Mircea Rusnac – Trecutul Reşiţei pe Internet


Avem posibilitatea, datorită Internetului, să semnalăm apariţia a trei cărţi scrise de vechii reşiţeni, în calitate de martori oculari ai unor vremuri apuse şi ai unui oraş care a însemnat atât de mult în istoria industrială a întregului sud-est european. De asemenea, de pe două site-uri sportive am reţinut câteva informaţii de mare interes din trecutul centrului sportiv Reşiţa, care a dat, la rândul lui, nume mari ţării întregi. Împreună, aceste cinci nepreţuite surse de informaţii ne descoperă un oraş cu totul diferit de ceea ce a mai rămas din el în zilele noastre.

Dan D. Farcaş, Hoinărind prin Reşiţa pierdută (1)

Este o lucrare de mare valoare despre Reşiţa copilăriei autorului, petrecută în anii ’40-’50 ai secolului al XX-lea. O Reşiţă din care s-a mai păstrat extrem de puţin până acum.

Autorul constata un fapt interesant, anume că „spre Reşiţa duc şapte drumuri, ca spre marile metropole.” (p. 1) Este vorba de ieşirile către Caransebeş, Timişoara, Lupac, Doman-Caraşova, Semenic, staţiunea Secu şi Târnova. În copilăria sa, uzina în plin avânt apărea drept ceva de neuitat: „De pe strada care urcă spre Dealul Mare puteai privi prin gard, de la câteva zeci de metri, spre gurile cuptoarelor Siemens-Martin, asistând, ca dintr-o lojă de teatru, la agitaţia ce însoţea terminarea unei şarje de oţel. Sub aceeaşi stradă defilau vagonetele cu zgura topită, îndreptându-se spre nord, spre halda numită de nemţi Schlackensturz, înălţată ca un dig imens, cenuşiu, care unea două dealuri deasupra văii Ţerovei.” Vom menţiona aici că şi copiii anilor ’70-’80 au trăit exact aceleaşi senzaţii în locul respectiv. Descriind halda, Dan D. Farcaş continua: „De pe creasta ei, perfect orizontală, se rostogolea în permanenţă, ca din craterul unui vulcan în erupţie, topitura încă incandescentă adusă de un tren după celălalt. Era unul dintre spectacolele cele mai impresionante – mai ales noaptea – cu care oraşul te întîmpina…” (p. 3)

De-a lungul timpului, la halda de zgură s-au petrecut şi accidente grave, soldate nu de puţine ori cu cazuri mortale. Autorul amintea exemplul unui muncitor care a căzut de pe o macara direct într-un vagon cu zgură încinsă, „dispărând instantaneu.” În consecinţă, spunea el, „încărcătura nu a mai fost dusă la haldă, ci răsturnată lângă calea ferată care traversa cartierul Länd, în drum spre Secu, pentru ca, trecând pe lângă monolitul emisferic, cei ce l-au cunoscut să se oprească pentru un moment de reculegere.” (p. 3) După declaraţiile altor martori, în acea zonă au fost chiar mai mulţi „urşi”, cum erau denumite tragicele relicve.

Dan D. Farcaş readucea în memoria noastră şi alte senzaţii trăite de toţi vechii reşiţeni: „Nu mai puţin prezent era zgomotul – ţipătul fiarelor scăpate de macarale, bufniturile forjelor, scrâşnetul de fierăstraie, sirenele locomotivelor, toate pe fondul unui zumzet care nu se oprea nici ziua, nici noaptea. Din când în când, o dată la câteva zile sau poate săptămâni, se auzea şi câte un bubuit care putea trezi din somn pe oricine pe o rază de câţiva kilometri.” (p. 4) În plus, de şase ori pe zi sunau sirenele uzinale: de trei ori prelung (la orele 6, 14 şi 22), pentru ca toată lumea să se pregătească de intrarea în schimb (atunci nu existau ceasuri individuale), şi de alte trei ori mai scurt (la orele 7, 15 şi 23), anunţând începutul propriu-zis al schimbului. (p. 4)

De asemenea, autorul ne-a dat şi informaţii interesante despre aspectul oraşului din acel timp. Astfel, în anii ’40, în locul Universalului vechi existau „nişte case foarte vechi, pustii şi dărăpănate, cu un gard înalt din piatră şi o poartă uriaşă, arcuită şi neagră.” Locul era continuat cu Spitzpark, „un parc părăginit, cu câţiva copaci, între care unul foarte bătrân, umbrind o veche cruce de piatră.” (p. 5)

Pe Primăria aflată nu departe de acolo (azi demolată), în 1945 erau arborate steagurile S.U.A., U.R.S.S., Angliei şi Franţei, puterile victorioase în război. În curând însă, avea să rămână numai drapelul sovietic. (p. 5) Pe Strada Mihai Viteazul era „Librăria noastră”, cea mai mare din oraş (naţionalizată în 1948), având patru vitrine, înăuntru trei tejghele, iar în mijloc o sobă de tuci. (p. 5) O altă clădire „impunătoare” pe aceeaşi stradă fusese spitalul „casei cercuale” (cu parter şi mansardă), demolat la sfârşitul anilor ’40 pentru a fi înlocuit cu o policlinică cu patru etaje, finalizată în anul 1954 şi apoi demolată la rândul ei în vremea lui Ceauşescu: „Se zvonise că terenul dedesupt era prea moale şi construcţia se scufunda.” (p. 6) În sfârşit, tot pe Mihai Viteazul erau şi multe magazine, „mai multe pe partea azi dispărută”, precum şi un cazinou, „transformat de comunişti în cantină, apoi în restaurant.” (p. 6) Este vorba de fostul restaurant „Reşiţa”.

Ca orice vechi reşiţean, nici Dan D. Farcaş nu putea omite să amintească de casa Scheuchenstein, „construită în jurul anului 1900”, (p. 6) fiind dotată „cu belşug de ornamente, având magazine cu vitrine mari la parter şi altele în curte.” Nici acest simbol al oraşului vechi nu mai există astăzi.

În faţa bisericii catolice se afla „un părculeţ cu copaci seculari, ronduri de flori, un chioşc cochet de ziare şi mai târziu o staţie de autobuz.” (p. 6) În apropiere, pe sub uzină, exista un pasaj pietonal cu trepte, închis în jurul anului 1950, prin care se putea ieşi la străzile aflate pe dealul din spatele furnalelor („cele patru Rânduri”). (p. 7) Pasajul a fost înlocuit cu o pasarelă care există şi acum, pe deasupra căilor ferate uzinale.

La rândul său, gara Reşiţa-Uzine era o „construcţie sui generis, cu bârne aparente, încrucişate, în stilul caselor normande. Gara era cocoţată la înălţimea etajului, acolo unde trecea – pe un rambleu – o linie ferată simplă, care îşi continua apoi drumul, paralel cu Bârzava, intrând în fabrică. Strada care venea de la magazinul «Universal» continua pe sub gară cu un tunel, apoi cu un pod care trecea peste râu, oprindu-se, pe malul opus, într-o poartă croită în zidul de piatră al uzinelor.” (p. 7) Din dreptul porţii se putea coborî pe o scăriţă de fier până la nivelul Bârzavei. Tot de acolo începea o pasarelă podită cu scânduri, numită şi „podul lung”, care mergea în josul râului pe lângă hale, pe o distanţă de câteva sute de metri, pentru a ieşi în Strada Golului. (p. 7) Pe la mijlocul drumului era şi un tunel, prin care se scurgea, pe sub uzină, apa unui pârâu coborât de pe dealul Gol. Tunelul era acoperit cu un grilaj, în urma unei crime produse acolo în anii ’50. (p. 7-8)

Paralel cu Strada Mihai Viteazul erau alte două străzi (azi înlocuite cu Hala Blooming), legate între ele printr-o străduţă care pornea din faţa sinagogii şi pe care se afla atelierul de tâmplărie al meşterului Liesenfeld. (p. 8 )

Am mai descoperit, totodată, că în peisajul mai rural al Reşiţei Române încă mai existau, în anii ’40, crainici care băteau toba „până se aduna lumea” şi anunţau ultimele dispoziţii oficiale. (p. 8 ) În aceeaşi zonă, la intersecţia străzii principale cu Strada Câlnicului (azi G.A. Petculescu), se afla sediul Frontului Plugarilor. În locul actualei Case de cultură era „o căsuţă solidă, de cărămidă”, unde înainte erau taxate mărfurile care treceau între cele două părţi ale Reşiţei. Din acel motiv, locul se cheamă şi acum „Vama”. Intersecţia acelor străzi a fost prima semaforizată din oraş. (p. 8 )

În continuarea „Culturalului” erau casele masive care găzduiau tot felul de magazine, ultimul fost al lui Pătru Iacob, cum este şi acum denumită zona respectivă. Din altă informaţie, se pare că acesta fusese un bogat comerciant evreu din Reşiţa Română.

După acele magazine era un pod cu balustradă din fier peste pârâul Doman, cam în dreptul actualei fântâni cinetice. (p. 9) Între podul de la Vamă şi acesta, pe latura cu magazine a străzii, era un mic „Corso” în timpul serii (marele „Corso” era în zona Muncitoresc). Pârâul Doman se vărsa în Bârzava în dreptul actualului hotel „Semenic”, acoperirea lui în centrul civic începând a fi făcută din 1958. (p. 9)

Mai departe, pe dealul Moroasa, se afla, până spre sfârşitul anilor ’50, o unitate de artilerie antiaeriană. Clădirile cazărmii au fost în majoritate demolate în momentul începerii construirii noului cartier, iar hangarul care adăpostise tunuri de 88 mm a fost transformat în sală de sport. (p. 10)

Dincolo de Mociur, către Triaj, se afla un aeroport cu o şcoală de aviaţie pentru avioane mici şi planorism. (p. 10) În dreptul gării Câlnic, în faţa actualei gări „Reşiţa Nord”, mulţi ani după război încă mai era un adevărat „cimitir” de locomotive scoase din uz. (p. 10) Nu departe de acolo se va înfiinţa în 1972 tocmai Muzeul locomotivelor!

Dan D. Farcaş ne-a mai dezvăluit faptul, puţin cunoscut, că pe Dealul Crucii, deasupra Străzii Petculescu, se vedea un vechi cimitir părăsit, numit de localnici „cimitirul turcesc.” Stelele funerare încă existente acolo prin anii ’50 nu aveau formă de cruce şi probabil din acel motiv fusese denumit astfel. Inscripţiile însă erau făcute cu caractere chirilice româneşti, cu începere de pe la anul 1800. (p. 10) Autorul credea că ar fi fost vorba de oltenii colonizaţi în Reşiţa Montană ca lucrători la pădure, înaintea instalării germanilor. După părerea noastră, cimitirul respectiv era situat mult mai aproape de Reşiţa Română decât de locul unde se aflau coloniştii olteni, în zona catedralei actuale şi chiar mai sus. Cimitirul nr. 2-3 din Reşiţa Montană are atât o parte ortodoxă (în dreapta), cât şi una catolică (în stânga), demonstrând că el a fost folosit atât de oltenii, cât şi de germanii din zonă. Cimitirul părăsit din zona Străzii Petculescu se afla chiar la marginea Reşiţei Române. Către el ducea actuala potecă dintre casele situate pe Strada Crişan, imediat în spatele Casei de cultură. În privinţa slovelor chirilice utilizate, ele erau folosite în epocă şi de către românii bănăţeni, de aceea opinăm faptul că el aparţinuse locuitorilor din Reşiţa Română.

Tot în Dealul Crucii, în locul unde mai demult fusese o carieră pentru exploatarea calcarului, acum se găseşte o enormă prăpastie. De acolo pornea „în jos pe panta dealului, un jgheab metalic pe care odinioară se rostogolea calcarul.” (p. 11) La poalele dealului, cam în dreptul clădirii fostului laborator, se afla o cale ferată, astfel încât bolovanii rostogoliţi prin acel jgheab cădeau direct în vagonetele care îi transportau la furnale. În 1955, în zona fostei cariere a fost amenajat un poligon de tir pentru asociaţia premilitară AVSAP. (p. 11)

Un moment de neuitat pentru autor era acela când, datorită poluării din aer, în timpul iernii, străzile Reşiţei erau acoperite cu zăpadă amestecată cu un strat gros de funingine industrială. (p. 12) Acest fenomen rarissim a fost trăit şi de copiii anilor ’70-’80, când zăpada abia aşezată pe străzi şi pe case devenea, din albă, neagră!

Cel mai înalt punct al Dealului Crucii era denumit „Kirschenwald” şi era un loc foarte potrivit pentru săniuş iarna. (p. 12)

Autorul ne-a descris frumos vechea centrală Grebla, „semănând pe dinafară cu un castel englez din secolul XVII, cu bastioane şi creneluri.” (p. 13) Situat lângă ea, dealul Ranchina cu castelul de apă a fost interzis vizitării publicului de prin 1950, „de teama unor acţiuni de sabotaj din partea «duşmanului de clasă» sau a «imperialiştilor anglo-americani».” (p. 13)

Pe locul stadionului din valea Domanului se afla o livadă, prin care şerpuia pârâul omonim. În capătul ei sudic era un izvor care nu îngheţa niciodată, de aceea se spunea că apa sa este termală sau chiar radioactivă. (p. 13) Este vorba desigur de aşa-numitul „Izvor cald” de pe valea Domanului, botezat astfel în opoziţie cu „Izvorul rece” aflat pe aceeaşi vale, ceva mai departe, şi de la care, după unele opinii, s-ar fi tras însuşi numele de „Reciţa”, cum i se spunea la început Reşiţei. Un alt izvor se găsea pe valea Butovăţ din apropiere, care pe atunci era „parţial sălbatică.” (p. 13)

Tot pe valea Domanului se află o cruce cu o placă comemorativă în amintirea jandarmului Nicolae Marcu, ucis acolo în 1919, „când tâlharii atacaseră convoiul care ducea salariile la mina Doman.” (p. 13) În locul lacului Secu era „un cătun plăcut la vedere, cu case cam ca cele individuale, vechi, din Reşiţa.” (p. 14) O altă carieră de piatră, denumită „Steinbruch”, se găsea pe dealul Gol. (p. 14)

Mai jos de Grebla era ştrandul U.D.R.-ului, care avea un bazin de 50 m, tribună, blocuri de start pentru competiţii şi apă mereu reînnoită de la un izvor şi „preîncălzită la soare printr-un sistem ingenios.” (p. 14) Tot acolo, la umbra copacilor, se aflau mese lungi cu bănci.

Ştrandul vechi, ştrandul turistic, numit aşa „tocmai datorită micii drumeţii pe care o presupunea venirea aici”, a fost o vreme rebotezat „Puşkin”. Cum era de aşteptat însă, „acest nume nu l-a folosit nimeni, în afara oficialităţilor.” (p. 14) Dan D. Farcaş ne spunea că la acest ştrand se poate ajunge şi din parcul „Ion Crişan”, urcând pe deal şi mergând pe şoseaua către Târnova („pe atunci un simplu drum de ţară”), apoi coborând pe o potecă abruptă prin pădure. (p. 14)

Un alt loc de scaldă era pe Vâna Ţerovei, unde se încropise şi un mic baraj. Întregul aranjament, încă existent prin anii ’70, fusese alcătuit deja din 1952. (p. 15)

În direcţia Secu-Anina mergea o cale ferată îngustă, cu trenuri turistice care plecau din dreptul podului de la Hala Nouă. Cam în dreptul barajului Secu de astăzi era podul Secu, „loc de referinţă”, unde salariaţii U.D.R.-ului organizau mari petreceri câmpeneşti. (p. 15) Trenul nu avea vagoane de călători propriu-zise, „transportul făcându-se pe platforme deschise, destinate buştenilor.” (p. 15) Linia a fost însă demontată la începutul anilor ’50, „spunându-se că era mai rentabilă exploatarea pădurilor cu camioane.” (p. 15)

O mărturie foarte interesantă a consemnat Dan D. Farcaş în legătură cu pregătirea alegerilor din 1946 la Reşiţa. El relata: „Străzile erau pline de afişe, reprezentând în principal pe Antonescu, Maniu şi Brătianu în posturi pitoreşti, de pildă, dându-şi mâinile mânjite de sânge peste boxa acuzaţilor, cu textul «Maniu a îndemnat, Antonescu a ucis», ori reprezentaţi ca nişte buruieni smulse din pământ de o mână muncitorească, textul fiind «Iarba rea din holde piară». În preajma alegerilor, toţi pereţii, toţi stâlpii de afişaj, toate burlanele etc. se umpluseră de afişe cu «Votaţi soarele», sigla comuniştilor. Eu însumi, cât eram de mic, m-am trezit, trecând pe lângă un centru de propagandă, că primesc un teanc de astfel de fluturaşi, gumaţi pe spate, cu îndemnul să-i lipesc pe unde cred de cuviinţă.” (p. 19) Faptul că „undeva, pe la primele case duplex din cartierul Lunca Pomostului”, s-ar fi aflat şi un afiş al P.N.Ţ. cu «Votaţi ochiul – el vă ocroteşte», părea ceva cu totul incredibil. (p. 19)

Acesta fusese însă doar începutul: „Niciodată nu a fost Reşiţa mai împodobită ca la începutul anilor cincizeci. De-a lungul străzilor, din douăzeci în douăzeci de metri, erau panouri mari, colorate, fie cu lozinci, cu realizări ori cu planuri măreţe, fie cu caricaturi spectaculoase, de pildă cu Tito, ţinând în mână o secure din care curgea sânge, sau cu imperialiştii anglo-americani care agitau bombe atomice.” (p. 19) Strada principală fusese radioficată, cu megafoane care difuzau cântece mobilizatoare.

Tot în anii ’50, magazinele de stat, având „denumiri barbare” precum „Aprozar”, „Aprolacta”, „Comcar” sau „Comaliment”, (p. 21) erau foarte slab aprovizionate, în schimb piaţa ţărănească era încă bogată. Craşovencele veneau duminica 15 km pe jos, în costume populare, cu măgari care transportau lapte şi fructe. De la Gărâna, de la 30 km, veneau pemoaice cu coşuri împletite în spate, conţinând borcane cu smântână, brânză de vacă, unt, învelite în frunze de brustur. „Singura problemă era că cerea să-i vorbeşti doar nemţeşte, neştiind altă limbă.” (p. 22)

În 1949, staliniştii ultraortodocşi din conducerea Reşiţei au interzis cu desăvârşire comercializarea brazilor de Crăciun. Atunci copiii din oraş au mers pe platoul dinspre Târnova, de unde au adus molizi. (p. 23) Se încerca pervertirea tradiţiilor religioase prin activităţi alternative, precum: muncă patriotică în ziua de Paşti, înlocuirea lui Moş Crăciun cu Moş Gerilă, care venea de Anul Nou şi nu de Crăciun, „Orăşelul copiilor”, organizat cu acelaşi scop în piaţa din faţa Casei Muncitoreşti. (p. 23)

În dreptul Palatului C.F.U. din incinta uzinei era un „peron cochet de cale ferată, folosit cu ocazii festive. El existase chiar şi înainte de construirea clădirii; de exemplu, când, prin anii douăzeci, regele Ferdinand a vizitat Reşiţa, trenul n-a oprit la gările C.F.R. din «mersul trenurilor» (gări cu aspect jalnic), ci numai la acest peron.” (p. 24) În 1955, strada dintre Palatul C.F.U. şi hotelul „Oltenia” a fost îngustată prin construirea unui laminor, iar circulaţia muncitorilor, dat fiind că acolo se afla şi o poartă de acces către uzină, a fost mult îngreunată. (p. 24)

În finalul prezentării acestei remarcabile mărturii despre trecutul Reşiţei, vom reproduce o poveste adevărată despre Nicolae Ceauşescu şi raportul pe care acesta l-a avut cu oraşul şi cu conducerea lui: „Prin 1961 s-a expus prima dată macheta unei pieţe centrale şi a unei şosele ocolitoare, care să beneficieze şi de un spectaculos viaduct. Materializarea proiectului s-a făcut însă încet. Peste zece ani nu se construiseră decât Palatul administrativ şi hotelul «Semenic» (despre care se spunea că ar fi trebuit să fie mult mai înalt, dar i s-a redus arbitrar numărul de etaje pentru a nu sfida clădirea în care erau autorităţile). Se pare că un moment decisiv în conturarea noului centru l-a constituit aniversarea a două sute de ani de «foc nestins» la Reşiţa. L-am auzit, peste ani, povestind în acest sens o istorioară pe Trandafir Cocârlă, primul secretar P.C.R. din judeţ, de atunci. Conducătorilor ţării, veniţi în vizită în 1971, la aniversare, li s-a arătat un plan al noului centru, încă mult mai ambiţios decât cel realizat în cele din urmă (se dorea, de pildă, şi crearea unui punct turistic pe colţul dealului Gol, cu un teleferic etc.), alături de planurile unor construcţii pentru a dezvolta turismul pe Semenic, la Băile Herculane etc. Ceauşescu i-ar fi spus lui Maurer – «Ăştia vor bugetul pe un an al României», la care Cocârlă ar fi răspuns – «Adevărat, dar nu-l vrem într-un singur an». Replica, dar probabil şi viziunea, au fost apreciate, iar proiectul aprobat în principiu.

În anii următori, lucrurile nu s-au desfăşurat totdeauna fără probleme. De pildă, pe când reşiţenii se pregăteau să înceapă construcţia magazinului universal «Nera», s-a întâmplat că Ceauşescu, constatând o lipsă de fonduri la buget, a ordonat să fie oprită sine die ridicarea unor noi clădiri de acest fel, continuând doar cele aflate deja în lucru. Ordinul, care trebuia transmis întregii ţări dimineaţa, a fost aflat, de cine trebuia, cu o seară înainte. Drept urmare, un minuscul excavator a fost trimis de urgenţă să lucreze toată noaptea pentru a face o groapă cât de cât credibilă pe locul viitorului magazin, ca dimineaţa obiectivul să poată fi raportat printre cele «deja începute».” (p. 9)

Doina, Ion şi Flaviu Frigură-Iliasa, Întâmplări adevărate din Reşiţa, între trecut şi viitor (2)

O altă importantă lucrare scrisă de martori ai trecutului oraşului, familia Iliasa fiind una dintre cele mai vechi şi cunoscute din Reşiţa Română (unde existase chiar şi o stradă cu acest nume!). Printre evenimentele relatate consemnăm sfinţirea Palatului Cultural, care a avut loc la 29 iunie 1930. În aceeaşi zi s-a desfăşurat şi un important festival coristic.

Autorii lucrării au mai făcut referire şi la alte imagini vechi ale Reşiţei Române: „Peste drum de Palatul Cultural se afla o piaţă, unde se comercializau legume şi fructe. În mijlocul pieţei se afla Crucea oraşului, mutată apoi în cimitirul nr. 7.” Cu siguranţă, puţini dintre locuitorii actuali ai Reşiţei mai cunosc aceste lucruri.

Emeric Marosi, Pagini din istoria evreilor la Reşiţa (3)

Autorul, evreu reşiţean plecat de mult timp din localitate, a investigat contribuţia comunităţii etnice căreia îi aparţine la istoria localităţii. El a identificat 24 de ingineri, 20 de medici, 8 profesori, 4 stomatologi, 6 tehnicieni, 41 de comercianţi, 46 de meseriaşi (bobinatori, mecanici auto, tâmplari, cizmari, electricieni, croitori etc.) evrei reşiţeni, plus sportivi cu rezultate deosebite, campioni naţionali şi balcanici, oameni de cultură şi artă de aceeaşi origine.

Folosind propriile amintiri, Marosi relata faptul că, în timpul Holocaustului, pe baza legilor rasiale, copiii evrei au fost daţi afară din şcoli, iar proprietarii de aceeaşi etnie au fost deposedaţi de bunuri, case, prăvălii sau obiecte de valoare. În iunie 1941, evreii au fost chemaţi la gară, cu bagaje care să conţină strictul necesar şi hrană pentru trei zile. Ei au fost transportaţi într-un lagăr special la Oraviţa, unde au fost deţinuţi timp de patru ani, care au fost, din păcate, o „perioadă cruntă.”

Clubul Sportiv Muncitorul (4)

Site-ul clubului face o preţioasă şi binevenită trecere în revistă a mişcărilor sportive şi a terenurilor aferente existente de-a lungul timpului în Reşiţa. Astfel, aflăm că în iulie 1911, salariaţii St.E.G. au înfiinţat „primul club polisportiv din zona Caraş-Severinului”, denumit Reschitzarer Arbeiter Klub (Clubul Reşiţean al Muncitorilor), preşedinte fiind Kormoczy Victor. El avea secţii de fotbal, box, popice, atletism şi schi. Echipa de fotbal activa în campionatul Ungariei de sud, echivalentul ligii a III-a de astăzi. „Primul teren de fotbal a fost în zona denumită «Principele Carol», unde astăzi sunt casele din Colonia Oltului.”

În 1918, clubul a fost redenumit Clubul Sportiv al Muncitorilor, iar din 1922 – Societatea Sportivă a Muncitorilor Reşiţa (S.S.M.R.), „devenind unul dintre cele mai puternice cluburi sportive muncitoreşti din Banat.” Preşedinte era Vasile Bârnau, secretar general – Carol Klein, iar membri în conducere: Francisc Keiser, Eduard Rost şi Hermann Rausch. Clubul avea secţii de fotbal, lupte greco-romane, turism, gimnastică, şah, iar mai târziu s-au înfiinţat şi secţii de handbal, schi alpin şi fond şi tenis de masă. Secţiile erau conduse de: Petru Ţundrea şi Eduard Rost (fotbal), Iosif Gedeon (atletism), Iosif Foral şi Ludovic Gedeon (handbal), Vasile Orz şi Gimesi (lupte greco-romane), Kristof Mischkowsky şi Andrei Kerekes (gimnastică), Cornel Munteanu şi Stefan Cserwenka (tenis de masă), Alexandru Gedeon şi Emanuel Vrăjitor (schi), Robert Grabowsky (turism). Pentru finanţarea activităţii sportive, fiecare salariat al U.D.R. trebuia să cotizeze câte 1% din câştigul lunar realizat. Din suma totală, 60% era alocată pentru acest club muncitoresc (S.S.M.R.) şi 40% pentru S.S.U.D.R., care era clubul patronatului şi beneficia şi de alte resurse.

În anul 1925, S.S.M.R. a fuzionat cu un alt club muncitoresc, înfiinţat în 1922: Internationale Sport-Sektion. Preşedinte al clubului a devenit Hermann Rausch, iar secretar va fi ulterior Georg Hromadka. Echipa de fotbal evolua de regulă în liga a doua. „După evenimentele din 1948, clubul nu a mai atins niciodată dimensiunile avute în perioada interbelică”, se aprecia pe site cu referire la momentul naţionalizării U.D.R.-ului, care a fost o mare lovitură dată întregii societăţi reşiţene.

Terenurile de fotbal utilizate de această echipă de-a lungul timpului au fost: cel din actuala Colonie a Oltului (1911-1916), cel din Mociur, unde acum se află baza de transport auto a U.C.M.R. (1916-1922), cel pe care se află blocurile de pe Strada Fântânilor, de lângă gara „Reşiţa Sud” (1923-1928), cel pe care acum este clădirea Universităţii (1928-1950), cel de sub garajele auto ale Prescom-ului (1950-1958), apoi terenul „Olimpia”, unde acum este Grupul Şcolar Siderurgic (1959-1960). Demn de menţionat este şi faptul că în 1950 a avut loc chiar un joc desfăşurat în nocturnă, între Muncitorul şi o selecţionată locală!

Fotbal Club Şcolar (5)

Pe site-ul altui club sportiv am aflat amănunte interesante despre modul în care a fost construit stadionul din valea Domanului, care va deveni cea mai reprezentativă bază sportivă a Reşiţei. În 1954, Metalul Reşiţa a câştigat Cupa României la fotbal, fiind prima echipă din liga secundă care a reuşit această performanţă. Ca recompensă pentru aceasta, ea a primit de la CNEFS suma de 10 milioane de lei. Cu ajutorul acestor bani şi prin munca voluntară a locuitorilor oraşului, în perioada 1954-1958 a fost construită baza sportivă amintită, astăzi cunoscută sub numele de „Mircea Chivu”.

Toate aceste lucrări, făcute cunoscute publicului cu ajutorul Internetului, sunt foarte utile şi necesare celor interesaţi de trecutul oraşului şi de realizările în diverse domenii ale celor care l-au locuit înaintea noastră.

Note:
1 http://www.banaterra.eu/romana/farcas-dan-d-hoinarind-prin-resita-pierduta

2 http://www.tion.ro/engine.aspx/page/article-detail/cn/news-20090109-10460837/dc/im:caon:news-caras/ag/im-caon_online

3 http://www.glsa.ro/informatii/arad-special/26607-istoria_comunitatii_evreiesti_resitene.html

4 http://www.prescom-cs.ro/club-sportiv-istoric.php

5 http://www.fotbalresita.ro/index.php/component/content/article/32-istoria-fotbalului-imagini/33-istoria-fotbalului-reiean-in-imagini

Anunțuri

2 Comments »

  1. 1
    Doru Says:

    Lowenfeld a fost campion al tarii la 100 metri plat, in 1928. Un alt sportiv resitean ! Mi-a fost antrenor pana a facut alia in Israel.

  2. 2
    Doru Says:

    Regasesc in vederea de mai sus, in dreapta, Scoala Generala Nr. 2, al carei elev am fost intre anii 1956-1963 (cladirea cu un etaj), fosta scoala de meserii a UDR, iar inaintea ei casa in care a locuit profesoara mea de matemtaica intre anii 1960-1963, D-na Hehn.


RSS Feed for this entry

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: