Mircea Rusnac – Cea mai veche cale ferată din România actuală: Oraviţa-Baziaş

La jumătatea secolului al XIX-lea, Banatul intra în circuitul rutelor feroviare europene, care nu încetaseră să se extindă către răsărit până au atins şi regiunea noastră. Conform unei lucrări foarte bine documentate, scrisă de Şerban Lacriţeanu şi Ilie Popescu, Istoricul tracţiunii feroviare din România, vol. I (1854-1918), Bucureşti, 2003, Banatul deţine prioritatea între regiunile româneşti care au beneficiat de căi ferate (1854), fiind urmat de Transilvania (1858), Dobrogea (1860), Bucovina (1866), Vechiul Regat (1869-1875) şi Basarabia (1871). (p. 65)

Căile Ferate Maghiare de stat (M.Á.V. – Magyar Államvasutak) au fost înfiinţate abia în 1868. Până atunci funcţionaseră pe teritoriul Ungariei din 1846 o serie de căi ferate private. La fel s-a întâmplat şi în Austria, unde St.E.G. a deţinut căile ferate până la 1 iunie 1891. (p. 65) În Banat primele planuri de construcţie au apărut în 1847 şi tot în acel an (după alte variante în 1846) s-a început lucrul la linia Baziaş-Biserica Albă-Iasenova-Iam-Răcăşdia-Oraviţa, prima de pe actualul teritoriu al României.

Construită sub conducerea inginerului Bach şi folosind cu începere din 1851 şină laminată la Reşiţa, linia Oraviţa-Baziaş a fost finalizată în 1854, având o lungime de 62,5 km. La 20 august 1854 a început circulaţia trenurilor de marfă, iar la 1 noiembrie 1856 cea a trenurilor de călători. Cărbunii proveniţi din împrejurimile Aninei erau încărcaţi în portul Baziaş pe vapoarele marilor companii de navigaţie dunărene, dintre care cea mai cunoscută a fost D.D.S.G., înfiinţată în 1829. În 1855 St.E.G. a preluat linia Oraviţa-Baziaş de la statul austriac, această companie fiind cea care a deschis, un an mai târziu, şi traficul de călători pe traseul ei. (p. 68)

În primii ani, între Oraviţa şi Baziaş circula o singură pereche de trenuri mixte pe zi, după cum reieşea din „Mersul trenurilor mixte pe linia Oraviţa-Baziaş, valabil de la 15 noiembrie 1857”, publicat la 18 aprilie 1858 în ziarul Temesvarer Zeitung. Trenul pleca din Oraviţa la ora 7.00 şi sosea la Baziaş la 10.02. De la Baziaş pleca la 13.30, ajungând înapoi la Oraviţa la ora 16.38. Viteza sa medie era de 20,6 km/oră. Tracţiunea era efectuată la început de către locomotive construite în 1852 de firma Günther din Wiener Neustadt, urmate din 1855 de locomotive produse la fabrica St.E.G. de la Viena, activă din 1840. Printre primele locomotive repartizate depoului Oraviţa s-au aflat nr. 125 RESICZA şi nr. 126 ORAVICZA, preluate de St.E.G. în 1858. (p. 69)

În decursul timpului, această cale ferată a fost profund marcată de evenimentele politice din partea noastră de Europa. După primul război mondial, când Banatul a fost împărţit între România şi Serbia, un segment de 28 km din totalul de 62,5 a rămas pe teritoriul sârbesc. Circulaţia trenurilor a fost reluată la 15 iulie 1922, însă numai pe sectorul românesc Oraviţa-Iam (26,9 km). La Baziaş se mai putea ajunge, până în 1950, numai pe linia Timişoara-Jebel-Voiteg-Stamora Moraviţa-Vârşeţ-Iasenova-Biserica Albă-Vračev Gaj. În 1950, datorită conflictului dintre Stalin şi Tito, circulaţia trenurilor pe teritoriul Iugoslaviei a fost sistată, iar porţiunea Baziaş-Socol-(Vračev Gaj) şi Podul Nera-(Iasenova)-Iam au fost desfiinţate. (p. 69-70) Din vechea linie au mai rămas doar porţiunile Oraviţa-Iam în România (27 km) şi Vârşeţ-Biserica Albă în Serbia (34 km), cu câte trei perechi de trenuri de călători pe zi. (p. 70)

Neutilizată aşadar din 1950, monumentala clădire a gării Baziaş a fost demolată după 1960, când se credea că locul respectiv va fi inundat de ridicarea nivelului Dunării odată cu construirea barajului de la Porţile de Fier. Locul vechii gări se află însă acum chiar pe mal, fiind ocupat de cabana „Apus de soare”. În schimb, cea mai mare parte a terasamentului fostei linii între Baziaş şi graniţa cu Serbia a fost inundată de apele fluviului.

Aceasta a fost trista poveste a primei căi ferate care a străbătut şi actualul teritoriu românesc. Ea a existat timp de aproape un secol (1854-1950), iar acum circulaţia se mai face doar pe unele porţiuni. Însă apariţia şi existenţa ei în acest spaţiu reprezintă momente de referinţă şi practic orice lucrare serioasă referitoare la căile ferate româneşti nu are cum să o omită.

Mircea Rusnac – Calea ferată Oraviţa-Anina, monument de patrimoniu european

Cea mai interesantă linie de cale ferată din România şi din sud-estul Europei se află în Banat, între oraşele Oraviţa şi Anina. Construită într-o regiune montană, linia este în întregul ei un monument arhitectonic de primă mână. Înconjurată de peisaje de o rară frumuseţe, ea stă ca o mărturie a intervenţiei pozitive a omului, înarmat cu cele mai moderne mijloace ale timpului, asupra naturii.

Tren de epocă

Perioada în care s-a muncit la edificarea ei a fost 1856-1863, însă proiectele erau mai vechi. Aceasta datorită faptului că bogatele zăcăminte carbonifere descoperite în zona Aninei la sfârşitul secolului al XVIII-lea începeau să devină tot mai importante pentru dezvoltarea centrelor industriale ale Imperiului austriac. În 1846-1854 fusese construită deja prima cale ferată de pe teritoriul actual al României, cea dintre Oraviţa şi Baziaş, cu ajutorul căreia cărbunele era transportat la Dunăre, de unde, prin intermediul vaselor, ajungea în Europa centrală. Cu acea ocazie a fost ridicată şi clădirea celei mai vechi gări din România actuală, cea de la Oraviţa (1856), care are încă o caracteristică deosebită: este prima gară dotată cu lift-pasaj pentru acces la peronul situat mai sus decât nivelul străzii, pentru manipularea mărfurilor.

Interiorul unui vagon

În paralel cu construirea liniei Oraviţa-Baziaş, în anul 1847 a fost lansat un proiect al inginerului Anton Rappos, care prevedea prelungirea acesteia printr-o linie normală cu tracţiune cu aburi până la Lişava. În acest punct, cărbunele ar fi urmat să fie adus de la Anina printr-o foarte lungă galerie subterană denumită „Regele Ştefan”, cu vagoane acţionate prin tracţiune cabalină. Dar după 1852, odată cu creşterea performanţelor tracţiunii cu aburi, proiectul Rappos a fost radical modificat, renunţându-se definitiv la ideea galeriilor subterane.

Peisaj din halta Ciudanoviţa

Până în 1854 au fost finalizate unele planuri înclinate funiculare pe porţiunea mai abruptă dintre Lişava şi Anina. Apoi a început lucrul la linia propriu-zisă. Ea se întinde pe o distanţă de 33,4 km, cu o diferenţă de nivel de 339 m. Are în total 143 de curbe, în lungime de 22.027 m, reprezentând 65,9% din întregul traseu. Trebuie menţionat faptul că în acel timp încă nu fusese descoperită dinamita, care a fost inventată abia în 1866, la trei ani după finalizarea lucrărilor. Cu toate acestea, calea ferată Oraviţa-Anina abundă în opere de artă de o mare frumuseţe. Ea străbate un număr de 14 tuneluri, cu un total de 2.084 m. Cele mai importante dintre acestea se numesc: Lişava, Maniel, Dollhoff, Seiler (Jitinului), Izvor (Polom) şi mai ales Gârlişte, cel mai lung dintre toate (660 m) şi situat în punctul de altitudine maximă a întregii linii. Adevărate monumente arhitectonice sunt cele 10 viaducte, cu un total de 843 m, cele mai importante fiind: Racoviţa, Jitin, Cuptor, Gârlişte, Iam, Maidan şi Schlucht. Linia mai străbate 89 de podeţe, cu o lungime totală de 180,65 m, are 49 de ziduri de sprijin acoperind 2.987 m, şi parcurge tăieturi în munte pe o lungime de 21.171 m, adică peste două treimi din întregul traseu.

Viaductul Cuptor

Numită şi „linia cărbunelui” pentru motivele arătate mai sus, calea ferată Oraviţa-Anina a fost o replică realizată de St.E.G. faţă de alt monument european, linia Semmering din Austria, faţă de care prezintă însuşiri foarte asemănătoare. Aceea fusese construită cu numai câţiva ani mai devreme, în intervalul 1845-1854 (comparativ cu 1856-1863), între localităţile montane Gloggnitz şi Mürzzuschlag din Stiria, trecând prin pasul Semmering. Ea avea 40 km (faţă de 33,4) şi o diferenţă de nivel de 388 m (la noi 339 m). De asemenea, numărul de tuneluri şi de viaducte ale celor două linii este aproape identic, fapt care a făcut ca adeseori calea ferată Oraviţa-Anina să fie denumită drept „Semmeringul bănăţean”. La construcţia ei au participat atât localnicii, cât şi specialişti pietrari aduşi din regiunea Friuli din nordul Italiei. Lucrările au fost conduse de inginerii Anton Rappos şi Karl Dülnig şi de arhitecţii Karl Maniel şi Johann Ludwig Dollhoff-Dier. Soarta acestuia din urmă a şi fost legată în mod tragic de construirea liniei bănăţene. Considerat vinovat de un prim eşec al perforării tunelului Gârlişte, unde cele două galerii nu s-au întâlnit din cauza unei devieri verticale de aproape trei metri, s-a sinucis în 1862, aruncându-se de pe unul dintre viaductele de pe traseu.

Viaductul Gârlişte

Construcţia care, potrivit lui Georg Hromadka, a costat în total 5 milioane de guldeni, a fost dată în funcţiune la 15 decembrie 1863 pentru transportul de mărfuri şi la 4 aprilie 1869 pentru cel de persoane. Ca vechime, este cea de-a patra linie de pe teritoriul actual al României, însă ca realizări tehnice şi arhitectonice a rămas neegalată până astăzi. Datorită dificultăţii traseului parcurs, a marii diferenţe de nivel şi a numeroaselor curbe străbătute, ea a necesitat întotdeauna locomotive şi vagoane speciale. Încă de la înfiinţare, pentru ea a fost proiectată o locomotivă la fabrica St.E.G.-ului de la Viena, de către inginerul Pius Fink. Denumită „Steyerdorf”, aceasta a fost realizată în anul 1861, fiind urmată până în 1867 de altele trei: „Karaszova”, „Gerliste” şi „Lisava”. Utilizate până în 1891, aceste prime locomotive dintre Oraviţa şi Anina atingeau un maxim de viteză de 30 km/h. Merită remarcate denumirile lor, care sunt cele ale unor localităţi situate în preajma traseului străbătut. În cele din urmă, calea ferată va cunoaşte un total de şapte halte şi gări.

Viaductul Iam

Devenită în timp nerentabilă în urma închiderii exploatărilor miniere de pe traseu, linia urma să fie abandonată, conform unei Strategii a C.F.R., la 1 noiembrie 2010. Perspectiva distrugerii sale ulterioare de către hoţii de fier vechi a alarmat numeroşi turişti, care în ultimele zile ale lunii octombrie au luat cu asalt cele două vagoane de epocă ale trenului. Între aceştia ne-am aflat şi noi în două rânduri, în 24 octombrie (împreună cu Adrian Drăgan) şi în 31 octombrie (cu colonelul Gheorghe Popoviciu). Interiorul din lemn al vagoanelor era înţesat de iubitori ai spectacolului natural şi uman, înarmaţi cu aparate de fotografiat şi de filmat. Cele două ore în care trenul străbate cei 33 km rămân într-adevăr de neuitat. Cu ocazia vizitei din 31 octombrie am parcurs în prealabil şi şoseaua Oraviţa-Ciudanoviţa, care merge paralel cu calea ferată, însă la o altitudine mult mai scăzută. Am ajuns astfel până în vechiul centru al exploatării uraniului, acum abandonată, de lângă Ciudanoviţa, şi am putut admira cel mai impunător viaduct al căii ferate, cel de la Jitin, cu o înălţime de 37 m şi cu un total de cinci deschideri. Enorma placă metalică situată la mijlocul acestuia a fost confecţionată chiar acolo, într-o „uzină” temporară creată pe loc, fiind apoi ridicată şi fixată la înălţimea de 37 m în absenţa unor macarale moderne. Contemplarea uriaşului din piatră rămâne de neuitat.

Către viaductul Jitin

Detaliu viaductul Jitin

Calea ferată Oraviţa-Anina face parte din patrimoniul european şi mondial al omenirii. Ea poate fi considerată un punct de reper în istoria circulaţiei feroviare şi o ilustrare grăitoare a geniului tehnic uman. Banatul şi România trebuie să se mândrească că deţin pe teritoriul lor un asemenea monument unic. El merită vizitat şi cunoscut de noi toţi, pentru a înţelege mai bine ce au reprezentat ştiinţa şi tehnica în mersul înainte al umanităţii.

Sosirea în gara Anina

Un film realizat cu ocazia vizitei din 31 octombrie 2010 poate fi văzut aici.

Bibliografie: http://www.banaterra.eu/romana/popoviciu-gheorghe-cateva-date-mai-putin-cunoscute-legate-de-constructia-si-circulatia-trenurilor-pe

http://www.banatuldemunte.ro/2009/06/cu-trenu-oravita-anina-33km-in-2h/

http://www.welcometoromania.ro/Oravita/Oravita_Oravita_Anina_r.htm

http://www.intercultural.ro/turismintercultural/Calea-Ferata-Anina-Oravita.html

Mircea Rusnac – Perioada de apogeu a activităţii culturale în Banatul montan

                       

Casa Muncitorească din Reşiţa (astăzi dispărută)

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a celui următor, Banatul montan a cunoscut o frumoasă activitate culturală, manifestată pe multiple direcţii. Era o perioadă de avânt economic, care a atras o evoluţie favorabilă şi în celelalte aspecte ale vieţii locuitorilor. Nu întâmplător, tocmai centrele industriale ale regiunii au avut parte şi de o dezvoltare din punct de vedere cultural şi spiritual. Populaţia acestora dispunea de mult timp liber, după statuarea zilei de lucru de opt ore, astfel încât, la fel ca şi în cazul fenomenului muzical analizat de noi anterior, mulţi au putut să-şi folosească talentul şi înclinaţia către diferite domenii spirituale. Rezultatul a fost pozitiv pentru întreaga comunitate, marcând un pas înainte pe drumul culturii şi al civilizaţiei.

                        În luna octombrie 1875, la Reşiţa s-a ţinut Adunarea generală a Societăţii pentru fond de teatru român. Totuşi, în plan local o trupă de diletanţi avea să fie înfiinţată numai în 1886, sub conducerea lui Ion Dolorean. Din aceasta făceau parte actorii amatori Elisabeta Bârnau, Ecaterina Racocian, Adela Pocrean, Elisabeta Stancovici, Maria Chiorean, Carol Jianu, Simion Pateşan, Iosif Barbu, Iosif Pocrean, Traian Baiaş, Ion Spineanu şi Romul Liuba.

                        Între timp, în 1881, se constituise la Reşiţa „Asociaţia generală de lectură” a locuitorilor germani („Allgemeiner Leseverein”), care va avea pentru mult timp un rol foarte important. În perioada 1885-1894, Corneliu Diaconovici, născut la Bocşa Germană, a tipărit la Reşiţa Romänische Revue, prima revistă în limba germană care a propagat valori culturale româneşti. Un colaborator apropiat al său în editarea acestei reviste a fost reşiţeanul Ludwig Vinzenz Fischer, care provenea dintr-o familie muncitorească. Tot Corneliu Diaconovici avea să editeze la Sibiu în perioada 1898-1904 prima Enciclopedie în limba română.

                        În anul 1887 a apărut săptămânalul Reschitzaer Zeitung, redenumit din 1889 Allgemeine Volks-Zeitung (Ziar general popular). În acel timp, la Reşiţa activau librăriile lui Wunder, Stein şi Weiß, dezvoltându-se mult apariţia de publicaţii periodice. În anii de final de secol XIX, la Oraviţa apăreau două săptămânale: Orawiczaer Wochenblatt (Foaie săptămânală orăviţeană), scos de tipograful Johann Wunder, şi Orawiczaer Zeitung, editat de tipograful C. Kehrer.

                        Tot în anii 1890, la Reşiţa activau cu succes dascălii Ludwig Mottl, Adalbert Henn, Josef Tietz şi Ernst Speidl. Dacă primii trei au fost şi buni dirijori de coruri, Speidl a fost pasionat de cercetarea istoriei vechi. El a descoperit la Colţan, lângă Bocşa, un depozit de unelte şi podoabe din epoca bronzului, dovedind existenţa activităţii miniere în această regiune încă din vremuri îndepărtate. Şi anterior mai avuseseră loc descoperiri arheologice importante în împrejurimile Reşiţei. În 1880, un miner din Secu a găsit în pădurea de la Piatra Albă – Capul Baciului câteva sute de monede romane de argint care proveneau din timpul a 16 împăraţi, de la Marcus Aurelius până la Filip Arabul şi Decius. Acest fapt dovedeşte prezenţa romanilor în preajma Reşiţei actuale cel puţin până la jumătatea secolului al III-lea d. Chr. Iar în 1882, arheologul maghiar Gábor Téglás a descoperit la Cracul cu Aur de lângă Bocşa urmele unei mine romane, împreună cu o serie de unelte specifice. Tot el a demonstrat existenţa la Bersobis (Berzovia de azi) a unei tabere întărite a romanilor pe cursul văii Bârzavei.

                        La Timişoara a apărut în 1895 un ghid turistic al Banatului, intitulat Wegweiser durch Süd-Ungarn, editat de „Asociaţia carpatină a Ungariei de Sud”. Acesta conţinea peste 700 de pagini, incluzând şi o primă descriere consistentă a Banatului de munte. La întocmirea ghidului au luat parte mulţi specialişti din întreaga regiune, între care orăviţenii Otto Becker, Dr. Alexander Köváry şi Dr. Paul Fitz, reşiţeanul Alexander Mihalik şi Felix Milleker din Vârşeţ.

                        În 1897, la Anina notarul Friedrich Stock a organizat pentru nou înfiinţatul sindicat al minerilor şi metalurgiştilor din localitate o primă bibliotecă muncitorească din regiunea montanistică a Banatului. Tot atunci, maestrul de cor Franz Hummel din Steierdorf a înfiinţat Secţia de cânturi a Asociaţiei sindicale, primul cor muncitoresc din această regiune. Acest cor s-a asociat cu o formaţie de diletanţi, constituindu-se primul ansamblu artistic muncitoresc din Banatul montan. În 1904 era deschisă şi la Reşiţa o bibliotecă sindicală.

                        La începutul secolului al XX-lea, teatrul de diletanţi din Reşiţa a beneficiat de susţinerea deosebită a lui Iosif Velceanu. În 1902 a fost construită şi o scenă după modelul oraşelor mai mari, cu cortina pictată după moda vremii, cu rampă, reflectoare, culise şi cu un aparataj de scenă destul de modern. În 1903, repertoriul diletanţilor din Reşiţa Montană a cuprins piesele Herşcu Boccegiul de Vasile Alecsandri şi Salon fără pat de Teochar Alexi, spectacolele desfăşurându-se în localul Casinei române. Un alt conducător eficient al Societăţii pentru fond de teatru român a fost la începutul secolului Aurel P. Bănuţ.

                        În decembrie 1908, diletanţii corului din Reşiţa Română au prezentat şi ei piesa Sătenii de Alexandru Petrin, în regia învăţătorului Ion Mărilă. În februarie 1909 a fost jucat spectacolul cu piesa Trei doctori, localizare de Virginia A. Vlaicu, în sala mare a ospătăriei S. Cioran. A urmat apoi aproape un deceniu de stagnare a mişcării teatrale reşiţene, incluzând perioada primului război mondial. În 1919 amatorii din Reşiţa au reluat activitatea, prezentând şi multe nume noi, practic o nouă generaţie de actori.

                        În perioada interbelică, la Reşiţa au prezentat spectacole trupe de turneu de la Teatrele Naţionale din Bucureşti, Cluj şi Craiova şi de la Teatrul de Vest din Timişoara. În schimb, diletanţii reşiţeni au avut o activitate mai redusă, cu excepţia liceenilor şi a tinerilor. Trebuie să menţionăm faptul că în localitate a fost prezent de mai multe ori şi marele actor de revistă Constantin Tănase, care a susţinut şi aici, cu mult succes, celebrele sale cuplete satirice. În anii ’30 ai secolului, la Reşiţa activa societatea culturală „Junimea reşiţeană”, care prezenta în dese rânduri şi spectacole de teatru amator. În aceeaşi perioadă interbelică, teatrul de amatori a fost susţinut şi de coriştii Reuniunii de cântări, lectură şi muzică a plugarilor din Reşiţa Română.

                        Încă din anii ’20, la Reşiţa erau trei cinematografe, în care erau proiectate în special filme germane, însă subtitrate şi în limbile română şi maghiară, iniţial fiind filme mute, apoi şi cu sonor. Tot atunci funcţionau librăriile lui Anton Neff şi a fraţilor Deutsch, la care predominau de asemenea cărţile în limba germană, apărute la editurile germane şi austriece. Existau şi patru tipografii, dovedind o viaţă culturală intensă.

                        În aceiaşi ani, la Reşiţa apăreau două ziare în limba germană. Reschitzaer Zeitung era editat de proprietarul de tipografie şi librărie Adolf Weiß. În 1922 acest ziar era condus de preotul Paul Fulda, iar în 1927 de profesorul Alexander Tietz. Săptămânalul Reschitzaer Wochenschau era editat de tipograful Anton Leeb. La Oraviţa, librarul Josef Kaden conducea publicaţia Orawitzaer Wochenblatt, iar la Bocşa proprietarul de tipografie Adolf Rosner edita Bogsaner Zeitung.

                        În 1921, sindicatul muncitorilor metalurgişti din Reşiţa a cumpărat o casă mare de la familia Weiß, organizând în continuare acolo şi o bibliotecă muncitorească cu mai multe mii de volume şi un club de lectură unde se puteau citi ziare muncitoreşti editate la Viena, Timişoara şi Cernăuţi în limba germană.

                        Începând din 1926, preotul romano-catolic reşiţean Matthias Lischerong a dus o intensă activitate pentru întărirea unităţii comunităţii catolice, îndreptându-şi în mod special atenţia către tineret. El a fost secondat în acest sens de fiul de muncitori Karl Wanya, viitor medic. Organizaţia de tineret Wandervogel (Pasărea călătoare), înfiinţată în 1925, făcea turnee prin localităţile germane ale zonei montane a Banatului, prezentând spectacole de cântece, dansuri şi teatru. Din repertoriul său făceau parte atât melodii populare, cât şi compoziţii de Bach, Händel, Purcell, Haydn sau Mozart. Cei mai activi membri erau fiii de muncitori şi meseriaşi Koloman Stieger, Hans Kurath, Fritz Guth şi violonistul şi dirijorul Josef Williger.

                        În anul 1928, care a fost declarat Anul internaţional Schubert, un număr de 50 de corişti reşiţeni au participat la Viena la un festival internaţional de coruri. În anul următor a fost înfiinţată la Reşiţa organizaţia social-democrată T.M.S. (Tineretul Muncitoresc Socialist), condusă de Ion Muntean, apoi de Hans Langhardt (preşedinte) şi de Georg Hromadka (secretar). Aceasta avea un cor propriu, o echipă de teatru şi o bibliotecă.

                        În anii ’30, la Reşiţa, Anina şi Bocşa au fost construite Case muncitoreşti, expresii ale puterii sindicatelor din acel timp. Tot atunci, la Reşiţa apăreau două şi temporar chiar patru săptămânale în limba germană. Marcel Fischer şi Georg Hromadka au editat în 1932 săptămânalul Das Freie Wort (Cuvântul liber), care a devenit rapid forumul de expresie al social-democraţiei locale. Hromadka efectuase în anii 1930-1931 un stagiu de voluntariat ziaristic la Berlin. Încă din momentul ajungerii lui Hitler la putere, acest ziar a tras un semnal de alarmă prin articolul lui Hromadka intitulat: O să cadă capete? La rândul său, Alexander Tietz a înfiinţat în 1934 săptămânalul Bergland (Ţinutul muntos).

                        Acestea au fost unele dintre activităţile culturale ale Banatului montan din perioada anterioară izbucnirii celui de-al doilea război mondial. A fost o perioadă de avânt şi efervescenţă, care a evidenţiat în mod special regiunea noastră. O perioadă de apogeu rămasă neegalată ulterior, cu toată intruziunea statului comunist în manifestările culturale, devenite inevitabil şi propagandistice. Cultura, ca şi arta, nu se pot dezvolta decât în mod liber, fără planuri şi dispoziţii de sus. În acest sens, activitatea desfăşurată în centrele bănăţene între anii 1875-1940 este mai mult decât edificatoare.

Bibliografie: Ion Crişan, Un secol de cântare muncitorească în Reşiţa (1872-1972), Reşiţa, 1972; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995; Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998.

Traducerea în limba germană a acestui articol, efectuată de Robert Babiak, poate fi citită aici.