În 1799, un foarte valoros tezaur format din 23 de piese de aur a fost descoperit în localitatea bănăţeană Sânnicolau Mare. Provenienţa sa este încă foarte dezbătută de istorici, el fiind atribuit fie avarilor, fie bulgarilor, fie maghiarilor. Este limpede doar că provine din perioada feudală timpurie. Imediat după descoperire, tezaurul a fost dus la Viena, capitala Imperiului habsburgic de care aparţinea Banatul în acel moment. După mai mult de două secole de la descoperire, el se află tot acolo.
După ce o mare parte a Banatului, inclusiv Sânnicolau Mare, a trecut în componenţa României, au existat discuţii privitoare la transferarea tezaurului de la Viena, însă fără nicio încercare concretă de recuperare. Totuşi, după părerea noastră, a existat un moment în care el ar fi putut fi obţinut de la austrieci, dar acest moment a fost ratat. El s-a produs tot în nefericitul an 1919.
În acel an, Austria era unul dintre statele învinse în primul război mondial, în timp ce România era printre statele învingătoare. La 13 iunie 1919, marile puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris au comunicat verbal României şi Serbiei traseul graniţei dintre ele, care străbătea Banatul. Din acea zi, era limpede că localitatea Sânnicolau Mare va aparţine României. La 30 iunie 1919, traseul noii graniţe era notificat şi în scris celor interesaţi. Iar Tratatul de pace cu Austria a fost semnat la Saint Germain-en-Laye la 10 septembrie 1919. În acest interval de două luni şi ceva ar fi trebuit acţionat.
Fireşte, termenul nu a fost deloc lung, însă statul român nu a făcut nimic pentru a menţiona în tratatul de pace obligaţia Austriei de a livra tezaurul de la Sânnicolau Mare României. Acest lucru ar fi putut fi pregătit cu mult timp înainte. Încă în 1916, Tratatul secret încheiat cu Anglia, Franţa, Rusia şi Italia prevedea ca în caz de victorie întregul Banat să revină României. În aceste condiţii, era uşor de prevăzut ca şi tezaurul respectiv să fie revendicat de la Austria învinsă.
Faptul că în toată perioada primului război mondial şi a încheierii tratatelor de pace oficialii români nu au ridicat niciodată problema acestui tezaur duce la concluzia că politicienii români nu cunoşteau nici existenţa lui la Viena. Boala incompetenţei este veche la noi. Şi mai surprinzător este faptul că nici între românii bănăţeni, dintre care unii ca Aurel Cosma, Sever Bocu sau Traian Vuia erau în perioada războiului fervenţi partizani ai unirii Banatului cu România, nu au avut cunoştinţă de acest lucru. Şi astfel, timpul a trecut, momentul favorabil a zburat, iar Banatul a rămas tot fără tezaur.
Alte state, precum Egiptul, Grecia, Turcia, încearcă susţinut să recupereze comorile artistice şi numismatice răspândite prin alte părţi ale lumii, fapt absolut firesc în opinia noastră. Banatul a pierdut în 1919, datorită lipsurilor politicienilor români de atunci, cel mai valoros tezaur al trecutului său. Locul lui normal ar fi fost acum nu la Viena, ci la Timişoara, în inima spaţiului din care a fost dezgropat.
Istoria Banatului 