Mircea Rusnac – Calendarul Banatului. Date importante din trecutul nostru

O regiune cu un bogat trecut istoric, precum Banatul, aşezat la răspântia unor lumi şi civilizaţii diferite, a cunoscut de-a lungul timpului evenimente importante, care, în mod mai mult sau mai puţin intenţionat, au fost date uitării. Am făcut o listă a unora dintre ele, pe care le-am considerat mai importante şi demne de a fi cunoscute. Le prezentăm în continuare:

 

21 februarie (1919): Desfiinţarea de către autorităţile sârbeşti de ocupaţie, la ordinul marilor puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris, a Republicii autonome bănăţene.

 

22 februarie (1949): Victoria de la Pietrele Albe a partizanilor anticomunişti bănăţeni asupra trupelor româneşti de Securitate.

11 martie (1990): Adoptarea Proclamaţiei de la Timişoara de condamnare a comunismului.

 

18 martie (1906): Traian Vuia zboară pentru prima dată cu un aparat mai greu decât aerul.

 

25 martie (1881): Naşterea marelui compozitor bănăţean Bartók Béla.

 

2 iunie (1904): Naşterea marelui actor bănăţean Johnny Weissmüller.

 

18 iunie (1951): Deportarea bănăţenilor în Bărăgan de către regimul comunist din România.

 

3 iulie (1771): La Reşiţa se inaugurează primele furnale, marcând naşterea unuia dintre puternicele centre industriale europene.

8 iulie (1869): Timişoara devine primul oraş din sud-estul Europei cu tramvai tras de cai.

16 iulie (1949): Ziua Rezistenţei anticomuniste din Banat (executarea de către comuniştii români a conducătorilor partizanilor bănăţeni la Pădurea Verde).

21 iulie (1718): Tratatul de pace de la Passarowitz consemna eliberarea Banatului de sub ocupaţia otomană şi începutul procesului de modernizare.

 

25 iulie (1552): Cucerirea de către otomani a Timişoarei.

17 august (1953): Naşterea scriitoarei Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2009.

 

20 august (1854): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Baziaş, cea mai veche din România actuală.

25 august (1802): Naşterea marelui poet bănăţean Nikolaus Lenau.

3 septembrie (1872): Primul drum, pe distanţa Reşiţa-Bocşa, a celei mai vechi locomotive din sud-estul Europei, fabricată la Reşiţa.

 

5 octombrie (1817): Inaugurarea teatrului de la Oraviţa, cel mai vechi teatru din România actuală.

 

18 octombrie (1716) : Armata condusă de prinţul Eugeniu de Savoya eliberează Timişoara de sub ocupaţia otomană.

 

31 octombrie (1918) : Proclamarea Republicii autonome bănăţene în cadrul Ungariei.

12 noiembrie (1884): Timişoara devine primul oraş european cu străzile iluminate cu curent electric.

 

15 decembrie (1863): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Anina, a doua cale ferată montană din Europa.

 

16 decembrie (1989): Declanşarea revoluţiei anticomuniste de la Timişoara.

17 decembrie (1989): Declanşarea represiunii împotriva revoluţiei anticomuniste de la Timişoara, soldată cu zeci de morţi şi sute de răniţi.

20 decembrie (1989): Timişoara se declară primul oraş liber de comunism de pe teritoriul României.

Mircea Rusnac – Unica mărturie fotografică a momentului deportării bănăţenilor în Bărăgan

La 18 iunie 1951, zeci de mii de locuitori ai Banatului şi Mehedinţiului au fost ridicaţi de autorităţile comuniste de la casele lor şi duşi cu trenuri de marfă în Bărăgan, unde au întemeiat 18 noi localităţi. Operaţiunea, minuţios şi îndelung pregătită de autorităţi, s-a desfăşurat în mare viteză şi în cel mai mare secret. Însă adevărul nu putea fi ascuns mult timp, astfel încât lumea avea să afle destul de repede ceea ce se petrecuse.

O mărturie de maximă importanţă a tragediei deportării bănăţenilor în Bărăgan avea să o reprezinte şi imaginea de faţă. Fotografia a fost făcută în localitatea timişeana Tomnatic (Triebswetter). Hans Hehn, autorul ei, era un fotograf cunoscut şi respectat în întreaga zonă. Văzându-şi consătenii mânaţi cu bunurile pe care apucaseră în grabă să şi le ia înspre gara din localitate, unde urmau să fie îmbarcaţi în vagoanele de vite, el a avut curajul să imortalizeze pe peliculă tragicul eveniment. A urcat în podul casei, fotografiind ceea ce se petrecea în stradă. Oamenii erau escortaţi de militari cu armele încărcate. Fotografierea acestei scene ar fi fost considerată cea mai gravă dintre crime. Totuşi, Hans Hehn şi-a asumat riscurile, lăsând posterităţii o imagine unică.

Fotografia a devenit cunoscută mai întâi în Germania, în lucrări privitoare la deportarea în Bărăgan. Într-o astfel de lucrare am descoperit-o şi noi, cu mulţi ani în urmă: Wilhelm Weber, Und über uns der blaue endlose Himmel. Deportation in die Baragansteppe, Landsmannschaft der Banater Schwaben, München, 1998. În România a început să fie văzută, în special datorită Internetului, abia în ultimii ani. Însă este important să o cunoască cât mai multă lume.

Cum spuneam, imaginea este din Tomnatic, dar scene identice au avut loc în acea zi în 203 localităţi din Banat şi Mehedinţi. Fiecare îşi poate închipui ce se petrecea în satul sau comuna sa la 18 iunie 1951. Datorită lui Hans Hehn, fotograf din Tomnatic, avem o imagine de neşters a tragediei deportării în Bărăgan.

Impresia lăsată de bănăţeni în zona unde au fost deportaţi a fost una deosebită. Fostul deţinut politic Paul Andreescu din Constanţa a locuit în domiciliu obligatoriu în satul Rubla, întemeiat de bănăţeni în Bărăgan. El a consemnat în cartea sa de memorii: „Anul următor, adică 1952, fiecare familie avea o casă drept adăpost, dar şi grădini îngrijite şi cultivate. Nicio palmă de pământ nu rămânea nefolosită. Nu lipseau nici aleile cu flori. Dezrădăcinaţii aduseseră cu ei şi dragostea pentru pământ şi hărnicia şi sfinţiseră locurile. Se dusese vestea în localităţile din jur şi veneau sătenii să vadă minunea de la Rubla. Mulţi au învăţat că şi Bărăganul era apt pentru cultivarea florilor, a pomilor şi a legumelor.

Înainte de construirea caselor, au trasat uliţi largi şi drepte. Mai târziu, pe fiecare uliţă au săpat şanţuri de scurgere a apei şi au construit podeţe de scurgere şi de acces în curţi.

Dintre strămutaţi, mulţi erau nemţi şi aceştia au adus odată cu ei şi ordinea şi hărnicia şi au făcut ca viaţa să continue. (…) Nemţii aduseseră cu ei şi acordeoane şi tot felul de instrumente muzicale şi după ce s-au mai aranjat şi rosturile s-au mai conturat, au început să organizeze serbări câmpeneşti cu muzică şi cu dansuri şi iarna întâlniri rânduite prin locuinţe. (…)

Se înmulţeau şi legăturile cu locuitorii localităţilor învecinate şi aceştia începeau să participe la bucuriile şi la necazurile dezrădăcinaţilor, dar şi să înveţe câte ceva din hărnicia şi din priceperea lor.

Oamenii munceau, trăiau şi înnobilau locul pe care samavolnic fuseseră aduşi.” (Paul Andreescu, Culorile suferinţei, vol. I, Iaşi, 2013, p. 203-204.)

 

Mircea Rusnac – Luptători anticomunişti dobrogeni asasinaţi în Banat

Primii ani ai regimului comunist au fost marcaţi de confruntări dure între organele de represiune ale acestuia şi grupările de rezistenţă armată existente pe întregul cuprins al ţării. Şi în Dobrogea această mişcare a luat amploare la sfârşitul anilor 1940, întinzându-se în aproape toate satele. Prin urmare, reprimarea ei a fost drastică. Au fost judecate mai multe loturi de arestaţi, iar cei care au primit condamnări la închisoare sau muncă silnică au fost executaţi, în fapt asasinaţi, întrucât organele de represiune ale regimului comunist încălcau prin aceasta chiar sentinţele aşa-zisei justiţii a aceluiaşi regim. Multe dintre aceste crime au avut loc în Banat, fieful de atunci al zbirilor Ambruş şi Moiş de la Timişoara şi al lui Zoltan Kling de la Lugoj.

Luana Constantin, nepoata de soră a unuia dintre cei asasinaţi în acest mod, Ion Piţigoi, a căutat de mai multă vreme urmele acestora şi locul în care se află osemintele lor. Rezultatele căutărilor le-a publicat recent în Memoria – Revista gândirii arestate, nr. 90 (1/2015), p. 61-64, sub titlul Ion Piţigoi, asasinat de Securitate. Mărturii şi documente. De aici aflăm detalii despre modul în care se acţiona în acele timpuri.

Născut în 1923 în comuna Saraiu din judeţul Constanţa, Ion Piţigoi era căsătorit din 1945 şi avea doi copii. În martie 1949, părinţii şi fraţii săi din aceeaşi localitate au fost strămutaţi prin Decretul 83/1949, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu la Râmnicu Sărat. Aceasta pentru că în trecut deţinuseră 100 ha de teren arabil şi aproximativ 700 de oi. În iulie 1949 a fost arestat şi Ion Piţigoi, fiind judecat în cadrul lotului 3 al rezistenţei armate din Dobrogea, împreună cu alte 28 de persoane. Prin sentinţa nr. 557/1949 a Tribunalului Militar Constanţa a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică pentru „uneltire contra ordinii sociale şi deţinere ilegală de muniţiuni.”

Din acel moment, familia sa nu a mai ştiut nimic despre el, în afara zvonurilor din sat potrivit cărora arestaţii ar fi fost duşi la închisorile din Gherla şi Aiud. Soţia sa a primit o singură carte poştală de la Gherla, prin care solicita trimiterea de haine groase pentru iarnă. Pachetul cu alimente care i-a fost trimis a fost returnat familiei.

Majoritatea condamnaţilor din lot au atacat sentinţa cu recurs, însă la 6 aprilie 1950, când acesta a fost judecat, 13 persoane, între care şi Ion Piţigoi, nu mai erau prezente. Unii dintre ei nu îşi achitaseră nici cheltuielile de judecată şi amenzile aplicate prin sentinţa şi decizia penală, astfel încât Tribunalul Militar Constanţa a emis pe numele lor mandate de executare a amenzilor în 1950 şi 1951, fiind căutaţi în penitenciarele din ţară (Aiud, Timişoara, Direcţia Generală a Penitenciarelor).

Neştiind nimic despre soarta lui, soţia şi mama lui Ion Piţigoi au solicitat în scris informaţii. Abia prin 1957-1958, soţia a fost chemată la Ministerul de Interne din Bucureşti, pentru a primi certificatul de deces emis la 14 august 1957. Data morţii era menţionată 10 martie 1950. După revoluţia din 1989, presa a scris despre „trenul morţii” Gherla-Timişoara, în care ar fi fost asasinaţi în noaptea de 9-10 martie 1950 un număr de 16 deţinuţi dobrogeni: 13 din lotul 3 şi încă 3 din alte loturi. Numele acestora erau: Gheorghe Tomoşoiu, Gheorghe Tofan, Dumitru Negroiu, Manea Duţu, Nicolae Roşculeţ, Nicolae Dobromir, Stercu Stere, Iordan Nicolae, Gheorghe Guşiţă, Ion Piţigoi, Constantin Tudoran, Ion Topârceanu, Ioan Filip, Alexandru Gogu, Constantin Lache şi Marin Cenuşe. Toţi aveau condamnări între muncă silnică pe viaţă şi 15 ani muncă silnică. În actele de moarte aflate într-un registru secret de la Sfatul Popular al Oraşului Timişoara, cauzele morţilor erau diferite boli, precum TBC pulmonar sau insuficienţă respiratorie. În stadiul actual al cercetărilor, se pare că aceşti 16 deţinuţi dobrogeni au fost ucişi şi îngropaţi în zona Dealul Viilor de lângă Lugoj.

Nu au fost singurele cazuri de deţinuţi lichidaţi în acest mod. Numeroşi alţi arestaţi, în special dobrogeni, dar şi din alte zone ale ţării, au fost aduşi în Banat, unde şi-au găsit sfârşitul. Încă la 2 august 1949, la fel se procedase cu şapte condamnaţi bănăţeni din lotul Spiru Blănaru. Locul unde au fost îngropate toate aceste victime ale regimului comunist nu este cunoscut încă, deoarece puţinii martori de atunci nu mai trăiesc astăzi.

Din păcate, în acei ani Banatul, aflat sub teroarea tripletei Ambruş-Moiş-Kling, a fost un centru de represiune a opozanţilor din întreaga ţară. Acum pe teritoriul său zac, încă necunoscute, osemintele acestora, care aşteaptă noi investigaţii pentru a fi descoperite şi reînhumate creştineşte.

 

Mircea Rusnac – Amintirile unuia dintre conducătorii mişcării studenţeşti din Timişoara din 1956

A apărut anul trecut un volum de memorii al lui Caius Muţiu, unul dintre conducătorii mişcării studenţeşti timişorene din timpul revoluţiei maghiare din 1956.* Cartea acoperă întreaga perioadă a vieţii autorului, cu amănunte extrem de interesante pentru cititorii de astăzi. Născut la Oradea în 1934, Caius Muţiu a cunoscut de la o vârstă fragedă, împreună cu familia sa, refugiul din Transilvania de nord, cedată Ungariei în 1940. Primii ani postbelici, trăiţi la Beiuş, au fost marcaţi de acapararea puterii în ţară de către comunişti, susţinuţi de armata sovietică.

În 1952, după absolvirea liceului Emanoil Gojdu din Oradea, Caius Muţiu a devenit student al Facultăţii de mecanică din Timişoara. (p. 47) Student foarte bun, a avut bursă de merit pe toată perioada facultăţii. Timişoara era în acea perioadă plină de militari sovietici, a căror prezenţă, amintind de comportamentul pe care îl avuseseră în ţară, stârnea repulsia populaţiei. (p. 57-58) Odată cu izbucnirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria, la 23 octombrie 1956, studenţii timişoreni au început să discute intens noile evenimente. Colegul de cameră al lui Muţiu, Ladislau Nagy din Oradea, le traducea cele comunicate de posturile maghiare de radio. În două-trei zile, „atmosfera de revoltă de la noi din facultate era foarte încărcată.” (p. 59) Deja în 26 octombrie, sesizând situaţia, conducerea facultăţii a convocat, pe grupe, şedinţe prin care încerca să arate studenţilor că dezordinile din Ungaria erau provocate de un grup de huligani şi derbedei. Aceasta a produs o şi mai mare revoltă în rândul studenţilor timişoreni. (Ibidem)

După ce la 27 octombrie studenţii au aruncat cu mămăligă pe pereţii cantinei, a doua zi, duminică seara, discuţiile din cămine s-au extins. La ele au luat parte şi Aurel Baghiu, Teodor Stanca şi Friedrich Barth, primii doi făcând parte din conducerea organizaţiilor studenţeşti. (p. 60) La iniţiativa lui Caius Muţiu, s-a hotărât organizarea unei adunări a tuturor studenţilor din Timişoara. Manifestarea trebuia să fie paşnică. (p. 61) La ea urma să fie invitate şi organele de stat, pentru a afla doleanţele lor, care erau de fapt ale întregii societăţi româneşti de atunci. Pentru a nu da timp informatorilor, adunarea a fost convocată pentru marţi, 30 octombrie. În acel moment, armata sovietică nu intervenise încă în Ungaria. Teodor Stanca a alcătuit un memoriu de revendicări. Studenţii de la construcţii şi electrotehnică urmau să vină încolonaţi prin centrul oraşului, sperând să li se alăture şi alţi cetăţeni, care intrau sau ieşeau de la servici. (p. 63) Însă pe drum nu li s-a alăturat nimeni, deşi lumea înţelegea că se petrece ceva în legătură cu revoluţia maghiară. La ora 14 a zilei de 30 octombrie, amfiteatrul „V. Alaci” al Facultăţii de mecanică a devenit neîncăpător pentru mulţimea de studenţi adunată. În prezenţa autorităţilor, acolo luările de cuvânt au început destul de timid. Orice divagaţie de la tema principală de discuţie era contracarată de Stanca, Baghiu şi Muţiu, care doreau discutarea problemelor generale ale întregii populaţii. (p. 64) La ora 14,30, studenţii s-au deplasat la sala cantinei, care s-a umplut cu cei sosiţi atât de la Politehnică, cât şi de la medicină, agronomie şi de la Universitatea din Timişoara. (p. 65) În prezidiul adunării au fost rectorul Rogojan, precum şi ministrul muncii Petre Lupu, ministrul adjunct al învăţământului, Drăgulescu, şi Ilie Verdeţ, secretar al C.C. al P.M.R., veniţi la Timişoara pentru a calma spiritele. Ministrul Lupu i-a minţit pe studenţi, promiţându-le că pot vorbi liber, fără a fi sancţionaţi. Aceasta a declanşat un val de luări de cuvânt, prin care erau cerute numeroase modificări ale modului în care pe atunci era condus statul român, în stil comunist totalitar. Memoriul întocmit de Teodor Stanca a fost completat cu toate aceste cerinţe. Se cereau retragerea trupelor sovietice din ţară, încheierea de acorduri comerciale cu ţările occidentale, mărirea salariilor, studierea în facultăţi nu doar a limbii ruse, ci şi a altor limbi de circulaţie, libertatea cuvântului, a presei, a dreptului de asociere şi de mişcare, reducerea normelor din întreprinderi şi a cotelor din agricultură, oprirea exportului de uraniu în U.R.S.S. etc. (p. 66-67)

În faţa acestui torent de revendicări, autorităţile prezente la adunare s-au retras la ora 18. Studenţii au continuat discuţiile, constituind şi un comitet de iniţiativă. Şedinţa era condusă de studentul Aurelian Păuna de la construcţii, căruia i-a fost înmânat memoriul redactat de Stanca. El a fost aprobat punct cu punct, iar la ora 20 adunarea a luat sfârşit. Autorităţilor le era dat un termen de trei zile pentru a răspunde, altfel urmând să se declanşeze greva generală a studenţilor. (p. 68)

Între timp  însă, cantina fusese înconjurată de tancurile armatei. Majoritatea participanţilor plecaseră, iar cei rămaşi au fost arestaţi de Securitate. Principalii şapte organizatori au fost arestaţi, iar ceilalţi au fost duşi cu camioanele la cazărmile din Becicherecu Mic. Arestările au continuat toată noaptea. A doua zi, cei rămaşi liberi au manifestat în dreptul Pieţei Maria, la fosta Facultate de agronomie, cerând eliberarea arestaţilor. Mergând încolonaţi până la catedrală, cei 800 de participanţi au fost la rândul lor înconjuraţi de trupe şi arestaţi. (p. 70) Cei de la medicină au făcut greva foamei, căminul fiind atacat de Securitate, care a deschis focul. Toţi studenţii capturaţi erau duşi la Becicherecu Mic. Au fost arestaţi şi peste 30 de elevi, care au scris lozinci de susţinere a acestora. (p. 71)

Au urmat anchete foarte dure, cu bătăi şi condiţii inumane de detenţie. Reacţia puterii era promptă. La 31 octombrie, orele 22, s-a constituit la centru un Comandament general, format din Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan, „pentru asigurarea ordinii în ţară.” Ei coordonau armata, Internele, detaşamentele muncitoreşti, procuratura militară, instanţele militare etc. La nevoie, se putea deschide focul. (p. 77) Comandamentul politico-militar de la Timişoara era format din: Alexandru Moghioroş, membru în Biroul Politic al C.C. al P.M.R., Martin Isac, prim-secretar al Comitetului Regional al P.M.R. Banat, generalii Marcu Stan şi Marin Dragnea, colonelul Vasile Negrea, comandantul Securităţii din Banat, coloneii Breban şi Cristea etc. (p. 77)

Prin anchete şi bătăi, principalii organizatori ai mişcării studenţeşti au fost trimişi rapid în judecată, prin rechizitoriul din 6 noiembrie 1956. Era specificată crima de uneltire contra ordinii sociale, încadrată în Decretul 199/1950 al. 1 lit. c, cu pedepse între 15 ani şi condamnarea la moarte. Ulterior însă guvernul a schimbat încadrarea lor, conform indicaţiilor din 13 noiembrie ale Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în articolul 327, lit. c C.P., care prevedea pedepse între 5 şi 10 ani închisoare. (p. 78-79) Această schimbare de atitudine a autorităţilor s-a produs probabil în urma comunicării la posturile străine de radio a situaţiei studenţilor timişoreni arestaţi. Doar după două zile de la ţinerea adunării studenţeşti, posturile de radio au făcut cunoscute evenimentele şi chiar numele principalilor organizatori. (p. 79)

Procesul primului lot, de opt studenţi, a avut loc în 15-16 noiembrie. În total au fost judecaţi 29 de stundeţi în trei procese, precum şi un asistent şi un profesor universitar. Dintre aceştia, numai patru au fost achitaţi, restul primind pedepse între 3 luni şi 8 ani. Cea mai mare pedeapsă au primit-o Muţiu, Stanca şi Baghiu. (p. 81) Reacţia dură a autorităţilor a avut efect, în sensul că, după mişcările studenţeşti anticomuniste din 1946, 1948 şi 1956, nu a mai avut loc niciuna până în 1989. (p. 80)

Memoriile lui Caius Muţiu continuă, prezentând pe larg cei aproape opt ani de detenţie ai autorului, la Timişoara, Gherla, Stoieneşti-Balta Brăilei, Periprava, Grind, Gherla, Dej, din nou Gherla, până la graţierea din 1964. A urmat revenirea în viaţa normală, întâi la Oradea, apoi la Timişoara, cu multe realizări profesionale şi familiale. Un volum necesar, al unei personalităţi a mişcării din 1956, care vine să se adauge memoriilor altor participanţi la mişcările studenţeşti, pe care le confirmă şi le completează. În felul acesta putem întregi imaginea pe care o avem despre acele evenimente îndepărtate.

* Caius Muţiu, Prin meandrele istoriei. Memoriile unui luptător pentru libertate, Ed. Ariergarda, Timişoara, 2014, 335 p.

Mircea Rusnac – O lucrare despre mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului

Preotul profesor Petrică Zamela din Valea Almăjului şi-a publicat în 2011, cu susţinerea Episcopiei Caransebeşului, teza de doctorat consacrată mitropolitului Banatului Vasile Lăzărescu, cel căruia i se datorează repunerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.* Născut în 1894 la Jadani (Corneşti), Vasile Lăzărescu a studiat teologia la Cernăuţi şi Arad, filosofia şi pedagogia la Budapesta şi Viena. (p. 23) Din 1920 a fost doctor în teologie la Universitatea din Cernăuţi.

În continuare a activat ca profesor la Academiile Teologice din Sibiu şi Oradea, fiind hirotonit la 31 decembrie 1933 ca episcop al Caransebeşului. În 1939, după multe eforturi depuse de Biserica bănăţeană, a fost reactivată Episcopia Timişoarei, prin mutarea sediului de la Caransebeş. Primul ierarh al acesteia a fost Vasile Lăzărescu, recunoscut abia în 1941. (p. 63) El a avut un rol esenţial în construirea monumentalei catedrale mitropolitane, iar în perioada celui de-al doilea război mondial a găzduit la Timişoara Academia Teologică refugiată de la Oradea. (p. 64)

La 7 iunie 1947, scaunul episcopal al Timişoarei a fost ridicat la rangul de Arhiepiscopie, acesta fiind un pas important către reactivarea vechii Mitropolii a Banatului. În secolul al XVIII-lea, Nicolae Dimitrievici şi George Popovici se intitulaseră „mitropoliţi ai Timişoarei” (p. 83), iar în 1848 Adunarea Naţională de la Lugoj l-a ales pe protopopul Lipovei, Dimitrie Petrovici Stoichescu, drept vicar general al Mitropoliei Banatului. (p. 86) Însă opoziţia ierarhiei superioare bisericeşti, sârbească până în 1865 şi românească după aceea, a zădărnicit aceste proiecte. Abia în 1947, Vasile Lăzărescu a reuşit să obţină, tocmai de la premierul procomunist Petru Groza, punerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.

La 26 octombrie 1947 a avut loc, la noua catedrală din Timişoara, întronizarea sa ca titular al Mitropoliei Banatului. În anul următor, la aceasta a aderat şi Episcopia Aradului, ţinând cont de apropierea geografică faţă de Timişoara, comparativ cu Sibiul. (p. 93) O altă realizare a mitropolitului Lăzărescu a fost canonizarea Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, alt fost mitropolit al regiunii, în 1956, când se împlineau trei secole de la moartea sa. (p. 95)

În continuare au fost arătate, pe baza unor informaţii din arhivele Securităţii, relaţiile tensionate dintre mitropolitul Vasile Lăzărescu şi statul comunist. El a refuzat să fie informator şi a ajutat persoane persecutate de regim. De asemenea, predicile sale atacau de multe ori concepţiile comuniste atee. În consecinţă, în cele din urmă el a fost destituit din funcţie în 1961 pentru presupuse delapidări financiare. (p. 196) El a fost obligat să şi părăsească Banatul, trăindu-şi ultimii ani (până în 1969) la diverse mânăstiri din ţară (Sâmbăta de Sus, apoi Cernica).  A murit la 21 februarie 1969. (p. 216)

Fiind o personalitate foarte importantă a Banatului, mitropolitul Vasile Lăzărescu a meritat din plin o asemenea lucrare documentată şi apărută în condiţii deosebite. El a pus practic bazele situaţiei actuale a Bisericii ortodoxe bănăţene. A fost urmat în scaun de actualul mitropolit, Nicolae Corneanu. Îngropat în satul său natal, mitropolitul Lăzărescu merită să rămână în memoria noastră ca un om care a făcut multe lucruri bune pentru regiunea din care a provenit.

* Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, Ed. Universităţii din Oradea, 2011, 410 p.

Mircea Rusnac – Un erou bănăţean uitat: generalul Corneliu Dragalina

Familia Dragalina a dat de-a lungul timpului multe nume ilustre în istoria Banatului. Unii dintre membrii ei au rămas cunoscuţi până astăzi, precum generalul Ioan Dragalina, eroul de la Jiu, sau istoricul Patriciu Dragalina. Alţii însă, nu mai puţin importanţi, au avut de suferit din cauza vremurilor nefaste pe care le-au trăit şi au intrat într-o nemeritată uitare. Unul dintre aceştia a fost şi generalul-locotenent Corneliu Dragalina, fiul eroului de la Jiu.

Am găsit informaţii importante despre Corneliu Dragalina în textul unei evocări pe care i-a făcut-o nepoata sa de frate Opritsa Dragalina Popa la 4 martie 2007, intitulată Slujitori ai Neamului – Familia Dragalina, în mărturii din istorie şi din arhiva familiei, semnalată nouă de Ştefan Roşca. Născut la Caransebeş la 5 februarie 1887, Corneliu a fost unul dintre cei şase copii ai generalului Ioan Dragalina, urmându-l pe acesta în practicarea carierei militare. A luptat în ambele războaie mondiale, ajungând până la rangul de comandant de corp de armată. Pe Frontul de răsărit, armata condusă de el a înaintat până la Stalingrad, având sub comandă patru divizii de infanterie şi peste 64.000 de militari. După înfrângerea suferită la Stalingrad, posturile de radio sovietice pretindeau că: „L-am prins pe generalul Dragalina şi-l trimitem cu picioarele goale în Siberia.” În realitate nu îl prinseseră, întrucât la 16 decembrie 1942 mareşalul Antonescu l-a rechemat de pe front, numindu-l apoi guvernator al Bucovinei.

La fel ca şi în armată, Corneliu Dragalina a fost un guvernator cinstit şi drept şi un bun creştin. A suspendat portul stelei lui David de către evreii din Cernăuţi pentru a nu-i pune în pericol de a fi executaţi de fascişti. În cele din urmă a obţinut aprobarea mareşalului Antonescu pentru evacuarea evreilor din Cernăuţi, deoarece urmau să fie arestaţi sub ordinul lui Hitler şi deportaţi dincolo de Bug. În acest mod a salvat viaţa a 14.750 de evrei. În 2002 Teodor Wexler, reprezentant al Fundaţiei Fildermann, a spus în aula Academiei Române: „Permiteţi-mi să-mi plec cu respect fruntea faţă de memoria acelor mii de români, care prin curaj şi credinţă creştină au salvat în anii celui de-al doilea război mondial circa 400.000 de evrei.” Printre ei l-a numit şi pe Corneliu Dragalina. În aprilie 1944, generalul i-a eliberat necondiţionat pe prizonierii bosniaci, muntenegreni, evrei şi sârbi capturaţi de germani şi închişi în lagărul de la Ghiroda de lângă Timişoara.

După întoarcerea armelor a fost urmărit de Securitate, evacut din casa sa din Timişoara şi ameninţat de un ofiţer că „o să-i vină rândul”, însă nu a fost arestat. În primii ani după război a fost salvat de numele său istoric, de eroismul şi abnegaţia cu care şi-a slujit ţara în două războaie, de cinstea şi onoarea cu care s-a comportat. Nu a făcut politică şi nu s-a alăturat niciunei mişcări, deşi au existat zvonuri potrivit cărora ar fi luptat în munţi împreună cu partizanii. În realitate, Corneliu Dragalina a primit doar un corn de vânătoare din bronz din partea unui grup de rezistenţă, având următoarea inscripţie: „Când din corn tu vei suna, partizanii se vor aduna.” Acest corn se află şi acum pe frontispiciul căminului familiei din California. Corneliu Dragalina, care era un militar cu mare experienţă, realizase că o luptă împotriva comuniştilor susţinuţi de armata sovietică nu avea nicio şansă de izbândă. Iar la 11 iulie 1949 generalul a murit, chiar înaintea declanşării de către autorităţi a unui masiv val de arestări.

Acesta este pe scurt portretul unui erou bănăţean uitat, aşa cum i-l descria nepoata sa. Asemenea amănunte sunt de mare interes peste timp, demonstrând că regiunea noastră a dat întotdeauna personalităţi de mare valoare. Este de datoria noastră să facem în aşa fel încât să le păstrăm memoria neştearsă.

Mircea Rusnac – Semenicul mai puţin cunoscut

Într-o foarte frumoasă zi de 7 noiembrie 2010 am făcut o excursie pe Semenic în compania coloneilor Florin Lungu şi Gheorghe Popoviciu. Beneficiind de experienţa celui din urmă, am putut vizita un traseu mai puţin cunoscut turiştilor obişnuiţi, dar cu atât mai interesant şi mai pitoresc. Într-o zi de toamnă deosebit de călduroasă pentru altitudinea de peste 1.400 m la care ne-am aflat, am urmat un drum lateral la sud de vârful Semenic, ocolind staţiunea prin răsărit. Este o zonă extrem de bogată în izvoare şi pâraie, pe parcursul a aproximativ 1 km traversând nu mai puţin de cinci. Este vorba tocmai de izvoarele Nerei, care se află sub vârful Piatra Goznei din zona golului montan al Semenicului. Acolo ea este cunoscută sub numele de Nergana, având o lungime de 26 km. Cursul total al Nerei are lungimea de 131 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 1.360 kmp.

Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu, cu excepţia celei de-a doua, realizată de colonelul Florin Lungu.

Continuându-ne periplul prin preajma staţiunii, am găsit o stână părăsită, care după spusele colonelului Popoviciu exista încă în perioada celui de-al doilea război mondial, când a putut servi ca loc de refugiu unor militari fugiţi de pe front. Ei trăiau acolo deghizaţi în ciobani sau tăietori de lemne. Mai târziu, pentru a nu putea fi recunoscuţi de către sovietici, îşi frecau palmele cu scoarţă de copaci ca să le bătătorească şi să nu poată fi daţi de gol. Acum, stâna pustie a mai rămas doar ca un martor mut al acelor vremuri nefericite.

La sudul staţiunii se află intrarea în Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului, în mijlocul unor păduri foarte dese. După o trecere pe la cota 1.430 m, am ajuns până la vestitul Lac al Vulturilor, străjuit de clopotul montat odinioară de către U.D.R. pentru a-i atrage pe toţi cei doritori să se scalde în apele reci şi radioactive ale acestuia cu ocazia Sfântului Ilie, în credinţa că în acest mod s-ar vindeca feluritele boli ale oamenilor. Întorcându-ne de acolo chiar prin marginea de sud-est a staţiunii, am întâlnit un alt lac, artificial, ale cărui începuturi datau tot din vremea U.D.R.-ului. Atunci inginerul Dorin Pavel,  proiectantul lacurilor Gozna, Secul şi Trei Ape şi executantul primului, emisese ideea edificării unei staţiuni pe culmile Semenicului, care să deţină şi un lac de agrement. Naţionalizarea a pus capăt acestor visuri şi barajul nu a mai fost finalizat niciodată. Însă urmele sale sunt vizibile şi acum.

Trecând apoi pe lângă vechea cabană Costeanu, ulterior Cabana Centrală, închisă şi supusă unor nesfârşite proceduri de revendicare, am părăsit cu tristeţe un loc care ar fi putut să însemne un important spaţiu turistic. Marele platou montan, pe care deja în 1947 existau 18 cabane de diverse mărimi cu sute de locuri de cazare, zace acum în nepăsare şi uitare. Vechea şi frumoasa staţiune care a bucurat generaţii de reşiţeni şi nu numai începe să fie doar de domeniul amintirii. După un secol de turism organizat, părem să ne întoarcem acum la vremurile anterioare lui 1900, când numai turiştii împătimiţi se aventurau pentru o drumeţie pe culmi.

Un scurt film realizat cu ocazia acestei excursii poate fi vizionat aici.

Mircea Rusnac – Petru Scrob. Contribuţie la literatura de detenţie

Comemorarea răscoalei anticomuniste a ţăranilor arădeni din 1949, care a avut loc la Şomoşcheş la 31 iulie 2010, s-a bucurat de un mare interes din partea localnicilor. La sfârşitul său, am fost abordaţi de unii dintre aceştia, care au dorit să-şi exprime aprobarea faţă de comunicarea pe care am susţinut-o. Primul care a venit ne-a înmânat manuscrisul unei poezii alcătuite de tatăl său. El se numea Petru Scrob, fusese participant de frunte la marea răscoală şi ulterior a petrecut mulţi ani în detenţie, în anchete sălbatice ale autorităţilor comuniste şi la Canalul Dunăre – Marea Neagră. În acest din urmă loc fusese împreună cu unii consăteni de-ai săi care luaseră parte la răscoală, dar şi cu alţi oponenţi faţă de regimul comunist, precum partizanul Iosif Cireşan Loga din Duleu. O parte din amintirile acestuia din urmă, bazate pe discuţiile cu ţăranii arădeni, ne-au fost de folos în cunoaşterea desfăşurării răscoalei.

Mulţumindu-i şi pe această cale fiului eroului amintit, putem menţiona că textul de mai jos a fost compus de către Petru Scrob în lagărul de la Poarta Albă în anul 1952. Bineînţeles că acolo el nu a avut posibilitatea de a scrie versurile pe hârtie, însă le-a memorat şi le-a transcris ulterior, după ce a ieşit din detenţie. Poezia este scrisă cu mult suflet şi chiar cu talent literar. Petru Scrob poate fi considerat un bun exemplu de poet ţăran, din aceia care în trecut făceau faimă satului bănăţean şi arădean. Într-un stil clar, limpede, poezia relatează desfăşurarea răscoalei şi represiunea la care autorul fusese supus ulterior. Fiind concepută încă în timpul detenţiei, ea se încheia cu speranţa eliberării şi a normalizării situaţiei din ţară prin prăbuşirea regimului comunist. Acest lucru nu avea să se întâmple însă decât mult mai târziu.

Considerăm că textul acestei remarcabile poezii trebuie pus grabnic în circuitul istoric şi în consecinţă suntem onoraţi să îl publicăm. El vine să întregească alte numeroase creaţii literare alcătuite în închisorile comuniste şi publicate după 1989 sau pierdute pentru totdeauna. Dacă regimul concentraţionar a evidenţiat poeţi remarcabili precum Nichifor Crainic, Radu Gyr, Aurelian Bentoiu, Corneliu Coposu sau episcopul Ioan Ploscaru, credem că din momentul de faţă putem adăuga acestei pleiade fără niciun fel de reţinere şi pe poetul ţăran Petru Scrob din Şomoşcheş, judeţul Arad.

„Frunzuliţă strop de rouă

În vara lui patruşnouă

Pe ziua de-ntâi august

Noi ţăranii ne-am opus

Noi ţărani din patru sate

Ca să nu mai dăm bucate

Liftelor celor spurcate

Că avutul nost din ţară

Tot mergea peste hotară

Mergea-n ţara păgânească

Unde nu-i chip să trăiască

Nicio fiinţă-omenească

Ceea ce-o consider eu

Ţară fără Dumnezeu

Să ne dea excavatoare

Să facem canalul mare

De la Dunăre la mare

Nu-şi punea nime-ntrebarea

Dacă bietul nost ţăran

Are ce mânca peste-an

Ca să scăpăm de tâlhari

Am făcut fapte cam mari

L-am bătut şi pe prefect

Că nu era prea deştept

N-a ştiut cum să vorbească

La o-adunare ţărănească

El venind la noi în sat

A spus cu-un ton ridicat

Că e hotărât să moară

Pentru comunism în ţară

Ne-am unit frate cu frate

Şi-am cerut toţi libertate

Ca să fim stăpâni noi iară

Pe ogor, pe-agoniseală

Dar în loc de libertate

Ne-au dat ciomege pe spate

Ne-au bătut, ne-au schingiuit

Cum nu s-a mai pomenit

După ce ne-a maltratat

În temniţă ne-a băgat

Între ziduri la răcoare

Ca să nu mai vedem soare

După-un an de grea-nchisoare

Ne-a dus în Dobrogea mare

În Dobrogea-arsă de soare

Să facem canalul mare

De la Dunăre la mare

Eram păziţi de păgâni

Şi trataţi ca nişte câini

Munceam ziua, munceam noaptea

De ne blestemam şi soarta

Stam între-arme şi baionete

Morţi de foame şi de sete

Da s-o-ndura Dumnezeu

Şi ne-o scăpa de la rău

Că va veni din apus

Ordin mare de nespus

Ordin dat de-mpărăţie

Să fim scăpaţi de robie

Şi-or veni la cârma ţării

Cei ce-au rupt lanţu-nchisorii

Nu am scris ce-am auzit

Am scris ce am petrecut

Că nu e om ca să scrie

Cu creonul pe hârtie

Ca şi cel ce-a pătimit

Pentru un ideal sfânt

Pentru cruce şi dreptate

Pentru sfânta libertate.

Poarta Albă

1952

Scrob Petru

Din Şomoşcheş.”

Mircea Rusnac – Contribuţii bănăţene la mişcarea de opoziţie religioasă anticomunistă A.L.R.C. (1978)

                        În faza târzie a comunismului românesc (anii 1970-1980), acţiunile de opoziţie faţă de regim au îmbrăcat câteva forme distincte. Pe lângă mişcarea de disidenţă culturală, reprezentată în primul rând de Paul Goma şi de adepţii săi, au avut loc tot mai multe tulburări muncitoreşti (Valea Jiului, S.L.O.M.R., Braşov), însă au crescut mult în amploare şi reacţiile religioase faţă de aplicarea forţată a materialismului ateist. În cadrul acesteia din urmă, un rol important l-au jucat reprezentanţii cultelor neoprotestante, care pe toată perioada existenţei regimului comunist au avut de întâmpinat mari neajunsuri, interdicţii şi persecuţii din partea acestuia. A apărut în consecinţă, în mod firesc, o acţiune de opoziţie din partea acestora, în special din partea baptiştilor, grupul religios cel mai important din rândurile lor. În primăvara anului 1978 aceştia pregăteau lansarea Comitetului Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), cea mai organizată formă de opoziţie religioasă la care s-a ajuns. Acum ea este considerată de mulţi chiar fiind singura formă de contestare formulată pe baze ideologice faţă de regimul comunist din România. După 1990 însă, A.L.R.C. a rămas foarte puţin cunoscută istoricilor, în special datorită unor prejudecăţi manifestate faţă de minorităţile religioase din ţară. Cu excepţia unor analişti proveniţi din rândurile lor, mişcarea baptistă a rămas în afara atenţiei publicului larg. La fel ca şi în cazul S.L.O.M.R., vom încerca să facem lumină în această chestiune, mai ales că Banatul a jucat şi aici un rol dintre cele mai importante.

                        După cum aprecia istoricul Dorin Dobrincu, provenit el însuşi din rândul neoprotestanţilor, după 1973 în cadrul baptiştilor au început să apară disensiuni, deoarece mulţi credincioşi constatau cooperarea dintre Uniunea Baptistă şi statul ateu, reprezentat în special de Departamentul Cultelor. Deja era cunoscut faptul că orice fel de mişcare de contestare apărută era rapid reprimată de către organele statului. Totuşi, tânărul pastor Iosif Ţon a redactat în 1973 o scrisoare de protest semnată de încă 50 de pastori, între care: Vasile Taloş, Vasile Brânzei, Iosif Serac şi Pascu Geabou. Era o mişcare de continuitate faţă de atitudinea manifestată anterior de Richard Wurmbrand şi care acum se baza şi pe o susţinere din afara ţării. În acea perioadă, pe plan internaţional se făceau pregătiri pentru organizarea Conferinţei Europene de la Helsinki, iar în Statele Unite se purtau negocieri pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România. În consecinţă, după câteva luni de discuţii (decembrie 1973 – martie 1974), restricţiile aplicate iniţial neoprotestanţilor au fost ridicate. De acest răgaz au beneficiat atunci şi celelalte confesiuni evanghelice care aveau un statut legal.

                        În 1974, acelaşi Iosif Ţon a redactat un text intitulat Locul creştinului în socialism. A fost supus timp de şase luni arestului la domiciliu, fiindu-i confiscată întreaga bibliotecă. El însă a refuzat să colaboreze cu Securitatea, aşa cum i s-a propus. În cele din urmă a trebuit să fie eliberat, din nou ca urmare a unor intervenţii externe.

                        Din 1976, autorităţile comuniste au înăsprit situaţia credincioşilor evanghelici. Au avut loc concedieri şi retrogradări din funcţii ale acestora, s-au aplicat amenzi pentru participarea la adunări din locuinţe particulare şi au fost exercitate presiuni asupra elevilor şi studenţilor de a nu mai frecventa bisericile evanghelice. În acelaşi an, Iosif Ţon a fost concediat de la Seminarul baptist din Bucureşti, fapt care a declanşat o grevă a studenţilor de acolo. Studenţii bănăţeni Dimitrie Ianculovici şi Ionel Prejban au fost exmatriculaţi.

                        Pastorii Ţon şi Pavel Nicolescu (în unele variante Niculescu), ca şi inginerul Aurelian Popescu, au hotărât să alcătuiască o lucrare în care să descrie persecuţiile la care erau supuşi neoprotestanţii de către regimul comunist din România. Studiul s-a intitulat Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România, având o introducere numită Chemarea la adevăr. Printre autori se aflau şi penticostali şi creştini după Evanghelie. Textul lor a fost difuzat de către Radio Europa Liberă la 3 aprilie 1977. Erau menţionate numele baptiştilor Ţon, Nicolescu, învăţător Radu Dumitrescu, inginer Aurelian Popescu, ca şi predicatorul penticostal Constantin Caraman şi dr. Silviu Cioată, creştin după Evanghelie. A doua zi, toţi aceştia au fost arestaţi. Tot atunci fuseseră reţinuţi şi disidenţii Paul Goma şi Vlad Georgescu. Cei şase autori au fost anchetaţi şi bătuţi timp de 6 săptămâni, apoi eliberaţi. Vor fi rearestaţi în toamnă. Temporar, de teama reacţiilor externe, au fost încetate persecuţiile, în special cele împotriva copiilor.

                        În mai 1978 era anunţată în mod oficial crearea A.L.R.C. Atunci a fost trimisă o adresă către Consiliul de Stat de către nouă credincioşi baptişti, care semnau în mod expres documentul. Ei anunţau cu acel prilej că hotărâseră să creeze un „comitet creştin cu caracter interconfesional privind apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă în ţara noastră, care să aibă activitate permanentă în semnalarea cazurilor de persecuţie religioasă şi de studiere a fenomenului religios în contextul societăţii socialiste.” Se anunţa totodată că acest comitet ceruse deja afilierea la „Christian Solidarity International” de la Zürich. Semnau: Pavel Nicolescu (Bucureşti), Nicolae Traian Bogdan (Timişoara), Emerich Juhasz (Timişoara), Ioan Brisc (Timişoara), Petru Cocîrţeu (Caransebeş), Ioan Moldovan (Timişoara), Nicolae Rădoi (Caransebeş), Ludovic Osvath (Zalău) şi Dimitrie Ianculovici (Timişoara). Aşadar, dintre cei nouă membri fondatori ai A.L.R.C., şapte proveneau din Banat (5 din Timişoara şi 2 din Caransebeş), iar câte unul erau din Bucureşti şi din Zalău.

                        Declaraţia de constituire a comitetului a fost şi ea transmisă autorităţilor, fiind semnată de cei nouă sus-amintiţi. Ea conţinea cinci puncte, în care afirma că toate confesiunile creştine erau prigonite în România comunistă, nefiind reprezentate în mod demn de ierarhii oficiali, care deveneau „instrumente tot mai docile” ale autorităţilor, acestea aplicând „forme din ce în ce mai subtile şi mai represive.” Semnatarii erau totuşi convinşi de faptul că religia avea de jucat un rol de „factor moral, social şi spiritual”, fiind un „ferment în lupta pentru apărarea demnităţii umane, pentru libertate şi pentru respectarea drepturilor omului.” Ei făceau referire la Constituţia R.S.R., care garanta libertatea de asociere şi de întrunire, ca şi libertatea cuvântului şi a presei, şi la o serie de rezoluţii internaţionale, precum: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Actul final de la Helsinki, anunţând constituirea în România a A.L.R.C. Aceasta avea şase scopuri: afirmarea valorilor morale şi spirituale ale religiei creştine, apărarea libertăţii religioase şi de conştiinţă, apărarea şi ajutorarea tuturor celor persecutaţi din cauza convingerilor religioase, promovarea legăturilor interconfesionale între creştinii din România şi cei din străinătate, informarea opiniei publice din ţară şi străinătate în privinţa persecuţiei religioase din România, analizarea fenomenului religios în contextul societăţii socialiste. Membrii Comitetului solicitau a fi primiţi în organizaţia „Internaţionala Solidarităţii Creştine”. Din rândul lor, erau desemnaţi drept purtători de cuvânt Nicolescu şi Ianculovici. Pe atunci, conform credinciosului Doru Radu, la Timişoara circula expresia potrivit căreia „ce fac ei înseamnă a şterge secera şi ciocanul de pe steagul partidului.”

                        Tot atunci, întemeietorii A.L.R.C. au trimis autorităţilor şi textul intitulat Încetaţi prigoana! El aprecia că „prigoana religioasă din România, cu discriminările la care sunt supuşi credincioşii, îndeosebi cei neoprotestanţi, devine pe zi ce trece un fapt tot mai vizibil şi imposibil de tăgăduit.” Documentul amintea conducătorilor partidului comunist că ei se angajaseră să respecte drepturile constituţionale ale românilor şi că România a semnat o serie de acorduri internaţionale care garantau libertatea de conştiinţă, a cuvântului, a întrunirilor paşnice. Cu toate acestea, „sute de mii de cetăţeni români sunt împiedicaţi în practica crezului lor” şi supuşi persecuţiilor din motive religioase. Documentul mai preciza: „Este timpul să vă ţineţi cuvântul dat în faţa întregului popor şi în faţa forurilor internaţionale, este timpul să dispuneţi încetarea prigoanei.” Erau enumerate în continuare o serie de discriminări privind învăţământul religios, obligativitatea de a depune jurământ de loialitate faţă de politica partidului bazată pe concepţia materialist-atee, inegalitatea în privinţa ocupării funcţiilor şi a salarizării, neconcordanţa între Constituţie şi Decretul de organizare şi funcţionare a Departamentului Cultelor, precum şi amestecul „ilegal şi abuziv” al acestuia în viaţa spirituală a bisericilor creştine. În consecinţă, se solicita revenirea la legalitate a Departamentului Cultelor.

                        La 5 iulie 1978, A.L.R.C. a adresat Consiliului de Stat, Ministerului Justiţiei, Departamentului Cultelor şi Uniunii Baptiste un Program de revendicări, semnat acum de 27 de membri cu caracter interconfesional. Şi-au manifestat solidaritatea cu acesta şi Iosif Ţon şi Aurelian Popescu, însă fără a adera la noul organism. Din aceste motive, membrii A.L.R.C. au ajuns să îl suspecteze pe Ţon chiar de trecere de partea conducerii Uniunii Baptiste şi de implicare în acţiuni de „calmare” a protestatarilor. Într-o scrisoare ulterioară a A.L.R.C., cei din conducerea Uniunii Baptiste erau etichetaţi drept „marionete”.

                        Programul amintit avea 24 de puncte, cu revendicări cuprinzând majoritatea religiilor existente în România. El cerea dreptul asociaţiilor religioase de a exista şi de a fi recunoscute, dreptul Bisericii romano-catolice de a avea un statut juridic, reînfiinţarea Bisericii greco-catolice, restabilirea cultului adventist reformist, recunoaşterea mişcării Oastea Domnului, drepturi la educaţie, presă, manifestări religioase etc. În final se spunea: „Noi nu suntem marxişti, ci creştini.” Între semnatarii săi se numărau şi un ortodox şi un penticostal.

                        Reacţiile autorităţilor comuniste nu s-au lăsat aşteptate. Dimitrie Ianculovici a fost concediat, iar în 1979 a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru parazitism, fiind şi după aceea arestat de mai multe ori şi maltratat. La 6 septembrie 1978, Uniunea Baptistă condamna A.L.R.C., considerându-l „grup ilegal”. Cei nouă fondatori erau excluşi din cultul baptist. Pe lângă ei, din Comunitatea baptistă Timişoara au mai fost excluşi şi Viorel Vuc, Ioan Teleagă, Martin Mihuţ şi Gheorghe Munteanu.

                        Într-o altă scrisoare deschisă aparţinând A.L.R.C., de la sfârşitul anului 1978, erau descrise pe larg încălcările drepturilor omului care se produseseră asupra credincioşilor baptişti din Caransebeş în luna octombrie. Comitetul Comunităţii Bisericilor Baptiste din Timişoara a încercat să înlăture printr-o circulară comitetul ales al bisericii din localitate şi să impună un alt comitet. Însă biserica locală, întrunită în adunare generală, nu a cedat acestei tentative şi a decis să-şi menţină comitetul ales. În consecinţă, Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste din R.S.R. a hotărât în şedinţa din 31 august să excludă din biserică pe membrii comitetului şi alte persoane, considerate ca aparţinând unei organizaţii „ilegale”. În acest sens a fost emisă circulara Uniunii cu nr. 950 din 5 septembrie 1978. Dar biserica baptistă din Caransebeş a respins şi această hotărâre.

                        La 12 octombrie 1978, membrii Comitetului Executiv al Uniunii şi al Comunităţii din Timişoara s-au deplasat la Caransebeş pentru a impune decizia luată. În cursul dimineţii, ei au încercat să-i determine pe unii membri ai bisericii să se pronunţe împotriva comitetului bisericii şi să provoace chiar dezordini pentru a da prilejul Uniunii să acţioneze. În coordonare cu autorităţile locale, în seara de 13 octombrie ei au încercat, fără a reuşi, să blocheze intrarea în biserică a membrilor comitetului local. Nereuşind nici să ia cuvântul în faţa credincioşilor, delegaţii au propus înfiinţarea unei noi biserici prin întocmirea unei liste cu cei care acceptau această variantă. Au fost adunate 131 de semnături, anunţându-se că se va alege alt comitet. Noul pastor a fost numit Ioan Gavagină, însă restul credincioşilor au protestat vehement în faţa acestor măsuri abuzive.

                        În dimineaţa de 15 octombrie, noul pastor Gavagină, care era rău văzut de credincioşi şi mai fusese o dată alungat de aceştia, a fost împiedicat în mod paşnic să oficieze botezul programat. În continuare, serviciul divin şi botezul s-au putut desfăşura în linişte. La final, către ora 13,30, bărbaţii, femeile şi copiii care luaseră parte la slujbă au plecat către casele lor. Însă drumul le-a fost barat de maşini ale Miliţiei şi Securităţii. Scrisoarea deschisă descria astfel momentele care au urmat:

                        „Credincioşii Rădoi Nicolae, Cocîrţeu Petru, Juhasz Emerich şi alţii sunt imobilizaţi şi târâţi spre maşinile Miliţiei; se produce un vacarm de nedescris şi femeile ţipă şi caută să-şi smulgă bărbaţii din mâinile miliţienilor, care lovesc unde nimeresc cu bastoane de cauciuc – femei sunt trântite la pământ şi sângele începe să curgă.

                        Împinse în maşini, victimile sunt lovite fără milă şi martori oculari declară că la Miliţie, când au coborât din maşini, erau învineţiţi şi plini de sânge. Cocîrţeu era purtat pe braţe, iar Rădoi era încovoiat. Aceiaşi martori declară că ţipetele n-au contenit multă vreme în camerele Miliţiei, care în ciuda legii lovea oameni paşnici şi nevinovaţi.”

                        În după amiaza aceleiaşi zile, după ora de rugăciune, un grup de credincioşi baptişti s-au îndreptat dinspre biserică înspre sediul Miliţiei, pentru a afla ce se întâmpla cu cei arestaţi. În fruntea lor se afla Ionel Prejban. Dar la rândul său, acesta „s-a pomenit înfăşcat şi lovit în mod barbar în faţa mulţimii stupefiate şi înfiorate de spaimă. Loviturile şi ţipetele au continuat şi în sediul Miliţiei.”

                        După anchetă, Rădoi, Cocîrţeu şi Prejban au fost deferiţi justiţiei. Juhasz a încasat 50 de lovituri cu bastonul de cauciuc, fiind bătuţi şi fiul lui Nicolae Rădoi, în vârstă de 17 ani, precum şi credinciosul Moise Codreanu din Oţelu Roşu. Acesta din urmă şi Petru Vuc au primit amenzi de câte 2.000 de lei, iar Ioan Teleagă de 1.000 de lei. Victimele principale ale torturii mai prezentau semne vizibile şi după trei zile, atunci când a avut loc procesul. Pedepsele primite de ei au fost: un an şi jumătate de închisoare pentru Nicolae Rădoi, un an pentru Petru Cocîrţeu şi opt luni pentru Ionel Prejban. Alţi membri ai A.L.R.C. au fost condamnaţi la câte trei luni. Printre cei care, în continuare, au decedat în condiţii suspecte se numărau şi Nicolae Traian Bogdan din Timişoara şi pastorul Ioan Gherman din Orşova.

                        Cu toate aceste acte de represiune, A.L.R.C. a continuat să existe şi să monitorizeze situaţia din România. La 20 februarie 1979, Pavel Nicolescu trimitea la Paris lui Sergiu Grossu o listă cu 16 deţinuţi aflaţi în închisorile din România pentru convingerile lor religioase. Printre aceştia se numărau baptişti, penticostali, adventişti şi un ortodox. A.L.R.C. lua în acest mod apărarea tuturor credincioşilor persecutaţi, indiferent de confesiunea lor, inclusiv ortodocşi. Dar curând campania ateistă a regimului a reînceput, cu şi mai multă vigoare. În anii următori, liderii şi mulţi membri ai A.L.R.C. au fost expulzaţi din ţară, iar organizaţia lor a fost redusă la tăcere. Ea se va reorganiza peste hotare, în Statele Unite.

                        În acest fel, regimul comunist din România mai „câştiga” o bătălie dusă împotriva opoziţiei pe care a întâmpinat-o pe multiple planuri în decursul existenţei sale. Chiar dacă după 1980 nu s-au mai produs acte de rezistenţă religioasă atât de făţişe precum constituirea A.L.R.C. şi mişcarea de la Caransebeş, cultele neoprotestante se aflau şi pe mai departe într-un raport dificil cu statul ateu. Opoziţia surdă a continuat, iar finalul confruntării nu a survenit decât în decembrie 1989, când populaţia României, inclusiv credincioşii neoprotestanţi, a eliminat regimul totalitar existent până atunci.

Bibliografie:

Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae Ceauşescu. Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), în Analele Sighet, 10, Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, 2003, p. 203-227.

http://danutm.wordpress.com/

http://dezvaluiri.wordpress.com/alrc-dcaratii-si-reactii/

http://istorieevanghelica.wordpress.com/tag/alrc/

Mircea Rusnac – Portretul unei doamne: Gudrun Winkler

Cu ocazia documentării noastre privind mişcările anticomuniste din Banat desfăşurate în timpul revoluţiei maghiare din 1956, am avut prilejul să o contactăm pe Gudrun Winkler, participantă la acele mişcări şi care apoi a avut multe de îndurat din partea autorităţilor pentru curajul său. Recent, ea a acceptat cu multă amabilitate să ne facă cunoscută biografia sa, deşi nu îi face nicio plăcere să îşi aducă aminte de momentele dureroase prin care a trecut. Tocmai de aceea, îi mulţumim călduros încă o dată că a acceptat să ne relateze faptele de mai jos.

Gudrun Helene Michels s-a născut în 1937 la Câmpina, fiind prima dintre cei trei copii ai unei familii aparţinând minorităţii germane din România. În perioada 1945-1948 a urmat o şcoală confesională romano-catolică în limba germană din Timişoara. În 1948 însă, autorităţile comuniste au închis toate şcolile confesionale, astfel încât a urmat în continuare o şcoală elementară de limba germană din Timişoara, unde a terminat primele şapte clase. În 1954 a absolvit Liceul german din acelaşi oraş, iar în toamnă a fost admisă la Facultatea de mecanică de la Institutul politehnic din Timişoara. Era în anul III când a avut loc revoluţia anticomunistă din Ungaria din toamna anului 1956. La fel ca şi alte mii de studenţi timişoreni, Gudrun Michels a participat la adunarea din 30 octombrie, când s-a cerut respectarea drepturilor omului şi plecarea trupelor sovietice din România. Ca urmare, în ianuarie 1957 a fost exmatriculată, din nou împreună cu numeroşi alţi studenţi, asistenţi şi profesori. Această exmatriculare din motive politice a reprezentat o puternică lovitură pentru viaţa unei tinere, viitorul fiindu-i grav periclitat. În plus, din acel moment, atât Gudrun Michels, cât şi întreaga sa familie, s-au aflat sub permanenta supraveghere din partea Securităţii.

A reuşit totuşi să se angajeze în vara anului 1957 ca muncitoare la Întreprinderea „Bela Breiner” din Timişoara, unde colegii de servici o denumeau „prinţesa în mizerie”. A lucrat în aceeaşi întreprindere până în vara lui 1963. În acelaşi timp, a încercat să îşi continue studiile întrerupte, fiind admisă ca studentă la fără frecvenţă la Braşov. Însă în 1959 a fost pentru a doua oară exmatriculată, motivele fiind aceleaşi ca şi la Timişoara. Stigmatul de adversar politic, cum o considera regimul comunist, nu putea fi şters.

Tot în 1957, Gudrun Michels l-a cunoscut pe viitorul său soţ, Stefan Winkler, absolvent al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, membru al Uniunii Compozitorilor şi cetăţean german. În cele din urmă, faptul că era şi cetăţean străin i-a atras acestuia mari dificultăţi din partea autorităţilor comuniste româneşti. Ca urmare, în 1959 el şi-a pierdut locul de muncă şi până în 1963 nu şi-a mai putut găsi altul. Evident, din momentul în care au hotărât să se căsătorească, presiunile autorităţilor au fost sporite şi asupra familiei Michels. În cele din urmă, după numeroase încercări, Stefan Winkler a putut să se înregistreze numai drept cetăţean al Republicii Democrate Germane, autorităţile acestui stat dându-şi relativ repede acordul pentru căsătoria lor.

Căsătoria a avut loc în iunie 1962, după care soţii Winkler au început demersurile pentru a putea pleca împreună definitiv în R.D. Germană. În consecinţă, lui Gudrun Winkler i-a fost retrasă cetăţenia română. Au părăsit România la 10 decembrie 1963, lăsând în urma lor familia, prietenii şi locuinţa. Gudrun Winkler era însărcinată. Ca o ultimă şicană sau dintr-o neglijenţă a autorităţilor comuniste, cei doi soţi au fost nevoiţi să călătorească separat la plecarea din România: Stefan a ieşit din ţară prin gara Arad, iar Gudrun prin gara Oradea!

La 12 decembrie au ajuns în sfârşit în R.D. Germană, fiind instalaţi în localitatea Fürstenwalde. În anii următori li s-au născut trei copii: Heino (1964), Heidelind (1967) şi Gernot (1969). Gudrun Winkler a lucrat din 1964 ca tehnolog, apoi ca inginer într-o întreprindere de stat din Fürstenwalde. Din februarie 1966 şi-a putut relua studiile întrerupte de două ori în România, la Universitatea tehnică din Dresda ca studentă la fără frecvenţă. În octombrie 1969 a devenit dipl. ing. pentru construcţii de maşini, iar în anii următori a îndeplinit şi alte specializări şi cariere postuniversitare. Nu a fost nicicând membră a vreunui partid politic şi nu a îndeplinit niciun fel de funcţie pe linie politică.

În acest moment, Gudrun Winkler nu nutreşte resentimente pentru cele ce i s-au întâmplat în tinereţea trăită în România, care pentru ea a fost cea mai grea perioadă din viaţă. A fost foarte dificil pentru ea aici, însă în noua sa viaţă din Germania este fericită şi împlinită. Este şi acesta un nou caz al unui om deosebit, care în România a avut de suferit nenumărate umilinţe şi prigoniri, putându-se în schimb realiza fără probleme pe alte meleaguri. După cazurile lui Anatol Musceleanu şi Ioan Holender, prezentate de noi anterior, Gudrun Winkler reprezintă o nouă confirmare a faptului că nişte oameni de excepţie nu au putut contribui pe măsura capacităţii lor la dezvoltarea economică şi socială a României, fiind pur şi simplu eliminaţi din motive politico-ideologice. În cele din urmă, ţara noastră a avut enorm de pierdut în urma acestui comportament aberant.

Încă o dată, sincerele noastre mulţumiri pentru Gudrun Winkler.