Arhivă pentru noiembrie 9th, 2012

Mircea Rusnac – Academicianul Dinu C. Giurescu faţă cu regionalizarea României

9 noiembrie 2012

De o bună bucată de vreme, academicianul Dinu C. Giurescu a devenit o prezenţă obişnuită la dezbaterile privind viitoarea regionalizare a ţării. Cu mult elan patriotic, venerabilul istoric ia de fiecare dată atitudine fermă împotriva acesteia, prezentată ca un mare pericol pentru viitorul României şi al locuitorilor ei. În concepţia domniei sale, ca şi în cea a multor conaţionali, regionalizarea este acelaşi lucru cu federalizarea, cu dezmembrarea ţării şi cu distrugerea naţiunii române. Întotdeauna, la mijloc trebuie să fie serviciile maghiare şi alţi duşmani interni şi externi. Există, practic, o vastă conspiraţie mondială menită să distrugă statul şi poporul român, care încă, din motive necunoscute, nu a izbutit acest lucru, deşi îl urzeşte de câteva decenii. În genere, tot ce este câtuşi de puţin diferit de organizarea actuală în judeţe este pasibil de asemenea etichetări.

Multă vreme am fost tentaţi să îl credităm pe Dinu C. Giurescu cu faptul că, dincolo de aberaţiile proferate, este totuşi de bună credinţă. Adică, întocmai ca şi alţi români la fel de puţin informaţi, chiar crede aceste lucruri. Recent am obţinut însă dovada că nu este deloc aşa.

În anul 2000 a apărut la Editura All un foarte frumos volum de Amintiri ale lui Constantin C. Giurescu, tatăl lui Dinu C. Giurescu. Ediţia fiind postumă, a fost îngrijită şi prefaţată de fiul marelui savant, unul dintre cei mai buni istorici pe care i-a avut România. Prima parte a Amintirilor, mergând până în 1938, mai apăruse în 1976, când autorul încă trăia. Partea a doua, neterminată, acoperind anii 1939-1940, vedea atunci, în 2000, pentru prima dată lumina tiparului, sub atenta îngrijire a academicianului Dinu C. Giurescu.

Ce citim în această parte inedită, mai precis la paginile 271-273 ale lucrării amintite? Faptul că şi în 1938, ca şi astăzi, se punea problema regionalizării României. Ea s-a şi realizat, doar că cele 10 regiuni constituite atunci au fost denumite ţinuturi. Era şi aceea o acţiune de dezmembrare a ţării? Constantin C. Giurescu era departe de această părere. Iată, pentru edificare, textul integral al prezentării făcute acelei regionalizări, rămas în manuscris până în 2000, când Dinu C. Giurescu l-a publicat pe bună dreptate:

„La 14 august 1938, zi aniversară a legii rurale de sub Cuza Vodă, când au fost împroprietăriţi ţăranii şi s-a desfiinţat boierescul, a apărut decretul-lege referitor la noua organizare administrativă a ţării. Se înfiinţau anume zece diviziuni teritoriale numite ţinuturi, fiecare cuprinzând mai multe judeţe şi conduse de către un rezident regal, echivalent cu subsecretarul de stat. Cel mai mic ţinut era acela al Sucevei, cu 17.070 de kilometri pătraţi, cel mai mare Argeş – numit ulterior Bucegi – cu 40.879. Ţinutul Dunărea – apoi Dunărea de Jos – avea 37.958 de kilometri pătraţi, al doilea ca mărime, şi cuprindea zece judeţe; capitala era la Galaţi. Hotarele ţinuturilor încălcau hotarele vechilor provincii. Astfel, ţinutul Argeş se întindea şi în Transilvania, incluzând judeţele Braşov şi Trei Scaune, ţinutul Timiş cuprindea şi judeţul Arad, la nord de râul Mureş, precum şi jumătatea de vest a judeţului Alba. Ţinutul Dunărea cuprindea două judeţe din Muntenia, anume Brăila şi Râmnicu Sărat, cinci din Moldova, adică Putna, Tecuci, Covurlui, Tutova şi Fălciu, două din Basarabia: Cahul şi Ismail, şi un judeţ din Dobrogea: Tulcea. Ţinuturile Prut şi Suceava se întindeau de la Carpaţi până la Nistru. Cel dintâi cuprindea judeţele Bacău, Neamţ, Baia, Roman, Vaslui, Iaşi, Botoşani, Bălţi şi Soroca, cel de-al doilea judeţele Câmpulung, Suceava, Rădăuţi, Storojineţ, Dorohoi, Cernăuţi şi Hotin. Ţinutul Mării, pe lângă judeţele Constanţa, Caliacra şi Durostor, intra şi în Muntenia, cuprinzând judeţul Ialomiţa, iar ţinutul Olt, în afară de cele cinci judeţe din Oltenia, cuprindea şi judeţul Olt din Muntenia.

Instituirea ţinuturilor, ca unităţi mari administrative, a rezultat din nevoia descentralizării. Se ajunsese, în vechiul regim administrativ, că pentru chestiuni mărunte, de resort local, locuitorii din sate şi oraşe îndepărtate trebuiau să vină în capitală. Şi în trecut se propusese înfiinţarea de formaţii administrative mari, cuprinzând mai multe judeţe: ne referim anume la aşa-zisele «gubernii» ale lui Petre Carp, dar nu se trecuse la înfăptuire. De data aceasta, din iniţiativa lui Armand Călinescu, se înfiinţează ţinuturile. Rezidenţii puteau rezolva o serie întreagă de probleme pe temeiul delegaţiilor primite de la titularii departamentelor. În fruntea judeţelor fură numiţi ca prefecţi colonei din armata activă, iar în fruntea oraşelor, personalităţi civile cunoscute ca buni gospodari. Situaţia oraşelor lăsa de dorit din cauza instabilităţii consiliilor comunale şi a primarilor. Nu exista continuitate în lucrările edilitare. Aşa se face că în 1938, înainte de noua lege administrativă, Armand Călinescu putea afirma în scris, sub proprie iscălitură: «Se ştie oare că în România, din 175 de oraşe, 114 nu au încă lucrări de canalizare? Se ştie că, din 175 de oraşe, 108 nu au încă alimentarea cu apă potabilă? Se ştie că un sfert din oraşele ţării nu au încă lumină electrică?» De aceea, noua lege administrativă prevede gruparea tuturor serviciilor municipale: apă, lumină, transportul în comun etc. «într-o administraţie separată, cu un buget special, ale cărei venituri rămân afectate exclusiv întreţinerii şi investiţiilor acestei administraţii. Întreprinderile vor fi obligate să întocmească programe de înzestrare şi ameliorare pe o perioadă determinată şi pe baza unor directive unitare de exploatare şi tarifare. Ele îşi vor constitui fonduri speciale pentru a-şi asigura amortizarea, înnoirea şi dezvoltarea.» Într-adevăr, începând cu această lege administrativă din 1938, gospodărirea oraşelor începu să progreseze, serviciile edilitare să se îmbunătăţească, atât cantitativ, cât şi calitativ.”

Şi aceasta nu este totul. Tatăl lui Dinu C. Giurescu a ocupat tocmai funcţia de REZIDENT REGAL al Ţinutului Dunărea de Jos, care cuprindea zece judeţe. Putem crede că marele istoric făcea acest lucru în dorinţa de a dezmembra România? A demonstrat în mod strălucit mai sus că nu. Sau acţiunea lui Carol II din 1938 era patriotică, iar cea din 2012 nu este? Când are dreptate academicianul Dinu C. Giurescu?

La fel ca şi atunci, şi acum se pune problema nevoii unei schimbări de viziune şi de politică a dezvoltării regionale. Judeţele create de Ceauşescu în 1968 sunt deja, de mult, depăşite de noile realităţi istorice. Nu putem persista la infinit cu susţinerea lor, întrucât tocmai istoria ne învaţă că nimic nu este veşnic. Iar faptul că, de pildă, covârşitoarea majoritate a bănăţenilor doresc, în mod normal, revenirea la regiunea lor, nu înseamnă că ei sunt, cu toţii, agenţii Budapestei, sau ai Belgradului, ai Bruxelles-ului, ai Angelei Merkel sau ai Mossad-ului. Înseamnă că ei, spre deosebire de mulţi alţii, au înţeles primii, la fel ca şi în 1989, că nu se mai poate continua în acest fel.

Reclame