Într-o foarte frumoasă zi de 7 noiembrie 2010 am făcut o excursie pe Semenic în compania coloneilor Florin Lungu şi Gheorghe Popoviciu. Beneficiind de experienţa celui din urmă, am putut vizita un traseu mai puţin cunoscut turiştilor obişnuiţi, dar cu atât mai interesant şi mai pitoresc. Într-o zi de toamnă deosebit de călduroasă pentru altitudinea de peste 1.400 m la care ne-am aflat, am urmat un drum lateral la sud de vârful Semenic, ocolind staţiunea prin răsărit. Este o zonă extrem de bogată în izvoare şi pâraie, pe parcursul a aproximativ 1 km traversând nu mai puţin de cinci. Este vorba tocmai de izvoarele Nerei, care se află sub vârful Piatra Goznei din zona golului montan al Semenicului. Acolo ea este cunoscută sub numele de Nergana, având o lungime de 26 km. Cursul total al Nerei are lungimea de 131 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 1.360 kmp.
Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu, cu excepţia celei de-a doua, realizată de colonelul Florin Lungu.
Continuându-ne periplul prin preajma staţiunii, am găsit o stână părăsită, care după spusele colonelului Popoviciu exista încă în perioada celui de-al doilea război mondial, când a putut servi ca loc de refugiu unor militari fugiţi de pe front. Ei trăiau acolo deghizaţi în ciobani sau tăietori de lemne. Mai târziu, pentru a nu putea fi recunoscuţi de către sovietici, îşi frecau palmele cu scoarţă de copaci ca să le bătătorească şi să nu poată fi daţi de gol. Acum, stâna pustie a mai rămas doar ca un martor mut al acelor vremuri nefericite.
La sudul staţiunii se află intrarea în Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului, în mijlocul unor păduri foarte dese. După o trecere pe la cota 1.430 m, am ajuns până la vestitul Lac al Vulturilor, străjuit de clopotul montat odinioară de către U.D.R. pentru a-i atrage pe toţi cei doritori să se scalde în apele reci şi radioactive ale acestuia cu ocazia Sfântului Ilie, în credinţa că în acest mod s-ar vindeca feluritele boli ale oamenilor. Întorcându-ne de acolo chiar prin marginea de sud-est a staţiunii, am întâlnit un alt lac, artificial, ale cărui începuturi datau tot din vremea U.D.R.-ului. Atunci inginerul Dorin Pavel, proiectantul lacurilor Gozna, Secul şi Trei Ape şi executantul primului, emisese ideea edificării unei staţiuni pe culmile Semenicului, care să deţină şi un lac de agrement. Naţionalizarea a pus capăt acestor visuri şi barajul nu a mai fost finalizat niciodată. Însă urmele sale sunt vizibile şi acum.
Trecând apoi pe lângă vechea cabană Costeanu, ulterior Cabana Centrală, închisă şi supusă unor nesfârşite proceduri de revendicare, am părăsit cu tristeţe un loc care ar fi putut să însemne un important spaţiu turistic. Marele platou montan, pe care deja în 1947 existau 18 cabane de diverse mărimi cu sute de locuri de cazare, zace acum în nepăsare şi uitare. Vechea şi frumoasa staţiune care a bucurat generaţii de reşiţeni şi nu numai începe să fie doar de domeniul amintirii. După un secol de turism organizat, părem să ne întoarcem acum la vremurile anterioare lui 1900, când numai turiştii împătimiţi se aventurau pentru o drumeţie pe culmi.
Un scurt film realizat cu ocazia acestei excursii poate fi vizionat aici.
Istoria Banatului 
Văzând aceste imagini, mă cuprind amintirile legate de Semenic. Am vizitat Semenicul în august 1963 în cadrul unei excursii școlare (liceu). Am stat într-o căbănuță de platou, am fost și eu pe vârful cel mai înalt Piatra Goznei și la Baia vulturilor etc.
Am cules multe, multe afine într-un bidon de apă.
Pe Semenic am revenit în 1970 când am făcut o lună practică la ICMR.
Amintiri, amintiri!
Din pacate aveti mare dreptate. Si cel mai rau e ca cei tineri nu sunt decit in numar foarte mic iubitori de natura.
super frumos,apropo cum se numea aceasta statiune unde erau 18 cabane si daca aveti si ceva poze ar fi interesant.