Archive for the ‘Evenimente’ Category

Mircea Rusnac – Mărturii ale trecutului din Banatul maghiar

19 august 2020

Multă vreme istoricii bănăţeni au avut o viziune incompletă, ei ocupându-se în special de trecutul acelei părţi a regiunii care din 1919 aparţine României şi neacoperind întregul teritoriu ancestral al Banatului. Prezentând recent atlasul cultural al Banatului sârbesc, am dorit să depăşim această lacună mai mult sau mai puţin voluntară sau chiar impusă de la centru, unde mult timp s-a dorit să avem o istorie „unică şi unitară”.

Mai există un mic colţ al Banatului, o sutime din suprafaţa acestuia, în cadrul Ungariei, la vărsarea Mureşului în Tisa. Am căutat să întregim moştenirea culturală a regiunii prin examinarea trecutului celor câteva localităţi bănăţene aflate în Ungaria şi o prezentăm în cele ce urmează.

Tiszasziget (fost Ószentiván): Biserica romano-catolică, construită în 1913-1914.

Újszentiván: Biserica romano-catolică Sfântul Ioan Botezătorul şi biserica ortodoxă sârbă Adormirea Maicii Domnului.

Szőreg (acum cartier al oraşului Szeged): Ruinele mânăstirii Sf. Filip din epoca regilor arpadieni, care exista deja în 1239. Personalităţi culturale: chimistul Beck Mihály şi istoricul literar Péter László.

Deszk: Castelul Gerliczy (1884) în stil eclectic-clasicist, înconjurat de un parc de 7 ha. Biserica romano-catolică (1904) în stil neogotic, cea mai ornată din regiunea Torontal. Biserica ortodoxă sârbă (1859) are un stil clasicist foarte rar folosit, cu iconostas eclectic.

Klárafalva: Mormântul unui călăreţ avar.

Kiszombor: Biserică circulară din epoca regilor arpadieni (secolul al XII-lea), cu picturi murale din secolele al XIV-lea şi al XVIII-lea. Conacul Rónay (1835), neoclasic. Castelul Rónay (1858).

Concluzionând, putem spune că întregul Banat istoric este la fel de bogat în monumente ale trecutului, pe care trebuie să le cunoaştem.

Mircea Rusnac – În Banat au fost şi colonişti irlandezi

6 iunie 2020

După 1718, Banatul, asemănat probabil de autorităţile imperiale austriece cu un contemporan Turn Babel, a fost colonizat intens cu oameni care proveneau din toate colţurile Europei. În afară de etniile principale ale Banatului, care mai există şi astăzi, în regiune au fost aduşi, pe parcursul secolului al XVIII-lea, şi oameni de alte etnii, despre care acum nu mai ştim aproape nimic, deoarece în timp ei au dispărut, fie datorită asimilării de către cei din localităţile învecinate, fie nefăcând faţă diferenţierii climatice dintre Banat şi zonele lor de baştină. Astfel, pentru o perioadă în Banat au existat şi colonişti italieni (la Carani – Mercydorf), francezi (la Tomnatic – Triebswetter), polonezi (la Ostojićevo – Sânmiclăușu de Tisa), loreni (la Seultour şi Charleville, acum reunite în localitatea Banatsko Veliko Selo) şi chiar spanioli (la Becicherecu Mare, pe atunci denumit Barcelona Nouă). 

Iată însă că, datorită colaboratorului blogului nostru Valerius Hora, aflăm că în regiune, mai exact la Caransebeş, au existat în aceeaşi perioadă şi colonişti irlandezi! Amănuntele acestui aspect inedit pot fi găsite în articolul de mai jos.

 

Johann O’Brien, bănăţeanul irlandez. Povestea caransebeşeanului care are statuie la Vienade Valerius Hora

 

Printre personalităţile ale căror nume se leagă de cel al Caransebeşului îl regăsim arareori pe eroul acestui articol – o regretabilă omisiune, având în vedere că povestea vieţii caransebeşeanului Johann von O’Brien este una pe cât de interesantă, pe atât de spectaculoasă. O readucem în actualitate cu convingerea că orice restituire istorică, fie şi una realizată printr-un demers neprofesionist, adaugă încă o tuşă importantă pe vastul tablou al istoriei bănăţene. 

Johann Freiherr von O’Brien, Graf auf Thomond – acesta este numele complet sub care eroul nostru apare în lista cadeţilor absolvenţi ai Academiei Militare Tereziene de la Wiener-Neustadt. Pentru cititorii derutaţi de lungimea acestui nume, să precizăm că titlul de „Freiherr” a fost un mic rang nobiliar uzual în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, unde era considerat un echivalent parţial al titlului de baron. În ceea ce priveşte titlul de Graf auf Thomond (Conte de Thomond), acesta sugerează faptul că Johann von O’Brien era un descendent îndepărtat al vechii familii nobiliare ce domnea odinioară în micul regat medieval irlandez Thomond. Cum a ajuns el în Banat, e o întrebare la care vom încerca să răspundem ceva mai târziu.

Din primul volum al monografiei dedicate de maiorul Johann Svoboda Academiei Militare Tereziene aflăm că Johann von O’Brien, fiul unui căpitan, s-a născut la Caransebeş în data de 25 ianuarie 1776 (după alte surse, 1775). El a fost primit în Academie la 10 martie 1790, la vârsta de 14 ani, şi a fost încadrat în armata austriacă la 3 octombrie 1794, ca stegar al Regimentului de Infanterie nr. 33. A fost înaintat la rangul de locotenent în 1796, locotenent-major în 1799 şi căpitan al Statului Major la 8 martie 1800. În 1805 îl regăsim în cadrul Regimentului de Infanterie 39 al generalului Petru Duka, iar în acelaşi an e transferat din nou la Statul Major, unde primeşte gradul de maior la 1 noiembrie. În luna iunie a anului 1808 intră în rândurile Regimentului de Infanterie nr. 49.

Johann von O’Brien a participat la o serie de campanii militare în perioada Războaielor Napoleoniene (1799-1815), remarcându-se în câteva rânduri prin curaj şi hotărâre pe câmpul de luptă. Un prim act de bravură consemnat în documentele vremii a fost acela de la 21 aprilie 1809, când Johann von O’Brien, aflat la comanda primului batalion al Regimentului de Infanterie 49, a asigurat ariergarda flancului stâng în timpul unei retrageri în apropierea oraşului Landshut, reuşind să întârzie avansul trupelor inamice până când armamentul şi proviziile au fost puse în siguranţă. La Edelsberg, în data de 3 mai, O’Brien a dejucat printr-un atac la baionetă o acţiune care urmărea să izoleze trupele sale de restul regimentului.

Cea mai cunoscută acţiune militară comandată de O’Brien a avut loc însă la 13 mai 1809: atunci, maiorul născut la Caransebeş a izbutit să încurce socotelile trupelor franceze care intenţionau să traverseze Dunărea la Jedleseer Au, foarte aproape de Viena. Rezistenţa dârză şi contraofensiva oamenilor lui O’Brien au permis arhiducelui Carol al Austriei să ajungă în timp util la locul atacului. Graţie acestei rezistenţe, armata franceză a fost nevoită să înfrunte ulterior o forţă austriacă mult mai bine organizată, iar următoarea confruntare, celebra bătălie de la Aspern, a consemnat un important succes al arhiducelui Carol. Potrivit informaţiilor furnizate în cartea sa de maiorul Johann Svoboda, acţiunea militară condusă de O’Brien la Jedlesee – pe tot parcursul zilei de 13 mai şi în noaptea următoare – s-a soldat cu 530 de victime în rândul francezilor, austriecii izbutind să ia şi 385 de prizonieri: un şef de batalion, 14 ofiţeri şi 370 de soldaţi. În urma acestei fapte de arme, arhiducele Carol l-a înaintat pe Johann von O’Brien la rangul de locotenent-colonel. De asemenea, acest act de vitejie i-a adus în 1810 crucea de Cavaler al Ordinului Militar Maria Terezia.

La 6 iulie 1809, O’Brien a fost rănit grav în cursul bătăliei de la Wagram. După mai multe luni de convalescenţă la Viena, s-a întors pe câmpul de luptă cu rangul de colonel, fiindu-i încredinţată comanda unui regiment. A fost rănit a doua oară la 18 octombrie 1813, în bătălia de la Leipzig, şi s-a mai făcut remarcat o dată în timpul bătăliei de pe râul Mincio (8 februarie 1814). Anul 1815 îl găseşte tot pe câmpul de luptă, la comanda unei brigăzi a corpului de armată condus de generalul Bubna. În luna noiembrie a anului 1820 a fost avansat la rangul de general-maior, iar în mai 1826 a părăsit serviciul militar. A murit patru ani mai târziu, pe 27 februarie 1830, la Pesta.

Un amănunt demn de remarcat este faptul că la Viena există şi un monument închinat lui Johann von O’Brien. Acesta a fost ridicat chiar la Jedlesee (acum parte a Vienei), în 1909, la exact un secol de la temerara acţiune militară condusă de maiorul O’Brien. Monumentul este un obelisc înalt de 5 metri, amplasat pe un soclu cu trei trepte. În vârful obeliscului se găseşte un vultur de bronz cu aripile desfăcute, care ţine în gheare simbolicul glob imperial. Chipul celui comemorat se găseşte pe latura frontală a obeliscului; este vorba despre un portret în relief, realizat din bronz. Din 1913 există la Viena şi o stradă care îi poartă numele: O’Brien Gasse.

Cum au ajuns însă membrii clanului O’Brien din îndepărtata Irlandă până în Banat? Ei bine, povestea lor e povestea romantică a unei armate fără patrie, rămase în istorie sub un nume neobişnuit: The Wild Geese – Gâştele Sălbatice. În războiul pentru tronul Angliei, revendicat la sfârşitul secolului al XVII-lea de protestantul William de Orania şi de catolicul Iacob al II-lea, catolicii irlandezi l-au susţinut, evident, pe Iacob. Din păcate pentru ei, deznodământul acestei lupte pentru putere nu i-a avantajat: William a triumfat la 1690, în celebra bătălie de pe râul Boyne, iar catolicii învinşi au ales calea exilului. Asemuiţi cu păsările călătoare, dragonii irlandezi părăseau insula pe ascuns, în calele fregatelor francezilor, care declarau în documente chiar aşa: că transportă „păsări” către continent. De aici li s-a tras porecla, transformată ulterior în renume, pentru că „păsările” au devenit cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Se spune că Gâştele Sălbatice erau războinici viteji care nu se temeau de moarte, motiv pentru care erau primiţi cu braţele deschise în armatele marilor puteri. În secolul al XVIII-lea, multe Gâşte Sălbatice au luptat sub steagul Imperiului Austriac. Căpitanul O’Brien, tatăl eroului nostru, a fost probabil unul dintre aceşti mercenari, despre care împăratul Franz Stephan spunea: „Cu cât avem mai mulţi irlandezi în serviciul armatei austriece, cu atât mai bine! Aşa, trupele noastre vor fi mereu disciplinate; un irlandez laş e o raritate, şi chiar dacă irlandezului nu-i place un lucru, îl face totuşi din dorinţa de a dobândi gloria militară.” Abia după 1800, atitudinea Angliei faţă de populaţia catolică a Irlandei a devenit ceva mai îngăduitoare, ceea ce a condus la o reducere a emigraţiei soldaţilor irlandezi. Practic, Războaiele Coaliţiei au reprezentat ultimul moment de vârf al Gâştelor Sălbatice în cadrul armatei austriece.

Este Johann von O’Brien un reprezentant al Banatului? Contează mai mult originea sau locul naşterii? Dincolo de aceste întrebări, la care răspunsurile vor fi mereu subiective, să remarcăm cu mândrie că acest spaţiu geografic a fost mereu un creuzet al etniilor, iar modelul bănăţean ilustrează cât se poate de frumos deviza „unitate în diversitate” – un motto pe care Banatul l-a promovat cu mult timp înainte de apariţia Uniunii Europene.

Mircea Rusnac – Rolul comunității din Steierdorf în combaterea variolei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

3 mai 2020

În trecutul omenirii s-au înregistrat numeroase și tragice pandemii, cu efecte devastatoare asupra evoluției sale istorice. Un caz elocvent a fost cel al variolei, împotriva căreia savanții secolului al XIX-lea au dus o luptă grea, până la descoperirea vaccinului salvator.

Jurnalistul reșițean Valerius Hora a aflat amănunte interesante despre implicarea mediului muncitoresc din Banatul de sud în desfășurarea activității de contracarare a epidemiei. Mai precis, medicul comunității miniere din Steierdorf, Anton Pichler, a furnizat concluzii importante personalităților implicate în combaterea virusului. El a putut foarte clar să compare evoluția persoanelor vaccinate împotriva variolei în paralel cu a celor nevaccinate, evidențiind în mod precis avantajul vaccinării. Chiar dacă datele furnizate de el au fost inițial falsificate de tabăra care se opunea vaccinării, totuși mai târziu el a avut ocazia să restabilească adevărul, în folosul științei medicale și al omenirii în general. În felul acesta, Banatul montan a putut să joace un rol important în combaterea unei boli ucigătoare, iar datele păstrate până astăzi pot fi demne de menționat și acum. Este ceea ce și face Valerius Hora, căruia îi mulțumim pentru încredințarea acestui articol.

 

Vaccinul contra variolei și colonia muncitorească Steierdorf – o dispută medicală… cu înțepături, de Valerius Hora

 

Știați că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea localitatea bănățeană Steierdorf a fost inclusă într-un amplu, dar și foarte controversat studiu menit să determine eficiența vaccinului contra variolei? Amănunte despre acest studiu aflăm din lucrarea Kritik der Vaccinations-Statistik unde neue Beiträge zur Frage des Impfschutzes (Critică a datelor statistice privind vaccinarea și noi contribuții pe tema imunizării), lucrare prezentată în anul 1887 în cadrul celui de-al IX-lea Congres Medical Internațional de la Washington și publicată trei ani mai târziu, sub forma unui memoriu. Lucrarea aparținea unui respectat statistician austro-ungar, József Kőrösi, pe atunci director al Biroului de Statistică din Budapesta. Adept al imunizării prin vaccinare, Kőrösi a contrazis cu toată fermitatea concluziile formulate de doctorul Leander Keller, autorul studiului pomenit la începutul acestui articol. Să vedem însă cum a fost efectuată această cercetare.

În anul 1872, doctorul Keller, pe atunci medicul șef al Societății Austriece a Căilor Ferate de Stat, a solicitat doctorilor din zeci de localități aflate pe rețeaua feroviară să participe la culegerea de date privind rata îmbolnăvirilor de variolă și mortalitatea, separat, pe două grupuri: vaccinați și nevaccinați. Între cei implicați în realizarea acestui amplu studiu s-a numărat și Anton Pichler – medicul angajat de conducerea exploatării miniere din Steierdorf pentru a veghea la sănătatea muncitorilor și a familiilor acestora.

Pichler a întocmit situația cerută pentru perioada 1872-1873, iar tabelul cu datele statistice de la Steierdorf a fost inclus în studiul doctorului Keller. Se pare însă că acesta, fiind un adversar al vaccinării, a modificat cifrele, pentru a trage în final concluzia că imunizarea contra variolei nu ar avea efectul scontat.

Câțiva ani mai târziu, înșelătoria a fost scoasă la iveală de cercetătorul József Kőrösi. Între timp, Keller decedase, iar tabelele originale nu mai erau de găsit. Pentru a verifica datele, Kőrösi a scris tuturor medicilor implicați în studiu, rugându-i să-i pună la dispoziție tabelele trimise doctorului Keller. Doar opt tabele au putut fi recuperate – iar unul dintre ele a fost acela al doctorului Anton Pichler din Steierdorf. De fapt, situația de la Steierdorf a fost dată ca exemplu în lucrarea critică a lui József  Kőrösi. Iată ce spunea acesta:

„Dacă ne întrebăm cum a putut ajunge Keller la concluziile defavorabile imunizării, explicația șocantă pe care pot să o ofer este aceea că doctorul Keller a modificat tendențios cifrele din tabelele ce i-au fost trimise! Dintre cele opt rapoarte originale care mi-au parvenit, nu a existat niciunul pe care Keller să-l fi preluat fără a-l modifica. În fiecare tabel a operat modificări, iar toate cifrele au fost schimbate astfel încât să arate o rată mai mare a mortalității printre cei vaccinați și una mai mică printre persoanele nevaccinate.”

Iată și referirile la doctorul Pichler din Steierdorf:

„Doctorul Pichler, medic al muncitorilor din Steierdorf, mi-a trimis la 21 februarie 1887 copia tabelului original privind variola, pentru comunitatea de 5.500 de suflete pe care le avea în grijă în colonie. După cum reiese din tabel, în cazul vaccinaților a murit unul din 25 de bolnavi, în timp ce la nevaccinați, rata mortalității este de 1 la 3, respectiv 13 decedați din 38 de bolnavi. Din același tabel prezentat în studiul lui Keller, reiese însă că mortalitatea celor nevaccinați ar fi de numai 1 la 5, procent obținut prin ajustarea în tabel a numărului bolnavilor nevaccinați, de la 38 la 68! Ca urmare a acestor diferențe evidente, i-am scris încă o dată domnului doctor Pichler, și, atrăgându-i atenția asupra importanței declarației sale, i-am cerut să verifice încă o dată dacă nu este vreo greșeală din partea domniei sale. Dânsul mi-a răspuns că nu este cazul, și că datele prezentate de dr. Keller nu sunt reale. <<Datele pe care eu vi le-am trimis corespund realității și sunt în concordanță cu evidențele mele privind bolnavii și decedații>>, a fost răspunsul său. Întrucât aceste date au fost trimise de dr. Pichler la vremea respectivă și autorităților regionale, prietenii și apărătorii lui Keller pot cerceta și acolo.”

Potrivit unui alt raport al lui József Kőrösi, în studiile lui Keller au fost incluse, în anii 1872, 1873 și 1874, și coloniile muncitorești din Reșița și Anina, întrucât în aceste localități bănățene se înregistrau cele mai multe cazuri de variolă. Informațiile nu sunt însă atât de detaliate ca în cazul localității Steierdorf.

Conform arhivelor comunității din Steierdorf-Anina, Anton Pichler s-a născut în 1834 la Bozen (Bolzano), în Tirolul de Sud. Stabilit în Steierdorf, Pichler a lucrat aici ca medic al comunității miniere și a fost căsătorit de două ori. A avut șase copii, însă doar fiul cel mare, numit tot Anton, a ajuns la maturitate.

Mircea Rusnac – De ce a fost pierdut tezaurul de la Sânnicolau Mare?

10 aprilie 2020

În 1799, un foarte valoros tezaur format din 23 de piese de aur a fost descoperit în localitatea bănăţeană Sânnicolau Mare. Provenienţa sa este încă foarte dezbătută de istorici, el fiind atribuit fie avarilor, fie bulgarilor, fie maghiarilor. Este limpede doar că provine din perioada feudală timpurie. Imediat după descoperire, tezaurul a fost dus la Viena, capitala Imperiului habsburgic de care aparţinea Banatul în acel moment. După mai mult de două secole de la descoperire, el se află tot acolo.

După ce o mare parte a Banatului, inclusiv Sânnicolau Mare, a trecut în componenţa României, au existat discuţii privitoare la transferarea tezaurului de la Viena, însă fără nicio încercare concretă de recuperare. Totuşi, după părerea noastră, a existat un moment în care el ar fi putut fi obţinut de la austrieci, dar acest moment a fost ratat. El s-a produs tot în nefericitul an 1919.

În acel an, Austria era unul dintre statele învinse în primul război mondial, în timp ce România era printre statele învingătoare. La 13 iunie 1919, marile puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris au comunicat verbal României şi Serbiei traseul graniţei dintre ele, care străbătea Banatul. Din acea zi, era limpede că localitatea Sânnicolau Mare va aparţine României. La 30 iunie 1919, traseul noii graniţe era notificat şi în scris celor interesaţi. Iar Tratatul de pace cu Austria a fost semnat la Saint Germain-en-Laye la 10 septembrie 1919. În acest interval de două luni şi ceva ar fi trebuit acţionat.

Fireşte, termenul nu a fost deloc lung, însă statul român nu a făcut nimic pentru a menţiona în tratatul de pace obligaţia Austriei de a livra tezaurul de la Sânnicolau Mare României. Acest lucru ar fi putut fi pregătit cu mult timp înainte. Încă în 1916, Tratatul secret încheiat cu Anglia, Franţa, Rusia şi Italia prevedea ca în caz de victorie întregul Banat să revină României. În aceste condiţii, era uşor de prevăzut ca şi tezaurul respectiv să fie revendicat de la Austria învinsă.

Faptul că în toată perioada primului război mondial şi a încheierii tratatelor de pace oficialii români nu au ridicat niciodată problema acestui tezaur duce la concluzia că politicienii români nu cunoşteau nici existenţa lui la Viena. Boala incompetenţei este veche la noi. Şi mai surprinzător este faptul că nici între românii bănăţeni, dintre care unii ca Aurel Cosma, Sever Bocu sau Traian Vuia erau în perioada războiului fervenţi partizani ai unirii Banatului cu România, nu au avut cunoştinţă de acest lucru. Şi astfel, timpul a trecut, momentul favorabil a zburat, iar Banatul a rămas tot fără tezaur.

Alte state, precum Egiptul, Grecia, Turcia, încearcă susţinut să recupereze comorile artistice şi numismatice răspândite prin alte părţi ale lumii, fapt absolut firesc în opinia noastră. Banatul a pierdut în 1919, datorită lipsurilor politicienilor români de atunci, cel mai valoros tezaur al trecutului său. Locul lui normal ar fi fost acum nu la Viena, ci la Timişoara, în inima spaţiului din care a fost dezgropat.

Mircea Rusnac – Fostele localităţi şvăbeşti din Banatul sârbesc

1 februarie 2020

În momentul împărţirii Banatului între România şi Serbia, în 1919, o parte importantă a populaţiei sale era de origine germană. Ocupând un teritoriu destul de compact şi locuind în numeroase sate şi oraşe, şvabii au ajuns peste noapte să fie despărţiţi prin graniţa româno-sârbă. În timp, localităţile lor au fost românizate, respectiv sârbizate, iar acum a rămas prea puţin din moştenirea culturală şi istorică pe care ne-au lăsat-o. De aceea, încercăm să reconstituim, cum am făcut-o şi în cazul Banatului românesc, aşezarea şi denumirea vechilor localităţi ale şvabilor din Banatul sârbesc.

La fel ca şi dincoace de graniţă, proporţia şvabilor în rândul populaţiei bănăţene era una însemnată în momentul divizării regiunii. Dacă în Banatul românesc şvabii reprezentau 25,4% din totalul populaţiei în 1920, în Banatul sârbesc ei constituiau 22,6% în 1921, fiind a doua etnie după sârbi. La fel ca şi la noi, procentajul lor a început să scadă ulterior, ajungând la 20,6% în 1931 şi la numai 2,9% în 1948. În recensămintele ulterioare, şvabii nu mai apăreau deloc. Regimul lor după încheierea celui de-al doilea război mondial a fost deosebit de dur. Un mare număr dintre ei au fost executaţi de partizanii lui Tito, iar ceilalţi, în special femeile şi copiii, au fost expulzaţi în Germania.

Ei au locuit atât în vechile oraşe ale Banatului sârbesc (Panciova, Vârşeţ, Becicherecu Mare, Chichinda Mare, Biserica Albă), cât şi în numeroase localităţi rurale de pe cuprinsul regiunii. Dintre acestea, menţionăm, fără a avea pretenţia că vom epuiza enumerarea:

Nakodorf (Nakovo), faţă în faţă cu Comloşu Mare; Charleville şi Seultour, lângă Comloşu Mic. Despre ultimele două, Francesco Griselini arăta în secolul al XVIII-lea că erau locuite, pe lângă germani, şi de loreni, ceea ce explică rezonanţa denumirilor. Astăzi ele sunt reunite, împreună cu fostul sat şvăbesc Sankt Hubert, în satul triplu Banatsko Veliko Selo. De asemenea, fostele localităţi Haufeld şi Mastort, aflate în faţa Jimboliei, sunt acum reunite în satul Novi Kozarci. Tot în zona Chichindei au mai existat şvabi în Banat Topola (Banatska Topola), Bikač (acum inclus în satul Bašaid) şi Molidorf (Molin), ultimul dispărut în 1961. Altă localitate dispărută a fost Deutsch-Zerne, lângă Srpska Crnja.

Pe graniţă, faţă în faţă cu Iohanisfeld şi Foeni, se află satul Pardan (Međa). În zona Žitište au mai existat şvabi în localităţile: Neuhatzfeld (Čestereg), Sankt Georgen an der Bega (Žitište) şi Katarinenfeld (Ravni Topolovac).

În zona Becicherecului erau: Deutsch-Elemer (Elemir), Klek, Deutsch-Etschka (Ečka), Sigmundsfeld (Lukićevo), Lazarfeld (Lazarevo), lângă Katarinenfeld, şi Ernesthausen (Banatski Despotovac).

În zona Sečanj, trăiau şvabi în Sartscha (Sutjeska), Petersheim (Sečanj), Stefansfeld (Krajišnik), Modosch (Jaša Tomić), faţă în faţă cu Grănicerii (Ciavoş), şi Rudolfsgnad (Knićanin).

În zona Plandište, localităţile şvabilor se numeau: Setschanfeld (Dužine), Bioseg (Banatski Sokolac), Georgshausen (Velika Greda) şi Zichydorf (Plandište).

Karlsdorf se numeşte astăzi Banatski Karlovac, Glogau – Glogonj, Apfeldorf – Jabuka, Franzfeld – Kačarevo, Homolitz – Omoljica, iar Rustendorf – Banatski Brestovac.

Blauschütz a devenit Pločica, Kubin este acum Kovin, Kudritz este Gudurica, faţă în faţă cu Lăţunaş. Alte localităţi şvăbeşti au fost Mramorak şi Schuschara-Sanddorf (Šušara).

Trebuie să recunoaştem că au fost destul de multe în ambele părţi ale Banatului şi, dacă nu-i mai putem aduce pe şvabi înapoi, cel puţin să păstrăm amintirea existenţei lor cândva pe aceste meleaguri. Ei fac parte integrantă din istoria Banatului şi nu este deloc un gest frumos să fie trecuţi cu vederea.

Mircea Rusnac – Proiecte occidentale privind „Republica Banatului”

25 noiembrie 2019

După încheierea primului război mondial şi prăbuşirea monarhiei austro-ungare, statele succesorale au început aprige confruntări diplomatice, cu ocazia Conferinţei de pace de la Paris din 1919-1920, pentru împărţirea şi reîmpărţirea teritoriilor acestuia. În cazul Banatului, disputele diplomatice româno-sârbe au fost deosebit de intense, nu de puţine ori existând chiar pericolul ca ele să degenereze în confruntări armate, deşi ambele state făceau parte din tabăra învingătorilor.

În aceste condiţii, au existat şi propuneri de menţinere a Banatului în integritatea sa teritorială, propuneri care însă până la urmă nu vor avea câştig de cauză. Încă din octombrie 1918, la Timişoara a fost proclamată o Republică autonomă bănăţeană subordonată guvernului maghiar. Ceva mai târziu, în aprilie 1920, şvabii bănăţeni solicitau Conferinţei de pace instaurarea unui Banat independent împărţit în cantoane după model elveţian, în care diferitele etnii să aibă preponderenţa. Ambele aceste propuneri, venind de la popoare considerate învinse în primul război mondial, au fost refuzate de învingători. Dar iată că, după un secol, arhivele se deschid şi încep să arate că şi în rândul puterilor victorioase au existat idei asemănătoare de conservare a structurii teritoriale bănăţene, chiar dacă acestea nu au fost puse în practică până la urmă.

În numărul din iulie 2019 al revistei Magazin istoric, cercetătorul Alexandru Piţigoi, după o documentare în arhivele britanice, a făcut cunoscute unele lucruri de mare interes pentru noi. Un proiect necunoscut până acum a fost cel al profesorului american George D. Herron, care, la începutul anului 1919, propunea şi el înfiinţarea unei Republici a Banatului, care ar fi urmat să se pună sub protecţia Franţei. Acest proiect se împletea în acel moment cu alte idei asemănătoare care circulau în presa occidentală. După cum aprecia Alexander Wigram Leeper din cadrul Foreign Office-ului britanic, ideea unei Republici a Banatului avea susţinători şi în rândul conducătorilor Franţei, fapt care a generat suspiciuni din partea României la adresa principalei sale aliate. Conducătorii români se arătau foarte nemulţumiţi de presupusele mişcări de culise pe această temă. În schimb, britanicii nu doreau apariţia unor „mici stătuleţe” în Europa răsăriteană, susţinând mai degrabă întemeierea unei Confederaţii a Dunării, care să grupeze statele succesoare Austro-Ungariei.

În cele din urmă, hotărârile Conferinţei de pace nu au dat câştig de cauză niciuneia dintre aceste variante, iar Banatul a fost împărţit pe criteriu etnic între România, Serbia şi Ungaria. În întreaga Europă central-răsăriteană s-a favorizat crearea de state naţionale care se duşmăneau între ele, dorindu-se ca dezacordurile dintre acestea să fie arbitrate de marile puteri în interes propriu. Falimentul acestei politici a venit după numai două decenii, când a izbucnit un nou război mondial. Banatul a continuat însă să rămână împărţit între cele trei state, iar toate proiectele care vizaseră menţinerea unităţii sale s-au născut moarte.

Mircea Rusnac – Atlas cultural al Banatului sârbesc

25 septembrie 2019

Banatul, regiune unitară până atunci, a fost sfârtecat în 1919. Treimea de sud-vest a fost detaşată de celelalte două treimi şi, datorită graniţei existente între ei, bănăţenii au început să uite unii de alţii. Abia în ultima vreme ne-am redescoperit.

Banatul sârbesc este la fel de bogat în mărturii istorice, deţine monumente impresionante şi are un trecut la fel de glorios ca şi Banatul românesc. Din aceste motive, şi trecutul său a fost multă vreme ţinut sub preş.

În martie 2007 a apărut un frumos Atlas cultural al Banatului (sârbesc), autor Aleksandar Manojlović, cuprinzând localităţile care deţin vestigii istorice importante şi care au şi unele manifestări de tradiţie. Sunt incluse acolo peste 80 de locaţii acoperind întreaga zonă. Atlasul, editat în limba sârbă, este aproape necunoscut la noi. De aceea am tradus pentru cititorii români informaţiile găsite acolo. Parcurgându-le, vom fi cu toţii de acord că ele conţin o istorie măreaţă şi este greu să nu ne apuce indignarea că din 1919 încoace aceste lucruri ne-au fost ascunse. Este un adevărat privilegiu să le putem redescoperi acum. Fără ele, istoria noastră nu ar fi întreagă.

Kikinda (Chichinda Mare): Nagy Kekeny în evul mediu, lângă aşezarea fortificată Galad. Producţie tradiţională de cărămizi şi ţigle. Oase de mamut de acum 600.000 de ani. Suvača, o moară veche de măcinat cereale, acţionată de cai (1899), singura de acest gen existentă astăzi în Serbia. Kurija – sediul districtului adiacent Chichinda Mare. Biserica Sfântul Nicolae. Biserica romano-catolică. Primăria oraşului. Zona pietonală (arhitect P. Cagić). Simpozionul de sculptură „Terra” din incinta fabricii „Toza Marković”. „Zilele dovleacului” (octombrie). Parcul Blandaš. Locul naşterii poetului Dušan Vasiljev şi al pictorului Jovan Popović. Sfântul „pârâu” al Mariei de Foc de la Tekija.

Zrenjanin (Becicherecu Mare): Mai demult Becicherec sau Petrovgrad. Fundaţiile Becskerekului medieval la meandrele Begăi. Biserica din Gradnulica, capela călugărului Rafael Bănăţeanul. Piaţa oraşului. Monumentul ecvestru renovat al regelui Petru I. Palatul Curţii. Primăria oraşului. Muzeul popular, Biblioteca. Teatrul „Toša Jovanović”. Catedrala Sf. Ioan Nepomuk, 1868, sediul Episcopiei romano-catolice. Biserica Adormirii Maicii Domnului, 1746. Biserica reformată. Biserica evanghelică (slovacă). Casa memorială a actorului Toša Jovanović. Podul demolat Dositej peste Bega, proiectat în biroul lui Eiffel. Beciul „Četir Konja Debela”. „Zilele berii” (august). Societatea sportivă „Proleter”. Sala de sport „Medison”.

Vršac (Vârşeţ): Sediul vechi al Episcopiei ortodoxe. Catedrala Sf. Nicolae. Palatul episcopal, 1757. Biserica neogotică Sf. Gerhard (cea mai mare biserică catolică din Serbia şi a doua din fosta Iugoslavie, după catedrala din Zagreb). Primăria oraşului, 1807/1860. Piaţa oraşului cu o cruce. Clădirea primei farmacii din 1784. Casa lui Jovan Sterija Popović. Biserica ortodoxă română. Biserica evanghelică. Biserica (mică) a Adormirii Maicii Domnului. Sala de sport „Millennium”. Fabrica de bere „Zoffmann”, 1745. Parcul orăşenesc. Podgoriile Vârşeţului, vinăria „Helvecija”. „Balul strugurilor” – tradiţie la recoltarea viilor (septembrie). „Centrul de carte Vârşeţ”. Muzeul popular, „Konkordija”. Şcoala de piloţi. Personalităţi culturale: scriitorii Sterija, Vasko Popa, pictorul Paja Jovanović.

Pančevo (Panciova): Ruinele fortificaţiei medievale. Biserica Schimbării la Faţă, 1878, iconostas de Uroš Predić. Biserica Adormirii Maicii Domnului, cu două turnuri, 1811, iconostas de Constantin Daniel. Mânăstirea minorită Sf. Karla, secolul al XVIII-lea. Piaţa mare şi cea mică. Magistratura, 1833 – Muzeul popular, cu tabloul „Migraţia sârbilor” de Paja Jovanović (1896). Monumente de arheologie industrială. Mătase, Depozitul roşu. Vechea gară. Fabrica de bere Weifert, 1722. Ambianţa vechiului oraş ca un set de filme culturale. Societatea de cântări bisericeşti sârbeşti din Pančevo, 1838. Biserica evanghelică. Sinagoga, ruinată după 1945. Grădina populară, parc. Săptămânalul Pančevac, din 1869. Biblioteca, Arhiva istorică. „Bienala artei contemporane”. Carnavalul din Pančevo (iunie), „Cneazul păstorilor” (septembrie). Piaţa de vechituri. Personalităţi culturale: pictorul Stojan Trumić şi scriitorii Isidora Sekulić şi Jovan Jovanović Zmaj. Turnuri – faruri la vărsarea Timişului în Dunăre.

Majdan (Maidanu Unguresc): Ruinele mânăstirii Oroszlamos, al cărei fondator a fost dascălul slav Metodije.

Novi Kneževac (Canicea): Castelul Servijski-Schulpe, începutul secolului al XIX-lea. Biserica Sf. Arhangheli. Fabrica de ulei – mecanism conservat pentru uleiul de provenienţă animală. Preparare tradiţională de paprika.

Sanad (Cianad): Biserica Înălţării Domnului.

Čoka (Cioca): Biserica romano-catolică Sf. Treime, 1808. Cripta familiei Marcibany. Excepţională pictură barocă – altarul bisericii Sf. Arhangheli.

Podul de la Senta (Zenta) peste Tisa, între Banat şi Bacica.

Mokrin (Mocrin): Locul naşterii scriitorului Miroslav Antić. Competiţia anuală a ouălor de Paşti. Competiţia anuală a luptelor de gânsaci. Biserica Arhanghelul Mihail, 1762. Clopotele Mokrinului. Podul „Nouă braţe” peste râul Zlatica (1860).

Păşunile dropiei mari sunt o rezervaţie naturală de protecţie a speciei Otis Tarda (lat.).

Rusko Selo (Chisoros): Mormântul familiei Čarnojević.

Novo Miloševo (Beodra): Castelul Karacsonyi.

Zonă cu bogate surse de apă. Cultul apei este practicat încă de la începutul slavilor.

Srpska Crnja (Cernea Neamţ): Casa natală a pictorului şi scriitorului Đura Jakšić. Icoane de Đura Jakšić în biserica satului. Castelul Neuhausen.

Arača: Ruinele mânăstirii benedictine în stil romano-gotic Aracs, secolul al XII-lea. Artă bogată în piatră. Piatră de mormânt (la Budapesta).

Rezervaţia naturală Slano Kopovo: Habitate de păsări, monumente protejate ale naturii.

Insula Perlei pe Tisa: Podgorii cu soiurile Muscat-Crocant.

Novi Bečej (Becşa): Staţiunea arheologică „Matejski Brod”. Capela „Manastir” pe locul mânăstirii medievale sârbeşti demolate „Gura Tisei”. Biserica Sf. Nicolae, 1774, combinaţie de baroc şi post-bizantin. Biserica Sf. Ioan în Vranjevo. Casa municipală din Vranjevo. Revista cailor de paradă (de Adormirea Maicii Domnului). Amenajări pe Tisa şi pe Canalul Dunăre-Tisa-Dunăre.

Kumane (Cuman): Pădure de stejari.

Melenci (Melenţa): Moară de vânt. Băile Rusanda (1867). Festivalul „Fijakerijada”.

Srpski Itebej (Itebe): Biserica Sf. Sava.

 

Klek (Clec): Ecluza „Šlajz”. Baschetbalişti şi voleibalişti de performanţă.

Jaša Tomić (Modoş): Înainte s-a numit Modoš. Biserică neogotică de la începutul secolului al XX-lea. Biserica barocă Sf. Nicolae, 1746, cu iconostas de Stevan Aleksić. Locul naşterii pictorului Vasa Pomorišac.

Hajdučica: Castelul lui Lazar Dunđerski, începutul secolului al XX-lea.

Stari Lec (Oleci): Castelul neogotic Kapetanovo al comitelui de Torontal, Botka Béla.

Sečanj (Seceani): Platani pe locul bisericii romano-catolice dărâmate, care avea două turnuri. Biserica Sf. Dumitru (arhitect P. Ristić).

Ečka (Ecica): Biserica Sf. Nicolae din 1711, stil baroc comun şi bisericesc (este una dintre cele mai vechi biserici sârbeşti din Banat). Biserica „nemţească”. Castelul de vânătoare „Kaštel”. Biserica românească „Sf. Duh”. Iazurile „Ečka”.

Botoš (Botoş): Biserica „Naşterea Sf. Ioan” („Namastir”).

Konak (Canac): Castelul baronului Daniel Ladislav.

Boka (Boca): Castelul lui Petar Jagodić, 1835. Parcul geometric franţuzesc. Parcul cu peisaj liber englezesc. Rezervaţia protejată Koprivica.

Lacul imperial „Bega veche”: Monument al naturii şi habitat al păsărilor.

Jarkovac (Iarcovăţ): Biserica barocă a Înălţării Domnului, cu icoane de Constantin Daniel.

Vatin (Vatina): Aşezare preistorică, Cultura Vatina (epoca bronzului).

Malo Središte (Srediştea Mică): Mânăstire.

Belo Blato: Prelucrarea stufului.

Stajićevo: Biserică în stil sârbo-bizantin, 1934.

Peisaje de pe Timiş: Orlovat (Orlovaţ)-Farkaždin (Fărcăşdia)-Opovo (Opava).

Orlovat (Orlovaţ): Locul naşterii pictorului Uroš Predić. Biserica Intrării în Biserică a Maicii Domnului, icoane de Uroš Predić.

Uzdin (Uzdâni): Centru de pictură naivă. Biserica românească „Sf. Gheorghe”, iconostas de Constantin Daniel.

Samoš (Samoş): Biserica Sf. Nicolae.

Cula din Vršac (Vârşeţ): Cetate medievală din secolul al XV-lea. La altitudinea de 400 m deasupra nivelului mării, donjonul culei are o înălţime de 20 m.

Dealurile Vršacului (Vârşeţului): Dealuri împădurite. Culmea Gudurica, 641 m altitudine. Loc de vânătoare.

Perlez (Perlas): Biserica Adormirii Maicii Domnului.

Podul peste Tisa de la Titel între Banat şi Bacica.

Idvor: Locul naşterii fizicianului Mihajlo Pupin (1854-1935).

Sakule (Sacula): Biserica Sf. Nicolae. „Zilele ciobanilor” (martie).

Čenta (Ţenta): Biserica Sf. Gheorghe. Lacul din Čenta.

Debeljača: Târgul anual.

Kovačica (Covăciţa): Centrul cultural slovac. Trupă de teatru amator. Centru de pictură naivă. Galeria creatorilor naivi. Biserica evanghelică. Etno-centrul „Pavel Babka”.

Opovo (Opava): Galeria „Jovan Popović”.

Crepaja (Cerepalia): „Antrenorul din Crepaja” – defilarea cailor de paradă. Iconostas de Jovan Popović în biserica Adormirii Maicii Domnului. Apă sfântă.

Kačarevo (Franzfeld): Slăniniada.

Vojlovica (Ertelendi): Mânăstire din secolul al XIV-lea conform tradiţiei, ctitor despotul Stefan Lazarević. Extensii în 1752 şi 1836. Iconostas baroc.

Podul din Pančevo (Panciova): 1933, 1961. Vedere dinspre Banat către Belgrad şi Zemun.

Starčevo (Tarciu): Descoperiri preistorice. Cea mai veche locuire din epoca neolitică, nucleul aşa-numitei Culturi Starčevo.

Omoljica (Omoliţa): Festivalul de film „Žisel”.

Rezervaţia Ponjavica: Monument al naturii protejat.

Bavanište (Bavanişte): Mânăstire.

Podul peste Dunăre de la Smederevo (Semendria).

Ilandža (Ilancea): Casa scriitorului Miloš Crnjanski, icoane de Novak Radonić.

Alibunar: Denumire legată de invazia turcilor din 1552.

Vlajkovac (Vlaicovăţ): Castelul grofului Mocioni. Parc protejat ca un monument al naturii.

Mesić (Mesici): Mânăstire din secolul al XV-lea, din vremea despoţilor sârbi. Nartex şi clopotniţă de la începutul secolului al XVIII-lea. Zugrăveală conservată din 1743. Iconostas din secolul al XIX-lea.

Vladimirovac (Petrovasâla): Sistem de alimentare cu apă. Monumente de infrastructură din evoluţia satului.

Rimski šanac: Dune de nisip. Parta-Zagajica (Furieş).

Potporanj (Porani): Biserica Înălţării Domnului, începutul secolului al XVIII-lea. Mobilier sculptat în lemn.

Kuštilj (Coştei): Biserica ortodoxă română Sf. Teodor Tiron, 1927/1936.

Dunele Deliblato (Deliblata): O zonă unică a fostului deşert. Rezervaţie naturală împădurită. Excursii la Čardak şi Devojački Bunar. Consiliul apicultorilor în mai.

Židovar: Vestigii arhitectonice. Aşezare neolitică. Oppidum celtic. Sistem de fortificaţii. Tezaur de argint dacic.

Dupljaja (Varalia): Centru populat preistoric. Perioada târzie a epocii bronzului. Cărucior votiv din lut ars (la Muzeul popular din Belgrad şi la Vršac).

Jasenovo (Iasenova): Complex feroviar din 1858.

Dolovo (Doloave): Iconostas de Paja Jovanović la Biserica mică de sus. Iconostas de Jovan Popović la Biserica de jos. Locul de naştere al compozitorului Aksentije Maksimović.

Grebenac (Grebenaţ): Locul de naştere al scriitorului Vasko Popa.

Kusić (Cusici): Moară pe Nera.

Bela Crkva (Biserica Albă): Biserica romano-catolică. Biserica Sf. Petru şi Pavel, 1780. Clădirea sediului pompierilor din perioada Graniţei militare, 1785. Capela rusească şi casa emigranţilor ruşi. Biserica ortodoxă română. Cea mai veche cale ferată de pe teritoriul fostei Iugoslavii (1854). „Festivalul florilor” (iunie). Şapte lacuri artificiale, excursii populare.

Deliblato (Deliblata): Iconostas baroc de Jakov Orfelin la biserica ortodoxă.

Crna Bara: Habitat de păsări.

Kovin (Cuvin): Vestigii antice şi medievale. Castrul Kewe, demolat în 1739. Diverse straturi arheologice. Biserica romano-catolică Sf. Tereza de Avila. Biserica ortodoxă română Sf. Proroc Ilie. Biserica ortodoxă sârbă Sf. Arhangheli.

Dubovac (Dubovăţ): Descoperiri arheologice la Košića Breg. Staţie de pompare a apei.

Stara Palanka (Palanca): Vestigii medievale. Fortificaţia de pe insula Sapaja. Pescuit pe Dunăre. Bac către Ram (Rama).

 

Mircea Rusnac – Splendori bănăţene dispărute după 1919

26 iulie 2019

Perioada care a trecut după anul 1919 a fost una foarte grea pentru Banat, cu nenumărate încercări şi dificultăţi. Aceasta se poate vedea şi din examinarea, chiar superficială, a situaţiei monumentelor istorice moştenite din alte epoci. Din păcate, în acest sens, perioada apartenenţei unei părţi a Banatului la România se aseamănă în distrugeri cu epoca popoarelor migratoare sau cu cea a stapânirii otomane. La situaţia actuală a staţiunilor Buziaş şi Herculane ne-am referit recent. Acum vom prezenta unele dintre monumentele care altădată făceau faimă regiunii şi care după 1919 au dispărut fără a mai fi refăcute vreodată. Numărul lor este evident mult mai mare şi situaţia continuă să se agraveze. Cele prezentate în continuare sunt probabil cele mai reprezentative şi în orice caz pot fi luate ca titlu de exemplu în privinţa dezastrului abătut asupra întregii regiuni.

Gara Timişoara-Iosefin

Monumentala clădire a fost construită în intervalul 1897-1899, fiind însă bombardată în repetate rânduri în timpul celui de-al doilea război mondial: la 16/17 iunie, 3 iulie (în special) şi 30/31 octombrie 1944. Practic a fost distrusă complet. Reconstruirea gării în anul 1948 nu a respectat deloc planurile originale, iar din anul 1976 arată la fel ca în prezent, adică fără nicio asemănare cu forma iniţială.

Teatrul Comunal Timişoara

Construit în anii 1871-1875 după planurile arhitecţilor vienezi Helmer şi Fellner, a fost distrus de un incendiu în 1920. Teatrul a fost refăcut foarte greu, până în 1936, de arhitectul Duiliu Marcu, însă cu o faţadă mult simplificată faţă de original.

Castelul Zselenszky din Neudorf

Construit în anul 1798, la castelul familiei Lovasz-Zselenszky a locuit în 1809 şi fiica împăratului Leopold II, arhiducesa Maria Anna Ferdinanda de Habsburg, care a fugit de o căsătorie impusă şi a murit acolo. Castelul a fost complet distrus de soldaţii sovietici după cel de-al doilea război mondial şi nu a mai fost refăcut niciodată.

Palatul Scheuchenstein din Reşiţa

Despre faimosul palat reşiţean, al unei nu mai puţin celebre familii din oraş, demolat în 1978, am întocmit un material special: https://istoriabanatului.wordpress.com/2012/01/20/mircea-rusnac-o-familie-simbol-a-vechii-resite-scheuchenstein/

Conacul Duka din Cadăr

Frederic Petru baron Duka de Kádár a fost comandantul Regimentului maghiar de infanterie nr. 39, apoi consilier şi conferenţiar de stat al împăratului. A cumpărat în 1806 comunitatea valahă Cadăr pe Pogăniş, la sud de castelul Timiş. Construit în secolul al XIX-lea, conacul familiei Duka de la Cadăr nu mai există astăzi.

Conacul Gudenus din Gad

A fost construit la începutul secolului al XIX-lea în stil baroc. Ultimii proprietari au fost soţii Gudenus. Câţiva ani a servit ca local pentru şcoala din sat, apoi a fost abandonat. Conform tradiţiei orale, conacul ar fi adăpostit şi o închisoare.

Conacul Atanasievici din Valeapai

A fost construit începând din anul 1840 de fraţii Marcel şi Emil Atanasievici, prin munca unor meşteri sârbi şi italieni. După naţionalizare, comuniştii l-au transformat în casă de naşteri, sediu de C.A.P. sau loc de cazare pentru muncitorii sezonieri. Iar după 1989 a fost pur şi simplu abandonat.

Conacul contesei Leopoldina Stojanovits din Poieni

Conacul a aparţinut în secolul al XIX-lea contesei Leopoldina Stojanovits, care venea în fiecare vară la Poieni. Pe contesă, locuitorii satului o şi denumeau „Măreasa”, adică Măria Sa. De altfel, la acel conac se afla înmormântat într-un sicriu de cristal şi fiul contesei, Bogdanovich Ferenc. În anii 1980, conacul a fost dinamitat. Nu se cunosc imagini ale conacului din perioada în care el a existat. Acum nu mai este aproape nicio urmă acolo.

Biserica romano-catolică de la Nevrincea

Construită dintr-un milion de cărămizi în anul 1911, ea nu se asemăna cu nicio altă biserică din zona Lugoj-Făget. A fost o clădire impunătoare, din care au mai rămas numai ruinele după emigrarea germanilor din sat.

Biserica romano-catolică de la Ofseniţa

A fost construită în anul 1878 din donaţiile baronului Karatsonyi Jenő, având hramul Sfântul Wendelin. A fost însă grav avariată în urma cutremurului din 12 iulie 1991. Mormântul aflat sub altar a fost spart, capacul sicriului de cupru a dispărut, iar osemintele au fost împrăştiate. Ele aparţineau unui copil al grofului care a construit biserica.

Gara din Baziaş

Calea ferată Oraviţa-Baziaş a fost cea mai veche de pe actualul teritoriu al României. Gara din Baziaş făcea legătura între transportul feroviar şi cel fluvial de pe Dunăre. Am prezentat cu altă ocazie trecutul acestei celebre gări: https://istoriabanatului.wordpress.com/2010/10/07/mircea-rusnac-noi-marturii-referitoare-la-trecutul-istoric-al-baziasului/

Gara din Vârciorova

Era o gară frontalieră, unde linia ferată Timişoara-Carasebeş-Orşova, construită în 1879, făcea joncţiunea cu cele din Vechiul Regat. Clădirea a fost demolată înainte de construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier, întrucât terenul pe care se afla urma să fie acoperit de apele Dunării. A fost înlocuită cu o măruntă haltă.

Fabrica de oţet de la Margina

În anul 1912 a fost construită la Margina de către o firmă germană o fabrică pentru distilarea chimică a lemnului de fag. Ulterior a produs acetonă, apoi oţet din vin. După naţionalizarea din 1948 a fost denumită Distileria de Lemn Severin, iar după 1989 a fost abandonată.

Orşova veche

O aşezare milenară cu nenumărate vestigii a dispărut sub apele Dunării. Asupra soartei istorice a anticei Dierna ne-am referit pe larg: https://istoriabanatului.wordpress.com/2013/01/21/mircea-rusnac-orsova-este-parte-integranta-a-banatului/

Insula Ada Kaleh

Insula, comparată în timp cu „un crâmpei din 1001 de nopţi” sau cu „Atlantida dunăreană”, a dispărut împreună cu civilizaţia ei orientală inconfundabilă, sub apele fluviului. I-am prezentat mai demult trecutul într-un articol special: https://istoriabanatului.wordpress.com/2011/03/02/mircea-rusnac-perla-pierduta-a-banatului-ada-kaleh/

Staţiunea turistică Marila

În 1870-1871, medicul Moritz Hoffenreich, curant al împărătesei Sissi, a ridicat la Marila trei vile pentru tratamentul bolilor de plămâni. Vilele erau luxos mobilate. Existau şi un sanatoriu, un restaurant şi un parc cu fântână arteziană. În 1919, cele şapte vile existente deja atunci au fost distruse, iar interiorul lor devastat.

Staţiunea turistică Sommerfrische

A fost înfiinţată la sfârşitul secolului al XIX-lea o superbă staţiune. Ea s-a dezvoltat rapid, fiind promovată prin afişe publicitare. Turiştii veneau cu trenul până la Anina, având asigurat transportul cu trăsurile până în staţiune. Se organizau trasee turistice în natură. Vilele staţiunii au găzduit în timp mii de oameni. După război a decăzut, până la construirea centralei Crivina, când în vile au fost cazaţi muncitorii. Din ele nu a mai rămas nimic.

Staţiunea turistică Şuşara

Societatea St.E.G. a amenajat la sfârşitul secolului al XIX-lea lângă Sasca Montană un complex turistic pe valea pârâului Şuşara, constând în drum de acces, alei cu locuri de popas, un mic lac de acumulare, hoteluri şi restaurante. Zona era comparată în epocă cu staţiunea austriacă Aussee, fiind frecventată de bolnavii de plămâni şi de nervi.

Staţiunea turistică Poneasca

În anul 1836, Johann Bibel din Timişoara a cumpărat domeniul Poneasca de la Trezorerie. El a înfiinţat acolo mai întâi o fabrică de cherestea şi apoi un sat de vacanţă. După 1919 staţiunea a decăzut treptat. În perioada comunistă a fost utilizată ca tabără şcolară, iar după 1989 a fost abandonată.

Mausoleul de la Bobda

A fost construit de baronul Gyula Csávossy în anul 1860. Vitraliile au fost realizate la München, iar clopotele la Timișoara. Mausoleul era o copie a basilicii din oraşul Esztergom şi a bisericii Sfântul Ştefan din Budapesta. În 1925 familia Csávossy a părăsit Banatul, lăsând mausoleul în grija catolicilor din Bobda. Ulterior au dispărut şi aceştia. Cripta de la subsol a fost spartă, iar oasele aruncate.

Iar şirul exemplelor de acest fel ar putea continua la nesfârşit.

Mircea Rusnac – La Buziaş

1 mai 2019

La 17 noiembrie 2018 am revăzut staţiunea Buziaş. Parcul dendrologic, în suprafaţă de 20 ha, aşezat pe malul pârâului Salcia sau Forotic, era pustiu în momentul acela. Părea chiar părăsit, deşi vestita colonadă, recent restaurată, arată bine. În lungime de 533 m, ea a fost construită în anul 1875 din dispoziţia împăratului Franz Iosif pentru soţia sa Sissi şi leagă o serie de obiective precum Izvorul Joseph (acum secat), Hotelul Phönix (acum în paragină), Bazarul şi Cazinoul (în aceeaşi situaţie). Practic toate clădirile vechi ale staţiunii sunt distruse şi abandonate: Vila Imperială (către capătul colonadei), Băile 1 şi 2, Sala de gimnastică, diverse alte vile, Muzeul staţiunii, Casa de odihnă nr. 9 de pe strada Avram Iancu, situată în spatele parcului etc.

Imaginea actuală a staţiunii, cu clădiri distruse, izvoare secate şi fântâni arteziene nefuncţionale, este dezolantă. Nici măcar vreo veveriţă nu s-a putut vedea în acea zi. Doar busturile lui Eminescu, Caragiale şi Bălcescu, care n-au fost niciodată la Buziaş, se mai găsesc prin parc. Trebuie totuşi menţionat că aleile şi băncile acestuia sunt întreţinute. În parc există chiar şi un ceas cu cadran solar. Vila Stil Diwal, cu ieşirea spre colonadă, este parţial întreţinută, deşi la 17 noiembrie 2018 acolo nu se vedea niciun om. O inscripţie atrage atenţia asupra unui platan din apropierea colonadei: Platanus X Acerifolia Wild (platan hibrid), specie exotică aparţinând familiei Platanacee, care se află acolo din anul 1812. Există şi alţi arbori impresionanţi în parc, însă ei nu se bucură, din păcate, de menţiuni asemănătoare.

Am mai putut găsi în staţiune două izvoare funcţionale. Unul dintre acestea, Izvorul „Fenix” (sic!), se află în spatele parcului, între Hotelurile Parc şi Timiş, ridicate în perioada comunistă (ultimul era închis). Iar Izvorul „Moş Bâzieş”, de la marginea parcului, mai păstrează pe o tăbliţă roasă de timp şi aproape ilizibilă, legenda acestui mitic întemeietor al localităţii, de la care ea şi-a luat probabil şi numele, motiv pentru care o şi redăm în cele ce urmează:

E mult de atunci. Pe locurile acestea trăia liniştit Moş Bâzieş. El a fost stăpân şi peste locul cu buturuga, bătrână şi ea, din care sărea apa spumegând. Toţi locuitorii din apropiere şi depărtări veneau să-şi astâmpere setea cu apa răcoritoare.

Frunţi brăzdate de gânduri, griji, dureri şi zbuciumări sufleteşti, toate-toate îşi găsesc leacul în înţelepciunea şi în izvorul lui Moş Bâzieş.

În taină se şoptea că Moş Bâzieş a răsărit din spuma izvorului şi tot aşa nimeni nu ştie să spună când s-a sfârşit…” 

Mircea Rusnac – Calendarul Banatului. Date importante din trecutul nostru

22 martie 2019

O regiune cu un bogat trecut istoric, precum Banatul, aşezat la răspântia unor lumi şi civilizaţii diferite, a cunoscut de-a lungul timpului evenimente importante, care, în mod mai mult sau mai puţin intenţionat, au fost date uitării. Am făcut o listă a unora dintre ele, pe care le-am considerat mai importante şi demne de a fi cunoscute. Le prezentăm în continuare:

 

21 februarie (1919): Desfiinţarea de către autorităţile sârbeşti de ocupaţie, la ordinul marilor puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris, a Republicii autonome bănăţene.

 

22 februarie (1949): Victoria de la Pietrele Albe a partizanilor anticomunişti bănăţeni asupra trupelor româneşti de Securitate.

11 martie (1990): Adoptarea Proclamaţiei de la Timişoara de condamnare a comunismului.

 

18 martie (1906): Traian Vuia zboară pentru prima dată cu un aparat mai greu decât aerul.

 

25 martie (1881): Naşterea marelui compozitor bănăţean Bartók Béla.

 

2 iunie (1904): Naşterea marelui actor bănăţean Johnny Weissmüller.

 

18 iunie (1951): Deportarea bănăţenilor în Bărăgan de către regimul comunist din România.

 

3 iulie (1771): La Reşiţa se inaugurează primele furnale, marcând naşterea unuia dintre puternicele centre industriale europene.

8 iulie (1869): Timişoara devine primul oraş din sud-estul Europei cu tramvai tras de cai.

16 iulie (1949): Ziua Rezistenţei anticomuniste din Banat (executarea de către comuniştii români a conducătorilor partizanilor bănăţeni la Pădurea Verde).

21 iulie (1718): Tratatul de pace de la Passarowitz consemna eliberarea Banatului de sub ocupaţia otomană şi începutul procesului de modernizare.

 

25 iulie (1552): Cucerirea de către otomani a Timişoarei.

17 august (1953): Naşterea scriitoarei Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2009.

 

20 august (1854): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Baziaş, cea mai veche din România actuală.

25 august (1802): Naşterea marelui poet bănăţean Nikolaus Lenau.


3 septembrie (1872): Primul drum, pe distanţa Reşiţa-Bocşa, a celei mai vechi locomotive din sud-estul Europei, fabricată la Reşiţa.

 

5 octombrie (1817): Inaugurarea teatrului de la Oraviţa, cel mai vechi teatru din România actuală.

 

18 octombrie (1716) : Armata condusă de prinţul Eugeniu de Savoya eliberează Timişoara de sub ocupaţia otomană.

 

31 octombrie (1918) : Proclamarea Republicii autonome bănăţene în cadrul Ungariei.

12 noiembrie (1884): Timişoara devine primul oraş european cu străzile iluminate cu curent electric.

 

15 decembrie (1863): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Anina, a doua cale ferată montană din Europa.

 

16 decembrie (1989): Declanşarea revoluţiei anticomuniste de la Timişoara.

17 decembrie (1989): Declanşarea represiunii împotriva revoluţiei anticomuniste de la Timişoara, soldată cu zeci de morţi şi sute de răniţi.

20 decembrie (1989): Timişoara se declară primul oraş liber de comunism de pe teritoriul României.