Mircea Rusnac – Locomotivele utilizate la Secul şi Anina

Prima locomotivă a României de astăzi: Reşiţa, 1872. Fotografii de colonel Gheorghe Popoviciu.

Încheiem acum extrasele din lucrarea austriecilor Roland Beier şi Hans Hufnagel, Wälder und Dampf. Bilder aus vergangenen Tagen der C.F.F., Gablitz, 1993, cu ce ar fi trebuit poate să începem, anume cu enumerarea celor mai vechi locomotive produse la Reşiţa. Acestea, împreună cu altele produse la fabrica St.E.G.-ului de la Viena, au fost folosite pe liniile dinspre mina Secul şi Trustul Minier Banatul din Anina. Vom reda lista lor împreună cu principalele caracteristici pe care le-au avut, aşa cum apare aceasta în valoroasa carte a celor doi austrieci (vol. II, p. 93):

MINA SECUL

U.D.R. 1, SZEKUL, St.E.G., 1/1871, 950 mm;

U.D.R. 2, RESICZA, Reşiţa, 2/1872, 950 mm;

U.D.R. 3, BOGSAN, Reşiţa, ?/1872, 950 mm;

U.D.R. 4, HUNGARIA, Reşiţa, ?/1872, 950 mm;

U.D.R. 5, ADOLF, ?, 700 mm;

U.D.R. 6, ALFRED, ?, 700 mm;

U.D.R. 7, TRIBUS, Reşiţa, 6/1875, locomotivă minieră, 700 mm;

U.D.R. 8, BANYAN-RESICZA, Reşiţa, 7/1875, locomotivă minieră, 700 mm;

U.D.R. 9, ORIENT, St.E.G., 1267/1873, 950 mm;

U.D.R. 15, St.E.G., 2402/1894, 950 mm;

U.D.R. 20, St.E.G., 3220/1906, 950 mm;

U.D.R. 21, St.E.G., 3221/1906, 950 mm;

U.D.R. 22, VASKO, St.E.G., 3505/1908, 950 mm, C.F.S. Anina 18;

U.D.R. 23, GALAMB, St.E.G., 3786/1911, 950 mm, C.F.S. Anina 5.

Se numea "RESICZA" şi avea nr. 2.

TRUSTUL MINIER BANATUL, ANINA

ANINA I, St.E.G., 1848/1885, 1435 mm;

ANINA II, St.E.G., 2088/1889, 1435 mm;

ANINA III, St.E.G., 3717/1910, locomotivă-macara, 1435 mm;

ANINA 3, Reşiţa, 1260/1956, Anina 1970 (casată);

TMB ANINA 5, Reşiţa, ?/1953, Anina 1970 (casată);

L.M. ANINA 6, Reşiţa, ?/1953, Anina 1970 (casată).

Cu aceasta întregim tabloul căilor ferate forestiere şi al numeroaselor locomotive fabricate la Reşiţa de-a lungul timpului şi utilizate pe aceste linii. Mulţumită efortului celor doi pasionaţi austrieci am aflat destule lucruri interesante despre circulaţia feroviară cu ecartament îngust, foarte răspândită pe vremuri în România. Prin dispariţia ei practic completă în ultimele decenii, însăşi amintirea acestor căi ferate risca să se piardă în mare măsură. Însă lucrarea amintită, din păcate prea puţin cunoscută la noi, are meritul de a lumina multe aspecte care altfel ar fi putut fi pierdute pentru totdeauna.

Mircea Rusnac – Un moment important al dezvoltării pomiculturii bănăţene (1808)

Austriecii nu au investit numai în industria Banatului. Ei au remarcat din primele momente fertilitatea şi bogăţia solului acestei regiuni şi au încercat să o folosească la maxima sa capacitate. În câmpie mlaştinile au fost desecate, râurile au fost canalizate, iar pe terenul roditor au fost colonizaţi ţărani germani (şvabi), care au produs o agricultură la parametri înalţi. Nici zona de dealuri nu a fost uitată, aici existând posibilitatea cultivării a numeroase specii de pomi fructiferi. Tocmai cu privire la aceştia din urmă se referă şi documentul pe care îl vom menţiona în continuare.

Este vorba mai precis de o listă impresionantă, datând din 1808, a soiurilor de pomi fructiferi aduşi în regiunea Graniţei Militare bănăţene chiar de la Curtea imperială din Viena. Transplantate în Banat, aceste soiuri alese au determinat dezvoltarea în regiune a unei pomiculturi înfloritoare, ale cărei urme mai pot fi văzute şi astăzi pe dealurile bănăţene. Documentul a fost publicat tot de Gr. Popiţi, Date şi documente bănăţene (1728-1887), Timişoara, 1939, p. 112-114, meritând să fie cunoscut şi de noi astăzi.

Din livezile grădinarului de curte Bredemayer de la Viena au fost aduse în Banat următoarele soiuri de pomi fructiferi:

Cireşi: Guigne de Mai (2), Royale Mative ou Due de Mai (2), Spanek (2), Guigne rouge (2), Bigarreau noir (2), Griotte d’Espagne (2), Griotte Mative (2), Griotte de Montmorency (1), Cerise de Portugal (1), Amarelle (2), Gundi (2).

Pruni: Prune de Catalogne (1), Precoce de Tours (2), August Zwerge (1), Perdigon hatif (1), Mirabelle (2), Prune de Monsieur (2), Drap d’or (2), Damas d’Italie (2), Damas d’Espagne (2), Damas rouge (1), Damas musque (1), Damas violet (1), De September (2), Royale de Tours (1), Recneclaude (2), Perdigon violet (2), Perdigon blanc (1), Perdigon rouge (1), Bräuerzwerge (2), Espine d’Espagne (2), Prune de St. Catherine (2).

Peri: Aurata (1), Petit Muscat (2), Rousselet hatif Perdreau (1), Citron de Carmes (2), Caesse Madame (1), Vignonnet (2), Belissime d’été (1), Espargne (2), Poire sans peau (2), Bergamotte d’été (2), Epine rose (1), Orange musquel (2), Orange rouge (1), Grisebonne (2), Roi d’été (1), Rousselet de Reims (2), Poire figne (1), Poire à mon Dieu (1), Poire d’oenf (1), Beurre gris (2), Dogene (2), Bezy de la Motte (1), Bezy d’echasserie (1), Bezy de chomontel (2), Verte longe panachel (2), Marquise (1), Bergamotte crasane (2), Bergamotte d’automne (2), Bergamotte Suisse (2), Bergamotte de Paque (2), Doyené grise (1), Beure d’Angleterre (1), Louisebonne (2), Epine d’hiver (2), Merveille d’hiver (2), Amadotte (1), Virgouleuse (2), Bergamottes de doulers (2), Jolmar (2), St. Germain (2), Orange d’hiver (2), Bonchretien d’hiver (2), Bonchretien d’été musqué (1), Poire de Tonneau (2), Imperiale à feuilles de chéne (1), Franc royal (2), Suiné vert (2), Royal d’hiver (1), Beste Birn (1).

Meri: Calville blanche d’été, Passe pomme rouge d’été, Rambour frano, Parmain d’été, Princesse noble, Royal d’Angleterre, Calville rouge d’automne, Cousinotte, Reinette rouge, Pomme violette, Gros courpanda gris, Pomme d’étoile à longue guenne, Reinette grise, Calville jaune, Calville blanche d’hiver, Calville rouge d’hiver, Reinette franche, Pepin de Holland, Pepin d’or, Pepin de Schoenbrunn, Pomme monstreuse, Pomme d’Apis, Rosard, Parmain royal, Rambour d’hiver, Rambour rouge, Pomme d’Agate, Gulderling de France, Pigeonet, Reinette blanche, Parmain d’hiver, Kantzesapfel, Reinette à perle, Reinette batarde, Reinette non pareille, Reinette d’or, Witte Jopen, Romarin blanc, Pommes de Taffetas, Fenovillet rouge, Fenovillet gris, Apis noir, Reinettes des carmes, Pomme de cire, Säszen detpfin, Drap d’or, Passepomme rouge, Rother Winterkronapfel, Calville d’auis d’automne, Pomeranzenapfel, Herbst Borsdorfer, Rosette marbrée, Englischen gulderling, Brandapfel, Brauner Winterapfel, Sässer Sommerkronapfel, Reinette de Citron, Rother Borsdorfer, Borsdorfer Reinette, Rother Sardmalapfel, Reinette de Harlem, Reinette de Sorgoliet, Keilchenapfel, Loskriger, Reinette punitée, Reinette d’automne, Weisser Sommergewürzapfel, Reinette joune tardive, Reinette verte longue panachée, Reinette calvillée, Weilburger, Florentiner.

În sfârşit, din grădina olandeză de la Schönbrunn au fost aduse câte 12 bucăţi din: Marillen Bäume, Reine Aude, Mirabelles, Prunes de Monsieur, Drap d’or, Prunes Imperiales, Spanische Schlesen. Costurile tuturor acestor pomi au fost plătite din veniturile Graniţei.

Astfel dotat, Banatul a beneficiat de o pomicultură foarte bogată şi variată. A fost şi aceasta una dintre măsurile inteligente care au contribuit la îmbunătăţirea profundă a situaţiei din regiune. Soiurile aclimatizate la noi au făcut ca regiunea să fie renumită prin produsele sale, care au fost de folos atât propriilor locuitori, cât şi cumpărătorilor din alte părţi, uimiţi de varietatea întâlnită aici.

Mircea Rusnac – Vizita în Banat a unui grup de savanţi francezi (1919)

Drapelul din Lugoj, anul XIX, nr. 57 din 21 iunie 1919, descria vizita unui grup de iluştri oameni de ştiinţă francezi în Banat, făcută desigur în scopul documentării asupra situaţiei reale existente în această regiune, atât de disputată pe atunci între statele vecine cu ea. Din delegaţie au făcut parte: Lucien Poincaré, fratele preşedintelui Franţei şi vicerector al Academiei din Paris, preşedinte al consiliului Universităţii; Charles Diehl, celebru bizantinolog; D. Berthelot, mare chimist; I. Bédier, erudit profesor de literatură franceză la Colegiul Franţei; fizicianul Ionet, specialist în electricitate; elenistul Fougère; marele geograf Emmanuel de Martonne; medicul Balthezard şi profesorul universitar de drept Meynal.

Aceste personalităţi sosiseră mai întâi la Bucureşti într-o vizită de răspuns faţă de cea efectuată în Franţa de savanţii români. De acolo ele s-au deplasat în Banat, deşi, cum scria ziarul citat, acesta nu se putea lăuda pe atunci cu şcoli superioare şi nici măcar secundare româneşti. Cu toate acestea, excursia lor în Banat avea să se soldeze cu „o bogăţie de impresii plăcute şi observaţii preţioase”, după cum au constatat ei înşişi, „pentru că au cunoscut sufletul românilor de pretutindeni.”

La 19 iunie grupul a sosit la Lugoj, fiind întâmpinat la gară de o mulţime de oameni, inclusiv corurile „Ion Vidu” şi „Lira”, precum şi o serie de coruri săteşti. Oaspeţii au fost salutaţi de protopopul dr. G. Popoviciu. Corul „Vidu” şi cel al copiilor dirijaţi de Liuba au intonat Marseieza. De la gară, mulţimea a plecat la cafeneaua „Corso” şi apoi la hotelul „Regele României”. Împreună cu delegaţii francezi s-a aflat şi dr. Valeriu Branişte, care i-a însoţit în întregul lor turneu efectuat în Transilvania şi Banat. La masă au fost salutaţi de primarul Harambaşa, după care s-au întors la gară pentru a porni cu trenul special către Băile Herculane. În tren francezii au fost însoţiţi de 80 de români.

Pe traseu trenul a făcut o serie de opriri, fiind salutat în gări de mulţimi de ţărani, având în frunte pe preoţii, notarii şi pretorii din localităţile respective. La Găvojdia a vorbit preotul Morariu, iar la Sacu preotul Spătan. La Caransebeş primirea a fost efectuată de mai puţină lume decât era de aşteptat, ziarul Drapelul dând vina pe distanţa care separa gara de oraş. A vorbit acolo protopopul Ghidiu. La Slatina Timiş, notarul sârb Ristici a încheiat discursul său spunând: „Trăiască România Mare şi Franţa!” Iar la Mehadia oaspeţii au fost salutaţi de dr. Vemoian. Acolo se afla şi un tren cu soldaţi coloniali francezi şi cu numeroşi ofiţeri, în trecere către Seghedin.

La Herculane, savanţii francezi au fost duşi cu trăsurile către camerele elegante din vilele staţiunii. Acolo s-au putut bucura de băi calde, muzică relaxantă, de aerul sănătos din staţiune şi de priveliştile încântătoare din jur. După luarea cinei, convoiul de trăsuri a revenit la gară, oaspeţii dormind în trenul special. În salonul mare din Herculane, conducătorul delegaţiei franceze a declarat: „Dacă nu vă veţi ajunge azi aspiraţiile juste, le veţi ajunge mâine, căci dreptatea are să învingă. Iar eu doresc ca Banatul întreg să fie unit României Mari.”

La întoarcere au fost salutaţi şi în alte localităţi. La Teregova a vorbit preotul Bogoevici, iar la Domaşnea preotul Uzonescu. Trenul special a ajuns la Lugoj, însă şi-a continuat călătoria până la Timişoara, de unde un alt tren expres avea să îi transporte până acasă. În acest mod a decurs importanta vizită în Banat a unor personalităţi ilustre. Era şi acesta un semn că, la finalul unui război sângeros, lucrurile începeau să reintre în normalitate.

Mircea Rusnac – Cea mai veche cale ferată din România actuală: Oraviţa-Baziaş

La jumătatea secolului al XIX-lea, Banatul intra în circuitul rutelor feroviare europene, care nu încetaseră să se extindă către răsărit până au atins şi regiunea noastră. Conform unei lucrări foarte bine documentate, scrisă de Şerban Lacriţeanu şi Ilie Popescu, Istoricul tracţiunii feroviare din România, vol. I (1854-1918), Bucureşti, 2003, Banatul deţine prioritatea între regiunile româneşti care au beneficiat de căi ferate (1854), fiind urmat de Transilvania (1858), Dobrogea (1860), Bucovina (1866), Vechiul Regat (1869-1875) şi Basarabia (1871). (p. 65)

Căile Ferate Maghiare de stat (M.Á.V. – Magyar Államvasutak) au fost înfiinţate abia în 1868. Până atunci funcţionaseră pe teritoriul Ungariei din 1846 o serie de căi ferate private. La fel s-a întâmplat şi în Austria, unde St.E.G. a deţinut căile ferate până la 1 iunie 1891. (p. 65) În Banat primele planuri de construcţie au apărut în 1847 şi tot în acel an (după alte variante în 1846) s-a început lucrul la linia Baziaş-Biserica Albă-Iasenova-Iam-Răcăşdia-Oraviţa, prima de pe actualul teritoriu al României.

Construită sub conducerea inginerului Bach şi folosind cu începere din 1851 şină laminată la Reşiţa, linia Oraviţa-Baziaş a fost finalizată în 1854, având o lungime de 62,5 km. La 20 august 1854 a început circulaţia trenurilor de marfă, iar la 1 noiembrie 1856 cea a trenurilor de călători. Cărbunii proveniţi din împrejurimile Aninei erau încărcaţi în portul Baziaş pe vapoarele marilor companii de navigaţie dunărene, dintre care cea mai cunoscută a fost D.D.S.G., înfiinţată în 1829. În 1855 St.E.G. a preluat linia Oraviţa-Baziaş de la statul austriac, această companie fiind cea care a deschis, un an mai târziu, şi traficul de călători pe traseul ei. (p. 68)

În primii ani, între Oraviţa şi Baziaş circula o singură pereche de trenuri mixte pe zi, după cum reieşea din „Mersul trenurilor mixte pe linia Oraviţa-Baziaş, valabil de la 15 noiembrie 1857”, publicat la 18 aprilie 1858 în ziarul Temesvarer Zeitung. Trenul pleca din Oraviţa la ora 7.00 şi sosea la Baziaş la 10.02. De la Baziaş pleca la 13.30, ajungând înapoi la Oraviţa la ora 16.38. Viteza sa medie era de 20,6 km/oră. Tracţiunea era efectuată la început de către locomotive construite în 1852 de firma Günther din Wiener Neustadt, urmate din 1855 de locomotive produse la fabrica St.E.G. de la Viena, activă din 1840. Printre primele locomotive repartizate depoului Oraviţa s-au aflat nr. 125 RESICZA şi nr. 126 ORAVICZA, preluate de St.E.G. în 1858. (p. 69)

În decursul timpului, această cale ferată a fost profund marcată de evenimentele politice din partea noastră de Europa. După primul război mondial, când Banatul a fost împărţit între România şi Serbia, un segment de 28 km din totalul de 62,5 a rămas pe teritoriul sârbesc. Circulaţia trenurilor a fost reluată la 15 iulie 1922, însă numai pe sectorul românesc Oraviţa-Iam (26,9 km). La Baziaş se mai putea ajunge, până în 1950, numai pe linia Timişoara-Jebel-Voiteg-Stamora Moraviţa-Vârşeţ-Iasenova-Biserica Albă-Vračev Gaj. În 1950, datorită conflictului dintre Stalin şi Tito, circulaţia trenurilor pe teritoriul Iugoslaviei a fost sistată, iar porţiunea Baziaş-Socol-(Vračev Gaj) şi Podul Nera-(Iasenova)-Iam au fost desfiinţate. (p. 69-70) Din vechea linie au mai rămas doar porţiunile Oraviţa-Iam în România (27 km) şi Vârşeţ-Biserica Albă în Serbia (34 km), cu câte trei perechi de trenuri de călători pe zi. (p. 70)

Neutilizată aşadar din 1950, monumentala clădire a gării Baziaş a fost demolată după 1960, când se credea că locul respectiv va fi inundat de ridicarea nivelului Dunării odată cu construirea barajului de la Porţile de Fier. Locul vechii gări se află însă acum chiar pe mal, fiind ocupat de cabana „Apus de soare”. În schimb, cea mai mare parte a terasamentului fostei linii între Baziaş şi graniţa cu Serbia a fost inundată de apele fluviului.

Aceasta a fost trista poveste a primei căi ferate care a străbătut şi actualul teritoriu românesc. Ea a existat timp de aproape un secol (1854-1950), iar acum circulaţia se mai face doar pe unele porţiuni. Însă apariţia şi existenţa ei în acest spaţiu reprezintă momente de referinţă şi practic orice lucrare serioasă referitoare la căile ferate româneşti nu are cum să o omită.

Mircea Rusnac – Legende istorice de pe Valea Bistrei

Adrian Gerhard depune strădanii lăudabile pentru scoaterea la lumină a trecutului Văii Bistrei, zonă atât de importantă pentru istoria Banatului. Datorită aşezării prielnice, în apropierea Ţării Haţegului, pe importante şi bogate cursuri de apă, la poalele unor munţi deosebit de pitoreşti, Valea Bistrei a reprezentat din antichitate o puternică zonă de locuire omenească. Dacii şi apoi romanii i-au acordat o importanţă deosebită, dotând-o cu multe aşezări întărite, dave, apoi castre şi localităţi de referinţă. În perioada migraţiilor zona a fost, datorită aşezării sale favorabile, una de refugiu a populaţiei locale în faţa invadatorilor. În perioada medievală şi în cea modernă, prin exploatarea resurselor sale şi dezvoltarea industriei, Valea Bistrei a devenit un puternic pol economic al Banatului.

Statornicia locuirii de pe acele meleaguri, numeroasele aşezări care se înşiruie de-a lungul firului apei, descendenţa locuitorilor săi, gugulanii, direct din vechii daci, opozanţi de temut ai înaintării romanilor către Sarmizegetusa, au făcut din Valea Bistrei un loc în care s-au ţesut şi s-au perpetuat numeroase şi interesante legende istorice. Convinşi fiind că toate acestea conţin un sâmbure de adevăr, vom reproduce în continuare două asemenea legende, culese de Adrian Gerhard, în speranţa că acestea şi altele nu se vor pierde în tumultul contemporan. Mulţumindu-i lui Adrian Gerhard pentru interesul acordat trecutului, sperăm că acest efort va reprezenta şi un îndemn pentru alţi cercetători să culeagă tradiţiile populare, care sunt creaţiile înaintaşilor noştri şi moştenirea lăsată de ei generaţiilor care vor urma.

Soldat din Cireşa în primul război mondial (1917)

Legenda „Păsărilor de Foc” (povestită de un fiu al satului Cireşa, Ion Cherlea, ajuns la o vârstă respectabilă – 70 de ani)

 

În locul numit de către localnici Balta Neagră, săptămână de săptămână se ţinea târg. Coborau paorii satelor din împrejurimi cu produsele muncii lor pentru a le schimba cu cele necesare, circulaţia monetară fiind restrânsă şi limitându-se la bani străini de aur, argint şi aramă. După obiceiul locului, fiecare zi de târg a fost un prilej pentru flăcăi şi fete de a juca, în acest fel mijlocindu-se de către părinţi viitoare cununii. Legenda spune că într-o asemenea zi s-a abătut un stol de păsări sure. S-au lăsat pe pământ şi au dat cu ghearele – au „râşcâit” – în bălegarul vitelor. Semnul a fost interpretat ca rău, păsările fiind numite „de foc”. Pentru a preveni un deznodământ nefast, mai marele locului trimite un ţăran destoinic cu numele de Drăgoi pe un deal din apropiere pentru a-i anunţa în caz de primejdie. Acesta observă o armată care se apropie ameninţător. Drept urmare anunţă primejdia printr-un foc mare. De atunci dealul este cunoscut sub numele de „Coasta lui Drăgoi”. Pentru a se proteja, localnicii se refugiază cu animalele peste Bistra la adăpostul pădurilor, nu înainte de a-şi fi aruncat banii de aur şi argint într-o fântână pe care au astupat-o cu pietre şi pământ.

Captivi informaţiei, orizontul istoric se îngustează, legenda drămuind cu nostalgie o aşezare în care frumosul se identifică cu dramaticul. De la un anumit punct suntem faţă în faţă cu o dilemă, caracterizată de o discreţie, să-i spunem, condiţionată. În acest fel cunoaştem latura misterioasă a legendei şi ce atrage la această scurtă înşiruire de întâmplări. Înţelegem care a fost „sâmburul” care a ţinut legenda pe buzele a generaţii de localnici: aurul din fântână. De-a lungul timpului s-a perpetuat ideea că acest aur nu a fost recuperat, discreţia condiţionată de care aminteam fiind relevantă.

Se pune întrebarea firească: ce reprezintă aceste păsări sure?

Prin asociere cu ce ştim, îndrăznesc să cred că aceste păsări sure (pestriţe sau negre) sunt corbi. La popoarele indo-europene corbul este o pasăre solară, mesager al cerului, profetică. Urmărind legenda, înţelegem că aceste păsări care coboară în stol (numai corbii tineri călătoresc în stol) trimit un mesaj, prevestesc un eveniment. Dat fiind că ele sunt numite „de foc”, profeţia este de rău augur, ceea ce determină oamenii locului să caute adăpost pe dealurile din apropiere. Mai ştim că monedele de aur Koson în greutate de 8,4 grame şi considerate geto-dace reprezintă pe revers o pasăre cu aripile deschise (vultur sau corb), ce ţine în gheare o cunună. Sau că însemnul Legiunii a V-a Macedonica, participantă la războaiele daco-romane ale lui Traian, reflectat pe moneda romană atribuită lui Filip Arabul (244-248 d. Chr.) şi inscripţionată „PROVINCIA DACIA”, este o pasăre cu inel în cioc.

Semnalează această legendă un eveniment al locului?

Deşi informaţiile scrise lipsesc cu desăvârşire, cred că legenda prezintă un episod important şi complex petrecut în acest spaţiu al Văii Bistrei – Balta Neagră, hotar al satului Cireşa şi al anticei aşezări romane Acmonia… (Este interesant şi de reţinut că această legendă nu se regăseşte într-un alt loc al Văii Bistrei.)

În aşteptarea unor răspunsuri care să ridice umbra care a şters de pe hartă aşezări întregi ale Banatului, de la corbul dacic la legenda păsărilor de foc şi mai apoi la mitul păsării cu inel în cioc ajunsă blazon al lui Iancu de Hunedoara sau figurând pe stema domnitorului Nicolae Pătraşcu – fiul lui Mihai Viteazul, sunt îndreptăţit să cred că toate acestea, parafrazându-l pe Ionel Cionchin, rămân „dovezi, argumente ale permanenţei şi continuităţii geto-dacice, daco-romane şi a urmaşilor daco-români/daco-valachi” pe acest pământ.

 

Legenda Fetei sau Crucea Fetei

 

Dintotdeauna cireşenii şi-au dus oile la munte. Acolo sus, în vârful Scărişoarei, se adunau norii, iar ploile curate îndulceau iarba cu iz de fragi copţi, rodul pământului şi al cerului, într-o taină nedesluşită decât de ochiul agil al uliului singuratic, poate singura legătură vizibilă între cer şi pământ. Acolo sus timpul nu se măsoară. Ziua şi noaptea sunt un întreg al semnelor şi al instinctelor acelor fiinţe care, deloc întâmplător, se simt şi se ajută reciproc…

La „Poiana lui Paltin”, până nu demult, în răcoarea binevenită a brazilor a fost stână. Sub coama împădurită, la o aruncătură de băţ mai zvâcneşte din măruntaiele pământului apa izvorului: şuviţa de apă care an de an a tămăduit sufletul celor mulţi şi însetaţi. O apă nici caldă, nici rece, blândă, lăsată nepământesc de cineva anume în suferinţa pământului. Mai înspre vale, la poalele Scărişoarei, în marginea cărării bătute în anotimpul verii de păcurarii stânelor, se ridică o cruce. Locul a rămas cunoscut ca fiind „La Crucea Fetei” sau, mai simplu, „Crucea Fetei”. Cireşenii au dat legendei o semnificaţie aparte şi au păstrat vie amintirea fetei care a plătit cu viaţa nesăbuinţa de a se întrece cu puterea nevăzută a muntelui. Tatăl, profund îndurerat, i-a ridicat cruce. Un semn peste vremuri în care singurele flori ce au înflorit din bulbul durerii au fost lacrimile neuitării… Alături de această întâmplare tristă se povesteşte că locul pare a fi rupt de cele pământeşti datorită misterului care îl înconjoară. Nu de puţine ori cei mai buni cunoscători ai muntelui ajunşi în acel loc s-au rătăcit, încurcând cărarea şi semnele de care aveau cunoştinţă. Se mai spune despre „buraca” – ceaţa care apare din senin, şi despre stânca masivă, stranie şi tulburătoare privită ca poartă – vamă între lumea pământească şi lumea necunoscută şi apăsătoare a morţii.

Ca întotdeauna, suntem dominaţi de întrebări. Ne îndoim de realul vizibil şi ne lăsăm ispitiţi de aventură. Copleşiţi de extreme, le căutăm un anume sens şi nu o dată, motivaţi sau nu, ne îmbrăcăm în hainele personajelor. De ce? Ce sentimente adunăm într-un gest investit de vibraţia unui timp pe care nu vrem să-l ignorăm? Să fie numai o poveste? Şi, ca orice călătorie, fie ea şi în timp, nu cred că această parte de gând şi emoţia de a afla cât mai multe alterează trecutul. Cel mult, până când ineditul poveştii va incita specialistul la o demonstraţie logică, îl stilizăm şi fără de voie îl convertim mai aproape de inima noastră.

Mircea Rusnac – Cum erau pedepsite infracţiunile în secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea Banatul era împânzit de cete de „lotri”, consideraţi în perioada comunistă nişte haiduci justiţiari, care „luau de la bogaţi şi dădeau la săraci.” Expresia aceasta era adevărată numai în prima sa parte şi nici acolo pe de-a-ntregul, căci bandele atacau pe oricine le ieşea în cale, fără a şti precis dacă cei atacaţi erau bogaţi sau săraci. Francesco Griselini descria astfel activitatea lor: „Obiectivul primelor lor atacuri îl constituie întotdeauna caii, vitele cornute, oile, stupii, butoaiele cu răchie ş.a., până ce devin destul de îndrăzneţi să-l uşureze pe drumeţ de toate lucrurile sale. Chiar şi atunci cel păgubit se poate socoti norocos, dacă tâlharii s-au mulţumit cu banii şi i-au lăsat viaţa.” (Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 176)

Autorităţile austriece au luptat din greu cu bandele de lotri, luând împotriva celor capturaţi măsuri foarte aspre. Cu toate acestea, arăta Griselini, efectul era practic nul: „Pedepsele aplicate de obicei lotrilor, atunci când ajung pe mâna justiţiei, sunt sfâşierea cu cleşti înroşiţi în foc, frângerea cu roata şi spânzurătoarea. Exemplele date au însă atât de puţin efect, încât nu trece an în care să nu auzi de atacuri şi jafuri comise de lotri.” (Ibidem)

Un asemenea grup a fost judecat în 1735 la Timişoara. Era format din Paul Subţire şi Mihuţa Raico din Naidăş, Paul Pösul din Slatina-Nera, Adam Ianculiţa, Iancul Draista, Voia Mendron, Iovan Ciclovan şi Iovan Mândra. La 15 august 1733 acest grup i-a ucis pe Krauppner, păzitorul minelor de cupru de la Ciclova Montană, şi pe soţia acestuia. (Gr. Popiţi, Date şi documente bănăţene (1728-1887), Timişoara, 1939, p. 11) Prin sentinţa din 19 iulie 1735, dată la Timişoara de locotenent-colonelul Mathias Joseph de Carol, preşedinte, şi de Franz Joseph Myller von Freyburg, magistrat locotenent şi magistrat provincial, confirmată de guvernatorul Banatului Hamilton la Viena la 27 iulie, primii trei acuzaţi erau condamnaţi, ceilalţi fiind găsiţi nevinovaţi. Condamnarea suna astfel: „Că Paul Subţire şi Mihuţa Raico să fie ciupiţi cu cleşti fierbinţi de două ori înainte de executarea sentinţei definitive, pe urmă membrele lor să fie tăiate prin tot corpul din sus în jos ducându-i astfel din viaţă la moarte, apoi corpurile lor să fie trase pe roată; asemenea Paul Pösul să fie executat cu sabia, având în vedere că a suferit un an în arest şi a făcut întâia mărturisire, corpul lui să fie tras pe roată, iar capul agăţat, această execuţie să fie făcută la 16 august pe la sfârşitul anotimpului al doilea la locul crimei, aceasta lor ca pedeapsă binemeritată, pentru alţii însă ca exemplu şi scârbire, şi aceasta pe calea dreptăţii.” (Ibidem, p. 11-12)

Aşa s-a şi întâmplat, dar, după cum s-a văzut, rata infracţionalităţii din regiune nu a scăzut mult timp de atunci încolo. Cum constata Griselini, românii condamnaţi într-un asemenea mod „suportă moartea cu indiferenţă, fără a se văita sau a arăta câtuşi de puţină frică.” (Op. cit., p. 176) Însă justiţia începea să îşi facă datoria fără milă în cazul infractorilor, pentru că legea trebuie să domnească în orice stat civilizat. Nu întâmplător secolul al XVIII-lea este considerat drept „secolul luminilor”.

Mircea Rusnac – Prima acţiune grevistă din Banat (1733)

Dezvoltarea timpurie a industriei extractive şi metalurgice bănăţene a condus, în mod inevitabil, şi la apariţia unor conflicte de muncă. Situaţia muncitorilor în acei ani de început nu era deloc uşoară, motivele de nemulţumire fiind întâlnite la tot pasul. În acest context trebuie înţeleasă şi revolta minerilor din 1733, reprimată dur de autorităţi.

Deşi din sentinţă nu rezultă, istoriografia comunistă, avidă în căutarea celor mai mici semne ale „luptei de clasă” de-a lungul timpului, a localizat-o la Ciclova Montană, lângă Oraviţa (fapt preluat şi de Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 169). Tot atunci s-a stabilit că aceasta a fost cea de-a doua acţiune grevistă de pe teritoriul României actuale după cea de la Baia Sprie din 1726.

Textul sentinţei Tribunalului din Timişoara din 13 iulie 1733, semnat de Mathias Joseph de Carol şi de Franz Joseph Myller von Freyburg, descria astfel cele întâmplate: „S-a găsit după o cercetare amănunţită că Marco Zorna din satul Ticvaniu Mare, apoi Marco Lupiza şi Paul Duma din Schurs (Giurgiova – mulţumim pentru precizări lui Nelu Crăciun), ar fi autorii, care prin îndemnul lor au determinat pe ceilalţi lucrători să murmure din cauza câştigului puţin şi a salariului mic, astfel că aceştia au refuzat să intre în mină şi să ia pulbere şi lumânări, ba chiar s-au hotărât să părăsească mina şi să-şi scoată veşmintele, în care înţelegere Marco Zorna a fost purtătorul de cuvânt al acestei răzvrătiri, ceilalţi doi din Schurs pe Jancul Bebecs şi Ferentz Urlick i-au reţinut prin vorbe când voiau să meargă la lucru.” (Gr. Popiţi, Date şi documente bănăţene (1728-1887), Timişoara, 1939, p. 11.)

După cum se vede, mişcarea grevistă ameninţa să ia amploare. În consecinţă, autorităţile au reacţionat prompt, calmând spiritele şi arestându-i pe cei trei instigatori, Marcu Zorna (Zârnea, Ţârnea sau Cerna), Marcu Lupiţă şi Paul (Pavel) Duma. Ei au fost condamnaţi prin sentinţa amintită în aşa fel încât să servească drept exemplu pentru cei care ar mai fi fost tentaţi să se revolte. Primul a trebuit să muncească timp de trei luni în lanţuri la fortificaţii, iar ceilalţi doi câte două luni (Ibidem). Aceste măsuri dure au fost de natură să sperie muncitorii, care nu s-au mai revoltat în Banat timp de peste un secol, până în 1851, când au fost tulburări între lucrătorii autohtoni şi străini care construiau linia Oraviţa-Baziaş şi antreprenori (Vasile V. Muntean, op. cit., p. 169). Însă acţiunea din 1733 rămâne peste timp drept una dintre primele mişcări de acest fel consemnate documentar în această parte a Europei.