Revista Ocrotirea naturii a apărut în perioada 1955-1974, din 1975 modificându-i-se denumirea în Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător. Conform numărului inaugural, ea era Buletinul Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii şi apărea în Editura Academiei Republicii Populare Române. Perioada primelor două decenii de apariţie a revistei a fost, după părerea noastră, o perioadă rodnică, suprapusă unei etape de relativă liberalizare a regimului comunist din România. Articolele publicate erau ample, bine documentate, prezentând numeroase aspecte privind geografia, vegetaţia, fauna, protecţia mediului de pe întregul cuprins al ţării. După 1975, calitatea revistei a scăzut întrucâtva, pe măsură ce şi regimul devenea tot mai dictatorial.
În prima perioadă, Banatului i-a fost acordat un loc important în paginile revistei, loc pe care l-a pierdut în mod treptat ulterior. Aspectele deosebite ale reliefului, climei, florei sau faunei acestuia i-au atras dintotdeauna pe naturaliştii de pretutindeni. Şi Ocrotirea naturii a prezentat, încă din primele numere, locurile mirifice întâlnte în regiunea noastră, precum Cheile Nerei, Cheile Caraşului, Cheile Gârliştei, rezervaţiile naturale de la Domogled, Beuşniţa, Satchinez, Clisura Dunării etc. Oamenii de ştiinţă români, ca şi cei din alte ţări, au fost uimiţi şi fascinaţi de cele văzute. De multe ori, în articolele lor, deşi foloseau în general un limbaj ştiinţific şi tehnic, mai greu accesibil cititorului obişnuit, întâlnim totuşi şi exprimări ale încântării produse de frumuseţea peisajelor şi chiar de unicitatea unor fenomene constatate aici. Am extras, în acest sens, unele pasaje din articolele apărute în revistă, pe care credem că merită să le facem cunoscute publicului. Banatul deţine multe frumuseţi şi bogăţii naturale despre care nici locuitorii săi nu ştiu, în dese cazuri, prea mare lucru.
Nu în ultimul rând, ţinem să mulţumim şi pe această cale familiei regretatului Traian Constantin Novac, care, la dorinţa sa, ne-a donat valoroasa colecţie a revistei.
Valeriu Puşcariu, Peşterile din ţara noastră. Însemnătatea ştiinţifică şi ocrotirea lor, nr. 1, 1955, p. 36-37: „Una din cele mai pitoreşti linii ferate din ţară, cu zeci de viaducte şi tuneluri, străbate carstul bănăţean (Oraviţa-Anina). Mai spre sud, Caraşul îşi taie drum greu prin Cheile Prolazului; între Iabalcea şi marele sat Caraşova, dolinele se ţin lanţ; pâraie subterane şi peşteri vestite sunt tăinuite în pădurile Reşiţei şi Aninei (Comarnic, Bohui, Ponor).”
Mircea Paucă, Mărturii ale trecutului geologic. Peştii pietrificaţi din ţara noastră, nr. 2, 1956, p. 12: „Cei mai vechi peşti fosili, cunoscuţi de la noi, datează de vreo 300.000.000 de ani şi au fost găsiţi în Banat, în stratele de vârstă permiană inferioară, pe valea Berzoviţei, situată la vest de Reşiţa. De acolo Corneliu Eufrosin a descoperit acum câţiva ani, pentru prima oară la noi, prezenţa unui peşte din grupul ganoizilor (peşti înrudiţi cu morunul din Marea Neagră) numit Palaeoniscus. Acesta era un peşte cu schelet cartilaginos şi acoperit cu solzi groşi cu contur rombic, care îl apărau de duşmani. Palaeoniscus era el însuşi un peşte de pradă şi un înotător perfect.
Descoperirea acestuia în ţara noastră completează aria de răspândire a sa, fiind cunoscut până acum din U.R.S.S. şi din ţările din apusul Europei.”
S. Paşcovschi, Câteva consideraţii biogeografice asupra Munţilor Banatului, nr. 2, 1956, p. 113-114: „Întinderea bradului este un fenomen foarte recent. În trecut, conform cercetărilor polenanalitice executate în turbăriile din Semenic, s-a constatat o micşorare treptată a proporţiei lui, după ce cândva ajunsese la un apogeu vremelnic. Această întindere a fost într-o oarecare măsură favorizată de către silvicultura raţională din ultimul timp. Pe fostele proprietăţi U.D.R., silvicultorii au urmărit să mărească proporţia bradului din arborete amestecate. În acest scop, s-a folosit mai des rezervarea pâlcurilor de brad sau a brazilor izolaţi, cu ocazia exploatărilor, în vederea însămânţării mai puternice a suprafeţelor tăiate. Aceste rezerve, de obicei, se uscau mai târziu sau erau rupte de vânt, dar până atunci produceau o însămânţare abundentă. În unele cazuri, brazii rezervaţi au supravieţuit până la ridicarea unei noi generaţii de pădure, atingând dimensiuni uriaşe, de exemplu la Obârşia Crainicului (Văliug) şi Faţa Gropii (Cuptoarele-Secul). Acest sistem, desigur, a putut da rezultate numai datorită condiţiilor ecologice foarte favorabile pentru brad. În urma aplicării acestui sistem, proporţia bradului s-a mărit în unele locuri într-o măsură care, probabil, a întrecut toate aşteptările.”
Ion I. Cătuneanu, Coloniile de cuibărit din Delta Dunării şi necesitatea creării unor rezervaţii ornitologice, nr. 3, 1958, p. 88-89: „Cu mai bine de un secol în urmă, coloniile păsărilor acvatice erau mari şi numeroase, întinzându-se nu numai prin bălţile din lungul Dunării, dar şi în interiorul ţării.
Astfel, după datele avigeografice şi istoriografice elaborate de ornitologul maghiar Iacob Schink, în 1835, cu ocazia primei călătorii făcute de renumitul ornitolog german Nauman prin Ungaria şi Banat, rezultă că în toate bălţile mai întinse, ce erau pe atunci în număr de 19, se găseau colonii mari, de aproximativ 560-600 perechi, de egrete mari (Egretta alba alba).
Din 1851, odată cu înfiinţarea Serviciului Apelor din Banat, s-a pus capăt marilor inundaţii din câmpii, iar bălţile mai întinse au fost secate. Urmând apoi lucrările de canalizare şi de îndiguire ale râurilor şi bălţilor din câmpia ungară şi cea bănăţeană, contrar legilor de răspândire a păsărilor formulate de ornitologul englez Charles Dixon, care spunea, între altele, că <<speciile nu se retrag niciodată din faţa condiţiilor neprielnice>> şi, <<dacă sunt surprinse de acestea, ele pier total>>, aceste colonii au dispărut din regiune, retrăgându-se în cea mai mare parte, fie spre Tisa, fie spre Dunăre.”
Al. Borza, Vegetaţia rezervaţiei Beuşniţa, nr. 3, 1958, p. 117: „Rezervaţia Beuşniţa este una din cele mai puţin cunoscute şi cercetate de la noi. Ea se găseşte în Munţii Banatului (masivul Pleşiva), la mijlocul distanţei dintre Oraviţa, Sasca Montană şi Bozovici, într-un ţinut greu accesibil, care răsplăteşte, însă, pe cel care-şi ia osteneala să-l viziteze, cu impresii de neuitat pentru turist şi cu mari satisfacţii pentru naturalist.
Masivul Pleşiva este un vechi şi sălbatic platou calcaros, acoperit de codri seculari, în care întâlnim toate fenomenele carstice clasice: doline, văi prăbuşite sau polje, peşteri, râuri subterane, izbucniri tainice, colţi semeţi şi pereţi de stâncă prăpăstioşi, cascade pitoreşti.
Pe naturalist îl ademenesc aceste grandioase ruine ale podişului imens de calcare jurasice, ce culminează în piscul Pleşivei, înalt de 1.144 m, mai ales pentru vegetaţie. Codri nesfârşiţi de fag înveşmântează podişul şi văile prin care se adăpostesc cele mai numeroase şi mai remarcabile populaţii relictare de alun turcesc (Corylus colurna) din ţara noastră, ce arată peripeţiile unui străvechi ţinut biogeografic. Mai întâlnim, pe coaste repezi, păduri de gorun (Quercus petraea) şi, spre culmi, pădurici de tip carstic, iliric-meridional, dominate de liliac (Syringa vulgaris), de scumpie (Cotinus coggygria) şi plante sudice, care te transpun în lumi îndepărtate şi evocă timpuri cu o climă mediteraneană, când aceste esenţe s-au putut instala pe aceste plaiuri.
În acest ţinut încântător, o suprafaţă de 100 ha din căldarea Beuşniţei a fost destinată ca rezervaţie naturală prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 965 din 17 noiembrie 1943.”
S. Radu, Ocrotirea parcurilor din sud-vestul ţării, nr. 5, 1960, p. 110: „Datorită dezvoltării sale istorice şi sociale, teritoriul din vestul ţării ne apare azi presărat de numeroase parcuri forestiere şi de agrement, ce formează aici o reţea mult mai densă decât în restul ţării. În marea lor majoritate, aceste insule de vegetaţie exotică reprezintă parcuri create în ultimele două secole.”
Em. Nadra, Rezervaţia ornitologică de la Satchinez, nr. 6, 1962, p. 51: „Acest loc străvechi reprezintă mărturia mlaştinilor întinse ce existau până în veacul al XVIII-lea în partea de sud-est şi nord-vest a Banatului. Bălţile şi mlaştinile de aici au fost formate în mare parte din revărsarea celor două râuri bănăţene, Timişul şi Begheiul. Pe lângă aceste locuri inundate, o mare parte a terenului era acoperită cu păduri întinse de stejar, brăzdate de micile pâraie locale, ce alimentează şi azi rămăşiţele bălţilor de lângă comuna Satchinez.
Acest mediu, atât de sălbatic, asigura adăpostul, liniştea şi traiul unei faune ornitologice extrem de bogate, a cărei reconstituire o putem face doar imaginar, prin completarea puţinelor date ce ne stau la dispoziţie.
În veacul al XVIII-lea, când în Banat au început marile lucrări de canalizare şi desecare a terenurilor inundabile cu scopul de a cuceri cât mai mult teren pentru păşune şi agricultură, pădurile au fost defrişate, iar râurile îndiguite, spre a opri revărsarea acestora. Bălţile în majoritate au secat, stufăriile au fost nimicite prin incendii; astfel, căminul şi paradisul faunei ornitologice s-a distrus în ritm rapid, fără a se putea reface vreodată.”
Fr. König, Cercetări entomologice în rezervaţia „Muntele Domogled”, nr. 9/1, 1965, p. 53: „Bogăţia în specii este condiţionată şi de imediata apropiere a lanţului carpatic principal spre nord-est, cu înălţimi alpine de peste 2.000 m pe de o parte, precum şi continuarea unităţii geografice pe malul drept al Dunării în R.S.F. Iugoslavia. Acest factor a început să fie studiat cu atenţie abia în ultimii ani. Eram obişnuiţi cu harta Carpaţilor Româneşti, care se termină la Porţile de Fier şi Clisura Dunării, având legături şi afinităţi numai cu Munţii Almăjului şi Semenicului. Prea puţin s-a luat în considerare faptul că dincolo de Dunăre se continuă peisajul caracteristic din valea Cernei sau din părţile sudice ale Banatului. Acest peisaj cu caracter carstic se extinde vreo 150 km spre sud, formând cu părţile sudice ale Banatului o unitate geomorfologică comună, cu caractere identice, conţinând în acelaşi timp şi biocenoze identice cu acelea din zona rezervaţiei Domogled.”
G. Bujorean, P.C. Popescu, Rezervaţia naturală Domogled (Băile Herculane), nr. 10/1, 1966, p. 10: „Cercetările efectuate în ultimii ani asupra florei şi vegetaţiei Banatului au dus la concluzia că partea sudică a acestei regiuni, care cuprinde defileul Dunării, valea Cernei, carstul dintre Reşiţa şi Moldova Nouă cu Cheile Caraşului, Cheile Minişului şi Cheile Nerei, constituie o regiune fitogeografică deosebită, care nu se poate încadra decât în linii generale în zonarea vegetaţiei propusă de fitogeografi. Aceasta a determinat descrierea unei regiuni fitogeografice separate, care a fost denumită <<Regiunea pădurilor de amestec cu fitocenoze termofile>>. Regiunea se caracterizează printr-o etajare deosebită a vegetaţiei, alcătuită din asociaţii vegetale rare sau unice pentru ţara noastră.”
T. Rusu, Cheile Caraşului, nr. 11/1, 1967, p. 49: „În ansamblul lor, Cheile Caraşului prezintă un interes deosebit nu numai din punct de vedere speologic, şi mai ales botanic, dar şi din punct de vedere geografic, geomorfologic, hidrogeologic şi chiar arheologic. Rar în altă parte o regiune destul de restrânsă ca suprafaţă înmănunchează un număr aşa de mare de probleme din diverse domenii de cercetare. Dacă vom lua în considerare şi regiunile limitrofe, nu prea îndepărtate, ne vom da seama şi mai mult nu numai de însemnătatea ştiinţifică a acestui colţ de ţară, dar şi de necesitatea cercetării şi ocrotirii lui. Amintim aici peştera de la Comarnic (4.040 m) şi peştera de la Bohui (3.217 m), monumente ale naturii, care, prin lungimile lor, se situează pe primele locuri printre peşterile din ţara noastră (4, respectiv 7). În peştera de la Bohui se pare că s-au făcut şi primele amenajări din ţară cu scop practic imediat – alimentarea cu apă a importantului centru carbonifer Anina. Credem că asemenea posibilităţi le-ar putea oferi şi peştera Ţolosu pentru comuna Iabalcea, în prezent una dintre localităţile cu cele mai reduse posibilităţi de alimentare cu apă din regiune.
Urmele cetăţii din imediata apropiere a cheilor, din al cărei trecut cunoaştem destul de puţin, ca şi populaţia caraşoveană, cu obiceiurile ei aparte, constituie subiecte interesante de studiu pentru arheologi, istorici şi etnografi.
Din punct de vedere turistic, regiunea este înzestrată cu obiective din cele mai de seamă, foarte variate şi, în general, uşor accesibile.”
L. Botoşăneanu, Şt. Negrea, Cheile Nerei, nr. 13/1, 1969, p. 42: „Este demn de reţinut faptul că, deşi Cheile Nerei nu sunt populate decât de câteva familii stabilite în <<sălaşe>> permanente (şi acestea numai către cele două extremităţi), toponimia lor este extrem de completă; practic, fiecare cârşie, fiecare <<convei>>, afluent, înălţime etc. au denumirea lor asupra căreia nu există dubiu. Este o dovadă a acuităţii spiritului de observaţie şi a neîntrecutei atenţii cu care tratează ţăranul român locurile sale de baştină.”
V. Sencu, Şt. Negrea, Peştera Racoviţă, nr. 14/2, 1970, p. 195: „Munţii Aninei, în ultimul timp, şi-au dobândit pe deplin faima ce o merită în ceea ce priveşte bogăţia şi frumuseţea formelor carstice de la suprafaţă şi din subteran. Aici, sub platoşa calcaroasă ce se întinde de la Reşiţa până la Moldova Nouă, din care aproape 2/3 aparţin Munţilor Aninei, se află 82 de peşteri. Câteva din ele (Comarnic, Liliecilor, Buhui, Ponor) au intrat în circuitul turistic general sau local, altele aşteaptă să fie amenajate spre a-şi primi vizitatorii.
Cele mai multe din aceste peşteri îşi au deschiderile în pereţii cheilor formate de majoritatea râurilor care curg prin această zonă calcaroasă.”
Val. Puşcariu, Păduri, parcuri naţionale şi rezervaţii naturale din România, nr. 16/2, 1972, p. 153: „Punct de răscruce al influenţelor climatului pontic cu cel mediteranean, Banatul ocroteşte în rezervaţiile Muntele Domogled, Cazanele Dunării, Beuşniţa – Cheile Nerei şi Valea Caraşului – Comarnic o vegetaţie cu elemente termofile submediteraneene, ca liliacul (Syringa vulgaris), cărpiniţa (Carpinus orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus), alunul turcesc (Corylus colurna) şi elemente de tip central european, din subetajul gorunetelor şi făgetelor.
Pe brânele abruptului şi pe creştetul Muntelui Domogled întâlnim pinul negru de Banat (Pinus nigra var. banatica), iar pe versanţii sud-estici vegetează spontan nucul sălbatic. În Cazanele Dunării, deasupra arboretelor în care se întâlnesc 3 specii de fag (Fagus silvatica, F. taurica şi F. orientalis), cerul (Quercus cerris), stejarii pufoşi (Q. pubescens şi Q. virgiliana) şi gorunii (Q. delechampi şi Q. polycarpa), pe abrupturile inaccesibile înfloreşte la începutul lunii mai laleaua cazanelor (Tulipa hungarica) şi stânjenelul de stâncă (Iris reichenbachi), iar în pădurea ocrotită de la Valea Mare, din preajma localităţii Moldova Nouă, este prezent dafinul (Daphne laureola). Elemente submediteraneene abundă în fauna acestor rezervaţii: fluturi, acarieni, cavernicole, Testudo hermanni hermanni etc.”
Stere Grigore, Ioan Coste, Aspecte botanice din rezervaţia naturală Valea Mare – Moldova Nouă, nr. 18/2, 1974, p. 164-165: „Rezervaţia Valea Mare a fost creată în anul 1958, având ca principal obiectiv ocrotirea subarbustului Daphne laureola, cunoscut aci în unica sa staţiune din ţara noastră şi avându-şi totodată aci şi limita estică a arealului său. Ulterior, această specie a mai fost identificată şi în Cazanele Dunării, pe văile Mraconia şi Sirinia, fără ca importanţa primeia şi necesitatea ocrotirii sale să-şi piardă rosturile iniţiale.
În privinţa cerinţelor sale ecologice, Daphne laureola este o specie al cărei areal mediteranean-atlantic îi indică preferinţele pentru un climat blând, cu ierni lipsite de geruri excesive şi veri nu prea calde, condiţii ce se întâlnesc în rezervaţie în lungul văilor şi pe pantele cu expoziţie sudică la adăpostul pădurilor. Caracterul calcifil al speciei face însă ca ea să depindă nu numai de climat, ci şi de un substrat calcaros, pe care îl găseşte de asemenea în rezervaţie.”
Istoria Banatului 