A apărut acum câţiva ani o valoroasă lucrare dedicată de Helmut Kulhanek ilustratelor istorice reşiţene, apărute în intervalul 1898-1938.* Din ea aflăm, fireşte, numeroase elemente puţin cunoscute de noi, cei de astăzi.
Editorii mai importanţi ai primelor ilustrate reşiţene erau: Irene Boskowitz (Boskovitz), Lambert Braumüller, Fraţii Deutsch, Josef Funk, Sándor Klemensz, Anton (Antal) Neff, Karl (Károly) Neff, Otto Schwarz şi Adolf Weiss. (p. 13) Nu toţi aveau însă tipografii proprii, distribuind ilustrate comandate în alte localităţi, inclusiv Budapesta sau Viena. (Ibidem) După atâta timp, localizarea librăriilor acestora devine destul de dificilă, însă cu atât mai interesantă.
Irene Boskowitz avea o prăvălie unde vindea, printre altele, jucării şi ilustrate, vizavi de palatul Scheuchenstein, în a doua clădire mai jos de vechea primărie. Clădirea a fost demolată în anii 1970. (Ibidem) Papetăria lui Adolf Weiss se afla în clădirea devenită mai târziu, pentru câţiva ani, Căminul Muncitorilor, iar în anii 1960 sediul U.T.C., vizavi de Casa Pionierilor din aceeaşi perioadă. Era cu două clădiri mai jos de actualul sediu al Direcţiei Muncii. (p. 146) A fost demolată tot în anii 1970. (p. 13) Papetăria familiei Neff era într-o clădire de lângă Şcoala nr. 2 de mai târziu, fiind demolată încă în anii 1940, pentru a face loc blocului „6 Martie”. Neff avea şi o tipografie, peste drum, lângă Poşta veche, într-o clădire neetajată care mai există. Magazinul „Fraţii Deutsch” ocupa parterul clădirii Ortmayer, cu intrarea pe colţ, vizavi de Biserica romano-catolică. La începutul anilor 1950 acolo a fost amenajat un club al pionierilor pentru diferite activităţi în timpul liber. Clădirea a fost demolată când s-au construit Bluming-ul şi pasajul subteran. (Ibidem) Otto Schwarz era probabil urmaşul lui Josef Schwarz, care avea un magazin oblic vizavi de palatul Scheuchenstein, la aproximativ 100 m mai jos de primărie. (p. 147) Clădirea a fost şi ea demolată în anii 1950 pentru a se construi un nou laborator al uzinei. (p. 13-14) Între Biserica romano-catolică şi vechea poartă nr. 1 era un pavilion-chioşc, unde se găseau ziare, reviste şi ilustrate, pe lângă produse de tutungerie. (p. 14)
Cea mai veche dată de circulaţie a unei ilustrate reşiţene este 23 martie 1898, data fiind scrisă manual pe o litografie emisă de Adolf Weiss. (p. 14) Unele vechi imagini prezentau Teatrul „Apollo”, ulterior redenumit „Astra”, „Crăciun”, „Franzi” şi Cinematograful „Victoria”, demolat în anii 1970. (p. 15) Se afla peste drum de Biserica evanghelică.
O fotoilustrată prezintă vizita regelui Ferdinand, însoţit de un grup de persoane oficiale, la vechea Oţelărie. Lângă rege se afla dr. ing Adalbert Veith, cea mai ilustră personalitate din conducerea uzinelor reşiţene (august 1924). A fost o vizită regală la Reşiţa mai puţin cunoscută astăzi, faţă de cea din 8-12 iunie 1926, când regele a fost însoţit de regina Maria şi de principesa Elena. Vizita din 1924 a fost mai scurtă, fiind doar o etapă dintr-o călătorie prin Banat, pe traseul Arad-Timişoara-Caransebeş-Reşiţa. Regele a vizitat atunci şi Fabrica de locomotive nou construită. (p. 16)
Lui Adalbert Veith i-a fost consacrată o medalie omagială din bronz pentru 25 de ani de fructuoasă activitate, având pe avers portretul acestuia, semnătura şi intervalul 1900-1925, iar pe revers un oţelar pe fundalul furnalelor şi inscripţia: „Personalul Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa marelui său conducător în semn de omagiu şi de recunoştiinţă.” (Ibidem)
Două ilustrate cu tematică etnografică, mai rar întâlnită, prezintă: una emisă prin 1912 de Adolf Weiss, portul naţional din Reşiţa Română şi din împrejurimi, bogat ornamentat şi împodobit cu salbe din aur; alta emisă de Lambert Braumüller în 1910, un grup de tineri ţigani reşiţeni. (Ibidem)
Ilustratele emise după primul război mondial erau incomparabil mai puţin decorate şi inferioare din punct de vedere estetic celor anterioare, din perioada clasică. În epoca antebelică, cel mai activ editor reşiţean în privinţa modului de decorare a pieselor a fost detaşat Lambert Braumüller, însă iniţiatorul emisiunilor de cărţi poştale ilustrate a fost la Reşiţa Adolf Weiss. (Ibidem)
Un capitol interesant al vechilor piese reşiţene este cel constituit de ilustratele multiple. Conform lui Helmut Kulhanek: „Ilustratele multiple sunt piese speciale formate dintr-un lanţ continuu de imagini alăturate ale aceluiaşi motiv, clişeele fiind perfect îmbinate lateral, ceea ce permite realizarea unei vederi panoramice a peisajului fotografiat.” (Ibidem) O asemenea ilustrată a Reşiţei conţine nu mai puţin de şapte elemente verticale şi „este singurul exemplar de acest tip din întreaga lume întâlnit în peste două decenii de colecţionare.” (p. 17) Ea reprezintă o frumoasă privelişte luată de pe Dealul Crucii, fiind editată de Antal (Anton) Neff. „Puţine localităţi dispun de un loc atât de potrivit pentru imagini panoramice, cum este Dealul Crucii din Reşiţa, cu consecinţa că din niciun alt oraş bănăţean nu se cunosc atâtea ilustrate multiple ca în cazul Reşiţei.” (Ibidem) În total, autorul depistase 36 de asemenea piese, mai existând probabil şi altele. (p. 71) În plus: „O analiză comparativă dovedeşte fără dubiu că au existat colaborări şi schimburi de clişee între editorii reşiţeni”, cazul de exemplu al lui Josef Funk, Anton Neff şi Adolf Weiss. (p. 17)
Până la sfârşitul primului război mondial, la Reşiţa au activat editorii: Adolf Weiss, Lambert Braumüller, Karl şi Anton Neff, Irene Boskowitz, Josef Funk şi Karl Szabonáry. (p. 20) După primul război mondial, majoritatea acestora au dispărut, rămânând numai Adolf Weiss şi Anton Neff, cărora urmau să li se adauge Fraţii Deutsch şi Otto Schwarz. (p. 21)
Până la sfârşitul primului război mondial, majoritatea ilustratelor reşiţene aveau texte în limbile maghiară şi germană, uzuale pe atunci în localitate; unele, puţine, aveau numai text maghiar şi niciuna nu avea text românesc. (p. 22) O serie de ilustrate, comandate de editorul Adolf Weiss la o tipografie din Budapesta, avea o tematică foarte complexă, prezentând aspecte de pe tot teritoriul Societăţii St.E.G., inclusiv Bocşa, Ochiul Beiului, Valea Minişului, Comarnic etc. (p. 25)
Lambert Braumüller s-a născut la Vârşeţ la 25 februarie 1872, căsătorindu-se în 1896 cu Maria Mark din Bocşa-Neuwerk şi stabilindu-se ca şi comerciant la Reşiţa. (p. 28) El s-a remarcat adesea prin ilustrate ieşite din comun, unele dintre ele color, prezentând atât aspecte urbane şi industriale, cât şi peisaje, precum cele de pe Valea Domanului. (p. 29)
Karl Neff s-a născut în 1829 în Boemia şi a decedat la Reşiţa în 1909. Fiul său Anton s-a născut în 1865 la Reşiţa, unde a şi murit în 1940. Ei au fost personalităţi marcante ale oraşului, datorită activităţii comerciale şi a tipografiei proprii, în care executau comenzile cele mai variate. Karl Neff a editat prima sa serie de ilustrate reşiţene în septembrie 1899, la foarte puţin timp după editarea litografiilor de către Adolf Weiss. (p. 32) O piesă poartă chiar autograful lui Anton Neff. (Ibidem) El a preluat după 1905 editura de la tatăl său. (p. 34)
Un rol important în acele vremuri l-a avut preotul Ferdinand Szende, care din 1908 s-a angajat activ pentru construirea Bisericii evanghelice, inaugurată în 1910. La această biserică el avea să slujească până în 1959. (p. 39) Unele dintre imagini provin chiar din arhiva sa. În fine, editorul Karl Szabonáry era din Bocşa Germană, executând comenzi şi pentru comercianţi din alte localităţi, precum Reşiţa şi Văliug. (p. 41)
Cum arătam, după război numai doi dintre aceşti editori au reuşit să-şi continue activitatea în noile condiţii: Adolf Weiss, cu o singură serie, până prin 1926, şi Anton (Antal) Neff, cu un palmares impresionant, până prin 1930. Au apărut însă „Fraţii Deutsch” şi Otto Schwarz. (p. 46)
Prima serie emisă după război a fost în 1922-1923, prin Anton Neff, cărţile poştale ilustrate având acum texte româneşti şi purtând denumirea „Reciţa”. (p. 47) Altă serie a lui Neff a circulat în 1924-1926, tot cu titlul „Reciţa”, unele piese având text în limbile română şi germană. (p. 48) Tot în 1924-1926 a mai circulat o serie a lui Neff cu titlul „Reşiţa Montană” şi text român şi german. (Ibidem) În total, Neff a editat şase serii interbelice, pe lângă cele şapte antebelice. (p. 47)
Fraţii Deutsch şi-au început activitatea în anii 1920, deţinând cea mai mare librărie şi papetărie din oraş. În aceeaşi clădire aveau şi tipografie proprie. Primele lor ilustrate au circulat deja în 1922. Fiind evrei, au fost nevoiţi însă să îşi înceteze activitatea în preajma celui de-al doilea război mondial, sub regimul legionar. Până în acel moment, ei au editat cel puţin zece serii de ilustrate. (p. 51) Textele acestora erau, de asemenea, bilingve, româneşti şi germane. (Ibidem)
Otto Schwarz şi-a început activitatea în domeniu în 1927, cu ilustrate intitulate „Reciţa” şi cu texte bilingve. (p. 60) O serie din 1928 avea însă titlul „Reşiţa”. (p. 61) Ultima serie editată de el datează din anul 1930. (p. 63)
O serie anonimă de fotoilustrate prezenta construcţia, sfinţirea şi inaugurarea podului Stavila din 1931. Sfinţirea acestuia a avut loc la 29 decembrie 1931. (p. 64)
O ultimă serie prezenta Casa Muncitorească nou construită. Fotoilustratele acestei serii au fost distribuite contra unei donaţii băneşti, cu ocazia festivităţii de inaugurare a edficiului, la 23 februarie 1936. (p. 66)
În concluzie, se poate presupune că în total au apărut peste 1.000 de exemplare diferite de ilustrate reşiţene până la cel de-al doilea război mondial. (p. 69)
Ce mai putem afla din acestea? De pildă, o ilustrată din 1901 prezenta vila Schneider, aflată pe dealul opus haldinei de zgură. (p. 244) În apropierea furnalelor exista Strada Bessemer. (p. 267) Actualul muzeu al U.C.M.R. era vila şefului inspectoratului uzinei. (p. 297) O imagine din 1904 arată vila administratorului şef al uzinei. Pe locul ei a fost construită mai târziu vila cu actuala bibliotecă tehnică uzinală. (p. 299)
În 1912, lângă Biserica evanghelică se afla hotelul Kunz. (p. 308) Casa Jendl, acum demolată, avea să găzduiască mai târziu Şcoala de muzică, mai jos de catedrală. (p. 311) În 1928, liceul de piatră era încă în construcţie. (p. 398) Pe Strada Văliugului era un restaurant numit „Kakucsi”. (p. 406)
Ştrandul turistic a fost inaugurat la 2 iunie 1929, pe locul greblei principale care oprea lemnele transportate pe Bârzava prin plutire din pădurile Semenicului. (p. 430) Casa comunităţii germane se afla în perioada interbelică pe actuala Stradă Cloşca. (p. 439) O imagine prezintă înmormântarea preotului catolic Paul Fulda, care a trăit între 15 septembrie 1892 şi 6 august 1922. (p. 441)
Pe Strada Câlnicului nr. 57 era atelierul electromecanic al lui Ludovig Petraş. (p. 442) În 1930, Asociaţia sportivă de gimnastică a U.D.R.-ului avea un drapel verde şi o emblemă cu patru litere „F” simetrice, orizontal şi vertical, deviza Asociaţiei în limba germană fiind „Frisch, fromm, fröhlich , frei”, însemnând „Vioi, credincios, vesel, liber.” (p. 443)
Mai sus de Cinematograful „Apollo” era Banca franco-română, clădire care în anii 1960 a devenit magazin de piese auto. (p. 445) Ştrandul U.D.R. a fost amenajat încă în perioada St.E.G. (în 1918), din iniţiativa funcţionarului superior Koloman Richling. (p. 447) Pe locul vechii Străzi a Gării dintre Biserica romano-catolică şi gara uzinală s-a construit mai târziu Palatul C.F.U., clădirea înaltă a administraţiei uzinale. (p. 457)
Acestea sunt numai unele aspecte ale Reşiţei vechi desprinse din ilustratele aflate în cartea lui Helmut Kulhanek. Este clar că oricine poate găsi în paginile ei multe lucruri care să îl intereseze. Ea reprezintă o fericită reînviere a Reşiţei strămoşilor noştri, care în acea perioadă era la apogeul dezvoltării sale industriale şi care în aceste ilustrate, în consecinţă, îşi etala cele mai importante aspecte economice, urbanistice şi chiar turistice. Prin urmare, este o carte care a salvat multe lucruri ce puteau intra în uitare, fapt care, din fericire, nu mai are cum să se întâmple.
* Helmut Kulhanek, Cartofilie reşiţeană. Ilustrate istorice din patru decenii 1898-1938. Reschitz. Historische Ansichtskarten aus vier Jahrzehnten 1898-1938, Ed. Cosmopolitan Art, Timişoara, 2013, 464 p.
Istoria Banatului 