Mircea Rusnac – Mânăstirile ortodoxe sârbeşti din Clisură şi Poliadia

Clisura este zona din sudul Banatului care se mărgineşte cu Dunărea, iar Poliadia se află pe cursul inferior al Nerei, acolo unde acest râu formează graniţa dintre Serbia şi România. Ambele sunt zone de veche locuire sârbească, fiind presărate cu aşezări ale acestei etnii bănăţene. Putem spune că cele mai vechi edificii sârbeşti de acolo şi practic inima regiunii sunt mânăstirile de la Baziaş, Zlatiţa şi Cusici, pe care le-am vizitat şi noi de curând. Din acest motiv, le vom prezenta cititorilor noştri.

Mânăstirea Baziaş. Fotografii de Gheorghe Popoviciu.

Mânăstirea Baziaş, aflată pe malul Dunării, este cea mai importantă dintre ele. La intrarea sa se găseşte o inscripţie pusă recent, cu următorul conţinut în limbile sârbă şi română: „Mânăstirea ortodoxă sârbă Înălţarea Domnului, lăcaşul Sfântului Sava, Baziaş, sec. XIII, 1225.” Aşadar, conform tradiţiei locului, ctitorul acestei mânăstiri ar fi însuşi Sfântul Sava Nemanjić, care s-ar fi oprit acolo din cauza unei furtuni pe Dunăre declanşate de vântul Coşava (detalii pe Banaterra). Oricum, întemeierea lăcaşului este plasată cu probabilitate în secolele XIV-XV, iar cei care au susţinut ridicarea de mânăstiri pe malul stâng al Dunării, la Baziaş, Cusici şi Zlatiţa, au fost despoţii sârbi. În 1581 mânăstirea Baziaş era funcţională. (I.D. Suciu, Monografia mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 99.) Un manuscris slavon existent acum la Biblioteca Academiei din Belgrad, datând din anii 1652-1654, se aflase şi el acolo. (Ibidem, p. 102.)

Iniţial, această veche mânăstire a fost construită din nuiele împletite, apoi din bârne. Ea a fost de-a lungul timpului adesea incendiată, însă de fiecare dată reconstruită. După cum s-a văzut, a continuat să fiinţeze chiar şi în perioada stăpânirii turceşti asupra Banatului, între 1552-1718. Mai bine avea să fie întreţinută în secolul al XIX-lea. În 1805 a fost ridicat un conac din piatră, iar în 1855 mânăstirea a fost reparată cu ajutorul călugărilor veniţi de la Zlatiţa. În 1860 ea a fost pictată în interior de Živko Petrović şi de fiul său Dimitrije, cu ajutorul zugravului Moritz Brayer. În 1868-1872 au fost efectuate şi alte reparaţii.

Secolul al XX-lea a fost mult mai agitat. În cele două războaie mondiale, mânăstirea Baziaş a fost lovită cu tunurile de către marina germană de pe Dunăre. După 1919, cele trei mânăstiri sârbeşti au ajuns pe teritoriul României, în proximitatea noii frontiere. În primii ani, cea de la Baziaş a fost afiliată Zlatiţei, iar în 1934 nu mai avea niciun călugăr. Deşi a fost din nou reparată în 1936, avea să fie abandonată în perioada comunistă, până în 1980, când a fost iarăşi supusă restaurării. După aceea, s-a permis desfăşurarea acolo a unor slujbe religioase, care se bucurau de participarea a mii de credincioşi.

Acum, clădirea se prezintă bine, fiind întreţinută prin grija Serbiei, însă a rămas din păcate din nou fără slujitori. După spusele localnicilor, acolo stătuse un timp un călugăr venit din Kosovo, însă acesta a plecat şi momentan nu i-a luat nimeni locul.

Mânăstirea Zlatiţa

Mânăstirea Zlatiţa, aflată în apropierea Nerei, este dedicată şi ea Sfântului Sava, fiind întemeiată după tradiţie tot în anul 1225. Oricum, şi specialiştii români consideră că toate aceste trei mânăstiri datează din secolele XIV-XV, însă pot fi chiar mai vechi. (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1992, p. 333.) Mânăstirea de la Zlatiţa exista şi ea înaintea instaurării stăpânirii turceşti din 1552, fiind distrusă de turci după ocuparea Banatului. (I.D. Suciu, op. cit., p. 72.) Lângă mânăstirea actuală se văd şi acum ruinele lăcaşului medieval. Nici perioada austriacă nu a fost foarte liniştită. Clădirea actuală a fost construită în perioada 1760-1772, iar în 1775 mânăstirile Baziaş şi Cusici au devenit filii ale Zlatiţei. Dar în 1788 mânăstirea de la Zlatiţa a fost iarăşi incendiată de turci în timpul războiului cu austriecii, iar în 1848 de honvezii maghiari, ca represalii faţă de unele distrugeri comise în alte locuri de armata revoluţionară sârbească. Cu acest ultim prilej, cei cinci călugări ai mânăstirii au fost nevoiţi să se refugieze la Baziaş, unde au rămas până în 1860. În acel interval, după cum am arătat, ei au contribuit la repararea mânăstirii de acolo. Mânăstirea Zlatiţa a fost şi ea renovată atât în secolul al XIX-lea, cât şi în 1934. În perioada comunistă, fiind situată practic chiar la graniţă, nu a mai putut fi întreţinută.

Acum este începută o restaurare, în special a interiorului şi a faţadei, din partea Serbiei, însă starea generală a clădirii este destul de rea. Nici ţipenie de călugăr nu am văzut pe acolo. În faţa mânăstirii se află îngropaţi câţiva foşti slujitori ai săi, având pietre funerare cu inscripţii slavone, în cea mai mare parte şterse de timp (am putut descifra doar un Jorgović). În spate, lângă fundaţiile vechiului aşezământ, curge un izvor cu debit bogat. Liniştea locului este tulburată doar de apariţia câte unui ATV al Poliţiei de frontieră.

Mânăstirea Cusici

Şi mânăstirea Cusici, aflată tot în apropierea Nerei, este considerată la fel o ctitorie a Sfântului Sava. Deşi aflată şi ea lângă satul Zlatiţa, este numită astfel după o localitate care acum se află în Banatul sârbesc. Frontiera desparte practic satul Cusici (Kusić) de mânăstirea cu acelaşi nume! În preajma ei a fost descoperită ceramică din secolele XIV-XV, iar construcţia vechii mânăstiri este datată tot din secolul al XV-lea. Un catastif de mile al mânăstirii Patriarhiei sârbeşti din Ipek (1666) amintea, între altele, mânăstirile Cusici şi Sângeorge. (I.D. Suciu, op. cit., p. 98.) Aceasta din urmă este tot o mânăstire sârbească, aflată în judeţul Timiş şi întemeiată în 1487. (Ibidem, p. 72.)

Mânăstirea de la Cusici deţine o necropolă din secolul al XVIII-lea. Ea a fost refăcută în 1930. Acum este din nou în curs de restaurare de către partea sârbă, prezentându-se mai rău decât cea de la Baziaş, dar mai bine decât cea de la Zlatiţa. Nici acolo nu am întâlnit vreun călugăr în acea duminică de 29 august 2010.

În final, ţinem să mulţumim din nou lui Gheorghe Popoviciu, care ne-a fost un foarte competent ghid şi îndrumător în vizitarea acestor frumoase mânăstiri sârbeşti din Banat. Ele constituie monumente istorice care au fost ţinute prea mult timp în umbră, din cauza condiţiilor geopolitice în care s-au aflat de-a lungul vremii. Acum, după aproape un secol de neplăceri, amplasarea lor în zona frontierei româno-sârbeşti le-ar putea aduce în sfârşit şi unele beneficii, ţinând cont de accentul care este pus pe acordurile şi proiectele transfrontaliere. Ele au răzbit prin atâtea veacuri de zbuciumată istorie, încât ar merita un viitor mai conform cu nevoile spirituale pentru care au fost construite.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: