obişnuit.” (14)

                   Aici se află cheia problemei! La Dognecea, înainte de a vizita Reşiţa, Griselini s-a aflat în luna aprilie 1775. Pe muntele Fârliug, după ce a vizitat Reşiţa, el se afla tot în luna aprilie 1775. Trecerea sa prin Reşiţa situându-se cronologic între aceste două momente, care ambele au avut loc în aprilie 1775, este limpede, credem, că şi la Reşiţa Francesco Griselini a fost în aceeaşi lună.

                   Aceasta era problema care trebuia rezolvată de mult timp. Un istoric serios, care ar fi parcurs integral lucrarea lui Griselini, ar fi descoperit de mult acest lucru. Dar pe istoricii de meserie (cu excepţia lui Rudolf Gräf) nu i-a preocupat subiectul, cei interesaţi de el fiind în schimb ingineri, economişti sau ziarişti, pentru care cercetarea istorică a reprezentat o pasiune, nu o profesie. Astfel încât abia acum putem identifica în mod clar acest moment deosebit de important din trecutul oraşului şi al industriei reşiţene, primul moment despre care s-a păstrat o mărturie după aprinderea focului la furnale, la 3 iulie 1771! Este momentul aprilie 1775. Data când Reşiţa s-a bucurat de vizita unui mare savant polivalent din veacul luminilor.

 

 

Note:

1    Francisc Griselini, Istoria Banatului timişan, traducere de Nicolae Bolocan, Bucureşti, 1926; Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, traducere de Costin Feneşan, Timişoara, 1984.

2    Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 69.

3    Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 11.

4    200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 55.

5   Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, traducere de Rudolf Gräf şi Werner Kremm, 1995, p. 42.

6    Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 36.

7  Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al StEG 1855-1920. Din istoria industrială a Banatului montan, Reşiţa, 1997, p. 118.

8    Francesco Griselini, op. cit., ed. 1984, p. 287.

9    Ibidem, p. 288.

10  Ibidem, p. 280.

11  Ibidem, p. 281.

12  Ibidem, p. 288.

13  Ibidem.

14  Ibidem, p. 241.