Posts Tagged ‘revolutie Ungaria’

Mircea Rusnac – Portretul unei doamne: Gudrun Winkler

8 Martie 2010

Cu ocazia documentării noastre privind mişcările anticomuniste din Banat desfăşurate în timpul revoluţiei maghiare din 1956, am avut prilejul să o contactăm pe Gudrun Winkler, participantă la acele mişcări şi care apoi a avut multe de îndurat din partea autorităţilor pentru curajul său. Recent, ea a acceptat cu multă amabilitate să ne facă cunoscută biografia sa, deşi nu îi face nicio plăcere să îşi aducă aminte de momentele dureroase prin care a trecut. Tocmai de aceea, îi mulţumim călduros încă o dată că a acceptat să ne relateze faptele de mai jos.

Gudrun Helene Michels s-a născut în 1937 la Câmpina, fiind prima dintre cei trei copii ai unei familii aparţinând minorităţii germane din România. În perioada 1945-1948 a urmat o şcoală confesională romano-catolică în limba germană din Timişoara. În 1948 însă, autorităţile comuniste au închis toate şcolile confesionale, astfel încât a urmat în continuare o şcoală elementară de limba germană din Timişoara, unde a terminat primele şapte clase. În 1954 a absolvit Liceul german din acelaşi oraş, iar în toamnă a fost admisă la Facultatea de mecanică de la Institutul politehnic din Timişoara. Era în anul III când a avut loc revoluţia anticomunistă din Ungaria din toamna anului 1956. La fel ca şi alte mii de studenţi timişoreni, Gudrun Michels a participat la adunarea din 30 octombrie, când s-a cerut respectarea drepturilor omului şi plecarea trupelor sovietice din România. Ca urmare, în ianuarie 1957 a fost exmatriculată, din nou împreună cu numeroşi alţi studenţi, asistenţi şi profesori. Această exmatriculare din motive politice a reprezentat o puternică lovitură pentru viaţa unei tinere, viitorul fiindu-i grav periclitat. În plus, din acel moment, atât Gudrun Michels, cât şi întreaga sa familie, s-au aflat sub permanenta supraveghere din partea Securităţii.

A reuşit totuşi să se angajeze în vara anului 1957 ca muncitoare la Întreprinderea „Bela Breiner” din Timişoara, unde colegii de servici o denumeau „prinţesa în mizerie”. A lucrat în aceeaşi întreprindere până în vara lui 1963. În acelaşi timp, a încercat să îşi continue studiile întrerupte, fiind admisă ca studentă la fără frecvenţă la Braşov. Însă în 1959 a fost pentru a doua oară exmatriculată, motivele fiind aceleaşi ca şi la Timişoara. Stigmatul de adversar politic, cum o considera regimul comunist, nu putea fi şters.

Tot în 1957, Gudrun Michels l-a cunoscut pe viitorul său soţ, Stefan Winkler, absolvent al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, membru al Uniunii Compozitorilor şi cetăţean german. În cele din urmă, faptul că era şi cetăţean străin i-a atras acestuia mari dificultăţi din partea autorităţilor comuniste româneşti. Ca urmare, în 1959 el şi-a pierdut locul de muncă şi până în 1963 nu şi-a mai putut găsi altul. Evident, din momentul în care au hotărât să se căsătorească, presiunile autorităţilor au fost sporite şi asupra familiei Michels. În cele din urmă, după numeroase încercări, Stefan Winkler a putut să se înregistreze numai drept cetăţean al Republicii Democrate Germane, autorităţile acestui stat dându-şi relativ repede acordul pentru căsătoria lor.

Căsătoria a avut loc în iunie 1962, după care soţii Winkler au început demersurile pentru a putea pleca împreună definitiv în R.D. Germană. În consecinţă, lui Gudrun Winkler i-a fost retrasă cetăţenia română. Au părăsit România la 10 decembrie 1963, lăsând în urma lor familia, prietenii şi locuinţa. Gudrun Winkler era însărcinată. Ca o ultimă şicană sau dintr-o neglijenţă a autorităţilor comuniste, cei doi soţi au fost nevoiţi să călătorească separat la plecarea din România: Stefan a ieşit din ţară prin gara Arad, iar Gudrun prin gara Oradea!

La 12 decembrie au ajuns în sfârşit în R.D. Germană, fiind instalaţi în localitatea Fürstenwalde. În anii următori li s-au născut trei copii: Heino (1964), Heidelind (1967) şi Gernot (1969). Gudrun Winkler a lucrat din 1964 ca tehnolog, apoi ca inginer într-o întreprindere de stat din Fürstenwalde. Din februarie 1966 şi-a putut relua studiile întrerupte de două ori în România, la Universitatea tehnică din Dresda ca studentă la fără frecvenţă. În octombrie 1969 a devenit dipl. ing. pentru construcţii de maşini, iar în anii următori a îndeplinit şi alte specializări şi cariere postuniversitare. Nu a fost nicicând membră a vreunui partid politic şi nu a îndeplinit niciun fel de funcţie pe linie politică.

În acest moment, Gudrun Winkler nu nutreşte resentimente pentru cele ce i s-au întâmplat în tinereţea trăită în România, care pentru ea a fost cea mai grea perioadă din viaţă. A fost foarte dificil pentru ea aici, însă în noua sa viaţă din Germania este fericită şi împlinită. Este şi acesta un nou caz al unui om deosebit, care în România a avut de suferit nenumărate umilinţe şi prigoniri, putându-se în schimb realiza fără probleme pe alte meleaguri. După cazurile lui Anatol Musceleanu şi Ioan Holender, prezentate de noi anterior, Gudrun Winkler reprezintă o nouă confirmare a faptului că nişte oameni de excepţie nu au putut contribui pe măsura capacităţii lor la dezvoltarea economică şi socială a României, fiind pur şi simplu eliminaţi din motive politico-ideologice. În cele din urmă, ţara noastră a avut enorm de pierdut în urma acestui comportament aberant.

Încă o dată, sincerele noastre mulţumiri pentru Gudrun Winkler.

Anunțuri

Mircea Rusnac – Documente referitoare la mişcarea studenţească anticomunistă de la Timişoara din 1956

12 Februarie 2010

Odată cu lucrarea sa Pielea lui Stalin, inginerul Anatol Musceleanu ne-a permis accesul şi la câteva documente de mare interes cu referire la mişcarea studenţilor din capitala Banatului din octombrie-noiembrie 1956, la care a luat parte. După ce a fost reţinut, împreună cu alţi circa 1.000 de studenţi, în fosta cazarmă a armatei sovietice din Becicherecu Mic, Anatol Musceleanu a fost exclus din Uniunea Tineretului Muncitor, iar la 20 ianuarie 1957 a fost exmatriculat de la Facultatea de mecanică a Institutului politehnic, unde era în plină sesiune a anului III. Stigmatul de participant la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei anticomuniste maghiare l-a urmărit apoi întreaga viaţă, el neputând multă vreme să se reînscrie la o instituţie de învăţământ superior pentru a-şi finaliza studiile.

Un prim document ne dovedeşte faptul că situaţia de la facultăţile din Timişoara a devenit repede cunoscută presei şi opiniei publice din străinătate. Deja în ianuarie 1957, Radio Europa Liberă se referea la numeroasele arestări şi exmatriculări care chiar atunci aveau loc. Iată relatarea acestui post:

Studenţi arestaţi în timpul revoluţiei din Ungaria

Sursa noastră a fost student la Facultatea de mecanică din Timişoara în timpul revoluţiei din Ungaria. După mişcările studenţeşti din acelaşi an, la Timişoara o serie de studenţi au fost arestaţi sau exmatriculaţi. Sursa ne dă numele câtorva dintre ei.

Au fost arestaţi următorii: profesorul Ilie Haiduc, profesor de organizarea şi amenajarea întreprinderii de la Facultatea de mecanică, apoi următorii studenţi de la aceeaşi facultate:

Valentin Rusu din anul V, Frederic Barth din anul V, Alexandru Dărăban din anul III, Paul Marius Angelo din anul V (eliberat ulterior), Teodor Stanca din anul V, Lucian Collariu din anul V, Aurel Baghiu şi Frank Ferdinand.

Au fost exmatriculaţi 20 sau 30 studenţi de la aceeaşi facultate, din care sursa reţine următoarele nume: Justin Andreescu din anul V, Anatol Musceleanu din anul III, Ioan Anţilă din anul V, Tiberiu Desiewsky din anul V, Vasile Leş din anul V, Mircea Morariu, Ovidiu Safta, Carol Pop şi mulţi alţii.”

Au urmat mulţi ani de încercări neizbutite de a se reînmatricula la una dintre facultăţile din ţară. La Bucureşti, prorectora Suzana Gâdea, care, culmea, avea renumele că reînscrisese diverşi studenţi exmatriculaţi pentru absenţe nemotivate sau practicarea de jocuri de noroc, a devenit brusc foarte intransigentă când a aflat motivul excluderii lui Anatol Musceleanu. Ba chiar i-a îngreunat dosarul, scriind: „Nu se aprobă reînscrierea, deoarece a participat la acţiunile huliganice antipartinice de la Timişoara.” Văzând această rezoluţie, nici celelalte facultăţi nu îndrăzneau să-l primească. Demersurile au continuat prin diverse forme. Un apel al tatălui său, învăţătorul Gheorghe Musceleanu, a fost adresat chiar Politehnicii timişorene, de la care s-a primit următorul răspuns:

„Republica Populară Română
Institutul politehnic Timişoara
Serviciul Cadre
B-dul 30 Decembrie No. 2
No. 1.460/14/K Timişoara, 24 noiembrie 1961
Către:
Tov. Musceleanu Gheorghe învăţător
Şcoala de 7 ani No. 7 Bacău
Ca răspuns la cererea Dvs. înregistrată la noi sub Nr. 1.460/1961, vă comunicăm că Institutul politehnic nu revine asupra exmatriculării fiului Dvs, deoarece a luat parte la acţiunile huliganice din 30 oct. 1956 de la Facultatea de mecanică din Timişoara.
Rector, Ing. M. Rădoi
Şef serviciul de cadre, Simlovici Alex.”

Abia după revoluţia din decembrie 1989 li s-a făcut dreptate din punct de vedere moral studenţilor exmatriculaţi. În 1991, Senatul Universităţii tehnice din Timişoara anula hotărârile din 1956 şi 1957, prin următorul comunicat:

Un act de justiţie aşteptat 35 de ani (restitutio)

În 1956, studenţii timişoreni au dat glas dorinţei lor de libertate a poporului român, cerând independenţă de gândire şi de simţire naţională. Gestul lor, ce încununa o luptă disperată împotriva răului care se infiltra în societatea românească, atât prin forţă, cât şi prin persuasiune, a fost aspru pedepsit prin bătăi, schingiuiri, condamnări şi exmatriculări.

Astăzi, la 35 de ani de la sublimul gest al sacrificiului de sine pentru libertate naţională şi dreptate socială, Senatul Universităţii tehnice din Timişoara declară nulă şi neavenită exmatricularea următorilor studenţi, care şi-au alăturat numele atâtor alţi intelectuali, victime ale comunismului:

FACULTATEA DE MECANICĂ
1. Baghiu T. Aurel – anul V
2. Barth F. Frederic – anul V
3. Boldea N. Nicolae – anul V
4. Cormoş Gh. Cornel – anul V
5. Ilca P. Ioan – anul V
6. Lazăr A. Desideriu – anul V
7. Mihalca R. Ioan – anul V
8. Moraru I. Mircea – anul V
9. Muţiu V. Caius – anul V
10. Naghi L. Ladislau – anul V
11. Paul R. Marius – anul V
12. Petca I. Ioan – anul V
13. Pop D. Dumitru – anul V
14. Radu A. Valentin – anul V
15. Rusu T. Valentin – anul V
16. Stanca I. Teodor – anul V
17. Taşcă R. Romulus – anul V
18. Terbea A. Axente – anul V
19. Broch R. Oswald – anul IV
20. Cristeanu G. Frederic – anul IV
21. Drobny I. Henric – anul IV
22. Siegmeth I. Frideric – anul III
23. Balaci D. Nicolae – anul V
24. Dărăban Alexandru – anul III
25. Michels Gudrun – anul III
26. Musceleanu Anatolie – anul III
27. Chirculescu Maria – anul II
28. Fizeşan I. Marian – anul II

FACULTATEA DE ELECTROTEHNICĂ
1. Cernescu Monica – anul I
2. Ganea Virgil – anul II
3. Ziegler Lothar – anul III

FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
1. Popescu Gheorghe – anul IV
2. Păuna Aurel – anul IV
3. Surlaşiu I. Ioan – anul IV
4. Grünfeld Isac – anul III
Senatul Universităţii tehnice
din Timişoara.”

Un alt student exmatriculat pe atunci a fost Ioan Holender, coleg de an cu Anatol Musceleanu, ajuns apoi director al faimoasei Opere de Stat din Viena. Acesta îi adresa în 2001 fostului său coleg de facultate o scrisoare având următorul conţinut:

„Wiener Staatsoper
Der Direktor
Wien, 5 Nov. 2001
Dragă Anatol Musceleanu,
Îţi mulţumesc pentru cele trimise, pe care le-am citit amintindu-mi de multe trăite de mine la Timişoara în anii aceia. Şi de fosta noastră colegă Michels Gudrun – frumoasa Gudrun – îmi amintesc – transmite-i te rog salutările mele.
Eu sunt din când în când la Timişoara, poate ne mai vedem odată în viaţă.
Dorindu-ţi toate cele bune, te salută fostul tău coleg, care şi el a fost exmatriculat în 1957, tot în anul III fiind la Mecanică.
Cu drag,
Ioan Holender.”

În România exmatriculat, în Austria director al Operei din oraşul lui Mozart, Haydn şi Strauss! Soarta lui Ioan Holender, a lui Anatol Musceleanu şi a atâtor altor intelectuali umiliţi şi persecutaţi pentru că nu s-au supus regimului comunist este edificatoare în privinţa situaţiei jalnice în care a ajuns această ţară. După 1945 au fost promovate nenumărate nulităţi şi nonvalori, cu singura condiţie de a fi devotate orbeşte partidului de guvernământ. Cei realmente valoroşi, însă neconvenabili regimului comunist întrucât gândeau prea mult, au fost fie persecutaţi până la exterminare, fie siliţi să plece în alte ţări, unde s-au putut realiza în mod strălucit. În acest timp, România, condusă de cei cu „dosar curat”, a ajuns în coada Europei.

Documentele primite de la Anatol Musceleanu, căruia îi mulţumim şi pe această cale, vin să întregească tabloul mişcărilor studenţeşti de la Timişoara din toamna anului 1956, stimulate de revoluţia anticomunistă din Ungaria. A fost una dintre cele mai puternice reacţii ale românilor faţă de regimul comunist şi de ocupaţia sovietică. Timişoara şi Banatul s-au aflat şi atunci în primul rând al manifestărilor în favoarea democraţiei şi a orientării fireşti a politicii externe a României. Însă abia după 33 de ani, revoluţia din decembrie 1989 începută la Timişoara va consfinţi realizarea idealurilor pentru care s-au sacrificat tinerii intelectuali ai generaţiei din 1956, faţă de care suntem datori să ne arătăm întregul nostru respect.

Cartea lui Anatol Musceleanu poate fi citită integral pe http://anatolmusceleanu.wordpress.com .

Mircea Rusnac – Amintirile unui student timişorean exmatriculat în 1957

9 Februarie 2010

Am primit de curând o carte de amintiri scrisă de Anatol Musceleanu şi apărută tocmai la Bacău, însă având numeroase conotaţii cu istoria contemporană a Banatului, în special cu primii ani ai dictaturii comuniste.* Autorul, originar din Basarabia, a locuit în Banat în perioada 1944-1957, întâi în localitatea Ianova din judeţul Timiş-Torontal, apoi ca student la Facultatea de mecanică a Politehnicii timişorene, cu începere din anul 1954. După exmatricularea sa din ianuarie 1957, ca urmare a faptului că a participat la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei maghiare, s-a stabilit la Bacău. Cartea sa Pielea lui Stalin surprinde, în secvenţe scurte, povestite cu mult tâlc şi chiar cu umor, aspecte ale vieţii autorului, în fapt a vieţii noastre a tuturor, în anii întunecaţi ai comunismului. Fiecare dintre cele 49 de scurte capitole ar necesita un comentariu special sau, şi mai bine, o lecturare completă. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, iar faptele relatate sunt absolut memorabile.

Întrucât lucrarea a apărut departe de regiunea noastră, suntem siguri că prea puţini bănăţeni au ajuns să o cunoască şi să o parcurgă. De aceea, vom prezenta cele patru capitole referitoare la evenimentele petrecute la Timişoara în 1956-1957, convinşi fiind că noi toţi avem multe de aflat din paginile lui Anatol Musceleanu.

Capitolul intitulat Şedinţa prezintă amintirile sale de la marea întrunire studenţească de la Timişoara din 30 octombrie 1956. Atmosfera revoluţionară era propagată în rândul studenţilor printr-un mare aparat de radio aflat la cantină, care fusese conectat pe postul din Budapesta. Acesta relata în direct luptele care se purtau în capitala Ungariei, studenţii care ştiau limba maghiară traducând şi pentru ceilalţi. (p. 95-96) Astfel conectaţi la evenimentele în curs, studenţii s-au întrunit la 30 octombrie în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde grupa lui Musceleanu din anul III tocmai ar fi trebuit să susţină un seminar la termotehnică. „În sală începură să vină tot mai mulţi studenţi şi foarte curând sala fu plină.” (p. 96) Principalii organizatori erau studenţii din anul V Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Fritz Barth. Totodată, au sosit şi reprezentanţi ai autorităţilor, printre care ministrul adjunct al învăţământului, Coriolan Drăgulescu, rectorul Rogojan şi activistul Petre Lupu, secretar al Comitetului central. Ei stăteau la catedră, iar studenţii din anul V în prima bancă. (p. 96)

Luând cuvântul, Aurel Baghiu „a arătat că nici posturile noastre de radio şi nici presa nu au oglindit corect evenimentele din Ungaria şi că mult mai bine am fost informaţi de la posturile prietenilor noştri sârbi şi în special de la postul Radio Novi Sad, care avea o emisiune în limba română.” (p. 96) Cuvintele sale au fost întâmpinate de numeroşii studenţi prezenţi cu aplauze şi aprobări.

Dintre luările de cuvânt care au urmat, Anatol Musceleanu îşi mai amintea că studentul Dărăban a întrebat „ce rost mai are staţionarea trupelor sovietice în România?” (p. 97) Treptat, participanţii prindeau curaj şi „tot mai mulţi colegi luară cuvântul”, fiind susţinuţi de ceilalţi prin aplauze. (p. 97) Ei cereau: desfiinţarea Societăţii „Sovromcuarţit”, care exploata minereul de uraniu din România, reducerea orelor de marxism şi de limbă rusă şi introducerea altor limbi de circulaţie internaţională, desfiinţarea cotelor obligatorii şi a normelor de producţie, autonomie universitară. Numărul participanţilor creştea permanent, prin sosirea în sală a studenţilor de la alte facultăţi. Pe rând, cei de la medicină, agronomie sau chimie îşi declarau solidaritatea cu studenţii de la mecanică. (p. 97) Un participant a cerut să se ţină un minut de reculegere pentru eroii căzuţi în Ungaria. Maliţios, un activist din prezidiu a întrebat: „Pentru care eroi?” La care sala a strigat la unison: „Pentru toţi!” (p. 97) Cum toată lumea se ridicase în picioare, „activiştii vrând, nevrând, au ţinut şi ei reculegerea.” (p. 97)

Sala devenea neîncăpătoare pentru toţi cei care doreau să participe, astfel încât studenţii au hotărât să se mute în localul cantinei, care era mai cuprinzător. Activiştii refuzând acest lucru, au plecat. În schimb, studenţii au continuat şedinţa la cantină. Acolo „atmosfera se încinse” şi „revendicările se radicalizară”. (p. 98) S-a hotărât trimiterea unui memoriu către ziarul Drapelul roşu, pentru a fi publicat. Memoriul conţinea toate doleanţele expuse de către studenţi. Unii doreau trimiterea lui imediat, iar alţii a doua zi. Musceleanu era de părerea primilor, „pentru a lua autorităţile prin surprindere şi a nu permite Securităţii să ia măsuri de forţă.” (p. 98)

Între timp însă, asistentul Rosinger anunţase deja Securitatea, facultatea fiind înconjurată cu trupe şi agenţi. Musceleanu, împreună cu o colegă, încercau să ridice problema Basarabiei, fiind raportaţi ulterior de fosta secretară a Uniunii Tineretului Muncitor, care i-a învinuit de „organizarea manifestaţiei”. (p. 98) În final, studenţii au hotărât să predea memoriul a doua zi, urmând să se întâlnească din nou în sala cantinei, iar în caz de represalii, să declanşeze greva generală. (p. 99)

La scurt timp după ce a ajuns în camera sa, Anatol Musceleanu a fost arestat, fiind dus înapoi la cantină. Acolo erau aduşi pe rând studenţii participanţi la întrunire, iar după o oră „sala cantinei era din nou plină.” (p. 99) Un ofiţer a urcat pe o masă, adresându-li-se în felul următor: „Ce e bă? Vă credeţi şmecheri? Vreţi să faceţi revoluţie? Ai? Lasă că vă arătăm noi revoluţie!” Apoi citi de pe o hârtie numele celor care luaseră cuvântul, care erau cu toţii arestaţi, cu excepţia lui Holender, colegul de an al lui Musceleanu, acesta reuşind să fugă printr-o spărtură din gard. (p. 99)

După plecarea ofiţerului şi a celor nominalizaţi de el, ceilalţi studenţi au fost îmbarcaţi în camioane militare, cu care au fost duşi la cazarma dezafectată de lângă Becicherecu Mic. Acolo erau nişte dormitoare mari, însă sutele de studenţi aduşi depăşeau capacitatea acestora, dormind îmbrăcaţi pe saltelele umplute cu paie. Au primit porţii de mâncare specifice armatei. „Încăperea avea două uşi păzite de câte un militar înarmat cu pistol mitralieră.” (p. 100) Toate barăcile erau pline de studenţi, care comunicau între ei folosind alfabetul muţilor. (p. 100) Din aceste luări de contact au dedus că se aflau în total acolo aproape 1.000 de studenţi. (p. 101)

În dupămasa următoare au continuat să fie aduşi şi alţi colegi arestaţi. De la aceştia au aflat despre „marea demonstraţie din piaţa catedralei”, înăbuşită de armată, despre arestarea studentelor din cămin, a studenţilor de la medicină sau a unora prinşi pur şi simplu pe stradă. Totodată, se ştia că revoluţionarii unguri încă nu cedaseră. (p. 101) Timp de o săptămână au fost deţinuţi acolo, omorându-şi vremea cu un joc numit „mâţa”. (p. 101) „Acest joc s-a dovedit util, deoarece ne abătea atenţia de la situaţia grea în care ne găseam.” (p. 101)

La un moment dat, în mijlocul lor a venit un colonel pentru a-i „lămuri” asupra evenimentelor. El folosea cu acest prilej „o limbă de lemn de esenţă tare”, (p. 102) fiind în cele din urmă dezaprobat şi plecând. „După aceasta nu ne-a mai deranjat nimeni până la eliberare”, scria Anatol Musceleanu. (p. 102) Într-o seară au fost reîmbarcaţi în camioane şi duşi la Timişoara. La intrarea în oraş, un grup de oameni i-au întâmpinat cu strigătele: „Trăiască studenţii patrioţi! Bravo lor!” (p. 102) Apoi au fost lăsaţi lângă cantină, „exact de unde ne luaseră.” (p. 102) Între timp, revoluţia din Ungaria fusese înfrântă, iar puterile occidentale nu au întreprins nimic pentru a ajuta poporul maghiar. Din aceasta se putea desprinde limpede că „înţelegerile de la Ialta erau încă în vigoare”, iar deziluzia tuturor a fost pe măsură. (Ibidem)

Iniţial lucrurile păreau să revină la normal, chiar cu unele îmbunătăţiri: mâncarea la cantină era mai bună, iar „toată lumea se purta cu noi atent.” (p. 102) Dar după înfrângerea revoluţiei ungare, au început să scoată capul „fel de fel de nulităţi”, între care cea mai îndârjită era fosta secretară U.T.M. (p. 103) Ea a făcut sesizări la partid prin intermediul tatălui său, activist la C.F.R. Cea mai mare ură o nutrea împotriva colegei care fusese aleasă de studenţi ca secretară U.T.M. în locul ei.

Ca urmare, după aproximativ o lună, a fost convocată o şedinţă U.T.M. Fapt fără precedent, toţi participanţii erau obligaţi să aibă carnetele la ei şi nu avea voie să lipsească nimeni. Şedinţa avea loc în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde începuse manifestarea din 30 octombrie 1956. Colega lor venise însoţită de activistul Nichita şi de încă o colegă, cei trei instalându-se la catedră. Nichita i-a dat cuvântul fostei secretare, care a citit un virulent referat, în care abundau termenii: antistatal, antipartinic, cosmopolit, antisovietic, huligan şi chiar duşman al poporului, „acuzaţie preluată direct din arsenalul lui Goebbels.” (p. 104)

Principala acuzată era tocmai secretara U.T.M. aflată în funcţie, care a fost exclusă din organizaţie. Acelaşi lucru l-a păţit şi Anatol Musceleanu, acesta fiind un prim pas necesar înaintea exmatriculării. (p. 104-105) Totuşi, cursurile şi seminariile continuau să se desfăşoare în mod normal. Musceleanu a fost chemat ca martor al apărării în procesul intentat capilor manifestaţiei, de către avocatul studentului Dărăban. Procesul avea loc la Tribunalul militar, aflat într-o vilă de lângă Palatul dicasterial. El a depus favorabil pentru Dărăban şi Paul Marius, la întrebările avocaţilor acestora, arătând că cei doi nu incitaseră sala prin luările lor de cuvânt. (p. 105) Dărăban a fost condamnat la un an, iar Paul Marius a fost achitat, însă prin mărturia depusă, Musceleanu şi-a agravat propria situaţie. Împreună cu colega exclusă din U.T.M., a fost chemat la prim-secretarul regiunii Timişoara, care pur şi simplu dorea să vadă cum arătau „instigatorii evenimentelor.” (p. 106)

La cantina studenţească, anul nou 1957 a fost organizat mult mai bine ca până atunci, ca şi faţă de anii care vor urma. Sesiunea de examene a început şi ea normal. Doar în ultimele zile ale acesteia „au început să apară liste cu exmatriculaţi.” (p. 106) Înaintea ultimului examen, o asemenea listă îl includea şi pe Anatol Musceleanu. El a fost exmatriculat în şedinţa Consiliului ştiinţific al Institutului politehnic din 20 ianuarie 1957, împreună cu colega sa şi cu alţi studenţi. (p. 106) A doua zi, decanul Bărglăzan l-a încurajat, promiţându-i că va vorbi cu rectorul de la Iaşi să poată continua studiile acolo. Tot atunci, asistentul Ioviţă de la catedra de rezistenţa materialelor i-a spus că era „o victimă nevinovată a luptei împotriva comunismului şi că zilele acestei dictaturi sunt numărate.” (p. 107) În 24 de ore a trebuit să evacueze căminul. Apoi a fost refuzat în toate centrele universitare în care a încercat să se reînscrie (Bucureşti, Iaşi, Braşov – pe atunci Oraşul Stalin), din cauza participării sale la „acţiunile huliganice antipartinice din Timişoara.” (p. 110) La Bucureşti, cea care l-a refuzat cu hotărâre a fost prorectora Suzana Gâdea. În continuare, a lucrat în diferite locuri pentru perioade scurte de timp, alternând cu perioade în care era şomer. A rămas la Bacău, unde trăieşte şi acum.

Cartea Pielea lui Stalin a lui Anatol Musceleanu este o mărturie foarte importantă asupra destinului unui om de valoare în timpul perioadei comuniste, când infidelitatea politică era sancţionată extrem de dur. El însă a găsit puterea şi energia de a-şi descrie pe larg experienţele, păstrând o atitudine cumpătată şi chiar umoristică faţă de cele mai absurde situaţii trăite. Ar fi fost mult mai bine dacă şi alţi martori ai acelor timpuri ar fi descris la fel de amănunţit situaţiile prin care au trecut.

Într-un mesaj trimis pe e-mail, Anatol Musceleanu a precizat că dintre foştii săi colegi de facultate au lucrat ulterior la Reşiţa: Alexandru Popa, Iosif Hegedus, Ioan Schmutzer, Ioan Doicaru şi Constantin Barbu (în prezent decedat).

Cartea lui Anatol Musceleanu poate fi citită integral pe http://anatolmusceleanu.wordpress.com .

*Anatol Musceleanu, Pielea lui Stalin, Editura Ioana, Bacău, 2007, 151 p.

Mircea Rusnac – Ecourile bănăţene ale revoluţiei anticomuniste maghiare din 1956

17 Iunie 2009

Puternica mişcare anticomunistă declanşată în Ungaria la 23 octombrie 1956 a zdruncinat din temelii lagărul sovietic, arătând într-un mod elocvent care era adevărata atitudine a popoarelor est-europene faţă de regimul pe care erau nevoite să îl suporte în perioada postbelică. Evenimente asemănătoare avuseseră loc şi în Polonia, unde populaţia, inclusiv muncitorii, contestau vehement regimul comunist. Intervenţia militară sovietică a pus capăt temporar mişcărilor contestatare, dar nu a rezolvat în niciun fel situaţia explozivă existentă pretutindeni.

România a cunoscut şi ea momente de maximă tensiune între populaţie şi autorităţi. După cum apreciau ulterior unii reputaţi istorici şi politologi, în 1956 România s-a aflat imediat în urma Ungariei şi a Poloniei în ierarhia mişcărilor anticomuniste şi împotriva dominaţiei sovietice. Ghiţă Ionescu aprecia că „România a fost ţara în care solidaritatea cu Ungaria a fost mai deschisă şi mai puternic exprimată decât în orice alt stat satelit, cu excepţia desigur a Poloniei.” (1) El mai adăuga în acelaşi sens: „De fapt, revoluţia maghiară a produs în România o situaţie care ar fi putut erupe dacă revoluţia nu ar fi fost înăbuşită. Pentru regimul comunist din România, primejdioase au fost primele zile ale lui noiembrie 1956.” (2) Iar Stelian Tănase preciza la rândul lui: „Tulburările din România au fost cele mai ample din întreg blocul sovietic, după Ungaria şi Polonia.” (3)

În cadrul mişcării contestatare româneşti, Banatul a avut un rol primordial. Revolta studenţească de la Timişoara a marcat punctul de apogeu al protestelor anticomuniste din întreaga ţară. De ce tocmai Timişoara şi Banatul, este întrebarea la care Ioan Munteanu răspundea în modul următor, caracterizând întregul context existent aici în anul 1956: „Organizarea şi desfăşurarea manifestaţiei anticomuniste studenţeşti în capitala Banatului nu sunt întâmplătoare. Vestul României şi cu deosebire Banatul, de unde proveneau majoritatea studenţilor înscrişi la facultăţile timişorene, au resimţit mai mult şi mai grav decât celelalte regiuni ale ţării duritatea măsurilor represive luate de regimul comunist. Este o apreciere dureroasă, însă demonstrată de realitatea impusă aici de autorităţile comuniste în deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial. Structura etnică a populaţiei, cu un număr mare de locuitori de limbă maternă germană, maghiară şi sârbă, apoi modul de viaţă al bănăţenilor, în general, foarte puternic ancorat într-un profund sentiment al dreptului la proprietate, au provocat autorităţilor comuniste o permanentă reacţie de neîncredere şi de ostilitate, care s-a materializat în cele mai brutale măsuri de represiune.” (4) După cum mărturiseau şi principalii organizatori ai acţiunii, într-o remarcabilă reconstituire a evenimentelor, în special mediul studenţesc timişorean se afla în momentul izbucnirii revoluţiei anticomuniste maghiare pe punctul de a erupe: „După izbucnirea revoluţiei în Ungaria, în 23 octombrie 1956, revoluţie declanşată de studenţime, atmosfera de la noi a devenit foarte încărcată. Ca şi în 1989, la Timişoara revolta plutea în aer. Studenţimea, şi în mod implicit subsemnaţii, am considerat necesar să întreprindem ceva pentru a demonstra lumii întregi că situaţia de la noi din ţară este cel puţin tot atât de rea politic, economic şi social ca şi cea din Ungaria, că suntem lipsiţi de libertăţile constituţionale şi că opunem rezistenţă la înrobirea comunistă.” (5)

Confruntate cu aceste tensiuni în creştere şi nevoite să le facă faţă, autorităţile centrale şi cele locale ale regimului au încercat să recurgă la unele măsuri preventive. Aceste măsuri nu făceau însă altceva decât să trădeze teama şi nesiguranţa pe care le cunoşteau comuniştii în asemenea momente de criză. De pildă, au fost contramandate toate întrunirile, manifestaţiile sportive şi culturale, adunările studenţeşti etc., pentru a fi evitate orice aglomerări de oameni capabili de a fi incitaţi la revoltă. Totodată, autorităţile au început să acorde un interes exagerat condiţiilor de viaţă şi de învăţătură ale studenţilor. În acelaşi timp, propaganda de partid încerca să mistifice evenimentele din Ungaria, denaturând complet realitatea în privinţa lor. (6) Încă din 24 octombrie, alertate de ceea ce se petrecea în Ungaria, autorităţile comuniste române au emis circulara nr. 22 a C.C. al P.M.R., cu dispoziţia fermă ca aceasta să fie prelucrată în toate unităţile economice, instituţiile publice, şcoli şi facultăţi. În urma acestor dispoziţii, începând din 25 octombrie, activiştii de partid organizau şedinţe cu muncitorii şi ţăranii, precum şi cu elevii şi studenţii din întreaga regiune Banat. Cu această ocazie însă, ei au fost puşi în situaţia de a face cunoştinţă cu adevăratele opinii ale locuitorilor despre evenimentele aflate în curs de desfăşurare şi despre realitatea apăsătoare care domnea în întreaga ţară. Ca urmare, la 27 octombrie a fost emisă circulara nr. 23 a C.C. al P.M.R., care o completa pe cea anterioară. Ea cerea luarea unor măsuri de îmbunătăţire a aprovizionării populaţiei cu produse alimentare, în speranţa unei detensionări in extremis a situaţiei. (7)

La 26 octombrie, toate cadrele universitare timişorene au fost convocate la un instructaj, cu care ocazie s-a hotărât să fie organizate şedinţe pe grupe mici de studenţi, pentru a putea fi mai uşor identificată starea lor de spirit şi pentru a putea fi depistaţi cei care ar fi putut deveni potenţiali instigatori ai unor manifestaţii ostile regimului. Aflând despre aceste manevre, studenţii din anul V de la facultatea de mecanică a Politehnicii au început să dezbată situaţia încă din seara aceleiaşi zile, hotărând să dejoace planurile propagandei comuniste. Principalii exponenţi ai acestui grup de studenţi erau Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Teodor Stanca. După cum avea să declare mult mai târziu Muţiu, el însuşi a fost iniţiatorul întrunirii, ca şi al întregii mişcări care a urmat, Stanca a fost „ideologul” ei, iar Baghiu – principalul organizator. (8)

A doua zi, 27 octombrie 1956, la ora 11, când urma să aibă loc şedinţa cu studenţii de la secţia de maşini termice, condusă de asistentul Ştefan Rosinger, în sală s-au prezentat toţi cei peste 100 de studenţi din anul V. Rosinger a fost nevoit să participe la şedinţă împreună cu toţi aceşti studenţi. Cu această ocazie, ei au condamnat foarte vehement poziţia oficialităţilor în legătură cu revoluţia maghiară. „Mai mult, în cuvântul lor studenţii au pus semnul egalităţii între situaţia economică şi socială din Ungaria şi cea din România şi au subliniat că idealurile de libertate pentru care luptă tinerii maghiari se identifică cu ale lor. În cadrul acestei şedinţe   s-a lansat pentru prima dată ideea organizării unei adunări studenţeşti, poate chiar pe centru universitar, în care persoane competente să fie invitate pentru a da răspunsuri la marile probleme ale zilei.” (9) În aceeaşi zi, la cantină, studenţii au protestat violent împotriva condiţiilor de alimentaţie. Nici şedinţele celorlalte secţii nu decurseseră mai „paşnic”.

Caracterizând situaţia instaurată încă din această primă zi a revoltei, Ioan Munteanu observa: „Se conturează încă din această fază a mişcării un alt element caracteristic important: accentuarea caracterului politic anticomunist. Axată iniţial cu prioritate pe cerinţele specifice mediului studenţesc (îmbunătăţirea hranei în cantine; ameliorarea condiţiilor de cazare; înlăturarea disciplinelor de marxism; limitarea orelor de limbă rusă), în cursul desfăşurării frământărilor şi acţiunilor studenţeşti, revendicările se diversifică şi se radicalizează, accentul se pune pe cerinţele care implică întregul spectru social-politic din societatea românească. Mişcarea, la început revendicativă, situată în planul obiectivelor proprii studenţimii, se transformă într-o acţiune politică clară, care depăşeşte ca importanţă centrul universitar timişorean şi dobândeşte o semnificaţie naţională incontestabilă.” (10)

În ziua de 28 octombrie, studenţii au început să se organizeze în vederea desfăşurării mişcărilor ulterioare. Cei trei conducători îşi aminteau următoarele: „S-a căzut de comun acord asupra organizării unei adunări în vederea formulării unor revendicări politice, economice, sociale şi studenţeşti, concretizate în parte într-un memoriu redactat anticipat, precum şi asupra organizării unor manifestaţii de stradă şi a unor greve studenţeşti. Această formă de organizare permitea ca în zilele următoare manifestaţiile să fie extinse şi la alte categorii sociale (muncitori, ţărani, intelectuali, militari), precum şi în alte centre universitare, putând astfel grupa toate forţele de opoziţie existente la acea dată.” (11) Adunarea proiectată a fost stabilită a începe la 30 octombrie, ora 14.

Memoriul la care făceau referire organizatorii mişcării a fost redactat de Teodor Stanca. El era întocmit într-o formă moderată, dar punea sub semnul întrebării întregul program al guvernării comuniste. Între revendicările politice conţinute în cuprinsul său se enumerau: lichidarea cultului personalităţii, retragerea imediată a trupelor sovietice staţionate în România, libertatea presei şi a cuvântului, potrivit prevederilor constituţionale. În plan economic se solicitau: desfiinţarea sistemului de norme din industrie, încheierea unor convenţii şi contracte economice cu toate statele în condiţii reciproc avantajoase. Revendicările sociale se refereau la: reducerea cotelor din agricultură şi a impozitelor populaţiei, ridicarea nivelului de salarizare şi în special a salariului minim în concordanţă cu preţurile existente, reconsiderarea mecanismului de acordare a burselor pentru elevi şi studenţi, reducerea preţurilor la cantine şi cămine, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale studenţilor. Pe linie de învăţământ se solicitau: eliminarea limbii ruse ca limbă obligatorie şi introducerea la alegere a uneia dintre cele patru limbi de circulaţie internaţională, sesiune de examene deschisă, reducerea numărului orelor de marxism şi de economie politică etc. (12)

Beneficiind şi de acest program, mişcarea studenţească ajunsese la momentul exprimării deschise. În acest scop, toţi studenţii au fost chemaţi să ia parte la adunare începând de la ora 9 a zilei de 30 octombrie 1956. „La orele 12 a fost anunţat, în mod oficial, şi rectoratul Institutului politehnic, pentru a evita acuzaţia de adunare ilegală şi pentru a face imposibilă anularea ei.” (13) Ea s-a ţinut iniţial, de la ora 14, în amfiteatrul 115 al facultăţii de mecanică. Continuând să sosească şi alte mari grupuri de studenţi de la facultăţile de construcţii şi electrotehnică, spaţiul a devenit în curând neîncăpător şi, de la ora 15, şedinţa s-a desfăşurat în sala cantinei din incinta facultăţii de mecanică. Şi aceasta a devenit imediat arhiplină. La adunare participau acum peste 2.000 de studenţi, din totalul de 4.287, câţi număra întregul centru universitar Timişoara. (14) Dintre autorităţi au fost prezenţi Petre Lupu (Pressman), membru al C.C. al P.M.R., Coriolan Drăgulescu, ministru adjunct al învăţământului, Alexandru Rogojan, rectorul Institutului politehnic, precum şi alţi activişti de partid, între care era şi Ilie Verdeţ. „În luările lor de cuvânt, studenţii şi-au manifestat dezacordul faţă de încercările propagandei comuniste de a denatura evenimentele din Ungaria şi au accentuat asupra similitudinii dintre starea economico-socială existentă în ţara noastră şi aceea care a provocat în Ungaria ridicarea poporului la luptă. Delegatul Bucureştiului, Petre Lupu, la solicitarea studenţilor, a admis discutarea liberă a oricăror probleme, asigurând vorbitorii că nu vor avea de suferit de pe urma poziţiei lor, dar arestările şi condamnările care au urmat au infirmat promisiunile făcute. Au fost discutate deschis revendicările formulate în prealabil în memoriul redactat de organizatori, precum şi o serie de alte cerinţe, fără ca autorităţile prezente să poată răspunde la întrebările şi solicitările noastre”, scriau Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu. (15)

În total, au luat cuvântul aproape 30 de studenţi, care au prezentat „cu demnitate şi cutezanţă revendicările şi convingerile democratice.” (16) Primul care a vorbit, conform înţelegerii anterioare, a fost Teodor Stanca. El i-a îndemnat pe cei prezenţi să-şi exprime cu fermitate convingerile şi nemulţumirile. În continuare, el a făcut un aspru rechizitoriu guvernanţilor comunişti, arătând că: presa internă era total lipsită de obiectivitate şi aservită intereselor sovietice; toată economia naţională, şi în special exploatările de uraniu, se aflau sub controlul Uniunii Sovietice; poporul român trăia aşa de greu şi din cauza prezenţei trupelor sovietice în ţară; regimul comunist a adus întreaga societate românească la o situaţie de mizerie; se menţinea cultul personalităţii; au fost anulate toate libertăţile democratice. A urmat la cuvânt Caius Muţiu, care a adus şi el acuze regimului comunist, îndemnându-şi colegii să revendice plecarea trupelor sovietice din ţară. Aurel Baghiu a continuat în acelaşi spirit: în România nu exista libertatea cuvântului şi a presei; cetăţenii care spuneau adevărul erau arestaţi şi trimişi în lagăre de muncă forţată; România era o ţară bogată, dar locuitorii ei erau flămânzi şi dezbrăcaţi; oamenii erau înşelaţi de propaganda mincinoasă a regimului. Heinrich Drobny a adăugat că sistemul cotelor din agricultură era dezastruos pentru ţărănime; normele din întreprinderile industriale erau greu de realizat şi în disproporţie cu salariile muncitorilor; prezenţa trupelor sovietice în România era nejustificată la 11 ani de la terminarea războiului şi se impunea retragerea lor imediată. (17) Şi Valentin Rusu a ridicat problema staţionării trupelor sovietice în România. Studentul Ghibu a cerut să se ţină un moment de reculegere pentru patrioţii căzuţi în Ungaria. Alexandru Dărăban şi Eugen Gavrea au ridicat problema uraniului de la Băiţa, care era dat Uniunii Sovietice. (18) În numele studenţilor de la zootehnie, Gheorghe Păcuraru s-a declarat de acord cu cererile formulate anterior de colegii săi. Ioan Holländer a cerut să fie publicate în presă revendicările lor şi difuzate în masă. Cornelia Ionescu s-a declarat şi ea împotriva staţionării trupelor sovietice în ţară. Oswald Broch a afirmat că presa şi radioul erau mincinoase, pronunţându-se împotriva „specialiştilor” sovietici care lucrau la zăcămintele de uraniu şi „calomniind” relaţiile României cu Uniunea Sovietică. Remus Sitaru şi  Mircea Popovici au spus că politica partidului era greşită la sate. (19) Au mai luat cuvântul Octavian Vulpe, Aurelian Păuna, Teodor Ciomocoş, Marţian Lazăr şi mulţi alţii. Iulian Stanciu a spus că mâinile oamenilor erau încătuşate, cerând totodată ca trupele sovietice să părăsească teritoriul României. (20) Ceilalţi vorbitori au abordat şi alte chestiuni, specifice învăţământului universitar, precum problema burselor, eliminarea orelor de marxism, dorinţa ca orele de limbă rusă să devină facultative, reducerea preţului mesei la cantină, sesiune deschisă de examene etc. Miile de studenţi participanţi la adunare au ovaţionat îndelung aceste luări de cuvânt, huiduindu-i, totodată, vehement pe reprezentanţii autorităţilor prezenţi în sală. Într-un referat întocmit la 5 noiembrie de regionala P.M.R. Banat „privind acţiunile şi manifestările duşmănoase care au avut loc în oraşul Timişoara în ultima perioadă de timp”, se menţiona: „Se poate aprecia că de la început adunarea s-a desfăşurat într-o atmosferă încărcată de huiduieli la adresa partidului şi guvernului, întreţinută de elemente duşmănoase, antrenând până la urmă majoritatea studenţilor participanţi la adunare.” (21)

Participanţii la adunare scandau şi unele lozinci, precum: „Afară ruşii din ţară!”, „Jos mâinile de pe Ungaria!”, „Ce caută ruşii la uraniul şi petrolul nostru?”, „Unde este grâul nostru?”, „Vrem libertate!”, „Ne-am săturat de robie!”, „Cerem libertatea presei şi cuvântului prevăzute în constituţie!” etc. Cei trei iniţiatori îşi aminteau referitor la acel moment: „S-a discutat despre politica economică falimentară a ţării, despre situaţia ţărănimii şi a muncitorimii, de politica noastră externă subordonată Moscovei, de staţionarea trupelor sovietice în România, de comerţul nostru exterior care se derula în condiţii inechitabile, de nivelul de trai şi studiu ale studenţimii, de autonomia universitară etc.” (22) Pe scurt, se poate spune că studenţii au schiţat cu acel prilej întreg tabloul sumbru al societăţii româneşti din acel moment.

Pentru a evita răspunsurile la problemele concrete ridicate de studenţi, autorităţile prezente au ales tactica tergiversării, părăsind sala cu promisiunea că peste trei zile, la 2 noiembrie, vor reveni la discuţii, având însă nevoie de acest răgaz pentru a informa conducerea de partid şi de stat. După ora 18, când a avut loc această retragere, atmosfera în sala cantinei a devenit incandescentă, studenţii aprobând punct cu punct memoriul redactat de organizatori, pe care l-au completat şi cu alte revendicări. În continuare, a fost ales un comitet studenţesc, alcătuit din reprezentanţi ai tuturor facultăţilor, care urmau să prezinte memoriul autorităţilor locale. Din acest comitet făceau parte, printre alţii, Aurel Baghiu şi Heinrich Drobny de la facultatea de mecanică, Octavian Vulpe de la facultatea de medicină, Aurelian Păuna şi Teodor Ciomocoş de la facultatea de construcţii şi Gheorghe Păcuraru de la facultatea de zootehnie. Dacă nu se primea niciun răspuns de la autorităţi până la 2 noiembrie, după această dată erau prevăzute a avea loc manifestaţii şi greve de protest. Cu această hotărâre, în jurul orei 20 adunarea a luat sfârşit.

În ciuda promisiunilor făcute de autorităţi în timpul şedinţei, deja începând cu orele 16-17, Securitatea, Miliţia şi armata au început să înconjoare zona cantinei cu tancuri şi maşini cu prelată. La ora 21, autorităţile au trecut la ofensivă. Numeroşi studenţi, în primul rând organizatorii mişcării, au fost arestaţi chiar în incinta cantinei şi duşi în beciurile Securităţii. Alte câteva sute de studenţi au fost transportaţi cu camioanele la nişte baracamente aparţinând armatei din comuna Becicherecu Mic, situată la 20 km de Timişoara. Arestările au continuat şi pe parcursul întregii nopţi care a urmat. A doua zi, printr-o dispoziţie specială a Ministerului învăţământului, cursurile universitare de la Timişoara au fost suspendate pe timp nelimitat, pentru a se preveni declanşarea grevelor şi a manifestaţiilor care erau proiectate.

După cum reiese din documentele autorităţilor, această reacţie de maximă duritate a fost ordonată de la cel mai înalt nivel al conducerii partidului şi a ţării: „Măsura acestei represiuni în masă nu a aparţinut autorităţilor locale, speriate de amploarea luată de mişcarea studenţească, ci chiar biroului politic al C.C. al P.M.R., care în şedinţa sa din 30 octombrie 1956 a hotărât arestarea participanţilor la mitingul de la Politehnică şi transportarea lor într-un loc special.” (23) Tot la 30 octombrie, regiunile Timişoara, Oradea şi Iaşi au fost plasate sub jurisdicţie militară specială şi nici unui străin nu i se mai permitea să intre nici în Moldova şi nici în Transilvania. O paradă militară pentru ziua de 7 noiembrie a fost anulată, după o scurtă ezitare. (24)

Tot în seara de 30 octombrie a fost constituit la regionala Banat a P.M.R. un Comandament politic militar, condus de Emil Bodnăraş şi compus din reprezentanţi ai armatei, Securităţii şi organelor de partid centrale şi locale (inclusiv Alexandru Moghioroş, Ilie Verdeţ, Petre Lupu, generalul Marcu Stan, generalul Dragnea, colonelul Vasile Negrea etc.). În Timişoara au fost aduse de urgenţă întăriri militare. La 1 noiembrie, într-o şedinţă a acestui comandament, generalul Dragnea declara că „toate unităţile militare sunt în alarmă. Cazărmile sunt ticsite cu militari din alte părţi.” Iar, cu acelaşi prilej, Alexandru Moghioroş a informat comandamentul că la nivelul C.C. al P.M.R. şi al guvernului s-a decis ca, dacă acţiunile protestatare ale studenţilor nu puteau fi înăbuşite până la 3 noiembrie, centrul universitar Timişoara să fie desfiinţat! (25)

Însă mişcarea studenţească, odată declanşată, nu putea fi oprită prin recurgerea la asemenea măsuri. În 31 octombrie, la ora 10 dimineaţa, în semn de solidaritate cu cei arestaţi şi cerând eliberarea acestora, a avut loc o mare demonstraţie, la care au luat parte aproape 1.000 de studenţi, conduşi de Gheorghe Păcuraru şi Octavian Vulpe. Demonstranţii au pornit de la Institutul agronomic din vecinătatea Pieţei Maria şi au ajuns în centrul oraşului, în dreptul catedralei. Acolo, în Parcul Stalin, au fost şi ei înconjuraţi de trupele de intervenţie ale Securităţii şi Miliţiei. Studenţii scandau: „Vrem eliberarea colegilor!” Autorităţile acţionau din nou extrem de brutal, lovindu-i cu pumnii, cu bastoanele de cauciuc, cu cizmele şi cu paturile armelor. Au fost trase şi focuri în aer, sau după cei care încercau să fugă. Sub privirile îngrozite ale locuitorilor oraşului, întregul grup al manifestanţilor a fost înconjurat şi silit să urce în camioanele militare. (26)

În aceeaşi zi, studenţii de la facultatea de medicină, conduşi de Victor Diaciuc, au intrat în grevă, în semn de solidaritate cu cei arestaţi şi în scop de a solicita eliberarea acestora. Ei au fost, la rândul lor, înconjuraţi de 70 de ofiţeri şi soldaţi înarmaţi, care i-au somat să iasă din cămin. Din nou au fost trase zeci de gloanţe, atât în aer, cât şi în ferestrele căminului. Numeroase gloanţe au pătruns în interiorul căminului prin geamurile camerelor nr. 56, 62, 84 şi 85. (27) Şi aceşti studenţi au fost arestaţi.

Imediat după derularea tuturor acestor mişcări studenţeşti, elevii de liceu de la şcolile medii nr. 1 şi nr. 5 din Timişoara au manifestat şi ei în centrul oraşului în semn de solidaritate cu solicitările studenţilor şi în favoarea eliberării celor arestaţi. La rândul lor, aproximativ 30 de elevi au fost şi ei arestaţi şi duşi în beciurile Securităţii. Ei au fost însă puşi în libertate după câteva zile de anchete. (28)

De altfel, starea de spirit a populaţiei întregii regiuni Banat era în acel moment extrem de ostilă faţă de exponenţii regimului comunist, după cum reieşea şi din materialul de sinteză elaborat în noiembrie 1956 de regionala P.M.R. Banat. Aici erau menţionate zeci de localităţi rurale şi numeroase întreprinderi industriale din Timişoara, Arad, Lugoj sau Reşiţa în care cetăţenii se pronunţau pe faţă împotriva normelor mari, a salariilor mici, a cotelor împovărătoare din produsele agricole, împotriva prezenţei trupelor sovietice în România şi a înfeudării ţării intereselor U.R.S.S. (29) Notele informative care soseau zilnic de la întreprinderi şi din localităţi menţionau că „manifestările antisovietice sunt tot mai numeroase. Se discută intens că lipsurile mari din aprovizionarea populaţiei se datorează prezenţei trupelor sovietice.” (30) Totodată, pe zidurile instituţiilor publice erau inscripţionate lozinci anticomuniste. La Timişoara se scria: „Vrem pâine. Suntem împotriva U.R.S.S.” La Lugoj au fost răspândite manifeste cu următorul conţinut: „Muncitori, studenţi şi elevi, grăbiţi lupta voastră pentru eliberarea României de sub jugul sovietic. Luaţi exemplul poporului ungar. Jos Gheorghiu-Dej cu clica lui de parveniţi. Luptaţi pentru o viaţă mai bună şi pentru libertate.” Iar la Făget au fost lipite pe pereţi afişe cu următorul text: „Noi, cetăţeni ai României, luptăm pentru următoarele cauze: 1) Înlăturarea regimului comunist, regim de teroare; 2) Plecarea armatei sovietice şi a tuturor paraziţilor sovietici care trăiesc din bunurile poporului român; 3) Vrem o ţară liberă, dorim relaţii cu ţările din apus; 4) Dorim libertate şi pâine. Să luptăm ca fraţii unguri.” (31) În comuna Şandra, locuitorii l-au lovit pe un ofiţer sovietic care încerca să procure alimente. În Timişoara a fost împuşcat un ofiţer de Miliţie. Şi în alte localităţi erau bătuţi şi alungaţi activiştii de partid şi securiştii. Documentele redactate de autorităţi concluzionau: „Nu trebuie neglijat însă faptul că ultimele evenimente au produs o surescitare generală. Se văd mai multe feţe posomorâte şi întunecate decât vesele şi nervozitatea generală domneşte.” (32)

În mediul rural situaţia era, de asemenea, explozivă. Populaţia satelor refuza să mai achite cotele, activiştii şi colectorii erau atacaţi şi bătuţi, se cerea anularea colectivizării. Autorităţile menţionau că „activiştii de partid au întâmpinat greutăţi în lămurirea maselor, în lumina precizărilor făcute de partidul nostru, datorită faptului că prin radio Budapesta au fost comunicate multiple probleme, pe care diferiţi cetăţeni le ridică şi, ca atare, nu pot da răspunsuri cuvenite. La aceasta se adaugă greutăţi în aprovizionarea maselor, asupra căreia (sic!) e necesar să se insiste foarte mult.” (33)

În aceste condiţii, regimul a considerat că represiunea împotriva organizatorilor şi a participanţilor la mişcările studenţeşti din Timişoara trebuia să fie extrem de dură, pentru a descuraja populaţia să încerce să întreprindă acţiuni asemănătoare. În total, au fost arestaţi şi duşi la Becicherecu Mic sau la cazărmile grănicerilor de pe Calea Lipovei circa 2.000 de studenţi şi studente. Timp de câteva zile, acolo a fost efectuată trierea lor, fiind reţinuţi mai departe 868, adică o cincime din totalul studenţilor timişoreni. (34) Ceilalţi au fost eliberaţi în schimbul redactării unor declaraţii de desolidarizare cu acţiunile şi revendicările din perioada revoltei. Totodată, în declaraţii se solicita şi pedepsirea organizatorilor acţiunii. (35)

Dar, cu toate măsurile dure luate de Comandamentul politic militar, studenţii au cedat cu foarte multă greutate. Zile în şir au fost exercitate presiuni asupra lor pentru a semna declaraţiile de desolidarizare cu acţiunile politice întreprinse. Astfel, studenţii de la facultatea de zootehnie au refuzat să semneze declaraţiile până la 2 noiembrie, cursurile fiind reluate abia la 3 noiembrie. (36) Refuzuri directe, amânări sau reţineri de la semnarea declaraţiilor s-au înregistrat la toate facultăţile. De exemplu, mulţi studenţi au respins textul întocmit de autorităţile comuniste şi au redactat declaraţii proprii.

Procesele intentate principalilor organizatori ai mişcărilor studenţeşti s-au desfăşurat la Tibunalul militar Timişoara, pe mai multe loturi. În primul lot au fost condamnaţi opt arestaţi: studenţii Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu la câte 8 ani, Friedrich Barth la 6, profesorul Gheorghe Pop la 5, Ladislau Nagy la 4, Nicolae Balaci şi Aurelian Păuna la câte 3. Procesul acestui lot a avut loc în 15-16 noiembrie, iar sentinţa nr. 462 a fost dată la 22 noiembrie 1956. (37) Cea mai gravă acuzaţie era „crima de uneltire contra ordinei sociale”, prevăzută în art. 1, lit. c din decretul nr. 199/1950, care prevedea pedepse între 15 ani şi condamnarea la moarte. Cu ocazia pronunţării sentinţei, încadrarea a fost totuşi schimbată în „delictul de agitaţie publică”, conform art. 327 alin. 3 din Codul Penal, care prevedea pedepse de maximum 10 ani. „Modul de derulare a anchetelor, punerea sub acuzare şi procedura de acordare a condamnărilor sunt deosebit de semnificative pentru regimul comunist. Dovedesc brutalitatea anchetelor, punerea sub acuzare cu încadrări la maxim şi fixarea în cele din urmă a condamnărilor nu de către completul de judecată, ci de partid conform intereselor de moment ale acestuia (respectiv de C.C. al P.M.R.). Dovedeşte indubitabil inexistenţa unei justiţii libere.” (38)

Al doilea lot cuprindea 21 de studenţi. Sentinţa nr. 492 a fost dată la 13 decembrie 1956. Ei au fost condamnaţi astfel: Valentin Rusu la 7 ani, Heinrich Drobny la 6, Octavian Vulpe şi Iulian Stanciu la câte 3, Gheorghe Păcuraru şi Victor Diaciuc la câte 2, Ioan Petca, Axente Ţerbea şi Ioan Ilca la câte 1 an, Cornel Cormoş la 6 luni, Alexandru Dărăban, Dezideriu Lazăr, Romulus Taşcă, Mircea Moraru şi Cristian Matei la 1 an, Valentin Radu la 6 luni, Nicolae Boldea şi Gheorghe Tămaş la câte 3 luni, iar Marius Paul, Teodor Ciomocoş şi Ioan Mihalca au fost achitaţi. Judecarea recursurilor a avut loc la Tribunalul militar Cluj la 11 februarie 1957, fiind reduse unele pedepse, dar nu cele ale conducătorilor mişcării. Într-un al treilea proces, în septembrie 1957, profesorul Ilie Haiduc a fost condamnat şi el la 7 ani. (39)

În aceste procese, un număr de 29 de conducători ai mişcărilor studenţeşti au fost condamnaţi la un total de 79 ani închisoare, 81 au fost exmatriculaţi şi 126 au primit diverse alte sancţiuni. (40) Cei condamnaţi   şi-au petrecut următorii şapte ani la închisoarea din Gherla şi în coloniile de muncă din Balta Brăilei şi din Delta Dunării. (41) După ispăşirea anilor de închisoare, mulţi studenţi timişoreni, consideraţi în continuare de autorităţi a fi periculoşi pentru regim, au fost trimişi în domiciliu obligatoriu în Bărăgan pentru câte un an sau doi. A fost cazul lui Aurelian Păuna, Octavian Vulpe, Iulian Stanciu, Gheorghe Păcuraru sau Axente Ţerbea. (42)

Faptul că mişcarea studenţească din Timişoara a fost receptată ca un mare semnal de alarmă de către autorităţile întregului lagăr comunist este demonstrat în cel mai înalt grad de următorul eveniment: însuşi liderul Partidului Comunist Sovietic şi implicit al întregului lagăr, Nikita Hruşciov, o menţiona în cel mai public şi mai oficial mod cu putinţă. La 8 noiembrie 1956, el remarca în chip semnificativ, adresându-se Comsomolului moscovit, că „au existat unele porniri nesănătoase” în rândul studenţilor „în una din instituţiile de educaţie din România.” Prin urmare, el felicita partidul din România pentru că luase măsurile necesare pentru a le face faţă repede şi eficient. (43)

Aparent, mişcarea studenţilor a fost înfrântă. Dar urmările ei în timp au fost deosebit de însemnate. Trebuie amintit faptul că, în aceleaşi zile ale revoluţiei maghiare, mişcări de mai mică amploare s-au petrecut şi în centrele universitare Bucureşti şi Cluj. În consecinţă, la şedinţa biroului politic al C.C. al P.M.R. din 13 noiembrie 1956 a fost înlocuită întreaga conducere a Ministerului învăţământului: ministrul Ilie Murgulescu şi locţiitorii săi Coriolan Drăgulescu (al cărui fiu participase la mişcările studenţeşti de la Timişoara!) şi Teodor Bugnariu au fost schimbaţi cu Miron Constantinescu, noul ministru, fiind secondat de Ladislau Banyai, Constantin Nicuţă şi Gheorghe Ploeşteanu. (44) În continuare, a început să fie pus accentul tot mai mult asupra asociaţiilor studenţeşti, create încă din vara anului 1956, care vor prinde contur până la sfârşitul anului. În decembrie 1956 apărea şi primul număr al revistei Asociaţiilor studenţeşti din R.P.R., Viaţa studenţească, cu un editorial semnat de Ion Iliescu, secretar al C.C. al U.T.M. şi preşedinte al Comitetului de organizare a asociaţiilor studenţeşti din R.P.R. (45)

În anii imediat următori, şi principalele revendicări ale studenţilor vor fi satisfăcute. „În orice caz, protestele şi-au atins scopul”, considera Dennis Deletant. (46) La 19 ianuarie 1957, Ministerul colectărilor a fost desfiinţat, iar la 21 ianuarie, prin decretul nr. 728, erau desfiinţate şi cotele obligatorii de produse agricole, vegetale şi lapte. (47) Investiţiile în industria grea au fost reduse substanţial în anul 1957, deşi în 1958 s-a revenit la o industrializare accelerată. Totodată, în vara anului 1958, trupele sovietice au fost retrase de pe teritoriul României. (48)

Evident, cererile studenţilor, reflectând problemele cu care era confruntată întreaga societate românească din acel moment, fuseseră cu mult mai numeroase şi mai ample, însumarea lor conducând în mod inevitabil la prăbuşirea regimului comunist. Acest fapt nu s-a petrecut însă decât cu 33 de ani mai târziu, printr-o revoluţie declanşată, deloc întâmplător, tot la Timişoara. Până atunci însă, întreaga naţiune a mai avut de îndurat, ca şi celelalte naţiuni captive din răsăritul Europei, nenumărate privaţiuni şi insatisfacţii. În primul rând, sfârşitul anilor ’50 era foarte asemănător cu începutul lor, revenirea la stalinism producându-se cu o deosebită frenezie. Contextul nu făcea decât să îi dea dreptate lui Ghiţă Ionescu, care, parafrazându-l pe Voltaire în alte împrejurări, aprecia cu temei că aşa-zisa „Republică Populară Română” nu era în realitate nici republică, nici populară şi nici română. (49)

 

 

 

Note:

1    Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti, 1994, p. 306.

2    Ibidem, p. 307.

3   Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Bucureşti, 1998, p. 126.

4   Ioan Munteanu, Manifestaţia anticomunistă a studenţilor de la Timişoara din octombrie 1956. Semnificaţia politică naţională, în Analele Sighet 8. Anii 1954-1960: fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, 2000, p. 636.

5  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Mişcările studenţeşti anticomuniste din octombrie 1956 din Timişoara, văzute şi prezentate de iniţiatorii şi principalii organizatori, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 669.

6    Ibidem, p. 669-670.

7   Teodor Stanca, Acţiunile P.C.R. de reprimare a mişcărilor studenţeşti anticomuniste. Timişoara – octombrie 1956, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 692.

8   Mihaela Sitariu, Rezistenţa anticomunistă. Timişoara 1956, Bucureşti, 1998, p. 115.

9    Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 671.

10  Ioan Munteanu, op. cit., p. 643-644.

11  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 671.

12  Ibidem, p. 678.

13  Ibidem, p. 672.

14 Ioan Munteanu, op. cit., p. 645; Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Ecourile şi consecinţele revoluţiei maghiare din 1956 în universităţile din România, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 626.

15  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 672-673.

16  Ioan Munteanu, op. cit., p. 645.

17  Ibidem, p. 645-646.

18  Mihaela Sitariu, op. cit., p. 68.

19  Ibidem, p. 69.

20  Ibidem, p. 70.

21  Ioan Munteanu, op. cit., p. 647.

22  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 674.

23  Ioana Boca, 1956 – un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic, Bucureşti, 2001, p. 139.

24  Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 303-304.

25  Ioan Munteanu, op. cit., p. 650.

26  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 675.

27  C. Cristescu, La Timişoara, cu 33 de ani înainte…, în Magazin istoric, nr. 10/1996, p. 12-13.

28  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 677.

29  Ioan Munteanu, op. cit., p. 640.

30  Ibidem.

31  Ibidem, p. 640-641.

32  Ibidem, p. 641.

33  Mihaela Sitariu, op. cit., p. 151.

34  Ioan Munteanu, op. cit., p. 651.

35  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 676.

36  Ioan Munteanu, op. cit., p. 652.

37 Aurel Baghiu, Procesul lotului 1 al studenţilor de la Timişoara – noiembrie 1956, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 704-709.

38  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 676-677.

39  Ibidem, p. 676.

40  Ioan Munteanu, op. cit., p. 655.

41  Maria Someşan, Mircea Iosifescu, op. cit., p. 627.

42  Ioana Boca, op. cit., p. 172.

43  Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 307.

44  Ioana Boca, Urmările mişcărilor studenţeşti din toamna anului 1956, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 660.

45  Ibidem, p. 663-664.

46  Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc 1948-1965, Iaşi, 2001, p. 198.

47  Mihaela Sitariu, op. cit., p. 171.

48  România. Retragerea trupelor sovietice 1958, coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 1996, passim.

49  Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 20.