Mircea Rusnac – Interviu acordat lui Carl Walter Fleck

Aparent şi la modul foarte general, românii par mai preocupaţi să-şi scrie istoria contemporană, cu precădere pe cea personală, ignorând, dacă nu chiar negând, istoria recentă. Prezenţa blogului dumneavoastră „Istoria Banatului” în spaţiul public dovedeşte că există şi o altă abordare. De ce acest demers? De ce informaţie publică şi nu colecţie personală, de ce blog şi nu carte tipărită?

În ultimele două decenii istoria noastră este abordată din multiple puncte de vedere, a apărut o diversitate de opinii, fapt în bună măsură firesc, după ce timp de aproape 50 de ani toţi istoricii au fost obligaţi să îşi însuşească numai punctul de vedere oficial. Aceasta are şi părţi bune, dar şi unele aspecte mai puţin fericite. Astfel, acum, beneficiind de libertatea totală de expunere a opiniilor, istoria a început tot mai mult să fie abordată de persoane care o cunosc numai superficial sau o interpretează la modul speculativ. Mulţi încearcă să prezinte teorii senzaţionale, ipoteze incredibile, dorind cu tot dinadinsul să iasă prin ceva în evidenţă. Cititorul sau ascultătorul neavizat pot cădea în capcana întinsă, confundând de multe ori istoria reală, bazată pe documente şi mărturii sigure, cu acest tip de abordare, care poate ajunge la „rezultate” mult mai răsunătoare. Prin blogul meu încerc să readuc istoria acolo unde îi este locul, adică să dovedesc faptul că se poate ajunge la rezultate interesante şi fără a căuta senzaţionalul cu orice preţ. Blogul este rezultatul unor cercetări pe care le-am întreprins timp de aproape două decenii şi pe care acum le continui în mod public, sub ochii cititorilor şi de multe ori cu concursul acestora. Am putut să înţeleg, din iunie 2009 când am pornit pe acest drum, că publicul interesat de istorie există, rezonează şi chiar contribuie la scrierea şi descifrarea ei. De aceea, blogul este unul interactiv şi pot spune fără reţinere că majoritatea articolelor publicate în ultima perioadă se datorează contribuţiilor cititorilor bănăţeni şi nu numai.

Lecturând articolele de pe blog am observat că aţi preluat, sub o formă sau alta, şi multe mărturii ale unor persoane cvasianonime, care au trăit aici sau au avut legătură cu spaţiul bănăţean. Comparativ cu istoria pe care o învăţam la şcoală, istoria înfăţişată pe blog pare una măruntă, a oamenilor mici. Contează o astfel de istorie? Pentru cine? Cântăreşte ea ceva în interiorul istoriei mari, cea care ajunge în manual?

De multe ori oamenii deţin mărturii istorice importante, cărora poate nu le-au acordat interesul cuvenit sau poate nu au avut cui să povestească despre ele. În acest sens, blogul meu constituie şi o provocare, adică mulţi oameni citind articolele prezentate pot face legătura cu informaţii pe care le deţin ei, care provin din familiile lor, din localităţile lor de origine, şi nu de puţine ori simt nevoia să le facă cunoscute opiniei publice. Istoria aceasta pare măruntă numai la prima vedere, pentru că toate evenimentele cunoscute de unele comunităţi restrânse au legătură cu contextul general. Niciun fenomen istoric nu apare întâmplător sau accidental, el trebuie privit neapărat în raport cu ceea ce se petrecea în acelaşi timp în regiunea noastră, în ţara noastră şi în regiunile învecinate. Istoria Banatului a ajuns din păcate un fel de puzzle, s-a spart în multe bucăţele şi acum trebuie să o reconstituim îmbinând cu multă răbdare aceste bucăţele sau reconstituind ceea ce s-a pierdut. Vorbind la modul concret, să spunem că dintr-o localitate un cetăţean îmi face cunoscută o fotografie de familie de acum 70-80 de ani, un alt cetăţean, aflat acum în Germania sau în America, vine cu o informaţie care o completează pe prima şi astfel, treptat, o anumită istorie până acum complet necunoscută poate ieşi la lumină. Nu vă fac un secret din faptul că nici eu, atunci când am lansat acest blog, nu am ştiut multe lucruri pe care între timp le-am putut descoperi prin bunăvoinţa dezinteresată a cititorilor mei.

Interesante trebuie să fie, fără doar şi poate, şi istoriile Ardealului, Bucovinei, Dobrogei sau a oricărei părţi a României care a fost disputată de-a lungul timpului. Mă gândesc eu că datorită multiculturalităţii. Ce are deosebite Banatul şi istoria lui, comparativ cu celelalte provincii istorice?

Banatul a avut de-a lungul timpului un regim destul de ingrat din punct de vedere istoric. Încă de pe vremea turcilor şi apoi a austriecilor, el a fost o provincie de margine, ceva periferic, o veşnică monedă de schimb între diferitele puteri existente la un moment dat şi ca atare destul de neglijată de către centru. După unirea cu România din 1919 această situaţie s-a păstrat din păcate în mare măsură. Comparativ cu alte regiuni, Banatul a fost tratat ca un element de mâna a doua, iar studierea trecutului său a fost profund neglijată. Ca să exemplific, pot spune că până în 1990 în Banat nu au existat o facultate sau un institut de istorie, studenţii provenind din această regiune trebuind să înveţe mai mult istoria oficială din alte centre. Eu însumi m-am format ca istoric la Iaşi şi pot mărturisi că în cinci ani de facultate abia dacă am auzit de două-trei ori rostindu-se cuvântul „Banat” în cadrul cursurilor audiate. Aceasta m-a determinat încă de atunci să întreprind cercetări pe cont propriu în bibliotecile de acolo, pentru a încerca să aduc şi cunoaşterea istoriei regiunii mele la un nivel cât de cât apropiat de ceea ce aflam în rest. Am admirat acolo tenacitatea moldovenilor de a-şi cunoaşte trecutul şi accentul pus de ei asupra perioadelor celor mai faste din istoria lor, cu principala greutate asupra lui Ştefan cel Mare, de unde pornea practic totul. Ei au un adevărat cult pentru perioada medievală care a reprezentat epoca de glorie a istoriei Moldovei şi peste două treimi dintre studenţii de acolo intenţionează să devină medievişti. Inspirându-mă din exemplul lor, am identificat la rândul meu perioada cea mai fastă a trecutului Banatului, care acoperă epoca modernă de după cucerirea austriacă din 1718 şi merge până la instaurarea comunismului în 1948, adică 230 de ani de mare dezvoltare şi de profundă modernizare din toate punctele de vedere. Pornind de aici, am desfăşurat cercetări care să facă lumină asupra multor lucruri uitate pe nedrept.

Din tot ce are istoria Banatului deosebit, ce anume vă suscită în mod special interesul?

Tot ceea ce are legătură cu trecutul nostru. Evident, cele mai incitante subiecte sunt acelea despre care până acum se ştia foarte puţin sau deloc. În acest sens, după cum spuneam, blogul îmi rezervă şi mie numeroase surprize, pentru că am ajuns să descopăr din mărturiile cititorilor numeroase lucruri pe care nu le cunoşteam acum doi ani. Dau câteva exemple. După ce scriitoarea Herta Müller a primit Premiul Nobel în 2009, am considerat de cuviinţă să prezint pentru publicul românesc o scurtă istorie a fenomenului Aktionsgruppe Banat, cu care aceasta avusese multiple legături. După prezentarea activităţii scriitorilor germani bănăţeni, membri ai acestui grup, am fost contactat de Carl Gibson, fost lider al Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din 1979, care mi-a descris pe larg rolul acestuia în mişcarea disidentă bănăţeană. Pentru că Gibson se cunoscuse în detenţie cu lideri ai opoziţiei religioase, mi-a facilitat cunoaşterea şi a istoriei A.L.R.C. (Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă) în regiunea noastră. Foştii studenţi timişoreni din 1956 Anatol Musceleanu (care acum trăieşte în Bacău) şi Gudrun Winkler din Germania mi-au trimis amintiri şi documente inedite privitoare la greva la care participaseră în timpul revoluţiei anticomuniste din Ungaria, pentru care au fost exmatriculaţi. Şi nu în ultimul rând vreau să îl amintesc pe ţăranul Petru Scrob din Şomoşcheş, judeţul Arad, participant de frunte la răscoala anticomunistă din 1949. Vara trecută am fost abordat de fiul acestuia, care mi-a înmânat o remarcabilă poezie inedită compusă de tatăl său în timpul detenţiei suferite după înăbuşirea răscoalei şi pe care am avut onoarea să o public în premieră pe blog, introducând-o astfel în circuitul literaturii de detenţie de la noi, din care s-a păstrat din păcate foarte puţin până acum.

Care sunt principalele dumneavoastră surse de documentare? Documentele pe care le citaţi ce statut au? Cum ajungeţi la ele? Există şi aici o piaţă de profil? Există speculă, contrabandă, evaziune ş.a.m.d.?

Din fericire, domeniul istoric este destul de ferit de tentaţii necurate, pentru că nu este un domeniu din care cineva s-ar putea îmbogăţi şi are avantajul că din acest motiv nu este abordat decât de cei într-adevăr pasionaţi şi care nu urmăresc niciun scop material. Oamenii care mi-au trimis informaţii, documente sau fotografii nu au cerut niciodată vreo răsplată pentru aceste lucruri. Satisfacţia pentru ei, ca şi pentru mine, este ca mărturiile lor să poată fi în sfârşit cunoscute. Domeniul nostru este deci unul curat. Nu am câştigat nimic din punct de vedere material de pe urma blogului, dar nici nu mi s-au cerut recompense pentru lucrurile comunicate. Când am început această riscantă activitate credeam că sunt aproape singurul idealist care mai urmăreşte asemenea tematici, precum cea privind trecutul nostru. Am avut însă în curând imensa surpriză să constat cât de mare este interesul bănăţenilor faţă de trecut şi cât de puţin au putut ei să şi-l exprime până acum. Tocmai din cauza pe care o aminteam la început, anume că istoria Banatului a fost intenţionat ţinută în umbră. Abia acum descoperim împreună ce trecut impresionant avem şi câte lucruri interesante putem descoperi în acest trecut. Acesta este unul dintre principalele avantaje ale blogului: omul îl citeşte numai dacă este interesat de tematică, face legătura cu lucrurile pe care le cunoştea din experienţa proprie sau a familiei şi în caz că doreşte, participă la lămurirea diverselor aspecte cu contribuţii directe. Totul este benevol, nimic nu este obligatoriu.

Cât reprezintă, în conţinutul blogului, cercetarea ştiinţifică sistematică şi cât e manifestarea unei nostalgii, respectiv dorinţe de a prezerva cât se mai poate din trecut? Cât e pasiune sau hobby, cât e muncă… voluntară? (Asta ştiut fiind că blogul e o platformă de exprimare personală, particulară şi nu instituţională).

Pot spune că toate aceste elemente se împletesc în conţinutul blogului. Dacă suntem pasionaţi de cunoaşterea trecutului, evident că ne interesează ca mărturiile istorice să existe, să fie păstrate şi să poată fi valorificate din punct de vedere ştiinţific. În multe cazuri am acceptat conştient ca blogul să nu exprime în prea mare măsură opiniile mele personale, cum fac majoritatea blogurilor care sunt de atitudine, în special politică. Istoria porneşte de la document. În perioada comunistă s-a procedat forţat la emiterea unor teorii de valoare istorică mai mult sau mai puţin adevărate, după care trebuiau căutate documentele sau fragmentele de documente care să le demonstreze. Într-o cercetare liberă, procedura este inversă. Istoricul nu trebuie să pornească cu idei preconcepute, ci să analizeze documentele la care are acces şi să tragă concluziile care se impun de acolo, indiferent dacă acestea sunt sau nu pe placul său. Bineînţeles, trebuie să intervină la un moment dat şi spiritul critic al istoricului, adică nu orice fel de document trebuie luat de bun. Multe mărturii, în special memoriile unor personalităţi, articole din presă etc., pot fi subiective, iar în acest caz opiniile pe care le prezintă trebuiesc verificate şi confruntate cu mai multe surse. Din acest motiv, cercetarea poate oferi destule surprize celui ce o întreprinde, iar mulţumirea istoricului nu este neapărat faptul că rezultatele sunt pe placul său, cât convingerea că a reuşit să elucideze anumite necunoscute, care vin să lumineze în sfârşit un eveniment sau altul.

Aveţi o colaborare directă cu alţi pasionaţi (respectiv preocupaţi) de istoria Banatului – bloggeri, colecţionari, cercetători, muzee – din ţară sau străinătate?

Da, am o colaborare foarte bună cu numeroşi alţi împătimiţi ai trecutului nostru, pe care voi încerca să îi enumăr pe scurt în continuare. Am întreprins numeroase excursii istorice prin locuri de mare semnificaţie împreună cu Adrian Drăgan şi cu colonelul în rezervă Gheorghe Popoviciu, care sunt foarte animaţi de interesul pentru trecut, au cunoştinţe solide în domeniu, deţin mărturii foarte interesante ale istoriei noastre şi în special cel de-al doilea este un ghid neegalat pe cărările judeţului, ale cărui cele mai ascunse cotloane le cunoaşte la perfecţie. O extrem de bună colaborare o am cu Robert Babiak, reşiţean aflat în Germania, la fel de bun cunoscător al trecutului regiunii noastre şi coautor la multe articole de pe blog. Tot din Germania am mai beneficiat de susţinerea Mariei Wesselak la elucidarea trecutului localităţii Lindenfeld, din care provine, localitate care acum este din păcate părăsită complet, sau de cea a lui Günther Friedmann, originar din Tirol, care la fel mi-a făcut cunoscute multe amănunte din trecutul acestuia. Din Franţa am avut parte de ajutorul lui Radu Portocală, nepotul fostului preşedinte al consiliului de administraţie de la U.D.R., ulterior mort la Sighet, care mi-a trimis o biografie detaliată a acestuia. Alte documente şi informaţii am primit pe parcursul timpului de la Ioan Cornel Chira, Anton Schulz, Petrică Rădulescu, Traian Popescu, Walter Woth şi alţii, tuturor mulţumindu-le şi pe această cale în mod deosebit pentru contribuţiile aduse la cunoaşterea trecutului nostru.

În final, legat de acest proiect, până în prezent, ce insatisfacţie aţi avut şi, pentru a încheia, sper, într-un ton pozitiv, care a fost satisfacţia dumneavoastră majoră?

N-aş putea spune că am avut până acum vreo insatisfacţie deosebită. Poate doar pentru faptul că nu am început mai devreme această activitate atât de pasionantă. Dacă ştiam că aş fi găsit într-un timp atât de scurt aşa de mulţi prieteni în ale cunoaşterii celor ce au fost, m-aş fi străduit să concep acest blog mult mai devreme. Satisfacţiile sunt acum, după mai mult de un an şi jumătate de activitate în acest format, extrem de numeroase. Blogul conţine până acum un număr de 115 articole, fiind accesat de aproape 56.000 de ori de către cititori provenind din 69 de ţări. Majoritatea celor 177 de comentarii făcute de aceştia au fost favorabile activităţii depuse de noi, semn că lumea înţelege ceea ce vrem să facem. În plus, am creat o pagină „Istoria Banatului” pe Facebook, care în patru luni a adunat aprecierile a peste 550 de vizitatori, depăşind paginile unor instituţii de prestigiu ca nivel de aderenţă. Toate aceste lucruri sunt deosebit de încurajatoare ca o asemenea muncă, dificilă şi poate riscantă la început, când proiectul ar fi putut eşua în lipsa publicului, să continue şi de acum încolo. Cea mai mare bucurie pentru mine este atunci când cineva îmi spune că a aflat lucruri necunoscute până acum de pe blogul meu. Mulţi regăsesc în articolele mele numele unor rude, prieteni sau cunoscuţi care le produc o firească emoţie. Aceasta îi determină probabil să se ataşeze întrucâtva de efortul nostru şi în măsura în care pot contribui cu ceva, să ajute la lămurirea unor probleme. Vreau să mulţumesc încă o dată tuturor cititorilor şi colaboratorilor „Istoriei Banatului” şi să îi asigur că proiectul merge înainte numai datorită lor.

Pagina 7[1]

Interviul, cu unele prescurtări dictate de spaţiul editorial, a apărut în săptămânalul reşiţean Postul mare, an 2, nr. 35, din 3 februarie 2011, pagina 7.

Mircea Rusnac – Mărturii ale trecutului Banatului de munte

În cele ce urmează dorim să remarcăm în mod deosebit activitatea de promovare a trecutului Banatului de munte desfăşurată de Adrian Drăgan, un tânăr pasionat de vestigiile istorice ale regiunii. Mărturiile fotodocumentare prezentate pe blogul său (http://banatuldemunte.blogspot.com) demonstrează un deosebit interes pentru cei preocupaţi de elucidarea unor aspecte mai puţin cunoscute ale trecutului nostru. În special, ne-au reţinut atenţia două seturi de imagini prezentate de Adrian Drăgan, care reprezintă, după cunoştinţa noastră, adevărate premiere în domeniu. Le vom descrie pe scurt în rândurile ce urmează.

Monumentul militarilor germani de la Gârlişte (1)

Când am menţionat existenţa unui monument dedicat unui număr de şapte militari germani (în special aviatori), căzuţi în împrejurimile Reşiţei în timpul celor două războaie mondiale (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-monumentul-cu-elice), nu ştiam despre existenţa altui monument de acelaşi gen, care se găseşte în apropierea Reşiţei, în localitatea Gârlişte din comuna Goruia. Este vorba despre alţi doi militari, căzuţi în această localitate în timpul celui de-al doilea război mondial. Monumentul este din piatră, în formă de cruce, şi are o inscripţie în limbile germană şi română, cu următorul conţinut:

„Hier ruhen zwei deutsche Soldaten, die im September 1944 gefallen sind:
Aici odihnesc doi soldaţi germani, căzuţi la datorie în septembrie 1944:

Gefreiter / fruntaş Adolf Hegermann
• 25.4.1924 †28.9.1944
Unteroffizier / subofiţer Hermann Volp
•3.3.1920 †29.9.1944.”

Monumentul, decent şi relativ bine păstrat, eternizează memoria unor tineri militari căzuţi în ultimul război mondial, care sunt îngropaţi acolo. El demonstrează faptul că, indiferent de situaţiile existente atunci, după scurgerea deceniilor suntem capabili să cinstim memoria celor jertfiţi în război, gest care reprezintă o mostră de civilizaţie.

Cimitirul părăsit din Reşiţa, Strada G.A. Petculescu (2)

În articolul nostru intitulat Trecutul Reşiţei pe Internet (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/09/23/trecutul-resitei-pe-internet), făceam numeroase referiri la cartea lui Dan D. Farcaş, Hoinărind prin Reşiţa pierdută (http://www.banaterra.eu/romana/farcas-dan-d-hoinarind-prin-resita-pierduta). În amintirile sale legate de Reşiţa anilor 1940-1950, acesta descria un vechi cimitir situat pe Dealul Crucii, deasupra Străzii Câlnicului (actualmente G.A. Petculescu). Acum acel cimitir este complet acoperit de pădurea care s-a extins între timp pe versantul dealului, astfel încât fără mărturia lui Dan D. Farcaş el ar fi intrat cu siguranţă în deplină uitare. După lucrarea sa, era denumit de localnici „cimitirul turcesc”. Vizintându-l prin anii ’50, Farcaş îşi explica această denumire prin faptul că stelele funerare de acolo nu erau în formă de cruce, însă erau inscripţionate cu litere chirilice în limba română şi aveau datări începând de pe la 1800. Prin urmare, în ciuda denumirii sale, acest cimitir a fost folosit de locuitorii Reşiţei Române, desigur aceia care vieţuiau în zona actuală a Gării Reşiţa Sud, unde se aflau numeroase străzi, astăzi înlocuite cu blocuri.

Iată însă că Adrian Drăgan a identificat chiar şi în anul 2009 o serie de pietre funerare din acest cimitir! Ele sunt acum acoperite de o pădure tânără, dar încă se mai găsesc împrăştiate printre copaci. Fotografiile prezentate ne aduc unele revelaţii deosebite.

Astfel, inscripţiile, evident foarte deteriorate, cuprind nume româneşti şi sunt făcute cu litere latine! Ele prezintă semnul crucii, dovadă evidentă a faptului că era un cimitir ortodox, şi sunt datate din perioada anilor 1870-1880. Este posibil ca inscripţiile chirilice văzute mai demult de Dan D. Farcaş să fi acoperit perioada dintre 1800 şi 1860, anul în care alfabetul latin a fost generalizat la toţi românii, deşi în Banat şi Transilvania acesta era folosit chiar mai devreme. În mod logic, inscripţiile mai noi erau făcute în litere latine.

Am discutat în articolul menţionat faptul că ni se pare mai plauzibilă atribuirea acestui cimitir locuitorilor din Reşiţa Română decât oltenilor colonizaţi în Reşiţa Montană, cum credea Dan D. Farcaş. Cei din urmă erau aşezaţi la o distanţă de câţiva kilometri de acel loc şi erau mult mai aproape de actualul cimitir ortodox din zona Muncitoresc. Numele celor decedaţi, trecute pe pietrele fotografiate de Adrian Drăgan, confirmă acest lucru, ele fiind mai degrabă bănăţene decât olteneşti.

Drumul de acces către acest cimitir părăsit există şi astăzi. El se află între două case de pe Strada Crişan, în spatele Casei de cultură. Aceasta atestă faptul că în momentul construirii acelor case (acum aproximativ un secol) cimitirul încă era utilizat de locuitorii din zonă. El a fost părăsit probabil în mod treptat în prima jumătate a secolului al XX-lea, iar în ultimele decenii a fost acoperit de pădure. Dar unui cercetător atent şi preocupat de elucidarea trecutului, precum Adrian Drăgan, el a putut încă să-i rezerve interesante surprize.

Mărturiile la care ne-am referit, prezente pe blogul lui Adrian Drăgan, ne-au reţinut în mod justificat atenţia. Ele scot la suprafaţă aspecte practic necunoscute ale istoriei Banatului de munte şi ne pun pe drumul continuării descifrării unui trecut pe cât de puţin cunoscut, pe atât de fascinant.

Note:
1 http://banatuldemunte.blogspot.com/2009/10/monumentul-celor-doi-soldati-germani-de.html
2 http://banatuldemunte.blogspot.com/2009/10/cimitirul-parasit-de-langa-funicular.html

Mircea Rusnac – Trecutul Reşiţei pe Internet

Avem posibilitatea, datorită Internetului, să semnalăm apariţia a trei cărţi scrise de vechii reşiţeni, în calitate de martori oculari ai unor vremuri apuse şi ai unui oraş care a însemnat atât de mult în istoria industrială a întregului sud-est european. De asemenea, de pe două site-uri sportive am reţinut câteva informaţii de mare interes din trecutul centrului sportiv Reşiţa, care a dat, la rândul lui, nume mari ţării întregi. Împreună, aceste cinci nepreţuite surse de informaţii ne descoperă un oraş cu totul diferit de ceea ce a mai rămas din el în zilele noastre.

Dan D. Farcaş, Hoinărind prin Reşiţa pierdută (1)

Este o lucrare de mare valoare despre Reşiţa copilăriei autorului, petrecută în anii ’40-’50 ai secolului al XX-lea. O Reşiţă din care s-a mai păstrat extrem de puţin până acum.

Autorul constata un fapt interesant, anume că „spre Reşiţa duc şapte drumuri, ca spre marile metropole.” (p. 1) Este vorba de ieşirile către Caransebeş, Timişoara, Lupac, Doman-Caraşova, Semenic, staţiunea Secu şi Târnova. În copilăria sa, uzina în plin avânt apărea drept ceva de neuitat: „De pe strada care urcă spre Dealul Mare puteai privi prin gard, de la câteva zeci de metri, spre gurile cuptoarelor Siemens-Martin, asistând, ca dintr-o lojă de teatru, la agitaţia ce însoţea terminarea unei şarje de oţel. Sub aceeaşi stradă defilau vagonetele cu zgura topită, îndreptându-se spre nord, spre halda numită de nemţi Schlackensturz, înălţată ca un dig imens, cenuşiu, care unea două dealuri deasupra văii Ţerovei.” Vom menţiona aici că şi copiii anilor ’70-’80 au trăit exact aceleaşi senzaţii în locul respectiv. Descriind halda, Dan D. Farcaş continua: „De pe creasta ei, perfect orizontală, se rostogolea în permanenţă, ca din craterul unui vulcan în erupţie, topitura încă incandescentă adusă de un tren după celălalt. Era unul dintre spectacolele cele mai impresionante – mai ales noaptea – cu care oraşul te întîmpina…” (p. 3)

De-a lungul timpului, la halda de zgură s-au petrecut şi accidente grave, soldate nu de puţine ori cu cazuri mortale. Autorul amintea exemplul unui muncitor care a căzut de pe o macara direct într-un vagon cu zgură încinsă, „dispărând instantaneu.” În consecinţă, spunea el, „încărcătura nu a mai fost dusă la haldă, ci răsturnată lângă calea ferată care traversa cartierul Länd, în drum spre Secu, pentru ca, trecând pe lângă monolitul emisferic, cei ce l-au cunoscut să se oprească pentru un moment de reculegere.” (p. 3) După declaraţiile altor martori, în acea zonă au fost chiar mai mulţi „urşi”, cum erau denumite tragicele relicve.

Dan D. Farcaş readucea în memoria noastră şi alte senzaţii trăite de toţi vechii reşiţeni: „Nu mai puţin prezent era zgomotul – ţipătul fiarelor scăpate de macarale, bufniturile forjelor, scrâşnetul de fierăstraie, sirenele locomotivelor, toate pe fondul unui zumzet care nu se oprea nici ziua, nici noaptea. Din când în când, o dată la câteva zile sau poate săptămâni, se auzea şi câte un bubuit care putea trezi din somn pe oricine pe o rază de câţiva kilometri.” (p. 4) În plus, de şase ori pe zi sunau sirenele uzinale: de trei ori prelung (la orele 6, 14 şi 22), pentru ca toată lumea să se pregătească de intrarea în schimb (atunci nu existau ceasuri individuale), şi de alte trei ori mai scurt (la orele 7, 15 şi 23), anunţând începutul propriu-zis al schimbului. (p. 4)

De asemenea, autorul ne-a dat şi informaţii interesante despre aspectul oraşului din acel timp. Astfel, în anii ’40, în locul Universalului vechi existau „nişte case foarte vechi, pustii şi dărăpănate, cu un gard înalt din piatră şi o poartă uriaşă, arcuită şi neagră.” Locul era continuat cu Spitzpark, „un parc părăginit, cu câţiva copaci, între care unul foarte bătrân, umbrind o veche cruce de piatră.” (p. 5)

Pe Primăria aflată nu departe de acolo (azi demolată), în 1945 erau arborate steagurile S.U.A., U.R.S.S., Angliei şi Franţei, puterile victorioase în război. În curând însă, avea să rămână numai drapelul sovietic. (p. 5) Pe Strada Mihai Viteazul era „Librăria noastră”, cea mai mare din oraş (naţionalizată în 1948), având patru vitrine, înăuntru trei tejghele, iar în mijloc o sobă de tuci. (p. 5) O altă clădire „impunătoare” pe aceeaşi stradă fusese spitalul „casei cercuale” (cu parter şi mansardă), demolat la sfârşitul anilor ’40 pentru a fi înlocuit cu o policlinică cu patru etaje, finalizată în anul 1954 şi apoi demolată la rândul ei în vremea lui Ceauşescu: „Se zvonise că terenul dedesupt era prea moale şi construcţia se scufunda.” (p. 6) În sfârşit, tot pe Mihai Viteazul erau şi multe magazine, „mai multe pe partea azi dispărută”, precum şi un cazinou, „transformat de comunişti în cantină, apoi în restaurant.” (p. 6) Este vorba de fostul restaurant „Reşiţa”.

Ca orice vechi reşiţean, nici Dan D. Farcaş nu putea omite să amintească de casa Scheuchenstein, „construită în jurul anului 1900”, (p. 6) fiind dotată „cu belşug de ornamente, având magazine cu vitrine mari la parter şi altele în curte.” Nici acest simbol al oraşului vechi nu mai există astăzi.

În faţa bisericii catolice se afla „un părculeţ cu copaci seculari, ronduri de flori, un chioşc cochet de ziare şi mai târziu o staţie de autobuz.” (p. 6) În apropiere, pe sub uzină, exista un pasaj pietonal cu trepte, închis în jurul anului 1950, prin care se putea ieşi la străzile aflate pe dealul din spatele furnalelor („cele patru Rânduri”). (p. 7) Pasajul a fost înlocuit cu o pasarelă care există şi acum, pe deasupra căilor ferate uzinale.

La rândul său, gara Reşiţa-Uzine era o „construcţie sui generis, cu bârne aparente, încrucişate, în stilul caselor normande. Gara era cocoţată la înălţimea etajului, acolo unde trecea – pe un rambleu – o linie ferată simplă, care îşi continua apoi drumul, paralel cu Bârzava, intrând în fabrică. Strada care venea de la magazinul «Universal» continua pe sub gară cu un tunel, apoi cu un pod care trecea peste râu, oprindu-se, pe malul opus, într-o poartă croită în zidul de piatră al uzinelor.” (p. 7) Din dreptul porţii se putea coborî pe o scăriţă de fier până la nivelul Bârzavei. Tot de acolo începea o pasarelă podită cu scânduri, numită şi „podul lung”, care mergea în josul râului pe lângă hale, pe o distanţă de câteva sute de metri, pentru a ieşi în Strada Golului. (p. 7) Pe la mijlocul drumului era şi un tunel, prin care se scurgea, pe sub uzină, apa unui pârâu coborât de pe dealul Gol. Tunelul era acoperit cu un grilaj, în urma unei crime produse acolo în anii ’50. (p. 7-8)

Paralel cu Strada Mihai Viteazul erau alte două străzi (azi înlocuite cu Hala Blooming), legate între ele printr-o străduţă care pornea din faţa sinagogii şi pe care se afla atelierul de tâmplărie al meşterului Liesenfeld. (p. 8 )

Am mai descoperit, totodată, că în peisajul mai rural al Reşiţei Române încă mai existau, în anii ’40, crainici care băteau toba „până se aduna lumea” şi anunţau ultimele dispoziţii oficiale. (p. 8 ) În aceeaşi zonă, la intersecţia străzii principale cu Strada Câlnicului (azi G.A. Petculescu), se afla sediul Frontului Plugarilor. În locul actualei Case de cultură era „o căsuţă solidă, de cărămidă”, unde înainte erau taxate mărfurile care treceau între cele două părţi ale Reşiţei. Din acel motiv, locul se cheamă şi acum „Vama”. Intersecţia acelor străzi a fost prima semaforizată din oraş. (p. 8 )

În continuarea „Culturalului” erau casele masive care găzduiau tot felul de magazine, ultimul fost al lui Pătru Iacob, cum este şi acum denumită zona respectivă. Din altă informaţie, se pare că acesta fusese un bogat comerciant evreu din Reşiţa Română.

După acele magazine era un pod cu balustradă din fier peste pârâul Doman, cam în dreptul actualei fântâni cinetice. (p. 9) Între podul de la Vamă şi acesta, pe latura cu magazine a străzii, era un mic „Corso” în timpul serii (marele „Corso” era în zona Muncitoresc). Pârâul Doman se vărsa în Bârzava în dreptul actualului hotel „Semenic”, acoperirea lui în centrul civic începând a fi făcută din 1958. (p. 9)

Mai departe, pe dealul Moroasa, se afla, până spre sfârşitul anilor ’50, o unitate de artilerie antiaeriană. Clădirile cazărmii au fost în majoritate demolate în momentul începerii construirii noului cartier, iar hangarul care adăpostise tunuri de 88 mm a fost transformat în sală de sport. (p. 10)

Dincolo de Mociur, către Triaj, se afla un aeroport cu o şcoală de aviaţie pentru avioane mici şi planorism. (p. 10) În dreptul gării Câlnic, în faţa actualei gări „Reşiţa Nord”, mulţi ani după război încă mai era un adevărat „cimitir” de locomotive scoase din uz. (p. 10) Nu departe de acolo se va înfiinţa în 1972 tocmai Muzeul locomotivelor!

Dan D. Farcaş ne-a mai dezvăluit faptul, puţin cunoscut, că pe Dealul Crucii, deasupra Străzii Petculescu, se vedea un vechi cimitir părăsit, numit de localnici „cimitirul turcesc.” Stelele funerare încă existente acolo prin anii ’50 nu aveau formă de cruce şi probabil din acel motiv fusese denumit astfel. Inscripţiile însă erau făcute cu caractere chirilice româneşti, cu începere de pe la anul 1800. (p. 10) Autorul credea că ar fi fost vorba de oltenii colonizaţi în Reşiţa Montană ca lucrători la pădure, înaintea instalării germanilor. După părerea noastră, cimitirul respectiv era situat mult mai aproape de Reşiţa Română decât de locul unde se aflau coloniştii olteni, în zona catedralei actuale şi chiar mai sus. Cimitirul nr. 2-3 din Reşiţa Montană are atât o parte ortodoxă (în dreapta), cât şi una catolică (în stânga), demonstrând că el a fost folosit atât de oltenii, cât şi de germanii din zonă. Cimitirul părăsit din zona Străzii Petculescu se afla chiar la marginea Reşiţei Române. Către el ducea actuala potecă dintre casele situate pe Strada Crişan, imediat în spatele Casei de cultură. În privinţa slovelor chirilice utilizate, ele erau folosite în epocă şi de către românii bănăţeni, de aceea opinăm faptul că el aparţinuse locuitorilor din Reşiţa Română.

Tot în Dealul Crucii, în locul unde mai demult fusese o carieră pentru exploatarea calcarului, acum se găseşte o enormă prăpastie. De acolo pornea „în jos pe panta dealului, un jgheab metalic pe care odinioară se rostogolea calcarul.” (p. 11) La poalele dealului, cam în dreptul clădirii fostului laborator, se afla o cale ferată, astfel încât bolovanii rostogoliţi prin acel jgheab cădeau direct în vagonetele care îi transportau la furnale. În 1955, în zona fostei cariere a fost amenajat un poligon de tir pentru asociaţia premilitară AVSAP. (p. 11)

Un moment de neuitat pentru autor era acela când, datorită poluării din aer, în timpul iernii, străzile Reşiţei erau acoperite cu zăpadă amestecată cu un strat gros de funingine industrială. (p. 12) Acest fenomen rarissim a fost trăit şi de copiii anilor ’70-’80, când zăpada abia aşezată pe străzi şi pe case devenea, din albă, neagră!

Cel mai înalt punct al Dealului Crucii era denumit „Kirschenwald” şi era un loc foarte potrivit pentru săniuş iarna. (p. 12)

Autorul ne-a descris frumos vechea centrală Grebla, „semănând pe dinafară cu un castel englez din secolul XVII, cu bastioane şi creneluri.” (p. 13) Situat lângă ea, dealul Ranchina cu castelul de apă a fost interzis vizitării publicului de prin 1950, „de teama unor acţiuni de sabotaj din partea «duşmanului de clasă» sau a «imperialiştilor anglo-americani».” (p. 13)

Pe locul stadionului din valea Domanului se afla o livadă, prin care şerpuia pârâul omonim. În capătul ei sudic era un izvor care nu îngheţa niciodată, de aceea se spunea că apa sa este termală sau chiar radioactivă. (p. 13) Este vorba desigur de aşa-numitul „Izvor cald” de pe valea Domanului, botezat astfel în opoziţie cu „Izvorul rece” aflat pe aceeaşi vale, ceva mai departe, şi de la care, după unele opinii, s-ar fi tras însuşi numele de „Reciţa”, cum i se spunea la început Reşiţei. Un alt izvor se găsea pe valea Butovăţ din apropiere, care pe atunci era „parţial sălbatică.” (p. 13)

Tot pe valea Domanului se află o cruce cu o placă comemorativă în amintirea jandarmului Nicolae Marcu, ucis acolo în 1919, „când tâlharii atacaseră convoiul care ducea salariile la mina Doman.” (p. 13) În locul lacului Secu era „un cătun plăcut la vedere, cu case cam ca cele individuale, vechi, din Reşiţa.” (p. 14) O altă carieră de piatră, denumită „Steinbruch”, se găsea pe dealul Gol. (p. 14)

Mai jos de Grebla era ştrandul U.D.R.-ului, care avea un bazin de 50 m, tribună, blocuri de start pentru competiţii şi apă mereu reînnoită de la un izvor şi „preîncălzită la soare printr-un sistem ingenios.” (p. 14) Tot acolo, la umbra copacilor, se aflau mese lungi cu bănci.

Ştrandul vechi, ştrandul turistic, numit aşa „tocmai datorită micii drumeţii pe care o presupunea venirea aici”, a fost o vreme rebotezat „Puşkin”. Cum era de aşteptat însă, „acest nume nu l-a folosit nimeni, în afara oficialităţilor.” (p. 14) Dan D. Farcaş ne spunea că la acest ştrand se poate ajunge şi din parcul „Ion Crişan”, urcând pe deal şi mergând pe şoseaua către Târnova („pe atunci un simplu drum de ţară”), apoi coborând pe o potecă abruptă prin pădure. (p. 14)

Un alt loc de scaldă era pe Vâna Ţerovei, unde se încropise şi un mic baraj. Întregul aranjament, încă existent prin anii ’70, fusese alcătuit deja din 1952. (p. 15)

În direcţia Secu-Anina mergea o cale ferată îngustă, cu trenuri turistice care plecau din dreptul podului de la Hala Nouă. Cam în dreptul barajului Secu de astăzi era podul Secu, „loc de referinţă”, unde salariaţii U.D.R.-ului organizau mari petreceri câmpeneşti. (p. 15) Trenul nu avea vagoane de călători propriu-zise, „transportul făcându-se pe platforme deschise, destinate buştenilor.” (p. 15) Linia a fost însă demontată la începutul anilor ’50, „spunându-se că era mai rentabilă exploatarea pădurilor cu camioane.” (p. 15)

O mărturie foarte interesantă a consemnat Dan D. Farcaş în legătură cu pregătirea alegerilor din 1946 la Reşiţa. El relata: „Străzile erau pline de afişe, reprezentând în principal pe Antonescu, Maniu şi Brătianu în posturi pitoreşti, de pildă, dându-şi mâinile mânjite de sânge peste boxa acuzaţilor, cu textul «Maniu a îndemnat, Antonescu a ucis», ori reprezentaţi ca nişte buruieni smulse din pământ de o mână muncitorească, textul fiind «Iarba rea din holde piară». În preajma alegerilor, toţi pereţii, toţi stâlpii de afişaj, toate burlanele etc. se umpluseră de afişe cu «Votaţi soarele», sigla comuniştilor. Eu însumi, cât eram de mic, m-am trezit, trecând pe lângă un centru de propagandă, că primesc un teanc de astfel de fluturaşi, gumaţi pe spate, cu îndemnul să-i lipesc pe unde cred de cuviinţă.” (p. 19) Faptul că „undeva, pe la primele case duplex din cartierul Lunca Pomostului”, s-ar fi aflat şi un afiş al P.N.Ţ. cu «Votaţi ochiul – el vă ocroteşte», părea ceva cu totul incredibil. (p. 19)

Acesta fusese însă doar începutul: „Niciodată nu a fost Reşiţa mai împodobită ca la începutul anilor cincizeci. De-a lungul străzilor, din douăzeci în douăzeci de metri, erau panouri mari, colorate, fie cu lozinci, cu realizări ori cu planuri măreţe, fie cu caricaturi spectaculoase, de pildă cu Tito, ţinând în mână o secure din care curgea sânge, sau cu imperialiştii anglo-americani care agitau bombe atomice.” (p. 19) Strada principală fusese radioficată, cu megafoane care difuzau cântece mobilizatoare.

Tot în anii ’50, magazinele de stat, având „denumiri barbare” precum „Aprozar”, „Aprolacta”, „Comcar” sau „Comaliment”, (p. 21) erau foarte slab aprovizionate, în schimb piaţa ţărănească era încă bogată. Craşovencele veneau duminica 15 km pe jos, în costume populare, cu măgari care transportau lapte şi fructe. De la Gărâna, de la 30 km, veneau pemoaice cu coşuri împletite în spate, conţinând borcane cu smântână, brânză de vacă, unt, învelite în frunze de brustur. „Singura problemă era că cerea să-i vorbeşti doar nemţeşte, neştiind altă limbă.” (p. 22)

În 1949, staliniştii ultraortodocşi din conducerea Reşiţei au interzis cu desăvârşire comercializarea brazilor de Crăciun. Atunci copiii din oraş au mers pe platoul dinspre Târnova, de unde au adus molizi. (p. 23) Se încerca pervertirea tradiţiilor religioase prin activităţi alternative, precum: muncă patriotică în ziua de Paşti, înlocuirea lui Moş Crăciun cu Moş Gerilă, care venea de Anul Nou şi nu de Crăciun, „Orăşelul copiilor”, organizat cu acelaşi scop în piaţa din faţa Casei Muncitoreşti. (p. 23)

În dreptul Palatului C.F.U. din incinta uzinei era un „peron cochet de cale ferată, folosit cu ocazii festive. El existase chiar şi înainte de construirea clădirii; de exemplu, când, prin anii douăzeci, regele Ferdinand a vizitat Reşiţa, trenul n-a oprit la gările C.F.R. din «mersul trenurilor» (gări cu aspect jalnic), ci numai la acest peron.” (p. 24) În 1955, strada dintre Palatul C.F.U. şi hotelul „Oltenia” a fost îngustată prin construirea unui laminor, iar circulaţia muncitorilor, dat fiind că acolo se afla şi o poartă de acces către uzină, a fost mult îngreunată. (p. 24)

În finalul prezentării acestei remarcabile mărturii despre trecutul Reşiţei, vom reproduce o poveste adevărată despre Nicolae Ceauşescu şi raportul pe care acesta l-a avut cu oraşul şi cu conducerea lui: „Prin 1961 s-a expus prima dată macheta unei pieţe centrale şi a unei şosele ocolitoare, care să beneficieze şi de un spectaculos viaduct. Materializarea proiectului s-a făcut însă încet. Peste zece ani nu se construiseră decât Palatul administrativ şi hotelul «Semenic» (despre care se spunea că ar fi trebuit să fie mult mai înalt, dar i s-a redus arbitrar numărul de etaje pentru a nu sfida clădirea în care erau autorităţile). Se pare că un moment decisiv în conturarea noului centru l-a constituit aniversarea a două sute de ani de «foc nestins» la Reşiţa. L-am auzit, peste ani, povestind în acest sens o istorioară pe Trandafir Cocârlă, primul secretar P.C.R. din judeţ, de atunci. Conducătorilor ţării, veniţi în vizită în 1971, la aniversare, li s-a arătat un plan al noului centru, încă mult mai ambiţios decât cel realizat în cele din urmă (se dorea, de pildă, şi crearea unui punct turistic pe colţul dealului Gol, cu un teleferic etc.), alături de planurile unor construcţii pentru a dezvolta turismul pe Semenic, la Băile Herculane etc. Ceauşescu i-ar fi spus lui Maurer – «Ăştia vor bugetul pe un an al României», la care Cocârlă ar fi răspuns – «Adevărat, dar nu-l vrem într-un singur an». Replica, dar probabil şi viziunea, au fost apreciate, iar proiectul aprobat în principiu.

În anii următori, lucrurile nu s-au desfăşurat totdeauna fără probleme. De pildă, pe când reşiţenii se pregăteau să înceapă construcţia magazinului universal «Nera», s-a întâmplat că Ceauşescu, constatând o lipsă de fonduri la buget, a ordonat să fie oprită sine die ridicarea unor noi clădiri de acest fel, continuând doar cele aflate deja în lucru. Ordinul, care trebuia transmis întregii ţări dimineaţa, a fost aflat, de cine trebuia, cu o seară înainte. Drept urmare, un minuscul excavator a fost trimis de urgenţă să lucreze toată noaptea pentru a face o groapă cât de cât credibilă pe locul viitorului magazin, ca dimineaţa obiectivul să poată fi raportat printre cele «deja începute».” (p. 9)

Doina, Ion şi Flaviu Frigură-Iliasa, Întâmplări adevărate din Reşiţa, între trecut şi viitor (2)

O altă importantă lucrare scrisă de martori ai trecutului oraşului, familia Iliasa fiind una dintre cele mai vechi şi cunoscute din Reşiţa Română (unde existase chiar şi o stradă cu acest nume!). Printre evenimentele relatate consemnăm sfinţirea Palatului Cultural, care a avut loc la 29 iunie 1930. În aceeaşi zi s-a desfăşurat şi un important festival coristic.

Autorii lucrării au mai făcut referire şi la alte imagini vechi ale Reşiţei Române: „Peste drum de Palatul Cultural se afla o piaţă, unde se comercializau legume şi fructe. În mijlocul pieţei se afla Crucea oraşului, mutată apoi în cimitirul nr. 7.” Cu siguranţă, puţini dintre locuitorii actuali ai Reşiţei mai cunosc aceste lucruri.

Emeric Marosi, Pagini din istoria evreilor la Reşiţa (3)

Autorul, evreu reşiţean plecat de mult timp din localitate, a investigat contribuţia comunităţii etnice căreia îi aparţine la istoria localităţii. El a identificat 24 de ingineri, 20 de medici, 8 profesori, 4 stomatologi, 6 tehnicieni, 41 de comercianţi, 46 de meseriaşi (bobinatori, mecanici auto, tâmplari, cizmari, electricieni, croitori etc.) evrei reşiţeni, plus sportivi cu rezultate deosebite, campioni naţionali şi balcanici, oameni de cultură şi artă de aceeaşi origine.

Folosind propriile amintiri, Marosi relata faptul că, în timpul Holocaustului, pe baza legilor rasiale, copiii evrei au fost daţi afară din şcoli, iar proprietarii de aceeaşi etnie au fost deposedaţi de bunuri, case, prăvălii sau obiecte de valoare. În iunie 1941, evreii au fost chemaţi la gară, cu bagaje care să conţină strictul necesar şi hrană pentru trei zile. Ei au fost transportaţi într-un lagăr special la Oraviţa, unde au fost deţinuţi timp de patru ani, care au fost, din păcate, o „perioadă cruntă.”

Clubul Sportiv Muncitorul (4)

Site-ul clubului face o preţioasă şi binevenită trecere în revistă a mişcărilor sportive şi a terenurilor aferente existente de-a lungul timpului în Reşiţa. Astfel, aflăm că în iulie 1911, salariaţii St.E.G. au înfiinţat „primul club polisportiv din zona Caraş-Severinului”, denumit Reschitzarer Arbeiter Klub (Clubul Reşiţean al Muncitorilor), preşedinte fiind Kormoczy Victor. El avea secţii de fotbal, box, popice, atletism şi schi. Echipa de fotbal activa în campionatul Ungariei de sud, echivalentul ligii a III-a de astăzi. „Primul teren de fotbal a fost în zona denumită «Principele Carol», unde astăzi sunt casele din Colonia Oltului.”

În 1918, clubul a fost redenumit Clubul Sportiv al Muncitorilor, iar din 1922 – Societatea Sportivă a Muncitorilor Reşiţa (S.S.M.R.), „devenind unul dintre cele mai puternice cluburi sportive muncitoreşti din Banat.” Preşedinte era Vasile Bârnau, secretar general – Carol Klein, iar membri în conducere: Francisc Keiser, Eduard Rost şi Hermann Rausch. Clubul avea secţii de fotbal, lupte greco-romane, turism, gimnastică, şah, iar mai târziu s-au înfiinţat şi secţii de handbal, schi alpin şi fond şi tenis de masă. Secţiile erau conduse de: Petru Ţundrea şi Eduard Rost (fotbal), Iosif Gedeon (atletism), Iosif Foral şi Ludovic Gedeon (handbal), Vasile Orz şi Gimesi (lupte greco-romane), Kristof Mischkowsky şi Andrei Kerekes (gimnastică), Cornel Munteanu şi Stefan Cserwenka (tenis de masă), Alexandru Gedeon şi Emanuel Vrăjitor (schi), Robert Grabowsky (turism). Pentru finanţarea activităţii sportive, fiecare salariat al U.D.R. trebuia să cotizeze câte 1% din câştigul lunar realizat. Din suma totală, 60% era alocată pentru acest club muncitoresc (S.S.M.R.) şi 40% pentru S.S.U.D.R., care era clubul patronatului şi beneficia şi de alte resurse.

În anul 1925, S.S.M.R. a fuzionat cu un alt club muncitoresc, înfiinţat în 1922: Internationale Sport-Sektion. Preşedinte al clubului a devenit Hermann Rausch, iar secretar va fi ulterior Georg Hromadka. Echipa de fotbal evolua de regulă în liga a doua. „După evenimentele din 1948, clubul nu a mai atins niciodată dimensiunile avute în perioada interbelică”, se aprecia pe site cu referire la momentul naţionalizării U.D.R.-ului, care a fost o mare lovitură dată întregii societăţi reşiţene.

Terenurile de fotbal utilizate de această echipă de-a lungul timpului au fost: cel din actuala Colonie a Oltului (1911-1916), cel din Mociur, unde acum se află baza de transport auto a U.C.M.R. (1916-1922), cel pe care se află blocurile de pe Strada Fântânilor, de lângă gara „Reşiţa Sud” (1923-1928), cel pe care acum este clădirea Universităţii (1928-1950), cel de sub garajele auto ale Prescom-ului (1950-1958), apoi terenul „Olimpia”, unde acum este Grupul Şcolar Siderurgic (1959-1960). Demn de menţionat este şi faptul că în 1950 a avut loc chiar un joc desfăşurat în nocturnă, între Muncitorul şi o selecţionată locală!

Fotbal Club Şcolar (5)

Pe site-ul altui club sportiv am aflat amănunte interesante despre modul în care a fost construit stadionul din valea Domanului, care va deveni cea mai reprezentativă bază sportivă a Reşiţei. În 1954, Metalul Reşiţa a câştigat Cupa României la fotbal, fiind prima echipă din liga secundă care a reuşit această performanţă. Ca recompensă pentru aceasta, ea a primit de la CNEFS suma de 10 milioane de lei. Cu ajutorul acestor bani şi prin munca voluntară a locuitorilor oraşului, în perioada 1954-1958 a fost construită baza sportivă amintită, astăzi cunoscută sub numele de „Mircea Chivu”.

Toate aceste lucrări, făcute cunoscute publicului cu ajutorul Internetului, sunt foarte utile şi necesare celor interesaţi de trecutul oraşului şi de realizările în diverse domenii ale celor care l-au locuit înaintea noastră.

Note:
1 http://www.banaterra.eu/romana/farcas-dan-d-hoinarind-prin-resita-pierduta

2 http://www.tion.ro/engine.aspx/page/article-detail/cn/news-20090109-10460837/dc/im:caon:news-caras/ag/im-caon_online

3 http://www.glsa.ro/informatii/arad-special/26607-istoria_comunitatii_evreiesti_resitene.html

4 http://www.prescom-cs.ro/club-sportiv-istoric.php

5 http://www.fotbalresita.ro/index.php/component/content/article/32-istoria-fotbalului-imagini/33-istoria-fotbalului-reiean-in-imagini

Mircea Rusnac – Rezistenţa anticomunistă din Banat pe Internet

Internetul oferă numeroase posibilităţi de documentare şi de cercetare a celor mai diverse fenomene pentru specialiştii interesaţi, ca şi pentru publicul larg. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă tematica mişcării de rezistenţă anticomunistă din România, în general, şi din Banat, în special. Am încercat o sintetizare a unora dintre cele mai reprezentative site-uri care acoperă această problematică, cu comentarii proprii menite a corecta aprecierile sau aserţiunile care s-au dovedit exagerate sau chiar necorespunzătoare. În orice caz, cu toate plusurile şi minusurile inerente oricăror lucrări pe asemenea temă complexă, contribuţiile prezentate mai jos vin să întregească bibliografia vastei mişcări de partizani, care suscită un interes crescând, şi explicabil, din partea a numeroşi istorici şi scriitori.

 

Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România 1944-1962 (1)

 

 

Autorul prezintă pe scurt cele mai reprezentative grupări de rezistenţă armată din fiecare regiune a ţării în parte. Conform mărturiei sale introductive, a identificat 19 centre de rezistenţă armată anticomunistă din România, pe care le-a aranjat în ordinea cronologică a apariţiei. În cadrul fiecărei zone, grupurile de partizani au fost enumerate tot în ordinea apariţiei. El menţionează că s-a străduit să stabilească durata existenţei acestora, identificând conducătorii, numărul componenţilor şi un scurt istoric al faptelor.

                   Potrivit clasificării lui Adrian Brişcă, Banatul ocupă poziţia a doua, după Bucovina, în ordinea cronologică a apariţiei mişcării de rezistenţă, având şi cea mai lungă durată, respectiv din 1947 până în 1962. Aici putem aduce o primă corectură textului său, deoarece rezistenţa anticomunistă şi antisovietică din Banat a debutat încă din toamna anului 1944, imediat după 23 august, când au fost paraşutate din Germania grupurile legionare ale lui Iosif Găvăgină şi Filon Verca, împreună cu armamentul aferent. Brişcă enumeră în cadrul mişcării de rezistenţă bănăţene 12 grupuri de partizani. Primul este cel al colonelului Ion Uţă (mai 1947 – noiembrie 1949), autorul referindu-se, însă, în realitate, şi la grupurile lui Ion Duicu şi Dumitru Işfănuţ zis Sfârloagă, care l-au continuat pe acesta după uciderea colonelului, până în 1954. Mici erori sunt strecurate şi aici, de pildă că Ion Uţă ar fi fost prefectul judeţului Severin în 1943-1944, când de fapt el a ocupat această funcţie în 1941-1943, imediat după înfrângerea rebeliunii legionare. De aici şi explicaţia faptului, menţionat de autor, că „Spiru Blănaru i-a respins propunerea de a-şi uni forţele împotriva duşmanului comun.” Al doilea este grupul lui Aurel Vernichescu (mai 1947 – martie 1949). Prezentarea acestuia este corectă, menţionând că „în februarie 1949 a fost contactat de Ioan Tănase din Timişoara, care i-a cerut să intervină cu partizanii săi în noaptea de 18/19 martie 1949 spre a bloca circulaţia auto şi pe calea ferată prin trecătoarea Armeniş, înlesnind astfel reuşita răscoalei populare pentru eliberarea oraşelor Timişoara, Arad, Lugoj şi Caransebeş. Informată din timp, Securitatea i-a arestat cu o zi mai înainte pe conducătorii mişcării, printre care şi pe Aurel Vernichescu.”

                   Grupul al treilea în viziunea lui Adrian Brişcă este cel al lui Spiru Blănaru (vara 1947 – martie 1949). Este menţionată încălcarea pactului secret dintre legionari şi comunişti împotriva partidelor istorice din decembrie 1945 de către cei din urmă, din vara anului 1947, după lichidarea Partidului Naţional Ţărănesc. Este menţionat atacul dat în comun de grupările lui Spiru Blănaru şi Gheorghe Ionescu la 12-13 ianuarie 1949 asupra postului de jandarmi de la Teregova (în fapt, deja fusese creată Miliţia), soldat cu eliberarea unui partizan arestat (în realitate, au fost doi). Se precizează că împotriva lor au fost aduse trupe din batalioanele de Securitate de la Cluj şi Oradea, având loc lupta de la Pietrele Albe, unde „ţărăniştii şi legionarii luptă alături, eroic, dar sunt copleşiţi şi se împrăştie”. Grupul al patrulea este cel al lui Nicolae Popovici şi Nicolae Doran (1948-1950), format de asemenea din legionari. Se repetă greşeala prezentă şi în alte lucrări, potrivit căreia Doran ar fi lucrat la Biroul de Siguranţă Reşiţa, când el de fapt a lucrat la Oraviţa. Este amintită confruntarea cu jandarmii (de fapt, miliţieni) de la Mehadica, din toamna anului 1948.

                   Al cincilea grup, denumit Partizanii României Mari, a acţionat în septembrie 1948 – martie 1949. Este vorba de interesanta grupare a lui Ion Tănase, care nu a activat în munţi, ci în oraşele Timişoara şi Arad. Este menţionată difuzarea de către aceasta a mii de manifeste şapirografiate la Bucureşti, Arad şi Timişoara, ca şi plănuirea ocupării celor patru oraşe bănăţene în noaptea de 18-19 martie 1949, cu precizarea că: „La data stabilită, trebuiau atacate şi ocupate întreprinderile şi instituţiile din localităţile respective, în primul rând sediul Direcţiei Regionale a Securităţii Timişoara, precum şi sediile Securităţilor judeţene. Procurarea armamentului şi muniţiei era un obiectiv prioritar. Nu a fost neglijată atragerea ţărănimii la acţiune, prin formarea de nuclee de răsculaţi care să atace oraşele dinspre exterior. De altfel, alegerea datei pentru rebeliune corespundea cu ziua când se ţineau târgurile în oraşe.” Mai este amintită şi ramificaţia acestei grupări de pe şantierul Salva-Vişeu, care intenţiona să-i asasineze pe Ana Pauker şi Vasile Luca cu ocazia vizitei acestora din 6 martie 1949. Se mai specifica şi faptul că în subordinea organizaţiei lui Tănase mai erau grupurile studenţilor de la Politehnica şi Medicina din Timişoara, care erau „bine organizate”. Al şaselea era grupul comandorului Petre Domăşneanu (1948-1949). El a fost o vreme locţiitorul lui Spiru Blănaru, despărţindu-se ulterior de acesta şi formându-şi un grup propriu de şase partizani. Ei nu au stat însă doar la Iablaniţa până la arestare, cum spune Brişcă, ci au activat în întreaga plasă Orşova, reuşind un atac de senzaţie la Mehadia, care pe atunci era reşedinţa plasei.

                   Grupul al şaptelea era cel al lui Gheorghe Ionescu din Teregova (1949-1950). Acesta era doctor în drept şi teologie, căpitan în rezervă şi notar în Teregova. Nu era însă membru al P.N.Ţ., cum crede Brişcă, ci al P.N.L. Grupul său a luat fiinţă la 1 ianuarie 1949, cand mai mult de 50 de membri au depus jurământul în faţa preotului din sat (Alexandru Nicolici). Aici se afirmă corect că doi membri, şi nu unul, au fost în curând arestaţi, fiind interogaţi cu metode brutale. Ei au mărturisit tot ce ştiau, înainte de a fi eliberaţi de colegii lor în colaborare cu grupul lui Spiru Blănaru. Împreună au susţinut şi confruntarea armată cu Securitatea de la Pietrele Albe. Brişcă spune: „Acolo s-a înscris o pagină de glorie în rezistenţa anticomunistă. Comandantul a fost Gheorghe Ionescu, ajutor de comandant a fost Spiru Blănaru, agent de legătură Roşeţ Tudor, echipa de mitralieră Spiru Blănaru şi două ajutoare, echipa de intervenţie lt. Vasile Văluşescu şi două ajutoare, 5 echipe din 1+3 oameni. Doi partizani au fost ucişi, iar alţi doi au fost prinşi. Ceilalţi s-au împrăştiat în ordine, fiind acoperiţi de cei patru. Securiştii au avut doi ofiţeri, un plutonier şi un ostaş răniţi. Partizanii au refăcut echipele de luptă şi au rezistat până în anul 1954.” Gheorghe Ionescu şi-a format în curând un nou grup, împreună cu Vasile Văluşescu, Emil Purdelea şi alţi trei partizani, în Almăj, se cuvine a fi menţionat.

                   Sunt amintite apoi, în câteva cuvinte, următoarele grupuri bănăţene: dr. Emilian Wuc din Zorlenţu Mare (în fapt, se numea Ionel Vuc), Petre Ambruş (1949-1950), care acţiona în regiunea muntelui Vârful Bătrân din nordul judeţului Severin, cel al fraţilor Blaj (1948), despre care nu se aminteşte că au activat la Oraviţa şi în Almăj, şi grupul Ioan Târziu (1947-1954), format din avocatul Târziu şi prietenul său Ivănescu, refugiaţi în pădurile din Munţii Poiana Ruscăi. Nu se spune că aceştia erau de fapt continuatorii grupării lui Aurel Vernichescu. În sfârşit, şi este un merit al autorului, nu a fost uitat „ultimul partizan din România”, Ion Banda (1962). Acesta însă nu a fost împuşcat „în luptă cu Securitatea”, care în realitate nu a reuşit niciodată să îl găsească, ci de doi braconieri din Cornereva, după ce fusese sprijinit de consătenii săi din Rusca timp de 13 ani.

                   Dincolo de micile şi inerentele inadvertenţe, prezente de altfel în mai toate lucrările referitoare la aceste subiecte, analiza lui Adrian Brişcă are marele merit de a fi acordat Banatului locul care i se cuvine în cadrul mişcării de rezistenţă anticomunistă din România. Aici mişcarea de rezistenţă a avut cea mai îndelungată perioadă de existenţă, fiind, mai ales la început, şi cea mai puternică de pe teritoriul ţării, susţinând câteva confruntări extrem de dure cu autorităţile, care aveau sarcina de a o anihila înaintea lichidării altor mişcări similare din ţară. În acest context, se cuvine a fi menţionat faptul că în Banat au activat mult mai mult decât 12 grupuri de rezistenţă, inclusiv unele importante precum grupul Chera-Dârloni din Munţii Arinişului, grupurile fraţilor Duicu, cele de la Glimboca, Sălbăgel, Rugi etc.

 

Studiul nesemnat, intitulat Rezistenţa armată anticomunistă din România (2)

 

                        Acest studiu, făcând în special trimitere la mărturiile orale ale foştilor participanţi la mişcarea de partizani care au supravieţuit până în zilele noastre, acordă un spaţiu mult mai modest Banatului, dând prioritate grupurilor din Făgăraş, Muscel sau Bucovina. Din partea bănăţenilor, se face referire doar la mărturia lui Vasile Văluşescu, prezentat drept „din grupul Teregova, Banat” (fusese în grupul lui Gheorghe Ionescu, care conducea doar una dintre numeroasele organizaţii anticomuniste din zona Teregovei), potrivit căreia acesta a avut pe frontul de Răsărit revelaţia a ceea ce însemna comunismul. Reproducem declaraţia lui Văluşescu: „Majoritatea celor care au fost cu mine în Rusia credeau că mizeria care o-ntâlneau e datorită războiului. Eu am stat de vorbă cu mulţi cetăţeni de acolo. Şi mi-am dat seama că acest dezastru e cauzat de regimul comunist care a stăpânit la ei. Şi am ajuns să-mi dau seama că suntem în aceeaşi situaţie. Şi asta m-a făcut să iau calea munţilor, in-di-fe-rent care va fi rezultatul! Lucru clar: preferam moartea vieţii care ni se oferea!!” Către finalul studiului mai este inserată şi o a doua mărturie a lui Văluşescu, ca un exemplu al faptului că „puţini au fost cei care au căzut întâmplător în mâinile Securităţii, fără a fi trădaţi”. El venise acasă la părinţi doar pentru câteva ore, însă locuinţa era demult supravegheată. Mărturia privind modul cum a fost arestat sună în felul următor: „Aveam un adăpost foarte bine aranjat. N-am putut să stau în acest adăpost, pentru că era mucegăit, şi am intrat în clipa în care ei băteau la uşă. Dar el era aşa aranjat, că atuncea când închid uşa acelui chepeng (acel adăpost era sub sufrageria noastră), dintr-o nebăgare de seamă covorul s-a prins între uşa chepengului şi duşumea. Când au intrat înăuntru, şi-au dat seama că sunt acolo. Mi-am dat seama şi eu că nu mai există altă soluţie. Am ieşit şi am fost dus la Caransebeş.”

                   Concluzia trasă de acest studiu, mai modest din punctul de vedere al sintetizării informaţiilor, dar având meritul că a folosit propriile declaraţii ale foştilor partizani, era că “speranţa pe care partizanii, prin simpla lor existenţă, o întreţineau în rândul populaţiei era ultima redută în faţa comunizării României.” Într-adevăr, impactul psihologic exercitat de mişcarea de rezistenţă anticomunistă atât asupra populaţiei, pe de o parte, cât şi asupra autorităţilor, de cealaltă, a fost cel puţin la fel de important ca şi acţiunile propriu-zise întreprinse.

 

Atanasie Berzescu, Grupul de rezistenţă armată împotriva comunismului din comuna Teregova, Banat, 1948-1949 (reprodus din Gazeta de Vest din august 1992, consemnat de Nicolae Niţă) (3)

 

                   Este un izvor extrem de important, reprezentând mărturia reprodusă ad-litteram a fostului partizan Atanasie Berzescu din Teregova. Informaţiile prezentate de acesta sunt extrem de importante. Astăzi, datele prezentate în acest document sunt bine cunoscute de cercetătorii mişcării de rezistenţă anticomunistă din Banat şi din România, însă în momentul publicării lor pentru prima oară, în 1992, ele marcau un adevărat punct de pornire în acest domeniu extrem de complex. Acum suntem chiar în măsură de a corecta unele informaţii prezentate aici, deformate probabil din cauza trecerii atâtor ani din momentul derulării faptelor. În primul rând, nu se mai poate susţine azi, cum făcea autorul în introducerea mărturiei sale, că la Teregova ar fi funcţionat o singură organizaţie de rezistenţă, din care ar fi făcut parte şi Spiru Blănaru, şi Petre Domăşneanu, şi Gheorghe Ionescu, şi colonelul Ion Uţă. Este fapt demonstrat că acesta din urmă, deşi, cum spune şi Berzescu, „nu a vrut grup separat”, nu a fost în realitate niciodată într-un grup comun cu ceilalţi conducători. De altfel, nici Domăşneanu şi nici Ionescu nu au rămas prea mult timp laolaltă cu Spiru Blănaru, primul despărţindu-se de acesta înainte de lupta de la Pietrele Albe, iar cel de-al doilea, forţat de împrejurări, după această luptă.

                   Autorul relatează amănunţit atacul dat asupra Postului de Miliţie din Teregova (pe care însă îl confundă cu Primăria), când s-au folosit grenade şi o mitralieră. „Toţi ostaşii şi jandarmii au fugit care-ncotro, împreună cu ofiţerii de pază. Partizanii au intrat în Primărie şi au eliberat pe cei doi arestaţi.” El însuşi făcea parte din grupul de sprijin, care s-a mobilizat pentru a-i ajuta, aprovizionându-i cu arme şi alimente: „Zilnic se făcea drum în pădure, pe căi ocolite. Unul câte unul, cei din comună se duceau în grupul lui Spiru Blănaru.” El a făcut acest lucru la 23 ianuarie 1949, pe dealul Tomnatica, la 7 km de Teregova şi la 15 km de Slatina-Timiş. „În toate comunele din jur se înstăpânise o atmosferă grea. Un neastâmpăr ne cuprinsese pe noi toţi, care ne angajaserăm în luptă. Era multă speranţă şi nestrămutată credinţă că vom birui. Toţi ne rugam şi nădăjduiam în mai bine. Cale de întoarcere nu mai aveam. Lupta împotriva comunismului trebuia dusă chiar cu preţul vieţii. Simţeam cu toţii că moartea ne dădea târcoale. Noi eram puţini. Ei erau mulţi. Stalin, prin armata lui, era în spatele lor. Noi, cei puţini, aveam credinţa în Dumnezeu şi misiunea noastră de a apăra credinţa, neamul şi ţara.”

                   Arestarea sa s-a produs la 25 ianuarie 1949, fiind ridicat de Securitate chiar de la catedră, la Slatina-Timiş. După câte ştia el, grupul refuza să răspundă la provocările Securităţii şi să dea un atac frontal, preferând să se retragă spre graniţa cu Iugoslavia. Doar dacă ar fi fost atacaţi, ar fi răspuns prin luptă. Este apoi redată componenţa grupului lui Spiru Blănaru de la începutul lunii februarie 1949, acesta cuprinzând 21 de membri din Teregova, 4 din Domaşnea şi 2 din Feneş. Grupul de sprijin era format din 22 de membri din Teregova, 4 din Rusca şi 2 din Feneş. Pe o listă separată erau menţionaţi cei şase membri activi ai grupului Spiru Blănaru care mai trăiau în 1992, şi care se adăugau celor 27 care erau morţi. Aceştia şase erau: Petru Berzescu-Berda, Ion Berzescu-Berda, Gheorghe Ivănici şi Nicolae Ciurică din Teregova, Anişoara Horescu din Domaşnea şi Vasile Văluşescu din Prigor. Lor li se mai adăugau cei aflaţi încă în viaţă din grupul de sprijin, respectiv 18 din Teregova şi 5 din Domaşnea. Alţi luptători, morţi, proveneau din Teregova, Feneş, Armeniş, Domaşnea, Luncaviţa, Cornea, Plugova şi Caransebeş.

                   Berzescu a avut onestitatea de a aminti şi existenţa anterioară a altui grup, cel al lui Zaharia Marineasa, care a şi înfruntat „primele ciocniri armate” cu autorităţile, la Băile Herculane, dar nu „la începutul anului 1948”, cum afirma el, ci în luna august a acelui an. Totodată, el adăuga: „Cei din grupul respectiv au scăpat de pedeapsa capitală, întrucât nu era apărută legea de condamnare la moarte.” Sunt enumeraţi 18 membri ai acestui grup, cu precizarea că au fost mai mulţi. Un adevăr este şi faptul că: „Deşi aceste grupuri au căzut pe rând, la intervale de timp, ele au făcut parte din aceeaşi organizaţie, şefii şi majoritatea membrilor fiind vechi prieteni şi camarazi.” El este valabil pentru legionari şi exclude cazul grupului colonelului Ion Uţă, cu care legionarii, şi în primul rând Spiru Blănaru, nu voiau să se contopească.

                   Deşi preciza mai sus că fusese arestat încă din 25 ianuarie 1949, Berzescu povesteşte lupta de la Pietrele Albe la persoana întâi plural, ca şi cum ar fi luat parte la ea. Chiar dacă nu a fost aşa, informaţiile sunt foarte interesante şi ele provin, dacă nu din experienţa personală, în mod sigur din cea a colegilor săi. Partizanii se aşezaseră în linie de apărare, iar securiştii au deschis focul mai întâi asupra flancului stâng al grupului. Atacul a fost însă respins cu ajutorul mitralierei de care dispuneau partizanii, unde acţionau fraţii Ion Berzescu-Berda (trăgător) şi Petru Berzescu-Berda (încărcător), sub conducerea lui Spiru Blănaru. „Au căzut mulţi morţi de partea Securităţii”, este convingerea lui, deşi autorităţile nu au recunoscut în total decât trei răniţi. Atunci atacul a fost reorientat asupra flancului drept, unde  s-a făcut o breşă, pierind doi partizani. Apropiindu-se seara, „grupul a făcut o manevră de retragere organizată, derutând Securitatea prin susţinerea retragerii cu foc continuu de către centrul de apărare a liniei de luptă. Lupta a durat până târziu în noapte. Securitatea era hărţuită din toate părţile de grupuri de câte trei partizani. În adâncul nopţii, partizanii au reuşit să scape de urmărire. Se aşteptau la un alt atac, mai bine pus la punct.” O nouă eroare apare cu ocazia menţionării lui Domăşneanu ca participant la bătălia de la Pietrele Albe. Acesta se despărţise de câteva luni de grupul lui Spiru Blănaru şi la ora bătăliei era deja în mâinile Securităţii, după ce fusese capturat împreună cu aproape toţi oamenii săi la Valea Bolvaşniţa. Nici Gheorghe Ionescu nu a plecat spre Orşova după luptă, ci spre Almăj. Interesant că şi Berzescu, exprimând punctul de vedere al partizanilor, considera că Securitatea fusese înfrântă la Pietrele Albe, deşi partizanii au fost cei care au fugit în cele din urmă de la locul bătăliei, lăsând doi morţi şi doi prizonieri. Documentele emise de conducerea Securităţii, publicate şi ele în ultimii ani, tratau de asemenea bătălia de la Pietrele Albe drept o înfrângere. În această privinţă, opiniile celor două tabere coincideau, în ciuda situaţiei de pe teren. În cel mai bun caz, judecând din perspectiva partizanilor, se poate spune că lupta s-a terminat nedecis. Victoria lor era însă mai degrabă una de ordin moral, constând în faptul că marea lor majoritate au reuşit să scape teferi din încleştare. Pentru Securitate era o înfrângere faptul că, deşi mobilizase efective impresionante, a ratat deplorabil obiectivul anihilării întregului grup şi s-a ales doar cu doi prizonieri de mai mică importanţă.

                   Lupta de la Pietrele Albe a fost urmată de cea de la Târşitura de lângă Feneş, unde Spiru Blănaru, din nou încolţit, a organizat un alt dispozitiv de apărare, dar acum dispunea de mult mai puţini oameni, întrucât grupul se despărţise pentru a rezista mai bine, iar Securitatea îşi consolidase efectivele în întreaga zonă. A fost ucis în luptă Ion Caraiman, iar Spiru Blănaru a fost rănit la picior. Ceilalţi doi membri prezenţi, Petru Berzescu şi Iacob Cimpoca, au reuşit să se retragă, trăgând cu armele. Spiru Blănaru a fost capturat şi dus la Securitatea din Caransebeş. Contrar altor mărturii, Atanasie Berzescu susţine că „nu a încercat nici o sinucidere cu grenada”. În timpul luptei de la Feneş, fuseseră urmăriţi şi de aviaţie. Ceilalţi au fost prinşi la Teregova şi Domaşnea. O ultimă încercare de rezistenţă a avut loc din partea lui Iovan Berzescu I şi Horea Smultea, la 13 şi 14 martie 1949, pe dealul Doranie, spre nord-est de Teregova, căzând amândoi în luptă. Altă greşeală: „Cei care au scăpat de urmărire au ajuns în grupul Uţă.” Uţă era mort la acea dată, iar grupul său decimat. Supravieţuitorii ambelor grupuri  s-au reunit, unii sub conducerea lui Ion Duicu, alţii sub cea a lui Nistor Gărbin. În sfârşit, Berzescu mai face o afirmaţie care deocamdată nu a fost confirmată şi de alte surse şi nu poate fi luată în considerare decât simbolic: „În analele O.N.U., ei (partizanii) sunt menţionaţi de către ministrul de externe al U.R.S.S. (Molotov sau Vâşinski? Schimbarea s-a produs în acel an) ca:  «bandiţii de pe dealurile Teregovei, care luptă împotriva comunismului».”

                  

Nicolae Niţă, Martirii ne veghează din ceruri, cap. 5 (4)

 

                   Lucrarea lui Nicolae Niţă se referă la partizanii de provenienţă legionară care au activat în rezistenţa armată anticomunistă de pe întreg teritoriul ţării. Un pasaj destul de scurt, raportat la lungimea totală a textului, face referire la organizaţiile legionare de rezistenţă din Banat, conduse de Filon Verca şi de Spiru Blănaru. Deşi „încropite în pripă”, noile organizaţii au putut supravieţui grupându-se în jurul celor vechi, „cu tradiţie de-acum”, cum le numea avocatul Spiru Blănaru, şeful partizanilor legionari din Banatul de sud. Autorul aminteşte faptul că în momentul declanşării arestărilor masive de legionari „de la începutul lunii mai 1948” (în realitate, din 15 mai), organizaţia legionară din Banat era condusă de Filon Verca. Este citată şi lucrarea memorialistică a acestuia, intitulată Paraşutaţi în România vândută (rezistenţa română 1944-1948), vol. I, apărută la Madrid, în anul 1987. Filon Verca fusese arestat la 10 iulie, fiind închis la sediul Securităţii din Timişoara. De acolo, el a reuşit să evadeze la 22 august, refugiindu-se în sudul Banatului (de fapt, în comuna sa natală, Petroşniţa), „unde încercase să formeze o grupă de rezistenţă”. Relatarea lui Nicolae Niţă continuă astfel: „Nevoit în cele din urmă să fugă peste graniţă, lasă comanda lui Spiru Blănaru, căruia, prin legionarul Teodor Roman, îi transmite ordinul de a trece la organizarea de grupe de rezistenţă armată.” Conform acestui autor, „grupa de rezistenţă” a lui Spiru Blănaru s-ar fi constituit abia la începutul lunii octombrie 1948, după care „Spiru Blănaru începuse lupta, băgând groaza în trupele Securităţii…” Totuşi, „planul unei revolte generale în Caransebeş în martie 1949 eşuase…” Trebuie precizat că acest plan nu avea nici o legătură cu Spiru Blănaru, care activa mult mai la sud, în zona Teregovei şi a Semenicului. Planul de ridicare generală la revoltă a bănăţenilor fusese elaborat de gruparea din Timişoara şi Arad, condusă de Ion Tănase, fiind ulterior asociată şi cea a inginerului Aurel Vernichescu, care trebuia să acopere zona Caransebeşului. Lupta de la Pietrele Albe şi anihilarea ulterioară a organizaţiei lui Spiru Blănaru sunt descrise astfel: „În 22 februarie, partizanii interceptaseră doi agenţi ai Securităţii trimişi ca momeală şi sunt la rândul lor descoperiţi. În luptele care au loc în acea noapte la Corcanul, în apropiere de Teregova, doi dintre partizani cad în luptă; alţi doi sunt capturaţi în viaţă, restul dispersându-se în păduri. Comandorul Domăşneanu şi alţi cinci partizani sunt şi ei prinşi. Puţin după aceea, numeroasele efective ale trupelor Securităţii trimise în zonă reuşesc să descopere în apropiere de Teregova, în seara zilei de 12 martie 1949, alţi doi partizani: Spiru Blănaru şi Romulus Mariţescu. Spiru Blănaru luptă până la ultimul său glonţ, fiind capturat în viaţă, după ce în prealabil încearcă să se sinucidă cu ultima grenadă rămasă, dar care nu se aprinde să explodeze. Mariţescu era capturat şi el în seara zilei următoare…” Cu aceasta, fragmentul privitor la mişcarea de rezistenţă din Banat a luat sfârşit.

                   Comentarii: cei doi agenţi ai Securităţii nu au fost doar „interceptaţi”, ci şi executaţi de partizani. În acel moment, erau descoperiţi de securiştii alertaţi de fiul unuia dintre cei doi, pe care partizanii îl lăsaseră să plece. Luptele, evident, nu au avut loc la Corcanul, ci la Pietrele Albe, denumire sub care sunt acum cunoscute de către întreaga istoriografie a mişcării de partizani. Şi aici este repetată aserţiunea conform cărora la Pietrele Albe ar fi luptat şi comandorul Domăşneanu, care se despărţise de Spiru Blănaru din decembrie 1948 şi fusese capturat la Valea Bolvaşniţa încă din 7-8 februarie 1949, pe când lupta de aici a avut loc la 22-23 februarie. Întregul său grup era format din şase membri, dar nu toţi au fost capturaţi odată cu Domăşneanu, ci numai patru. Spiru Blănaru n-a fost apoi descoperit de Securitate „în apropiere de Teregova”, ci la Feneş. Lângă el se aflau mai mulţi partizani, nu doar Romulus Mariţescu. Chestiunea tentativei sale de a se sinucide „cu ultima grenadă rămasă” este, după cum s-a văzut şi aici, destul de controversată. În rest, totul e perfect…

 

Marius Oprea, Pişa-ne-am pă mormântul lor (portrete de securişti), extras din revista „Tiuk!” (5)

 

                        Marius Oprea schiţează, folosind toate informaţiile cunoscute până la această oră, portretul securistului Aurel Moiş, vânătorul de partizani din Munţii Banatului. Până în prezent, nu se cunosc nici data naşterii şi nici dacă şi când Moiş a decedat. Biografia sa este însă una exemplară pentru un securist pur-sânge. El provenea din vechea Siguranţă, iar din 1946 era şeful Biroului de Siguranţă din Chestura de Poliţie Timişoara. „A condus începând din 15 februarie 1949 operaţiunile de capturare a grupului Spiru Blănaru, în urma atacului pe care acesta l-a dat asupra postului de Poliţie de la Teregova.” Tot el a condus în vara anului 1949 intensele acţiuni de reprimare a mişcărilor ţărăneşti din judeţele Arad şi Bihor. Într-un „studiu informativ” pe care l-a redactat probabil chiar el la 12 august 1949, se solicita ca participanţii la răscoale „să fie executaţi”, iar împotriva lor „să se întrebuinţeze focul, urmărindu-se lichidarea capilor acestor bande”. În acest scop, din fiecare localitate participantă la răscoale „se vor ridica capii acestor acţiuni (în lipsă, familiile acestora) şi câte 10-15 familii de chiaburi, afirmaţi ca duşmani ai poporului.” El mai sublinia, totodată, cu justificată mândrie, că „în timpul operaţiunilor au fost executaţi în regiunea Oradea 16 chiaburi, iar în regiunea Arad 12 chiaburi.” Conform unor mărturii ale foştilor deţinuţi politici, Moiş îşi manifesta sadismul la anchete: „îşi va face o nedorită faimă prin bătutul la tălpi al arestaţilor”. Întrunind asemenea „calităţi”, el a fost promovat în 1952 în funcţia de şef al Direcţiei Generale de Securitate Timişoara, succedându-i acolo nu mai puţin funestului său camarad Koloman Ambruş, care a fost transferat la Braşov. Şi el va ajunge la Braşov, fiind numit la sfârşitul anului 1953 şeful Securităţii de acolo. Transferarea celor doi satrapi de la Timişoara la Braşov nu a fost deloc întâmplătoare, ea având loc „datorită experienţei dovedite în lupta împotriva grupurilor de rezistenţă din munţi, prin eliminarea partizanilor bănăţeni, în vederea anihilării grupului Gavrilă din Munţii Făgăraşului.” În realitate, deşi cei doi gealaţi, împreună cu companionul lor Zoltan Kling, şeful Securităţii judeţului Severin de la Lugoj, dăduseră lovituri catastrofale organizaţiilor de rezistenţă anticomunistă din Banat, aceasta era, în 1953, departe de a fi fost „eliminată” complet. Este cunoscut cazul grupului condus de Gheorghe Beg la Zorlenţu Mare, care a rezistat 10-11 ani, până în 1958-1959, sau al solitarului Ion Banda de la Rusca, „ultimul partizan din România”, care nu a fost niciodată descoperit sau capturat de Securitate, fiind ucis de doi braconieri de la Cornereva abia în 1962.

                   Obţinând „mari succese” în lupta împotriva partizanilor făgărăşeni prin capturarea a 13 dintre ei, iar dintre aceştia, şase fiind executaţi, Moiş a fost avansat, în 1957, fiind detaşat la Direcţia de Informaţii Externe. Mai târziu, a fost trecut în cadrul armatei, fiind „recompensat prin trimiterea sa ca ataşat militar la ambasada R.P.R. din Republica Federală Germania”. O biografie exemplară de brută care a fost în stare să calce peste cadavre pentru a parveni în funcţii cât mai înalte şi a-şi manifesta servilismul faţă de regimul inuman adus la noi de tancurile puterii ocupante. Poate un plus de curaj s-ar fi cuvenit lui Marius Oprea pentru a menţiona un fapt nu lipsit de importanţă, anume că întreaga triadă a marilor zbiri securişti din Banat din perioada stalinistă, care au însângerat regiunea prin crimele lor abominabile, respectiv Koloman Ambruş, Aurel Moiş şi Zoltan Kling, erau de aceeaşi naţionalitate: evrei. Aceasta nu reprezintă nici pe departe o tentativă de culpabilizare a etniei respective, însă adevărul trebuie spus cu curaj pentru a se evita repetarea unor fenomene la fel de reprobabile precum cele din România anilor ’50. În acei ani, un mare număr de indivizi declasaţi şi sadici, adevărate otrepe, indiferent de naţionalitatea pe care o aveau sau de zona socială din care proveneau, au comis crime abominabile împotriva umanităţii, reprezentate în acest caz de poporul român în ansamblu, care a avut de îndurat suferinţe fără precedent în istoria sa. Republica Populară Română nu putea avea o ambasadă în Republica Federală Germania pentru simplul motiv că relaţiile diplomatice între cele două ţări au fost stabilite abia în 1967, când statul român avea deja titulatura de Republica Socialistă România (din 1965). Despre Moiş se mai poate spune doar că, pe la mijlocul anilor ’90, mai trăia liniştit la Bucureşti, beneficiind de o pensie grasă acordată de statul de drept. După cum era de aşteptat, declara tuturor celor cu care avea de a face că nu îşi mai amintea nimic din perioada în care fusese mare vânător de partizani anticomunişti în munţii României.

                   Cât despre titlul ales de autor, orice comentariu ar fi de prisos.

 

 

 

Note:

1    http://www.miscarea.net/Brisca.htm

2    http://miscarea.net/rezistenta.html

3    http://pages.prodigy.net/nnita/rezisten.htm

4     http://www.miscarea.net/martirii_ne_vegheaza4.html

5    http://www.tiuk.reea.net/5/31.html