Mircea Rusnac – Republica Bănăţeană (31 octombrie 1918 – 21 februarie 1919). Clarificarea unui concept

Un aspect foarte puţin cunoscut şi cercetat al trecutului nostru l-a constituit scurta existenţă a Republicii Bănăţene, apărută la sfârşitul primului război mondial, în momentul dezmembrării Imperiului austro-ungar. Istoriografia ulterioară fie a ignorat complet subiectul, fie, când l-a amintit, l-a prezentat în culori defavorabile. De aceea, lămurirea apariţiei şi a existenţei acestei republici în perioada foarte tulbure a anilor 1918-1919 este o problemă dificilă. Vom încerca să o facem pe baza puţinelor date deţinute, încercând să evităm cât mai mult aprecierile altor istorici, făcute din motive lesne de înţeles. Cu cât este cunoscut mai bine adevărul, cu atât va fi ulterior mai greu de combătut.

Prima problemă: de ce a fost proclamată o republică într-o regiune fără tradiţie în acest sens până atunci? Răspunsul trebuie căutat în amploarea pe care o luase la sfârşitul războiului mişcarea social-democrată bănăţeană, bazată pe existenţa unui proletariat destul de numeros în oraşele regiunii, pe atunci puternic dezvoltată industrial. Din 1905, Partidul Social Democrat din Ungaria avea şi o secţie românească, însă aceasta era destul de slabă. Cea mai puternică organizaţie social-democrată bănăţeană era cea maghiaro-germană, condusă de avocatul dr. Otto Roth. (1) Acesta era considerat, chiar în paginile aceleiaşi lucrări, fie evreu, fie german, (2) însă acţiunile sale aveau să fie de multe ori mai apropiate de interesele ungurilor decât de cele ale germanilor bănăţeni, cu care a fost uneori chiar în dezacord. Social-democraţii au organizat o serie de manifestaţii de stradă în Timişoara, cu orientare antiguvernamentală, la 20, 26, 27 şi 28 octombrie 1918. La ultima dintre acestea, Otto Roth a cerut bănăţenilor să-şi ia soarta în propriile mâini, iar P.S.D. din Timişoara să ducă tratative directe cu Antanta. El făcea parte din conducerea P.S.D. din Ungaria, fiind în contact permanent cu Consiliul Naţional Maghiar şi cu guvernul instituit de acesta la Budapesta. În contextul apropierii trupelor Antantei, el a acţionat, cu acordul social-democraţilor de la Budapesta, în vederea declarării Banatului drept provincie autonomă în cadrul Ungariei.

De ce a fost proclamată Republica Bănăţeană la 31 octombrie 1918? Cu o zi înainte, Roth a participat la o întâlnire cu conducerea P.S.D. din Ungaria la Budapesta. La aceeaşi întâlnire a fost prezent şi locotenent-colonelul Albert Bartha, şeful statului major al comandamentului militar din Timişoara. Reveniţi seara la Timişoara, ei s-au întâlnit cu conducătorii maghiari din oraş, cu prefectul oraşului şi cu conducerea organizaţiei locale a P.S.D. Acolo s-a decis proclamarea a doua zi a republicii autonome bănăţene, condusă de un organ democratic intitulat „Sfatul poporului”. Din acesta urmau să facă parte reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor şi ai tuturor păturilor sociale bănăţene. Acest organism urma să reprezinte Banatul pe lângă Antantă, în momentul în care trupele ei ar fi pătruns pe teritoriul regiunii.

În noaptea de 30-31 octombrie 1918, la Budapesta a avut loc „revoluţia crizantemelor”, în urma căreia puterea a fost preluată de Consiliul Naţional Maghiar. În dimineaţa de 31 octombrie, conducătorul comitatului Timiş, primcomitele Kőrösy, a primit o telegramă din partea acestuia, care cerea ca administraţia locală să îi recunoască autoritatea. În vederea înfiinţării Consiliului Naţional local, primcomitele a convocat o întrunire la primărie la ora 10, la care au luat parte şi social-democratul Otto Roth, şi liderul local al Partidului Radical (guvernamental), dr. Jakobi Kálmán. Aceştia au hotărât convocarea la ora 16 a consiliului orăşenesc, în vederea constituirii Consiliului Naţional Maghiar local. Tot la ora 10 a început demonstraţia muncitorimii social-democrate, preponderent maghiaro-germană, din Timişoara. În piaţa primăriei, Otto Roth a anunţat participanţilor răsturnarea vechiului guvern de la Budapesta şi sfârşitul războiului mondial, declarând că se ataşează politicii noului guvern maghiar, condus de contele Károlyi. Tot atunci, el a proclamat înfiinţarea Republicii Bănăţene. După terminarea manifestaţiei, Roth s-a deplasat la Cazinoul militar, situat în aceeaşi piaţă a oraşului, pentru a anunţa proclamarea republicii ofiţerilor austro-ungari aflaţi acolo.

Generalul Hordt, comandantul garnizoanei şi al corpului de armată austro-ungar din Timişoara, a anunţat întrunirea tuturor ofiţerilor la ora 11 în sala mare a Cazinoului militar pentru a li se face comunicări importante. La acea adunare, el a citit telegrama împăratului Carol, prin care era recunoscută prăbuşirea monarhiei dualiste şi li se dădea tuturor militarilor dezlegarea de jurământul depus faţă de aceasta. Fiecare popor era îndemnat să-şi constituie câte un comitet naţional, conform propriilor aspiraţii. În continuare, Otto Roth le-a anunţat proclamarea Republicii Bănăţene. A replicat căpitanul Aurel Cosma, preşedintele organizaţiei comitatense Timiş a Partidului Naţional Român. El a cerut ca românii să îşi ia în mâini propria lor soartă, somându-i pe ofiţerii de naţionalitate română să îl urmeze şi încheind cu „Trăiască România Mare!” (3) În consecinţă, ofiţerii români au părăsit Cazinoul militar, deplasându-se în sala mică a restaurantului „Kronprinz” din apropiere. Acolo au constituit Consiliul Naţional Militar Român, primul de pe teritoriul Banatului şi Transilvaniei. Ei au adoptat şi o proclamaţie, declarând că se subordonează Marelui Sfat Naţional Român, dar că vor contribui la păstrarea ordinii şi a liniştii interne. Tot atunci s-au constituit consiliile german şi sârbesc.

În acest timp, în sala de şedinţe a primăriei era constituit Sfatul poporului, care i-a desemnat pe lt.-col. Bartha drept comisar militar, iar pe Otto Roth comisar civil al Banatului. La ora 13, din balconul primăriei, aceştia au comunicat populaţiei Timişoarei hotărârile luate. S-a ţinut apoi o adunare a consiliului municipal, în care s-a hotărât ca Sfatul poporului să fie subordonat Consiliului Naţional Maghiar din Budapesta.

La 9 noiembrie, Bartha va fi numit în funcţia de comisar al guvernului maghiar pentru Banat, în urma noii deplasări acolo a lui Roth. Cei doi comisari ai Sfatului poporului au preluat conducerea militară şi civilă întâi a Timişoarei, apoi a întregului Banat. Lt. col. Bartha a preluat comandamentul garnizoanei de la generalul Hordt, iar Roth administra provincia din sediul primăriei Timişoarei. Chiar în 31 octombrie l-a convocat acolo şi pe Aurel Cosma, căruia Roth şi Bartha i-au cerut sprijinul ca şi românii să se alăture Sfatului poporului. Cosma le-a făcut cunoscută amintita rezoluţie a ofiţerilor români. Bartha i-a solicitat cooperarea în interesul asigurării aprovizionării cu alimente şi cu cele necesare pentru menţinerea ordinii publice şi apărării avutului public şi particular. Cosma a răspuns că, deşi românii aveau alte aspiraţii naţionale, vor colabora la menţinerea ordinii şi liniştii publice. (4)

Aprovizionarea cu alimente a Timişoarei era făcută cu sprijinul satelor din preajmă, dintre care multe aveau şi populaţie românească. Atitudinea acesteia era destul de nesigură, ea fiind, ca şi restul populaţiei Banatului, extrem de derutată de evenimentele produse la finalul războiului şi îndemnată de conducătorii săi militari şi politici să se orienteze către România vecină. Tot la 31 octombrie a avut loc la Lugoj o adunare a muncitorilor şi soldaţilor, care a respins Republica Bănăţeană. Organizatorul acesteia a fost ardeleanul Valeriu Branişte, proaspăt eliberat din închisoare, unde ajunsese sub acuzaţia de spionaj în favoarea României. În consecinţă, conducerea noii Republici a declarat starea de asediu prin ordinul din 4 noiembrie adresat celor trei comitate bănăţene. Cu asigurarea ordinii şi liniştii republicane a fost însărcinat liderul sindical Koloman Müller, măsura fiind îndreptată împotriva consiliilor şi diferitelor gărzi naţionale. (5)

O demonstraţie a românilor a avut loc la Timişoara chiar în seara de 31 octombrie, cu participarea ţăranilor din vecinătate şi a unor locuitori din cartierele Fabric, Maiere şi Mehala. Aceasta a fost replica faţă de crearea gărzii republicane după modelul celei de la Budapesta, formată din locuitori unguri şi din soldaţi întorşi de pe front. La ora 17, Aurel Cosma a convocat o nouă întrunire a membrilor Consiliului Militar Român în sala restaurantului „Kronprinz”. El a propus transformarea Consiliului Militar în Consiliu Naţional Român, care să îşi extindă autoritatea şi asupra civililor. Au fost prin urmare cooptaţi în conducere civili precum avocaţii Pompiliu Ciobanu, Ion Doboşan şi Gheorghe Adam, protopopul Ion Oprea sau comerciantul Dimitrie Blaj. S-a hotărât şi crearea gărzilor naţionale româneşti în toate localităţile. Atât Consiliul Naţional Român, cât şi gărzile nou create, vor colabora cu cele similare ale germanilor, sârbilor şi maghiarilor pentru menţinerea ordinii şi a pazei avutului public şi personal. (6)

În alte localităţi industriale bănăţene, unde ponderea populaţiei o deţineau germanii şi maghiarii, proclamarea Republicii Bănăţene a fost întâmpinată cu bucurie. În cazul Reşiţei, aceasta s-a întâmplat la 1 noiembrie 1918: de pe balconul Casei Markovsky, conducătorii muncitorilor social-democraţi au anunţat populaţiei adunate în piaţă că războiul a luat sfârşit, Imperiul austro-ungar s-a prăbuşit şi a fost instaurată republica. (7) Proclamarea Republicii Bănăţene, conform unui martor ocular, a fost primită la Reşiţa „cu cel mai mare entuziasm.” (8) În consecinţă, au fost înfiinţate Consiliul Naţional şi o gardă menită să menţină ordinea publică şi protecţia localităţii în faţa pericolului de jaf, întrucât vechea poliţie şi jandarmerie dispăruseră.

În minele şi fabricile bănăţene a fost introdusă ziua de lucru de opt ore. Pe când în diversele localităţi se creau Consilii Naţionale şi gărzi naţionale înarmate ale etniilor bănăţene, în oraşe şi în localităţile industriale au fost create Consilii muncitoreşti şi gărzi muncitoreşti. Această măsură luată de conducerea Republicii Bănăţene a fost pusă în aplicare de Koloman Müller şi Traian Novac, membri liberali de stânga ai Sfatului poporului de la Timişoara. Însă, fără a se sfătui cu conducătorii germani şi români ai mişcării muncitoreşti din zona montanistică bănăţeană, Otto Roth l-a numit pe muncitorul maghiar reşiţean Szabó Lajos drept locţiitor al comisarului guvernamental pentru regiunea St.E.G.-ului. (9)

Pe când în satele româneşti şi sârbeşti au fost destituiţi primarii şi notarii unguri, în localităţile industriale Reşiţa şi Steierdorf-Anina administraţia a rămas neschimbată, ea conlucrând cu Consiliile naţionale şi cu Consiliile muncitoreşti. (10) Starea de confuzie existentă atunci în Banat era amplificată de existenţa în regiune a mai multor etnii, pe care conducătorii lor le orientau în direcţii diferite. Pe când conducătorii românilor, sârbilor şi ungurilor îşi îndemnau concetăţenii să se orienteze către unirea Banatului cu statele respective, cu care acesta se învecinează, iar conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate dincolo de apartenenţa etnică a locuitorilor, cel mai bine poate fi urmărită starea de confuzie în cazul populaţiei germane, care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate. De aceea, tendinţele din sânul ei au îmbrăcat formele cele mai diverse.

Consiliul Militar Şvăbesc a fost înfiinţat tot la 31 octombrie 1918, sub conducerea colonelului Adalbert Fuchs. La 3 noiembrie a avut loc la Timişoara o adunare a şvabilor, în vederea alegerii Consiliului Naţional. Au participat intelectuali, meseriaşi, comercianţi şi ţărani, muncitorii fiind orientaţi către social-democraţie. Adunarea, condusă de avocatul Gaspar Muth, a ales reprezentanţi în Sfatul poporului. Prelatul Franz Blaskovitz s-a pronunţat în favoarea menţinerii Banatului în componenţa Ungariei, cu respectarea libertăţii culturale pentru naţionalităţile sale. În primele zile ale lunii noiembrie au fost create Consilii Naţionale Şvăbeşti în localităţile bănăţene. (11)

În rândurile germanilor începeau să se profileze mai multe tendinţe. Unii fruntaşi, precum Josef Striegl, Rudolf Brandsch şi Johann Rösser, acceptau ideea unei apropieri de români, pe când alţii, ca Gaspar Muth sau Franz Blaskovitz, erau favorabili Republicii Bănăţene. Ei sperau, în acord cu ministrul naţionalităţilor din guvernul de la Budapesta, Jászi Oszkár, că Ungaria se va transforma într-un stat cantonal federativ, după modelul unei „Elveţii Danubiene”. (12) La 8 decembrie 1918, la Timişoara a avut loc o mare întrunire a germanilor, participând reprezentanţi ai 138 de Consilii Naţionale Şvăbeşti din întregul Banat. Cu acea ocazie a fost adoptat „Manifestul şvăbesc”, care cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, să i se acorde o „autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. De asemenea, erau cerute drepturi de ordin naţional şi cultural. (13)

După adunarea românilor de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, o parte a şvabilor au adoptat o atitudine favorabilă acestora. Este vorba, pe lângă Brandsch şi Rösser, de poetul Viktor Orendi-Homenau, poreclit în epocă „Romenau” tocmai din acest motiv. O altă grupare, cuprinzându-i în special pe şvabii din comitatul Torontal, se orienta către unirea Banatului cu Serbia. Principalul lor lider era Reinhold Heegn din Vârşeţ.

Între timp fusese încheiat la Belgrad, la 13 noiembrie 1918, armistiţiul între Antanta şi Ungaria, conform căruia armata maghiară urma să evacueze teritoriul de la sud de Mureş, care va fi ocupat de trupele aliate. Totuşi, Ungaria urma să deţină autoritatea civilă asupra teritoriului respectiv. Cum prevederile armistiţiului vizau direct şi Banatul, aflat la sud de Mureş, trupele sârbeşti, acţionând în numele Antantei şi dorind să pună celelalte state în faţa unui fapt împlinit, au ocupat în scurt timp întreaga regiune. Deja la 9 noiembrie ele ocupaseră Biserica Albă, unde au instalat o administraţie sârbească. În zilele următoare au fost ocupate şi oraşele Lugoj şi Timişoara, până în 20 noiembrie fiind atinsă întreaga linie a Mureşului, între Lipova şi Seghedin.

Otto Roth şi celelalte autorităţi de la Timişoara au organizat o primire prietenească armatei sârbe, privită ca o aliată. Ei se gândeau acum la obţinerea în timp a independenţei pentru Republica Bănăţeană sub egida Antantei. (14) Aproape în acelaşi timp, la 16 noiembrie, Ungaria se declara Republică independentă, mai târziu aşadar decât Banatul. Comisarul militar al Banatului, Albert Bartha, a fost numit ministru în guvernul de la Budapesta.

În 13-15 noiembrie, după încheierea armistiţiului de la Belgrad, se desfăşuraseră la Arad negocierile între ministrul maghiar Jászi Oszkár şi o delegaţie a Comitetului Naţional Român Central, căruia îi erau subordonate inclusiv Consiliile Naţionale Româneşti bănăţene. Negocierile au eşuat. Din Banat au luat parte dr. Aurel Cosma şi dr. Sebastian Brânduşa din partea Consiliului Naţional Român din Timiş, dar şi Otto Roth, din partea Sfatului poporului bănăţean şi Josef Gabriel, Josef Striegl şi dr. Franz Neff din partea Consiliului Naţional al Şvabilor.

Înainte de intrarea trupelor sârbeşti în Timişoara, lt. col. Bartha i-a convocat, la 10 noiembrie, pe toţi ofiţerii fostei armate imperiale la o adunare în sala de festivităţi a cercului militar din oraş. El le-a adus la cunoştinţă că toţi ofiţerii care făceau parte din Consiliul Militar de pe lângă Sfatul poporului erau demobilizaţi, acesta dizolvându-se. Autoritatea militară urma să fie preluată de Garda poporului. La 15 noiembrie, sârbii ocupau Timişoara, primarul Josef Gemml predându-le în mod oficial oraşul. Cu această ocazie, Aurel Cosma a luat cuvântul, cerând ca românii din Banat să fie protejaţi de autorităţile de ocupaţie. Sârbii, conform armistiţiului încheiat, au preluat numai administraţia militară a Banatului, numindu-l ca şef al garnizoanei pe colonelul Petar Savatić. Armata sârbă a dizolvat la 17 noiembrie Garda civilă care menţinuse până atunci ordinea, această atribuţie trecând acum în seama poliţiei şi a militarilor sârbi. În aceeaşi zi au fost desfiinţate toate gărzile naţionale existente în teritoriu.

Administraţia civilă a rămas în subordinea autorităţilor maghiare. S-a încheiat o înţelegere cu armata sârbă ca Sfatul poporului să continue să existe şi din 20 noiembrie să exercite puterea civilă în regiune. Întreţinerea trupelor sârbeşti revenea în sarcina Sfatului, iar controlul aprovizionării acestora era făcut de Consiliul Naţional Sârbesc din Banat, care coopera strâns cu armata de ocupaţie. (15) În acest fel, Republica Bănăţeană a continuat să existe sub ocupaţia sârbească, nefiind desfiinţată odată cu instaurarea acesteia, aşa cum susţin majoritatea lucrărilor care o menţionează.

Delegaţia Sfatului poporului condusă de Jakobi Kálmán s-a deplasat la Budapesta pentru a obţine aprobarea înţelegerii şi pentru a obţine autonomia Banatului în cadrul Ungariei. Chiar la 20 noiembrie guvernul maghiar a numit noua conducere administrativă a Banatului, compusă din: comisarul guvernului maghiar pentru întregul Banat, dr. Otto Roth; prefectul comitatului Timiş, Tőkés Imre; prefectul oraşului Timişoara, dr. Jakobi Kálmán. Imediat, noua conducere a desfiinţat Garda civilă, înfiinţând Poliţia civilă. Cu timpul, în funcţiile oficiale aveau să fie numiţi o serie de membri ai Consiliului Naţional Sârbesc din Banat. Consiliile naţionale româneşti au activat în clandestinitate, trimiţându-şi în secret delegaţii la adunarea de la Alba Iulia. Unul dintre cei mai importanţi, episcopul de Caransebeş, ardeleanul Miron Cristea, a fost reţinut de trupele sârbeşti o zi şi o noapte în gara Bouţari. El a fost unul dintre vicepreşedinţii adunării de la 1 decembrie.

Aproape în acelaşi timp au avut loc adunarea sârbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi adunarea românilor de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România. Trebuie menţionat că ambele aceste adunări, care luau decizii în privinţa Banatului, s-au ţinut în afara regiunii despre care discutau şi, chiar dacă la ele au participat delegaţi sârbi bănăţeni, respectiv români bănăţeni, o adevărată consultare a voinţei populaţiei Banatului în întregul ei nu s-a făcut în niciun fel în acel moment. Românii reprezentau numai 37,42% din populaţia regiunii atunci, iar sârbii 17,97%, cele două naţiuni având interese divergente (deşi nici în cadrul lor nu a avut loc un proces de consultare a tuturor locuitorilor). Ceilalţi 44,61% dintre bănăţeni, fiind de alte etnii, nici nu au fost întrebaţi. De aceea, se poate spune acum foarte limpede că în anii cruciali 1919-1920, când soarta viitoare a bănăţenilor a fost decisă la Conferinţa de pace, nimeni nu a cerut în niciun fel părerea lor înşişi asupra viitorului lor. Nu a avut loc nicio adunare a reprezentanţilor tuturor bănăţenilor, indiferent de etnie, care să proclame opinia acestora, niciun plebiscit sau referendum. Participanţii la Conferinţa de pace au împărţit Banatul după propriile lor interese, distrugând unitatea sa economică şi echilibrul etnic.

De asemenea, ca o chestiune de drept internaţional, trebuie subliniat faptul că în momentul desfăşurării adunărilor naţionale de la Novi Sad şi Alba Iulia, Republica Bănăţeană fusese instaurată şi exista, chiar în condiţiile ocupaţiei sârbeşti. Ea nu a fost desfiinţată la 15 noiembrie, cum mint numeroase surse de informare, ci era în fiinţă şi la 25 noiembrie, şi la 1 decembrie 1918.

Este drept că după această din urmă dată, fruntaşii românilor au fost persecutaţi de autorităţile sârbeşti pentru că participaseră la adunarea de la Alba Iulia, unii fiind deportaţi în lagăre de pe teritoriul Serbiei. Între aceştia s-a aflat şi tatăl tenorului Traian Grozăvescu care, din cauza maltratărilor la care a fost supus, a murit la puţin timp după eliberare. (16)

Iniţial, comandanţii armatei franceze nu au intervenit în Banatul ocupat de sârbi, aceştia fiindu-le aliaţi. Dar de la sfârşitul lunii noiembrie 1918 francezii au început să treacă Dunărea, iar la 2 decembrie a ajuns la Timişoara o divizie colonială, condusă de generalul Gambetta. Şi ea a fost bine primită de conducerea Republicii. Francezii exercitau un control asupra comportamentului trupelor sârbeşti din Banat, împotriva cărora mai ales românii făceau tot mai multe reclamaţii. (17) Tot în decembrie a sosit pentru informare generalul Berthelot. Ca efect al acestei vizite, la 16 ianuarie 1919 primul ministru Georges Clemenceau îi scria lui Berthelot că „nu am ezitat, pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti, care în decursul operaţiunilor au ocupat Banatul, şi să le înlocuim în partea centrală cu trupele generalului Henrys, cu aceeaşi rezervă a hotărârilor finale ale Conferinţei de pace.” (18)

În prima etapă, trupele sârbeşti au evacuat Banatul de răsărit, Caraş-Severinul, locul lor fiind luat de cele franceze. La 27 ianuarie 1919 Divizia 11 colonială a generalului Léon Farret a ocupat oraşele Lugoj şi Caransebeş, fiind întâmpinate cu bucurie de români. De asemenea, au intrat şi în oraşul Vârşeţ, care mai târziu, la Conferinţa de pace, avea să fie atribuit din nou sârbilor. Armata sârbească rămânea însă provizoriu în zona centrală a Banatului, inclusiv în Timişoara. Tot în ianuarie se deschidea şi Conferinţa de pace de la Paris. La 19 februarie a sosit de acolo o comisie de informare condusă de americanul Goodwin. La Timişoara, el a discutat cu generalul Farret, cu generalul sârb Grujić şi cu episcopul Letić, iar în sala mare a Palatului Lloyd i-a primit în audienţă pe toţi fruntaşii naţionalităţilor din Banat.

În urma acestei vizite, la 20 februarie armata de ocupaţie sârbească a hotărât să preia şi administraţia civilă a Banatului. În numele guvernului de la Belgrad, dr. Martin Filipon a anunţat toate instituţiile publice din Timişoara că va prelua administraţia teritoriului comitatului Timiş. A fost dizolvat Consiliul Naţional Sârbesc, iar a doua zi şi cele ale celorlalte naţionalităţi bănăţene. A fost desfiinţat şi Comisariatul maghiar al Banatului, care îl avea în frunte pe Otto Roth. La 21 februarie 1919 a fost instaurată administraţia civilă sârbească în comitatul Timiş, comite suprem fiind numit Martin Filipon. Prefect al oraşului Timişoara a fost inginerul Reinhold Heegn, iar căpitan suprem orăşenesc dr. M. Jivanovici. Radu Păiuşan concluziona la aceasta: „Deci, din acest moment, a încetat dualitatea administraţiei în Banat, atât administraţia militară, cât şi cea civilă intrând în competenţa guvernului de la Belgrad. Începând Conferinţa păcii de la Paris, iar Ungaria nemaifiind un partener de discuţie pentru Belgrad, din cauza situaţiei sale clare de ţară învinsă, guvernul de la Belgrad nu a mai considerat necesar să menţină administraţia maghiară, chiar şi numai nominală, asupra Banatului.” (19)

Referitor la încheierea existenţei Republicii Bănăţene, Georg Hromadka menţiona: „Fără a aştepta vreo hotărâre a puterilor învingătoare, ocupanţii sârbi ai Banatului instaurează o administraţie civilă. Ei îi arestează pe conducătorii «Republicii Autonome Bănăţene». Dr. Otto Roth scapă de arestare, cerând protecţia francezilor. Nici măcar patru luni nu a durat existenţa în umbră a «Republicii Bănăţene»”. (20) În replică faţă de intenţia sârbilor de a anexa Banatul, sindicatele din regiune au organizat o grevă generală de protest.

Evenimentele ulterioare, culminând cu decizia Conferinţei de pace de la Paris din 13 iunie 1919 de a împărţi Banatul între România şi Serbia (comunicată oficial la 30 iunie) şi cu Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, care stabilea în mod precis traseul noii frontiere, au avut consecinţe nefaste asupra locuitorilor regiunii, amintite şi de Constantin Kiriţescu: „Banatul era o regiune unitară, un tot indivizibil, o provincie aşa fel constituită geograficeşte încât a tăia o parte dintr-însul înseamnă a stăvili şi a compromite viaţa economică pentru fiecare parte. Regiunea muntoasă de est, minieră şi industrială, se completează în mod armonic cu regiunea şesului Tisei, din partea de vest, agricolă. Cele două regiuni îşi furnizează reciproc ceea ce-i lipseşte celeilalte. Orice linie trasă spre a despărţi cele două regiuni ar fi o linie arbitrară care, tăind liniile principale de comunicaţie, atât cele ferate, cât şi cele navigabile, ar paraliza viaţa economică a ţării.” (21)

Trebuie să precizăm în final că, spre cinstea regimului românesc de atunci, unii importanţi opozanţi ai unirii Banatului cu România, precum Otto Roth sau Gaspar Muth, au putut activa fără nicio oprelişte în întreaga perioadă interbelică la Timişoara şi nu au fost niciodată traşi la răspundere pentru opiniile lor din anii 1918-1919.

În scurt timp, după doi-trei ani, alte personalităţi bănăţene importante, precum Sever Bocu sau Traian Vuia, au început să exprime regrete profunde legat de cele întâmplate şi de tragedia produsă regiunii lor. Însă atunci era deja prea târziu, iar faptele fuseseră consumate. Unitatea Banatului a fost distrusă în 1919 şi nu a mai fost niciodată refăcută după acest moment.

Note:

1 Radu Păiuşan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Timişoara, 1993, p. 102-103.

2 Ibidem, p. 141, 152.

3 Ibidem, p. 106.

4 Ibidem, p. 109.

5 Ibidem, p. 110.

6 Ibidem, p. 114.

7 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 77.

8 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 68.

9 Georg Hromadka, op. cit., p. 77.

10 Ibidem.

11 Radu Păiuşan, op. cit., p. 152.

12 Ibidem, p. 153.

13 Ibidem, p. 154.

14 Ibidem, p. 133.

15 Ibidem, p. 137.

16 Ibidem, p. 143.

17 Ibidem, p. 142.

18 Ibidem, p. 146.

19 Ibidem, p. 147.

20 Georg Hromadka, op. cit., p. 78.

21 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Bucureşti, 1989, p. 480.

Mircea Rusnac – Academicianul Dinu C. Giurescu faţă cu regionalizarea României

De o bună bucată de vreme, academicianul Dinu C. Giurescu a devenit o prezenţă obişnuită la dezbaterile privind viitoarea regionalizare a ţării. Cu mult elan patriotic, venerabilul istoric ia de fiecare dată atitudine fermă împotriva acesteia, prezentată ca un mare pericol pentru viitorul României şi al locuitorilor ei. În concepţia domniei sale, ca şi în cea a multor conaţionali, regionalizarea este acelaşi lucru cu federalizarea, cu dezmembrarea ţării şi cu distrugerea naţiunii române. Întotdeauna, la mijloc trebuie să fie serviciile maghiare şi alţi duşmani interni şi externi. Există, practic, o vastă conspiraţie mondială menită să distrugă statul şi poporul român, care încă, din motive necunoscute, nu a izbutit acest lucru, deşi îl urzeşte de câteva decenii. În genere, tot ce este câtuşi de puţin diferit de organizarea actuală în judeţe este pasibil de asemenea etichetări.

Multă vreme am fost tentaţi să îl credităm pe Dinu C. Giurescu cu faptul că, dincolo de aberaţiile proferate, este totuşi de bună credinţă. Adică, întocmai ca şi alţi români la fel de puţin informaţi, chiar crede aceste lucruri. Recent am obţinut însă dovada că nu este deloc aşa.

În anul 2000 a apărut la Editura All un foarte frumos volum de Amintiri ale lui Constantin C. Giurescu, tatăl lui Dinu C. Giurescu. Ediţia fiind postumă, a fost îngrijită şi prefaţată de fiul marelui savant, unul dintre cei mai buni istorici pe care i-a avut România. Prima parte a Amintirilor, mergând până în 1938, mai apăruse în 1976, când autorul încă trăia. Partea a doua, neterminată, acoperind anii 1939-1940, vedea atunci, în 2000, pentru prima dată lumina tiparului, sub atenta îngrijire a academicianului Dinu C. Giurescu.

Ce citim în această parte inedită, mai precis la paginile 271-273 ale lucrării amintite? Faptul că şi în 1938, ca şi astăzi, se punea problema regionalizării României. Ea s-a şi realizat, doar că cele 10 regiuni constituite atunci au fost denumite ţinuturi. Era şi aceea o acţiune de dezmembrare a ţării? Constantin C. Giurescu era departe de această părere. Iată, pentru edificare, textul integral al prezentării făcute acelei regionalizări, rămas în manuscris până în 2000, când Dinu C. Giurescu l-a publicat pe bună dreptate:

„La 14 august 1938, zi aniversară a legii rurale de sub Cuza Vodă, când au fost împroprietăriţi ţăranii şi s-a desfiinţat boierescul, a apărut decretul-lege referitor la noua organizare administrativă a ţării. Se înfiinţau anume zece diviziuni teritoriale numite ţinuturi, fiecare cuprinzând mai multe judeţe şi conduse de către un rezident regal, echivalent cu subsecretarul de stat. Cel mai mic ţinut era acela al Sucevei, cu 17.070 de kilometri pătraţi, cel mai mare Argeş – numit ulterior Bucegi – cu 40.879. Ţinutul Dunărea – apoi Dunărea de Jos – avea 37.958 de kilometri pătraţi, al doilea ca mărime, şi cuprindea zece judeţe; capitala era la Galaţi. Hotarele ţinuturilor încălcau hotarele vechilor provincii. Astfel, ţinutul Argeş se întindea şi în Transilvania, incluzând judeţele Braşov şi Trei Scaune, ţinutul Timiş cuprindea şi judeţul Arad, la nord de râul Mureş, precum şi jumătatea de vest a judeţului Alba. Ţinutul Dunărea cuprindea două judeţe din Muntenia, anume Brăila şi Râmnicu Sărat, cinci din Moldova, adică Putna, Tecuci, Covurlui, Tutova şi Fălciu, două din Basarabia: Cahul şi Ismail, şi un judeţ din Dobrogea: Tulcea. Ţinuturile Prut şi Suceava se întindeau de la Carpaţi până la Nistru. Cel dintâi cuprindea judeţele Bacău, Neamţ, Baia, Roman, Vaslui, Iaşi, Botoşani, Bălţi şi Soroca, cel de-al doilea judeţele Câmpulung, Suceava, Rădăuţi, Storojineţ, Dorohoi, Cernăuţi şi Hotin. Ţinutul Mării, pe lângă judeţele Constanţa, Caliacra şi Durostor, intra şi în Muntenia, cuprinzând judeţul Ialomiţa, iar ţinutul Olt, în afară de cele cinci judeţe din Oltenia, cuprindea şi judeţul Olt din Muntenia.

Instituirea ţinuturilor, ca unităţi mari administrative, a rezultat din nevoia descentralizării. Se ajunsese, în vechiul regim administrativ, că pentru chestiuni mărunte, de resort local, locuitorii din sate şi oraşe îndepărtate trebuiau să vină în capitală. Şi în trecut se propusese înfiinţarea de formaţii administrative mari, cuprinzând mai multe judeţe: ne referim anume la aşa-zisele «gubernii» ale lui Petre Carp, dar nu se trecuse la înfăptuire. De data aceasta, din iniţiativa lui Armand Călinescu, se înfiinţează ţinuturile. Rezidenţii puteau rezolva o serie întreagă de probleme pe temeiul delegaţiilor primite de la titularii departamentelor. În fruntea judeţelor fură numiţi ca prefecţi colonei din armata activă, iar în fruntea oraşelor, personalităţi civile cunoscute ca buni gospodari. Situaţia oraşelor lăsa de dorit din cauza instabilităţii consiliilor comunale şi a primarilor. Nu exista continuitate în lucrările edilitare. Aşa se face că în 1938, înainte de noua lege administrativă, Armand Călinescu putea afirma în scris, sub proprie iscălitură: «Se ştie oare că în România, din 175 de oraşe, 114 nu au încă lucrări de canalizare? Se ştie că, din 175 de oraşe, 108 nu au încă alimentarea cu apă potabilă? Se ştie că un sfert din oraşele ţării nu au încă lumină electrică?» De aceea, noua lege administrativă prevede gruparea tuturor serviciilor municipale: apă, lumină, transportul în comun etc. «într-o administraţie separată, cu un buget special, ale cărei venituri rămân afectate exclusiv întreţinerii şi investiţiilor acestei administraţii. Întreprinderile vor fi obligate să întocmească programe de înzestrare şi ameliorare pe o perioadă determinată şi pe baza unor directive unitare de exploatare şi tarifare. Ele îşi vor constitui fonduri speciale pentru a-şi asigura amortizarea, înnoirea şi dezvoltarea.» Într-adevăr, începând cu această lege administrativă din 1938, gospodărirea oraşelor începu să progreseze, serviciile edilitare să se îmbunătăţească, atât cantitativ, cât şi calitativ.”

Şi aceasta nu este totul. Tatăl lui Dinu C. Giurescu a ocupat tocmai funcţia de REZIDENT REGAL al Ţinutului Dunărea de Jos, care cuprindea zece judeţe. Putem crede că marele istoric făcea acest lucru în dorinţa de a dezmembra România? A demonstrat în mod strălucit mai sus că nu. Sau acţiunea lui Carol II din 1938 era patriotică, iar cea din 2012 nu este? Când are dreptate academicianul Dinu C. Giurescu?

La fel ca şi atunci, şi acum se pune problema nevoii unei schimbări de viziune şi de politică a dezvoltării regionale. Judeţele create de Ceauşescu în 1968 sunt deja, de mult, depăşite de noile realităţi istorice. Nu putem persista la infinit cu susţinerea lor, întrucât tocmai istoria ne învaţă că nimic nu este veşnic. Iar faptul că, de pildă, covârşitoarea majoritate a bănăţenilor doresc, în mod normal, revenirea la regiunea lor, nu înseamnă că ei sunt, cu toţii, agenţii Budapestei, sau ai Belgradului, ai Bruxelles-ului, ai Angelei Merkel sau ai Mossad-ului. Înseamnă că ei, spre deosebire de mulţi alţii, au înţeles primii, la fel ca şi în 1989, că nu se mai poate continua în acest fel.

Mircea Rusnac – Ripensia Timişoara, fala Banatului

În vara anului 1928, criza financiară şi dezbinările existente în cadrul conducerii Chinezului Timişoara s-au agravat, echipa nemaireuşind să câştige alte titluri de campioană naţională la fotbal. Jucătorii, având posibilitatea de a alege să evolueze la echipe profesioniste din străinătate, şi-au mărit pretenţiile faţă de club. Noţiunea de „profesionism” era viu dezbătută de public şi de presă, apărând articole care analizau avantajele şi dezavantajele înfiinţării unor echipe cu fotbalişti plătiţi pentru activitatea lor sportivă. Ziarul Voinţa Banatului publica la 1 aprilie 1928 articolul Profesionismul în sport, în care se arăta: „Dar să-mi fie permis să pun o întrebare: De ce să protestăm contra introducerii oficiale a profesionismului şi să lăsăm totuşi să se practice mascat de majoritatea echipelor timişorene? Oare nu este tot atât de vătămătoare oricare din aceste forme? De ce e mai dăunător să angajezi cu contract un jucător, decât să-i dai o slujbă (numai cu numele), de pe urma căreia să trăiască fără însă a şti în ce constă aceasta?” Analizând şi efectele negative ale profesionismului, ziarul ajungea la următoarea concluzie: „Şi atunci în mod firesc trebuie să concludem: să ne opunem din răsputeri introducerii oficiale a profesionismului, să demascăm şi să pedepsim atât pe profesioniştii deghizaţi, cât şi pe cei ce iau în antrepriză şi câteodată nesocotinţa unor tineri pasionaţi jucători, asigurându-i pe aceştia că mai mare e gloria unui bun jucător amator, decât a unui excelent jucător profesionist.”

În acea vară, doctorul Cornel Lazăr şi inginerul Dionisie Balazs au demisionat din conducerea Chinezului. În octombrie 1970, Balazs avea să îşi amintească: „Cheltuielile anuale ale Chinezului au atins deja uriaşa sumă de 2.000.000 lei, sumă ce a depăşit cadrele administrării unui club amator în forme legale. Nu ne-am mai putut asuma răspunderea pentru conducerea treburilor financiare şi administrative ale clubului, conform legilor în vigoare. Înainte de demisionare am cerut de la Federaţie introducerea şi la noi a profesionismului. Însă răspunsul forului superior a fost negativ. Prin mijloace legale n-am putut satisface pretenţiile materiale mereu crescânde ale jucătorilor şi nici n-am putut opri plecarea lor la echipe profesioniste din străinătate. Singura ieşire din impasul în care am ajuns – după părerea noastră – a fost demisionarea şi formarea unui club profesionist care prin contract leagă fotbaliştii de club.”

Prin urmare, la 22 octombrie 1928 ziarul Tiz perc sport (Zece minute sport) anunţa: „Ieri înainte de masă, sub denumirea de Ripensia s-a înfiinţat primul club profesionist de fotbal din România. Adunarea generală de constituire a adresat un memoriu F.S.S.R.-ului, în care, pe lângă neajunsurile amatorismului camuflat, se subliniază avantajele profesionismului deschis. S-a cerut de la Federaţie introducerea şi în ţara noastră a profesionismului şi înfiinţarea federaţiei fotbalului profesionist din România. La adunarea de constituire, preşedintele clubului şi-a exprimat convingerea că cei aleşi în conducere vor activa cu devotament şi simţ de răspundere, vor face totul ca Ripensia cu ajutorul susţinătorilor să devină o mândrie a oraşului Timişoara şi a întregii ţări.”

Speranţele suporterilor aveau să se concretizeze în foarte scurt timp. Numită după provincia Dacia Ripensis a Imperiului roman, organizată în Banat, noua echipă şi-a respectat renumele. Din 1931 până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Ripensia a fost aproape întotdeauna cea mai bună, omogenă şi constantă formaţie din ţară. Ea a câştigat patru campionate naţionale (1932-1933, 1934-1935, 1935-1936 şi 1937-1938), fiind de două ori vicecampioană (1933-1934 şi 1938-1939), şi două Cupe ale României (1933-1934, 1935-1936), pierzând alte două finale (1936-1937, 1937-1938). Alintată „Ripi” de suporteri, ea a evoluat pe stadionul „Electrica” (10.000 locuri), antrenor fiind Eugen Konrad. Ştefan Dobay a fost de patru ori golgeter al Diviziei Naţionale A (în 1932-1933 cu 16 goluri, în 1933-1934 cu 25 de goluri, în 1934-1935 cu 24 de goluri şi în 1936-1937 cu 21 de goluri, la egalitate cu Traian Iordache de la Unirea Tricolor), iar Adalbert Marksteiner o dată (în 1938-1939 cu 21 de goluri). De două ori, Ripensia a luat locul 3 în campionat. Ambele finale de Cupă pe care le-a pierdut au fost disputate împotriva Rapidului Bucureşti. În total, Ripensia a disputat 184 de partide, câştigând 111, remizând de 28 de ori şi fiind învinsă de 45 de ori, cu un golaveraj general de 515-277 şi cumulând 250 de puncte. După cum spunea Ştefan Kovacs, „pe planul jocului, Ripensia a însemnat un stil aparte, dominat de ideea ofensivei şi a luptei pentru victorie, dar şi o şcoală de fotbal evidenţiind virtute, spirit de combativitate, o tehnică rafinată, dăruire şi elan.”

Managerul naţionalei României la Campionatul Mondial din Uruguay (1930), Costel Rădulescu, îşi amintea: „La Montevideo, urmărind antrenamentele echipelor străine, mi-am dat seama că sud-americanii şi mai ales uruguayenii lucrau mult mai mult şi mai intens. Am asistat la antrenamente uruguayene  efectuate cu o mare intensitate, timp de 120 de minute. Antrenorii lor susţineau că un fotbalist, pentru a fi proaspăt timp de 90 de minute, trebuie să apese pe accelerator dincolo de aceste 90 de minute, astfel încât să aibă la joc o senzaţie de uşurinţă… În legătură cu aceasta, vreau să mai spun că Rudy Wetzer, căpitanul echipei României, care avea să joace la Ripensia după revenirea de la Montevideo, a intuit foarte bine logica antrenorilor uruguayeni şi a aplicat-o la Ripensia. În fotbalul nostru s-a vorbit deseori despre «sfertul de oră al Ripensiei», adică despre acea mobilizare ieşită din comun a jucătorilor timişoreni în ultimele sferturi de oră ale reprizelor. Aceste sferturi de oră au fost o realitate. Ele se declanşau în mod deliberat, ca la un semnal. Sunt convins – Rudy Wetzer mi-a confirmat-o – că sfertul de oră al Ripensiei s-a născut din preluarea unei idei moderne în privinţa efortului. Din păcate, fotbalul nostru nu a fost întotdeauna receptiv la asemenea idei.”

În meciurile internaţionale, Ripensia a dovedit de asemenea o mare clasă, obţinând peste 120 de victorii în faţa unor echipe precum Ferencvaros, Ujpest, M.T.K. şi Vasas din Budapesta, F.C. Milano, Admira Viena, Montpellier şi St. Etienne. Aproape toţi componenţii echipei au evoluat şi în naţionala României: Dobay a avut 41 de prezenţe, Bürger 34, Bindea 27, Ciolac 24, Graţian Sepi 23, Raffinsky 20, Pavlovici 18, Schwartz 10, Kotormany 9, Chiroiu 9, Zombory 9, Beke 6, Lakatos 6, Deheleanu 5, Hoksary 5 etc. Prin jocul lor tehnic şi eficace, aceştia au contribuit de multe ori la obţinerea victoriei de către naţionala României. Au înscris pentru naţională: Dobay de 20 de ori, Bindea 11, Schwartz 8. În perioada 1928-1932, când nu au avut dreptul de a participa la campionatul ţării, fiind pe atunci singura echipă profesionistă, componenţii Ripensiei nu au putut juca nici în naţională. Ei au luat parte la a treia ediţie a Cupei Balcanice, câştigată de România cu golaverajul de 13-0. Nu mai puţin de 9 goluri au fost marcate de timişoreni (Ciolac şi Dobay câte 4, Bindea 1). La ultima ediţie a Cupei Balcanice dinaintea războiului, în 1936, 7 goluri dintre cele 9 ale României au fost marcate de Schwartz (4), Dobay (2) şi Ciolac.

Ripensia a avut o conducere competentă, în frunte cu doctorul Cornel Lazăr, inginerul Dionisie Balazs, E. Berger, dr. E. Hiller, dr. Fr. Holzer etc. Acest colectiv a ştiut în orice moment cum să acţioneze pentru bunul mers al lucrurilor. Succesele Ripensiei sunt inseparabile de activitatea prodigioasă a conducătorilor ei.

Evident, celelalte echipe timişorene (Chinezul, R.G.M.T., C.A.T., I.L.S.A., Banatul, Politehnica, C.F.R., Electrica), simţindu-se în pericol, au protestat faţă de apariţia Ripensiei. Ele se temeau ca jucătorii lor să nu ceară de asemenea trecerea la profesionism şi să nu devină mai pretenţioşi în chestiunile financiare. La 27 octombrie 1928 conducătorii lor au trimis o telegramă de protest forului superior din Bucureşti, în care afirmau: „Toate asociaţiile sportive din Banat, la şedinţa comună din 27 octombrie 1928, au luat poziţie contra introducerii profesionismului şi cer în mod insistent luarea unor măsuri energice contra propagandei distrugătoare ce reprezintă profesionismul în fotbalul românesc.” În replică, reprezentanţii Ripensiei au arătat că echipa Chinezul practica de mult timp profesionismul deghizat. Ca exemplu, după cel mai recent meci, conducătorii Chinezului au plătit jucătorilor 30.000 lei şi au dat unui jucător 8.000 lei pentru a rămâne „amator”, după ce acesta deja semnase un contract cu Ripensia. Ziarele relatau şi alte cazuri când fotbaliştii de la Chinezul primeau sume cifrate între 2.000-15.000 lei. Ulterior însă, relaţiile Ripensiei cu celelalte echipe timişorene au devenit normale, cu mici excepţii.

În primii ani, 1928-1930, Ripensia a adunat jucătorii vizaţi să facă parte din prima formaţie profesionistă din România. În cele din urmă, în luna octombrie 1930, Federaţia a legiferat profesionismul, iar Biroul Federal autoriza în mod oficial activitatea Ripensiei. În noiembrie, primii jucători profesionişti erau declaraţi Zombory, Semler, Schwartz, Dobay, Balaşiu, Beke, Hrehuss, Ciolac, Agner şi Hoksary. La 1 decembrie, noua echipă debuta la Belgrad, remizând 3-3 cu Beogradski S.K. A fost un spectacol de calitate şi o luptă pasionantă, mult apreciată de public. Acest joc a fost urmat de un 1-3 cu W.A.C. Viena şi 3-6 în revanşa cu Beogradski. Înaintea acestora au mai avut loc câteva meciuri de antrenament. Ripensia, condusă la început de cunoscutul antrenor F. Platko, a învins cu 2-0 o selecţionată a oraşului Arad, cu 6-2 o combinată A.M.T.E.-Gloria C.F.R. Arad, cu 3-2 o altă selecţionată a Aradului. La victoria cu 6-2 au evoluat: Zombory – Hoksary, Hrehuss – Stepan, Dobay, Ciolac – Beke, Glanczmann, Schwartz, Semler, Lakatos.

În 1931 efectivul echipei a fost completat cu doi fotbalişti de recunoscută valoare, Wetzer I şi Raffinsky. La 15 martie, sezonul fotbalistic era deschis de partida Ripensia – R.G.M.T., încheiată cu 5-0. În acea primăvară a fost o activitate bogată, având loc numeroase meciuri cu echipe puternice din ţară şi din străinătate: 1-2 cu Szegedi Bástya, 3-4 cu Beogradski S.K., 3-1 şi 3-3 cu Budai 11 Budapesta, 5-2 cu Vasas Budapesta, 2-0 cu Ujpest Budapesta, 6-0 cu FC Sète, 2-0 în revanşa cu Szegedi Bástya. În zilele de 3-4 mai 1931, Ripensia a evoluat pentru prima dată la Bucureşti. Pe stadionul O.N.E.F. ea a obţinut două victorii, 4-3 cu Unirea Tricolor şi 1-0 cu selecţionata naţională probabilă. Ripensia juca „fair” şi spectaculos, însă antrenorul maghiar Kertesz a declarat că jucătorii au evoluat cu mult sub valoarea lor reală.

Despre jocul împotriva naţionalei României, ziarul Vestul din 6 mai scria: „Timişorenii, cu toate că nu s-au folosit de serviciile lui Sepi, au dispus după un joc extrem de spectaculos asupra teamului naţional ce a fost de multe ori modificat, având la dispoziţie cele mai bune elemente din ţară. La quintetul atacanţilor, Semler a făcut o partidă de zile mari, iar Raffinsky în centru-half, a produs tot ceea ce se poate pretinde. Zombory fiind lovit la cap, în repriza secundă a fost înlocuit cu Czinczer, care de asemenea a apărat respectabil.” Ripensia a jucat în formula: Zombory (Czinczer) – Hoksary, Bürger – Hrehuss, Raffinsky, Ciolac (Agner) – Beke, Dobay, Schwartz (Ciolac), Semler, Lakatos. Naţionala României era alcătuită din: Lăpuşneanu (Szatmáry) – Sfera (Chifor), Albu – Mureşan, Vogl (Steinbach), Doboşan – Bindea, Stanciu, Sepi II (Cârjan), Vâlcov (Sepi II), Tabacu.

În iunie 1931, Ripensia a învins echipa Kispest Budapesta cu 4-3 (2-1), prin golurile reuşite de Raffinsky, Bürger din penalty, Lakatos şi Semler, producând o explozie de entuziasm în tribune. La 12 iulie, pe arena „Banatul”, în faţa a 5.000 de spectatori, Ripensia a întâlnit o selecţionată a jucătorilor profesionişti din Ungaria, fiind învinsă cu 2-3 (0-2). Presa menţiona însă raportul de cornere favorabil, faptul că „ungurii au câştigat datorită ghinionului nostru” şi acuza evoluţia slabă a lui Zombory, Schwartz şi Wetzer.

A urmat în august un 0-5 cu Hungaria Budapesta în faţa a 6.000 de spectatori, unul dintre cele mai mari eşecuri din istoria clubului. La 16 august, 7.000 de spectatori asistau la o nouă înfrângere, Ripensia-Ferencvaros 2-4. Despre acest meci ziarele scriau că a fost „ratat din cauza unui vânt năprasnic” şi că „Ripensia a fost urmărită de neşansă.” Raffinsky a ratat un penalty, iar jucătorii timişoreni au şutat de şase ori în bară!

În anii 1931-1933, atenţia iubitorilor de sport din Timişoara s-a îndreptat aproape exclusiv către Ripensia. Aceasta a organizat numeroase turnee de „propagandă” în ţară şi în străinătate. Scopul lor era formarea unei echipe omogene în vederea viitoarei participări la campionatul Diviziei Naţionale A şi pentru refacerea prestigiului Timişoarei după decăderea Chinezului. În 1931, primul an complet de activitate, Ripensia a jucat 55 de meciuri, câştigând 38, făcând 8 egaluri şi suferind 9 înfrângeri, golaveraj 203-91. Dintre acestea, 22 au fost întâlniri internaţionale. În a doua jumătate a anului 1931, Ripensia a învins, la 6 septembrie, reprezentativa oraşului Belgrad cu 2-1 (1-0), prin golurile lui Beke şi Rudy Wetzer. Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Hrehuss, Raffinsky, Ciolac (Agner) – Beke, Dobay (Semler), R. Wetzer, Lakatos (Ciolac), Semler (Lakatos).

Au urmat altă victorie, 4-1 cu Szegedi F.C., şi în octombrie un 3-3 cu reprezentativa B (profesionistă) a Ungariei. Toate aceste întâlniri însemnau, evident, o sursă de venituri pentru a putea fi plătiţi jucătorii angajaţi prin contract. Însă în 1932, din cauza nerespectării condiţiilor de plată prevăzute în contractele cu jucătorii, în lot domnea o atmosferă încărcată. Câţiva jucători în frunte cu Schwartz au cerut trecerea la amatorism şi părăsirea echipei. Problemele aveau să fie însă înlăturate prin contractarea unui turneu în Franţa, invitaţia sosind după o evoluţie foarte bună acolo a formaţiei orădene C.A.O.

Turneul a început la 23 martie şi a durat două luni, cu jocuri împotriva celor mai bune echipe franceze. Ripensia avea să reprezinte cu cinste fotbalul românesc, jucând 15 partide, între care 10 victorii, un egal şi 4 înfrângeri, cu un golaveraj de 43-26 şi o medie de aproape trei goluri înscrise în fiecare meci. Au fost folosiţi în turneu jucătorii Zombory, Bürger, Agner, Hrehuss, Kotormany, Koroni, Dobay, Schwartz, Wetzer, Raffinsky, Lakatos, Beke. La 6 aprilie li s-a alăturat şi Ciolac, solicitat de jucători în urma accidentărilor suferite, lotul fiind prea mic pentru un turneu atât de îndelungat. Printre rezultatele înregistrate au fost: 1-0 cu S.C. Montpellier, 4-1 cu Olympique d’Arles, 3-4 în revanşa cu Montpellier, 6-1 cu F.C. Hyères (meci foarte dur, soldat cu multe accidentări, în urma căruia a fost solicitat Ciolac), 1-4 cu O.G. Nice, 1-6 cu Olympique Marseille, 1-1 cu Red Star, 2-3 cu F.C. Rouen, 6-0 cu F.C. Brest, 5-2 cu F.C. Lorrant, 3-1 cu F.C. Havre, 3-1 cu Stade Français, 4-1 cu F.C. Mulhouse.

În mai 1932, Ripensia a învins echipa Moravska Slavia cu 3-0 în faţa a 5.000 de spectatori, iar în iunie pe C.F.R. Bucureşti cu 5-4 şi pe Unirea Tricolor cu 3-1. Apoi a urmat o înfrângere la Timişoara, 1-3 în faţa campioanei Ungariei, Ferencvaros, într-un meci în care Ripensia a deschis scorul şi a mai avut două bare.

La 4-5 iunie, în sfârşit, adunarea generală a F.R.F.A. a aprobat cu majoritate de voturi proiectul instituirii diviziei naţionale şi aplicarea „statutului italian” pentru jucătorii legitimaţi de Federaţie. Erau incluse în aceeaşi categorie toate echipele fruntaşe, inclusiv Ripensia, anulându-se restricţia privitoare la participarea jucătorilor profesionişti în competiţiile oficiale interne. Toţi fotbaliştii aveau acum drept de joc în partidele oficiale, Ripensia urmând astfel să evolueze în campionat. Din iniţiativa organizaţiilor sportive timişorene, din anii 1932-1933 Divizia Naţională A a avut o nouă formă de desfăşurare, reunind cele mai bune echipe ale ţării: două serii a câte şapte echipe, jucându-se tur şi retur după sistemul toamnă-primăvară. Câştigătorii celor două serii urmau să joace două partide în finala campionatului.

Ripensia a câştigat într-o manieră magistrală seria I a campionatului, în care doar C.F.R. Bucureşti, Crişana Oradea şi Gloria C.F.R. Arad au fost adversari puternici. În primul meci al finalei, pe stadionul „Electrica” din Timişoara, 3.000 de spectatori au urmărit jocul Ripensia-Universitatea Cluj 5-3 (3-2). Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Lakatos – Bindea, Schwartz, Ciolac, Raffinsky, Dobay. În retur la Cluj, aceiaşi jucători au remizat 0-0, titlul de campioană revenind astfel, după o întrerupere de cinci ani, la Timişoara. Meritul Ripensiei era accentuat de faptul că ea participa pentru prima oară la această competiţie. Succesul a fost dublat de obţinerea titlului de golgeter al campionatului de către Ştefan Dobay cu 15 reuşite.

„Calul” Dobay avea să joace timp de zece ani la Ripensia, cucerind patru titluri de golgeter, dintre care trei consecutiv. Între 4 iunie 1933 şi 26 decembrie 1934 a jucat de nouă ori în naţională, marcând de fiecare dată. În continuare, până la 8 septembrie 1937, el a evoluat în 28 dintre cele 30 de meciuri jucate de selecţionata României. El avea un şut imparabil. În 1935 a şi rupt plasa porţii la un meci cu Juventus la Bucureşti, pe stadionul „Venus”. Căpitanul echipei adverse, Cibi Braun, avea să îşi amintească: „Iată ce s-a întâmplat pe teren: în minutul 8, Ghiţă Ciolac l-a deschis splendid pe Dobay, iar «Calul» a pornit-o în galop! Apoi, după ce a scăpat de Nicky Petrescu, de la vreo 10 metri şi-a expediat ghiuleaua spre poarta lui Endreffi. Ei bine, dragii mei, şutul acela n-a fost şut, ci un adevărat trăsnet! Mingea a spart plasa porţii şi a ieşit afară. Eu mă aflam la 5-6 metri distanţă de Dobay şi pot să vă spun cu mâna pe inimă că toată viaţa mea n-am mai întâlnit o lovitură atât de puternică. Balonul a trecut ca ghiuleaua din tun şi pe oricine ar fi întâlnit în cale cred că l-ar fi doborât la pământ! Când balonul a trecut prin plasă, a urmat un moment de tăcere mormântală în tribune. Nimănui nu-i venea să-şi creadă ochilor. Primul care s-a smuls din uluială a fost arbitrul Tică Iliescu, care se afla în apropierea porţii; văzuse cum balonul pătrunsese în spaţiul ei şi ce ravagii făcuse, aşa că n-a mai stat pe gânduri şi a fluierat golul. Tribunele au început să aplaude cu frenezie.”

În 1986, Ioan Chirilă scria: „Ştefan Dobay locuieşte astăzi la Târgu Mureş, are peste 70 de ani; l-am surprins într-o zi, trei-patru secunde, în cadrul unui documentar T.V. despre intervenţiile chirurgicale reuşite ale medicilor din Târgu Mureş, şi cum Ştefan Dobay suferise de artroză la ambele articulaţii coxofemurale, veche maladie a fotbaliştilor, a apărut în faţa obiectivului, pe bicicletă, pe Corso, în dreptul Teatrului Naţional. Din păcate, imaginea a durat câteva secunde. Iar «vorbirea» – mai bine de un minut. Un prim-plan prelungit cu Dobay ar fi fost cel mai puternic argument în favoarea chirurgilor din Târgu Mureş.”

Şi tot lui Ioan Chirilă, Dobay i-a spus: „Află, Ioane, că dacă mi s-ar fi spus în adolescenţă că n-o să am voie să beau un şpriţ la gheaţă după meci, ca să pot «rejuca» fazele unui meci care devenea astfel de o mie de ori mai frumos, aş fi abandonat imediat jocul care mi-a dăruit până la urmă două artroze la articulaţiile coxofemurale, dar care nu mă împiedică să spun că fotbalul rămâne darul cel mai de preţ pe care l-am primit.”

În primul meci al acelui campionat 1932-1933, Ripensia a condus cu 2-0 la pauză pr C.F.R. la Bucureşti, pierzând însă în final cu 3-2 (goluri ale lui Dobay şi Beke). Au urmat două scoruri de 3-0, cu Şoimii Sibiu (Schwartz, Dobay, Raffinsky) şi cu România Cluj (Dobay de două ori şi Lakatos). În etapa a patra a fost suferită şi ultima înfrângere, 3-4 la Gloria C.F.R. Arad, după ce din nou Ripensia condusese la pauză cu 3-2 (Raffinsky a înscris două goluri). După aceasta nu a mai pierdut niciun punct. În tur s-au mai obţinut rezultatele de 1-0 cu Tricolor Ploieşti şi 9-1 cu Crişana Oradea, iar în retur 2-1 cu C.F.R. Bucureşti, 6-0 cu Şoimii Sibiu, 4-0 cu România Cluj, 4-1 cu Gloria C.F.R. Arad, 11-0 cu Tricolor Ploieşti (Schwartz a dat cinci goluri, iar Dobay trei), 1-0 cu Crişana Oradea (Raffinsky). În clasamentul final al seriei I, Ripensia avea zece victorii şi două înfrângeri, golaveraj 49-10 şi 20 de puncte, urmată de C.F.R. Bucureşti (18) şi Crişana Oradea (15). În anul competiţional 1932-1933 Ripensia a jucat în total 58 de meciuri (45 de victorii, două egaluri, 11 înfrângeri), golaveraj 234-89. Jocuri internaţionale au fost 21 (13 victorii, un egal, 7 înfrângeri), golaveraj 32-12. Ultimul rezultat important a fost 9-0 cu S.M.T.E. Subotica. Ziarul Napló din Subotica scria: „Nu s-a mai văzut la Subotica un joc asemănător cu al Ripensiei.”

În iulie 1932 Ripensia a întâlnit Rapid Viena, fiind învinsă cu 1-3. S-au remarcat totuşi Ciolac, Schwartz şi Dobay. Tot în 1932 a învins-o pe Gradzanski cu 4-2. La sfârşitul anului s-a plecat într-un nou turneu în Franţa. La 25 decembrie a avut loc jocul cu Hyères (1-0), apoi la 1 ianuarie 1933 la Toulouse, 12-1 cu selecţionata Marinei franceze (Stockschläger a marcat 4 goluri, Ciolac 3, Bindea şi Lakatos câte 2, Beke un gol). Au urmat la 3 ianuarie un 2-2 la Hyères cu selecţionata locală, apoi 5-3 cu A.C. Monaco. După trei victorii şi un egal în Franţa, pe drumul de întoarcere s-a înregistrat acel 9-0 de la Subotica cu S.M.T.E. şi un 3-6 tot acolo cu o selecţionată regională. Prin jocul tehnic şi spectaculos, Zombory, Bürger, Albu, Deheleanu, Kotormany, Lakatos, Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay, Stockschläger au câştigat simpatia miilor de suporteri din ţară şi de peste hotare. Ripi avea mii de admiratori la Bucureşti, unde evoluţiile ei constituiau adevărate sărbători fotbalistice. După cum scria şi Ioan Chirilă: „Ripensia era echipa mea favorită – sentiment de elev cucerit de sonoritatea numelui, provenit din Dacia Ripensis.” Tot el consemna formula de atac a Ripensiei astfel: Bindeabekeciolacschwartzdobay, precizând: „Scuzaţi formula grafică, dar ea sugerează omogenitatea celui mai bun atac al anilor ’30.”

În mai 1933, în plin campionat, Ripensia a primit aprobarea de a evolua în Olanda. La 11 mai a pierdut cu 2-7 (1-4) în faţa reprezentativei oraşului Haga, revanşându-se cu 3-0 a doua zi în faţa a 10.000 de spectatori. Au urmat 3-3 cu Ajax Amsterdam, 3-0 cu C.G. Haarlem, 4-0 cu Dordrecht şi 2-1 cu Rotterdam 11. Apoi în august a întâlnit echipele vieneze Wacker (4-3) şi First (0-1), în faţa a 5.000 de spectatori. La 15 august tribunele au fost neîncăpătoare la jocul Ripensia-Ujpest, campioana Ungariei: 2-3. Apoi la Bucureşti Ripensia a învins-o pe Ferencvaros cu 2-1. La 21 octombrie se remiza cu Ujpest la Budapesta (3-3), până la sfârşitul anului 1933 având loc şi alte meciuri în străinătate.

În 1933-1934 Ripensia a evoluat în seria a II-a a Diviziei Naţionale A, câştigând din nou primul loc, cu 11 victorii, două egalităţi (4-4 cu România Cluj şi 0-0 cu C.A.O. Oradea) şi o înfrângere (1-3 cu Juventus Bucureşti). Victoriile obţinute au fost: 5-0 şi 7-0 cu Şoimii Sibiu, 3-0 şi 6-2 cu Unirea Tricolor, 3-0 cu C.A.O. Oradea, 7-2 şi 6-0 cu Mureşul Târgu Mureş, 2-1 cu România Cluj, 2-1 cu Juventus Bucureşti, 3-1 şi 8-0 cu Gloria C.F.R. Arad. Finala campionatului a avut loc între Ripensia şi „dracii negri”, Venus Bucureşti. În Timişoara domnea optimismul. La 15 iulie însă, Ripensia, lipsită de Cotormani, Beke şi Deheleanu, conducea cu 2-0 la pauză prin golurile lui Ciolac, dar în repriza a doua fraţii Vâlcov au pus stăpânire pe joc şi Venus a învins cu 3-2. În returul de la Bucureşti, Ripensia a jucat în zece oameni din minutul 30, „fachirul” Kotormany fiind accidentat, iar pe atunci nu se făceau modificări. Totuşi, din nou Ripensia conducea la pauză prin golul lui Ciolac, dar Venus a învins cu 5-3.

Kotormany, poreclit „fachirul” sau „Bebi”, a evoluat de 9 ori şi în selecţionata naţională. După partida România-Iugoslavia 5-0 din 1933, el a fost denumit „stăpânul terenurilor”, atât la sol, cât şi în duelurile aeriene. Dobay a fost din nou golgeter în 1934, cu 23 de goluri, dintre care 5 înscrise într-un singur meci, cel cu Mureşul Târgu Mureş.

Tot în sezonul 1933-1934 a avut loc şi prima ediţie a Cupei României. Ripensia a avut un traseu impecabil: 7-0 cu Şoimii Sibiu, 6-4 cu Gloria C.F.R. Arad, 6-3 cu Venus Bucureşti, 3-1 cu A.M.E.F.A. Arad. În finală a dispus cu 5-0 (3-0) de Universitatea Cluj, prin golurile marcate de Bindea (2), Dobay (2) şi Schwartz. Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Hrehuss – Bindea, Schwartz, Ciolac, Lazăr, Dobay. Întreaga echipă a jucat cu precizia unui ceasornic. S-au remarcat în special Dobay, Bindea, Kotormany, Zombory, Bürger, Deheleanu şi Lazăr. Iniţial finala s-a disputat la Timişoara, Ripensia câştigând cu 3-2, dar la insistenţele clujenilor şi cu aprobarea conducerii Ripensiei, rezultatul a fost anulat, partida rejucându-se la Bucureşti. Doctorul Cornel Lazăr şi ceilalţi conducători ai clubului au văzut în meciul de la Bucureşti o bună sursă de venituri, el declarând presei cu acel prilej: „Pentru noi e indiferent unde jucăm, fiindcă în momentul de faţă suntem cea mai bună formaţie din România.”

Dintre jucătorii remarcaţi la acel meci, portarul Zombory a apărat de nouă ori şi poarta naţionalei României. Prima sa evoluţie în naţională a fost în 3 octombrie 1926 la Zagreb, când România a învins Iugoslavia cu 3-2. Ultima sa evoluţie a avut loc la 27 mai 1934 la Trieste, la Campionatul Mondial, România-Cehoslovacia 1-2. Bürger a fost timp de un deceniu un om de bază atât la Ripensia, cât şi la naţională. A adunat 34 de selecţii, foarte multe pentru acea perioadă. El juca cu multă dăruire şi controla bine balonul. Deheleanu a debutat şi el în naţională la 29 aprilie 1934, în meciul România-Iugoslavia de la Bucureşti. După acel joc, Gazeta din Bucureşti a organizat un sondaj în rândul cititorilor şi specialiştilor, în care el a fost declarat cel mai bun jucător român al meciului, primind în consecinţă „Cupa Gazeta”. După partida România-Polonia 4-1 din 3 noiembrie 1935 de la Bucureşti, revista Realitatea Ilustrată scria: „Linia de mijlocaşi (Deheleanu, Fieraru, Szaniszlo) de duminecă poartă tot meritul victoriei. Este poate cea mai bună din toate câte a avut echipa României în întreaga ei carieră.” Ultimul meci al lui Deheleanu la Ripensia, unde activa din 1932, a fost la 26 iunie 1938, 3-0 cu F.C. Milano. Ciolac era un fin tehnician şi controla balonul perfect. El era eficace, dar şi bun pasator şi creator de faze. În naţională a avut 24 de selecţii, reuşind 13 goluri.

Schwartz se afla la Ripensia din 1930. „Sobi” a fost considerat de multe ori cel mai bun jucător de pe teren. A fost un foarte bun secondant al lui Dobay. Era un bun tehnician, coordonator de joc, creator de situaţii şi realizator de goluri. A fost cel mai eficace jucător al României la ultima ediţie a Cupei Balcanice de dinainte de război (1936), când a marcat patru dintre cele nouă goluri ale naţionalei, câte două cu Grecia (5-2) şi Bulgaria (4-1). Bindea centra cu precizie şi combina excelent cu colegii de linie. El avea o demarare rapidă şi o lovitură de poartă bine plasată. A jucat la Ripensia din 1932 până la începutul războiului. A reuşit patru goluri la 10 iulie 1938, în partida Ferencvaros-Ripensia 5-4, şi două goluri în mai 1935, la victoria cu 5-2 asupra lui F.C. Viena. A jucat de 27 de ori în naţională.

În 1933 Ripensia a disputat 53 de meciuri (36 de victorii, opt egaluri, nouă înfrângeri), golaveraj 228-83. Golurile au fost marcate de Dobay (76), Raffinsky (46), Schwartz (21), Bindea (19), Ciolac (18), Beke (13), Lakatos (8), Deheleanu (6), Kotormany (5) etc. Ziarul Vestul atribuia succesele Ripensiei: „Coeziunii sufleteşti, colegialităţii, dragostei faţă de club şi folosirea la maximum a antrenamentelor.” Ţara din Timişoara, nr. 109 din 18 decembrie 1933, insera articolul intitulat Ripensia în sezonul trecut, în care scria: „Partea cea mai puternică a echipei a fost fără îndoială linia de mijloc compusă din Deheleanu, Kotormany, Lakatos şi Hrehuss, dintre care Kotormany şi Lakatos au devenit jucători stabili ai echipei naţionale. La înaintare au jucat Bindea, Beke, Schwartz, Chiroiu, Ciolac, Raffinsky, Dobay şi alţii, Bindea, Ciolac şi Dobay fiind întrebuinţaţi des în echipa naţională. Apărarea Ripensiei este solidă, deşi nu mai ajunge la înălţimea din anii precedenţi.” În acel an, Dobay a obţinut cel de-al doilea titlu de golgeter al campionatului. Beke a evoluat şi el la Ripensia în perioada 1930-1939, când a suferit un accident la schi pe Muntele Mic. A jucat de şase ori şi în naţională, prima oară la 25 august 1935 la Erfurt, Germania-România 4-2 (1-1). În 1936 a jucat de trei ori: România-Iugoslavia 3-2, România-Grecia 5-2 şi România-Bulgaria 4-1, iar în 1937 de două ori: România-Cehoslovacia 1-1 şi România-Belgia 2-1. Cu el în echipă, naţionala României a suferit o singură înfrângere. Nu a fost realizator prin excelenţă, ci un foarte bun pasator, cu o mare putere de luptă şi rezistenţă. Era un jucător serios, sârguincios şi receptiv la tot ce a reprezentat noul în organizarea jocului.

În lunile februarie-martie 1934, a fost efectuat un nou turneu în Franţa, care a cuprins cinci partide. La 26 februarie, Ripensia a învins pe St. Etienne cu 4-0, apoi a pierdut cu 4-5 la Nîmes şi cu 3-4 la Cannes, câştigând cu 2-0 la F.C. Mulhouse şi remizând 2-2 cu selecţionata oraşului Lyon. Lotul deplasat la acest turneu a fost format din: Zombory – Bürger, Agner – Deheleanu, Kotormany, Hrehuss (Chiroiu) – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay. A urmat un 3-0 la Timişoara cu Z.A.K. Subotica (goluri Ciolac, Beke şi Zombory din penalty), joc urmărit de 2.000 de spectatori. Ripensia avea să câştige şi turneul pascal organizat la Bucureşti, învingând cu 4-3 (3-0) pe Kispest Budapesta şi cu 7-2 (2-1) pe Venus Bucureşti.

La 27 mai 1934, dintre cei 11 jucători folosiţi la naţională în meciul cu Cehoslovacia de la Campionatul Mondial din Italia (1-2), şase au fost timişoreni: Zombory, Moravetz, Kotormany, Deheleanu, Bindea şi Dobay, alţi trei fiind foşti timişoreni: Vogl, Sepi II şi Kovacs. În urma acestei participări a avut loc şi un incident neplăcut, descris astfel în Vestul din 23 iunie: „Pentru cele câteva zile cât a lipsit – chemat la Trieste să reprezinte România la Campionatul Mondial de Fotbal -, Vasi Deheleanu, acest admirabil stegar al culorilor noastre sportive, a fost concediat de la primăria din Timişoara. Zvârlit afară ca o otreapă (…), scos dintr-o slujbă pentru care pregătirea sa îl impune în vanitatea atâtor dactilografe analfabete, dar excitant decorative pentru râfna şefilor de birou ai primăriei din Timişoara.” În urma presiunilor ziariştilor şi opiniei publice, Deheleanu a reprimit postul.

În iunie, pe stadionul O.N.E.F. din Bucureşti, 15.000 de spectatori aplaudau victoria Ripensiei cu 2-1 în faţa Triestinei, prima echipă italiană care a vizitat România. A urmat înfrângerea cu 4-6 (1-4) în faţa Admirei, campioana Austriei. Zombory a fost în zi slabă. Deheleanu şi Bindea, accidentaţi, nu au putut evolua. Golurile au fost înscrise de Possak, Dobay, Schwartz şi Ciolac. Ripensia a pierdut campionatul 1933-1934 şi din cauza oboselii, susţinând 20 de întâlniri într-o singură lună.

Din sezonul 1934-1935, Divizia Naţională A s-a desfăşurat într-o singură serie. Ripensia a terminat turul pe locul 1, iar Chinezul pe 2, ambele având câte 16 puncte. În retur, Ripensia a acumulat alte 16 puncte, cucerind al doilea său titlu de campioană. În startul campionatului deja, ea a învins la Bucureşti pe Juventus cu 3-0 prin reuşitele lui Schwartz, Ciolac şi Dobay. La 13 septembrie 1934 au pierdut însă derby-ul local cu Chinezul cu 5-6 (2-3). Au marcat: Dobay (3), Bindea şi Lazăr. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Lakatos – Bindea, Schwartz, Ciolac, Lazăr, Dobay. Şi în retur Chinezul avea să învingă cu 3-2. După înfrângerea cu 5-6, roşu-galbenii s-au deplasat la Unirea Tricolor Bucureşti, câştigând cu 3-2. La 7 octombrie au întrecut tot la Bucureşti pe Venus cu 4-1. Din etapa a VIII-a, locul 1 a fost preluat de Chinezul. Alte rezultate în tur au fost: Ripensia – A.M.E.F.A. Arad 4-3 (1-0), C.A.O. Oradea – Ripensia 2-2 (2-0), iar în retur: Ripensia – România Cluj 5-1 (3-1), Ripensia – Unirea Tricolor 5-0 (3-0), A.M.E.F.A. Arad – Ripensia 2-2 (1-1). După jocul cu România Cluj, ziarul timişorean Polysport din 18 martie 1935 scria: „Asul zilei a fost Kotormany. A acoperit tot terenul şi a fost inepuizabil. Aplauzele care au acompaniat acţiunile sale au fost complet justificate. Deheleanu în defensivă şi în special la degajările cu capul, Lakatos în ofensivă şi în deschiderile sale ideale, l-au încadrat de minune pe Kotormany. Atacul a funcţionat ca în zilele sale bune. Bindea a avut curse admirabile. Dobay este în drum spre forma sa de odinioară. Ghiţă Ciolac a condus cu măiestrie, plus că a fost unul din cei mai periculoşi înaintaşi în faţa porţii. Schwartz a fost iniţiatorul tuturor atacurilor. Cei doi fundaşi (Hoksary şi Agner) au fost cam nesiguri. Totuşi, n-au fost expuşi situaţiilor critice. Pavlovici s-a achitat conştiincios de sarcina sa.” În clasamentul final, Ripensia a acumulat 32 de puncte, fiind urmată de C.A.O. Oradea şi Venus Bucureşti cu câte 29.

Portarul Pavlovici, aflat la Ripensia din 1933, a fost unul dintre cei mai buni din Europa. Era denumit de ziarişti „pantera neagră” sau „pantera din vest”. Până în 1941, cât a jucat aici, a suferit patru fracturi, datorită curajului şi a îndrăznelii cu care intervenea la balon. O amintire legată de el avea şi Cibi Braun: „Ripensia juca cu Universitatea la Cluj. Arbitrul nu se prezentase, aşa că cele două echipe au căzut la învoială să conducă jocul un localnic. Studenţii atacau, atacau, dar nu marcau în ruptul capului. Deodată, cu cinci minute înainte de sfârşit, Hoksary face henţ careu. Arbitrul fluieră, fericit şi el de această miraculoasă întâmplare… Un clujean trage penalty-ul, dar Pavlovici apără. Stupoare în tribune. Dar arbitrul localnic nu se dă bătut. Dictează repetarea loviturii. Aceeaşi poveste se repetă. Clujeanul bate şi «pantera» prinde… Dar arbitrul tot nu se lasă… Cere din nou repetarea loviturii.

Schwartz se apropie de el şi îl întreabă:

– Nu vă supăraţi, domnule arbitru, până când o să se tragă?

– Până va fi gol, răspunde arbitrul, înfuriat.

Schwartz se întoarce spre poartă şi strigă:

– Pavlovici, lasă să intre mingea, că altfel pierdem… trenul!”

După meciul Venus-Ripensia 0-1 de la 15 martie 1938, Sportul Capitalei avea să scrie: „Dar Venus are ghinion. Ghinionul de a da peste un portar în formă extraordinară. Pavlovici se transformase în om de gumă sau în panteră. Pavlovici este la ora aceasta cel mai bun portar din ţară. Portarul Ripensiei a dovedit calităţi excepţionale pe care abia le-au arătat Plánička sau Badjou. Promptitudine, elasticitate, plasament, joc de careu şi îndrăzneală – iată calităţile acestui mare sportiv.” De asemenea, ziarul mai adăuga că Pavlovici avea un reflex „de Tarzan”.

În sezonul 1934-1935 Ripensia a ajuns până în finala Cupei României. A eliminat pe rând echipele A.C.F.R. Braşov (4-1), Universitatea Cluj (2-1), C.A.O. Oradea (2-1) şi Venus Bucureşti (4-2). Finala cu C.F.R. Bucureşti a fost pierdută în prelungiri cu 6-5 (goluri ale lui Schwartz 2, Ciolac, Dobay şi Zombory de la 11 m). Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Lazăr – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

În paralel au fost continuate şi disputele internaţionale. La 1 mai 1935 Ripensia era învinsă la Bucureşti de Beogradski, după ce la pauză fusese 1-1. La jocul desfăşurat pe o ploaie torenţială pe arena „Venus” au asistat 10.000 de spectatori. A lipsit Ciolac. La 15 mai, în nocturnă tot pe „Venus”, Ripensia a învins pe F.C. Wien cu 5-2, când cvintetul ofensiv Bindea-Beke-Ciolac-Schwartz-Dobay a dat dovadă de o mare poftă de gol. În luna august, la Timişoara, 5.000 de spectatori aplaudau victoria cu 4-2 (2-2) în faţa Admirei, prin golurile lui Dobay, Ciolac, Beke şi Schwartz. La 19 august a avut loc la Bucureşti amicalul cu Austria Viena (3-3), meci rămas celebru în urma unei faze relatate din nou de Cibi Braun:

„Crezi că poţi să-ţi stăpâneşti telegarii nervilor atât de uşor? Sindelar, cât era el de formidabil, maestru inegalabil al balonului rotund, strateg fin şi executant impecabil al fentelor, a uitat de toate aceste «grade» şi i-a ars un picior arbitrului Denis Xifando în partea cea mai… moale.

Lucrurile s-au petrecut pe «Venus», la jocul Ripensia – F.C. Austria. Vienezii veniseră cu «tacâmul complet» (adică cu Hiden, Sesta, Sindelar etc.), dar timişorenii le-au făcut multe clipe grele… Şi-apoi, colac peste pupăză, se mai întâmplă una grozavă. Xifando acordă un «11» Ripensiei. În poartă apăra Pavlovici, iar Zombory – specialistul loviturilor de acest soi – sta rezervă pe tuşă. Când a văzut însă că s-a dat «11 metri», Zombory s-a sculat, a intrat în teren, a bătut lovitura, a marcat şi apoi s-a dus calm şi s-a reaşezat pe bancă. Faptul trecuse neobservat. Dar, după câteva minute, Xifando mai acordă un «11 metri». Scena se repetă, dar de această dată Sindelar aleargă la arbitru:

– Sunt 12 oameni în teren!

Nu ştiu ce i-a răspuns Denis Xifando, dar Sindelar şi-a concretizat replica prin acel picior celebru, aplicat cu precizie şi măiestrie drept în spatele arbitrului.

Amatorii de glume i-au sugerat arbitrului Denis Xifando să cedeze pantalonii cu pricina unui muzeu, iar în inscripţia lămuritoare să se scrie: «Aceşti pantaloni poartă ‘viza’ celebrului fotbalist Sindelar!»”

În urma acestui scandal, Sindelar, care a fost eliminat de pe teren, avea să fie mustrat de Federaţia vieneză de fotbal.

În 1935-1936 Ripensia a câştigat şi campionatul şi cupa, acesta fiind singurul an din istoria fotbalului timişorean când ambele trofee supreme ale fotbalului românesc au fost câştigate de sportivii din oraşul de pe Bega. Turul campionatului a avut o situaţie destul de neclară. Lupta se dădea între cinci echipe, despărţite la finalul turului de numai două puncte. Ripensia a terminat turul pe locul 3, cu un punct mai puţin decât liderul C.A.O. În retur Ripensia a pierdut doar 3 jocuri din 11, câştigându-le pe celelalte. În această ediţie ea şi-a luat revanşa în faţa Chinezului pentru înfrângerile din campionatul anterior. La 23 septembrie 1935 Ripensia a învins Chinezul cu 6-1 (2-1), iar la 23 aprilie 1936 cu 3-2 (3-1). În partida din primăvară au evoluat: Pavlovici – Bürger, Agner – Gáll, Kotormany, Hoksary – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay. În aceste două meciuri au marcat Schwartz (3), Chiroiu (2), Dobay (2), Ciolac şi Bindea. În tur s-au mai înregistrat rezultate precum: Ripensia – C.A.O. Oradea 5-1, Gloria Arad – Ripensia 4-1, Juventus – Ripensia 1-1, iar în retur A.M.E.F.A. Arad – Ripensia 1-0, Ripensia – Universitatea Cluj 5-2 sau Ripensia – Crişana Oradea 4-1. În clasamentul final, Ripensia avea 30 de puncte, urmată de A.M.E.F.A. Arad cu 28, Juventus, C.A.O. Oradea şi Venus cu câte 24.

În Cupa României a eliminat pe C.F.R. Bucureşti cu 3-2, pe Crişana Oradea cu 8-3, pe Minerul la Lupeni cu 9-2, pe Universitatea Cluj cu 4-2, iar în finală la Bucureşti pe Unirea Tricolor cu 5-1 (1-0). În cele cinci meciuri Ripensia a înscris 29 de goluri. În finală au marcat Ciolac (2), Schwartz (2) şi Dobay. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Hoksary – Chiroiu, Kotormany, Lakatos – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

La 10 februarie 1936 Ripensia a învins-o din nou pe Z.A.K. Subotica cu 7-1. La 15 aprilie, la Bucureşti, într-un joc de mare luptă, a învins-o cu 1-o pe Slavia Praga, la care evoluau portarul Plánička, fundaşul Dencik, mijlocaşul Krcil şi atacanţii Fiala, Brade, Puc sau Kopecky. La 3 iunie, tot la Bucureşti, era pierdut cu 1-2 meciul cu F.C. Liverpool, după ce Dobay a deschis scorul. Şi tot acolo, la 16 august, în faţa a 18.000 de spectatori, a învins-o pe Ferencvaros, campioana Ungariei în 1935, cu 3-0, deşi la aceasta jucau Toldi, Kiss, Tänzer, Sarossy sau Lazar. Obosiţi, la 26 august timişorenii cedau cu 1-7 în faţa Admirei, cea mai severă înfrângere din istoria echipei.

În 1936-1937 Ripensia a terminat campionatul doar pe locul 3, pierzând şi finala cupei. Numai Dobay a câştigat pentru a patra oară titlul de golgeter. În tur au fost scoruri precum: 4-0 cu Universitatea Cluj, 5-3 cu Chinezul, 5-3 cu Victoria Cluj, 2-0 cu Venus, 5-0 cu Unirea Tricolor, 6-2 cu Juventus. Returul a fost mai slab: 1-3 (0-0) cu A.M.E.F.A. Arad, 2-3 (2-3) cu Unirea Tricolor, 1-2 (0-0) cu Juventus, 1-2 (1-0) cu Universitatea Cluj. În clasamentul final, Venus avea 32 de puncte, Rapid 30 şi Ripensia 27. La victoria cu 2-0 din retur cu Crişana Oradea, prin golurile lui Dobay şi Zombory din 11 m, au evoluat: Zombory – Bürger, Hoksary – Lazăr, Deheleanu, Chiroiu – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

În Cupa României, după 2-1 (1-1) la Timişoara cu Olimpia C.F.R. Satu Mare, 1-0 cu Unirea Tricolor, 1-0 la Timişoara cu Universitatea Cluj şi 5-2 tot acasă cu Juventus, finala a fost pierdută în faţa Rapidului, după 1-1 la pauză (gol Dobay), cu 5-1. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Agner – Lazăr, Kotormany, Deheleanu – Bindea, Oprean, Ciolac, Schwartz, Dobay.

După încheierea sezonului de toamnă 1936, Ripensia a efectuat un turneu în Iugoslavia. După un 5-0 cu Z.A.K. Subotica, prin golurile lui Dobay (3), Schwartz şi Bindea, la 1 decembrie ea a întrecut pe S.K. Bata Borowa cu 4-2, iar la 5 şi 6 decembrie a fost învinsă cu 0-3 şi 1-3 de H.A.S.K. Zagreb, cea mai puternică echipă iugoslavă din acel moment. În 1937 a fost adus un nou antrenor, Heinlein, cu care a urmat o ultimă perioadă glorioasă. Cum scria Ioan Chirilă, Ripensia, „micul Wunderteam al anilor ’30”, va continua să fie cap de afiş până spre 1938, cu pragmatismul „semiprofesioniştilor” săi. Au fost obţinute victorii prestigioase cu First Viena (4-2, goluri Dobay 2, Sepi şi Schwartz), 2-1 (0-0) la Bucureşti cu Leicester City, în ciuda tehnicităţii superioare de care a dat dovadă aceasta, iar la 15 august 1937 un 2-0 (1-0) cu F.C. Hungaria tot la Bucureşti (la aceasta evoluau Csek, Titkos, Turay şi portarul Szabo). 10.000 de spectatori au fost prezenţi pe stadionul „Venus”. Graţian Sepi a jucat la Ripensia până în 1939. După meciul Elveţia-România de la Berna din 29 octombrie 1933 (2-2), ziariştii elveţieni l-au denumit „Tancul din Balcani” pentru pătrunderile sale rapide şi irezistibile. A jucat în naţională de 23 de ori, înscriind 15 goluri.

Ultimul succes notabil al Ripensiei a fost câştigarea campionatului 1937-1938. Atunci Divizia A s-a desfăşurat din nou pe două grupe, Ripensia evoluând în seria a II-a. Principala contracandidată aici era Venus Bucureşti. După terminarea turului, Venusul avea trei puncte avans, deoarece Ripensia a pierdut la Vulturii Textila Lugoj (2-3) şi Venus (1-6). În retur însă le-a învins cu 3-1, respectiv 1-0. Meciul Ripensia – Venus a şi decis de altfel locul 1. A marcat Oprean. Cei mai buni jucători au fost Pavlovici, Kotormany şi Bindea. Ripensia a câştigat prin urmare campionatul cu un punct avans. În retur a pierdut un singur meci. S-au evidenţiat Marksteiner, Oprean, Gáll şi Regdon. În tur Bindea a marcat 11 goluri, iar Marksteiner 9. În clasamentul final al seriei, Ripensia avea 30 de puncte, Venus 29, iar Gloria Arad 24. În august s-au jucat două meciuri pentru câştigarea titlului de campioană naţională. La Bucureşti, Ripensia a învins Rapidul cu 2-0, iar la Timişoara tot cu 2-0, prin golurile lui Oprean şi Bindea. În schimb, Cupa României a fost părăsită încă din 16-imi, după 1-5 cu Juventus la Bucureşti. În acel an, C.A.M. Timişoara a ajuns până în finală, fiind întrecută greu de Rapid Bucureşti cu 3-2.

În toamna lui 1937, Ripensia pierdea tot la Bucureşti amicalul cu Admira Viena cu 5-3 (3-1) şi pe cel cu F.C. Austria Viena cu 4-2. În schimb, în octombrie, la Timişoara, era învinsă Ujpest Budapesta cu 4-1 (0-1) în faţa a 6.000 de spectatori, prin reuşitele lui Bindea (2), Dobay şi Schwartz. Tot la Timişoara, First Viena câştiga cu 3-2, pentru gazde înscriind Marksteiner şi Bindea. În 1938 se remiza la Timişoara cu A.S. Roma (2-2), ocazie cu care s-au remarcat Dobay şi Bürger.

O mare performanţă a fost izbutită prin eliminarea lui F.C. Milano din Cupa Europei Centrale intercluburi. La 21 iunie 1938, pe stadionul „Venus” din Bucureşti, Ripensia a învins cu 3-0 (3-0), prin golurile lui Marksteiner (2) şi Dobay. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Chiroiu – Nagy, Kotormany, Deheleanu – Bindea, Beke, Marksteiner, Ciolac, Dobay. În retur, la 3 iulie, Bindea deschidea scorul la Milano în primele minute de joc. Gazdele au câştigat cu 3-1, însă Ripensia s-a calificat. A urmat dubla cu Ferencvaros Budapesta. La 10 iulie pe „Venus” aceasta a învins cu 5-4 (3-3), toate golurile învinşilor fiind înscrise de Bindea. Pavlovici a avut în schimb o zi neagră. În retur, maghiarii au câştigat cu 4-1 (2-0). După terminarea partidei, Bindea a fost bătut de câţiva jucători ai gazdelor. Au fost făcute reclamaţii la F.I.F.A., ameninţări prin presă, însă curând ecourile s-au stins şi competiţia a continuat fără echipele româneşti.

În 1938-1939 turul campionatului a fost încheiat pe locul 2. În retur însă, Ripensia a pierdut cinci meciuri, în timp ce Venus a pierdut unul singur în întregul campionat. Ripensia a terminat pe 2, însă la 9 puncte de lider. Cu 53 de goluri marcate, a fost cea mai eficace formaţie. Adalbert Marksteiner a înscris de 19 ori, devenind golgeter al Diviziei A. Au mai marcat Bindea, Ciolac, Sepi II şi Dobay. Foarte bine au evoluat în acest campionat mijlocaşii Nagy şi Gáll, în special primul dovedindu-se un half de mare clasă.

În tur cea mai frumoasă victorie a fost cea obţinută în etapa a doua, 5-0 cu Tricolor Ploieşti (au marcat Bindea 2, Marksteiner 2 şi Dobay). Alte rezultate din tur: 0-3 cu F.C. Carpaţi Baia Mare, 3-2 cu Gloria Arad, 1-1 cu Venus, 4-3 cu Victoria Cluj, 2-1 cu Rapid Bucureşti. În retur a fost luată revanşa în faţa lui Carpaţi Baia Mare cu 4-1 (2-0), prin golurile lui Ciolac şi Marksteiner (câte 2), în cadrul ultimei etape. Tot în retur: 4-1 (1-1) cu Victoria Cluj, 1-2 (1-0) cu Gloria Arad, 2-1 (1-1) cu Rapid la Bucureşti. În clasamentul final, Venus a adunat 35 de puncte, Ripensia 26 şi A.M.E.F.A. Arad 25.

Marksteiner a fost principalul realizator al echipei în ultimii patru ani dinaintea războiului. Colegul său de echipă Rudolf Bürger avea să spună: „După ce a sosit la Timişoara dintr-o echipă arădeană necunoscută, mulţi au privit cu neîncredere jocul lui. Însă când a început să marce goluri în serie, unele mai frumoase decât celelalte, s-a schimbat atitudinea echipei faţă de el. Mi-a plăcut seriozitatea lui, atât pe teren cât şi în viaţa particulară. A fost un bun coleg de echipă, cu care ne-am înţeles foarte bine.” După meciul cu Carpaţi Baia Mare (4-1) din 18 iunie 1939, ziarul Sport şi critică scria că Marksteiner, autor a două goluri, este un realizator ideal. Înscrisese tot două goluri şi lui F.C. Milano. A fost de două ori selecţionat în naţionala ţării.

În Cupa României, din nou, Ripensia a fost eliminată încă din 16-imi, 1-3 cu Rapid Bucureşti. Iar în turneul pascal de la Bucureşti din primăvara lui 1939, Ripensia a pierdut cu 1-2 în faţa Venusului şi a învins cu 5-3 pe Rapid.

În 1939-1940, randamentul Ripensiei în campionat a fost de numai 50% (22 de puncte obţinute din 44 posibile). A terminat pe locul 6, cel mai slab reuşit în Divizia A în istoria clubului de până atunci. Chiar şi nou promovata C.A.M. Timişoara a încheiat campionatul cu un punct mai mult. În întâlnirile directe s-au consemnat două egalităţi: 1-1 şi 2-2. În primul joc a marcat Marksteiner, iar în al doilea Marksteiner şi Simatoc. În partida din tur au jucat: Pavlovici – Kungl, Dobay – Simatoc, Kotormany, Nagy – Haas, Oprean, Marksteiner, Jifcovici, Tänzer. S-au evidenţiat Pavlovici, Nagy, Simatoc, Kotormany, Marksteiner, Jifcovici şi Tänzer. Bindea juca acum la C.A.M.T., dând un interes sporit jocurilor directe. În prima etapă, la 27 august 1939, Ripensia învinsese cu 3-0 (2-0) pe Juventus, prin golurile lui Mioc, Jifcovici şi Ciolac. Au jucat atunci: Pavlovici – Oprean, Regdon – Simatoc, Kotormany, Lazăr – Beke, Andreescu, Mioc, Jifcovici, Ciolac. Tot în tur, la Timişoara a fost învins şi Venus cu 2-1 (goluri ale lui Haas), alte rezultate fiind: Ripensia – U.D. Reşiţa 4-4, Ripensia – Gloria C.F.R. Galaţi 2-0, Unirea Tricolor – Ripensia 1-0, Rapid – Ripensia 3-2. În retur: Juventus – Ripensia 5-1, apoi 0-1 cu Gloria C.F.R. Galaţi şi 0-3 cu U.D. Reşiţa, rezultate care au îndepărtat echipa de fruntea clasamentului. Ripensia totaliza cu nouă puncte mai puţin decât campioana Venus Bucureşti. Nici în cupă nu a trecut de 16-imi.

Ediţia 1940-1941 a fost prima de după 1932 când Timişoara a avut o singură echipă în Divizia A, C.A.M.T. fiind nevoită să se retragă. Ripensia a început foarte bine campionatul. În etapa a V-a, după 4-1 (2-0) cu F.C. Brăila, ea a ajuns chiar în fruntea clasamentului, fără nicio înfrângere. Au urmat însă rezultate mai slabe: 2-2 cu U.D. Reşiţa, 2-3 cu Mica Brad, 1-3 cu Sportul Studenţesc, iar în etapa a X-a 2-2 cu F.C. Ploieşti în deplasare, coborând pe locul 4. Între timp fusese obţinut un singur succes, 3-1 cu Universitatea Cluj la Sibiu. Returul a fost mai bun, terminând campionatul pe locul 3. În jocul cu U.D. Reşiţa din etapa a şasea au evoluat: Pavlovici – Oprean, Felecan – Kovacs, Kotormany, Simatoc – Vodă, Jifcovici, Marksteiner, Andreescu, Bindea. Golurile le-au marcat Bindea (care revenise la Ripensia) şi Simatoc. În clasament, Unirea Tricolor aduna 38 de puncte, Rapid 35, iar Ripensia 32. Cupa a fost părăsită din 16-imi.

La 6 iulie 1941 s-a sărbătorit jubileul de zece ani de la înfiinţarea echipei Ripensia, cel mai important eveniment sportiv al anului. Pe arena „Electrica” a fost organizat un meci între Ripensia din 1931 şi cea din 1941, arbitrat de A. Chiciura. Scorul final a fost 5-5. Pentru Ripensia din 1941 au marcat Kovacs I (4 goluri) şi Kovacs II (un gol), iar pentru Ripensia 1931: Sepi II (2 goluri), Tabacu, Bindea şi Ciolac. Foarte important a fost în toată perioada existenţei Ripensiei aportul publicului. Dragostea acestuia pentru echipă a determinat sporirea elanului acsteia şi a performanţelor sale. A fost o sudare sufletească între marea masă a suporterilor şi club, făcându-l să fie temut de toţi adversarii. Ziarul Ecoul scria despre jubileul amintit: „Să sperăm că şi tânăra Ripensia va reuşi să ocupe primul loc în cadrul Diviziei Naţionale şi va purta la fel peste hotare mândria sportului românesc.”

Dar din cauza izbucnirii războiului mondial, campionatul a fost întrerupt câţiva ani. S-au mai disputat două ediţii ale Cupei României, însă noua generaţie a Ripensiei nu a mai reuşit performanţe notabile. De exemplu, la 14 septembrie 1941, în „Cupa de război”, Ripensia a pierdut 2-4 cu Electrica Timişoara. Din vechea gardă mai evoluau numai Beke, Kotormany şi Bindea, înconjuraţi de jucători tineri, de perspectivă. La începutul anului 1942, într-o frumoasă duminică, jucătorii glorioasei Ripensii de odinioară (Pavlovici, Bürger, Kotormany, Deheleanu, Bindea, Beke, Schwartz, Dobay etc.) au susţinut un nou meci jubiliar, trezind amintiri deosebite suporterilor. Acum echipa se afla într-un mare declin, deţinând „lanterna roşie” în seria I a „Cupei de război”.

După război, autorităţile comuniste au lovit dur clubul Ripensia, ai cărui jucători s-au împrăştiat pe la alte echipe. Problemele financiare, organizarea comunistă în domeniul sportiv şi unele acţiuni „ascunse” au afectat din plin echipa. La campionatul orăşenesc disputat în 1946 ea nici nu a participat, deşi erau opt echipe în prima categorie şi zece în a doua. La deschiderea primului campionat postbelic, Timişoara a primit un singur loc în Divizia A, ocupat de echipa C.F.R. În 1946-1947 Ripensia nu a jucat nici în Divizia B. Ea a câştigat seria a V-a B a Diviziei C, pierzând numai şase puncte în 18 întâlniri şi promovând în B. S-a clasat cu un punct înaintea echipei I.L.S.A. Timişoara, care i-a fost cel mai puternic adversar. În partida directă din tur, încheiată 1-1, pentru Ripensia au jucat: Heius – Rozga, Berindean – Gáll, Kozma, Gergely – Cumpănaş, Kobilansky, Lazăr, Pantea, Oprean. Ripensia a adunat 30 de puncte, iar I.L.S.A. 29.

În 1947-1948 Ripensia a terminat pe locul 8 în Divizia B, seria a III-a, cu 28 de puncte în 28 de jocuri. Nu a obţinut dreptul de a evolua în ediţia următoare a Diviziei B, care cuprindea două serii de câte 14 echipe. În tur Ripensia a fost învinsă de Electrica Timişoara cu 1-0, câştigând în retur cu 3-1. Atunci au jucat: Zarici – Rozga, Toth – Ferenczi II, Kozma, Gergely – Jurca I, Thierjung, Ciobanu, Jurca II, Roşu. Golurile le-au marcat Roşu (2) şi Jurca II. Thierjung fusese în 1937-1938 golgeterul României cu 22 de goluri, dintre care şase în jocul Chinezul Timişoara – C.A.O. Oradea 7-3 din 26 septembrie 1937. La Ripensia a evoluat în 1947-1948.

În vara anului 1948, Ripensia şi-a înscris numele pentru ultima oară în cartea de aur a fotbalului românesc, formaţia sa de juniori cucerind titlul de campioană naţională. Ea a realizat rezultatele: 7-1 cu C.S.M. Lugoj, 2-1 cu Stăruinţa Oradea, 4-0 cu I.T. Arad, iar în finală 5-2 cu U.M. Concordia Ploieşti, când au jucat: Craşovan II – Laza, Roman, Vulcănescu – Lazici, Ertl – Craşovan I, Bucurescu, Nicolin, Florescu, Glisici. În felul acesta, faimosul club Ripensia era eliminat din fotbalul românesc, însă amintirea sa avea să rămână neştearsă în memoria iubitorilor de sport din Timişoara şi din întreaga ţară. Nemaiavând suportul nimănui, Ripensia a dispărut, fuzionând cu Electrica Timişoara, denumită astfel după stadionul pe care a evoluat, şi pe care ulterior avea să joace echipa U.M.T.

Bibliografie:

Iosif  Dudaş, Timişoara, leagănul fotbalului românesc, 1971; Mihai Flamaropol, Fotbal – cadran românesc, Bucureşti, 1986; http://ro.wikipedia.org/wiki/Ripensia_Timi%C8%99oara; Ioan Chirilă, Zile şi nopţi pe stadion, Bucureşti, 1986; Almanahul Sportul, Bucureşti, 1971.