Mircea Rusnac – Lindenfeld în Anuarul Socec al României Mari

Casă acoperită cu şindrilă. Fotografie din cartea lui Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat, Armin Vaas Verlag, 1991.

Se găseşte menţionat la articolul Lindenfeld de pe Wikipedia un Anuar Socec al României Mari pentru anii 1924-1925. Era la scurt timp după unirile din 1918-1919, când românii din diferitele regiuni supuse până atunci mai multor puteri străine încercau să se descopere şi să se cunoască reciproc. În acest sens, lucrări precum Anuarul menţionat prezentau pe scurt situaţia localităţilor din întreaga ţară, unele dintre acestea fiind locuite de alte naţionalităţi. La pagina 284 a ediţiei citate era amintit şi Lindenfeld, cu unele detalii nu lipsite de interes după atâta timp.

În acea vreme, satul Lindenfeld din judeţul Caraş-Severin avea 230 de locuitori. Ca şi astăzi, distanţa care îl separa de prima gară importantă, cea de la Caransebeş, era de 22 km. Situaţia legăturilor feroviare nu a cunoscut mari îmbunătăţiri între timp, astfel încât căile de acces au rămas la fel de dificile ca acum aproape 90 de ani.

În acelaşi articol erau amintite şi principalele personalităţi locale. Aflăm astfel că în 1924-1925 primarul din Lindenfeld se numea Peter Max. Numele de familie era destul de răspândit în sat, ceea ce dovedeşte că primarul era un localnic. Lucru care nu se poate spune despre celelalte notabilităţi, care prezentau denumiri străine faţă de familiile din Lindenfeld. Notarul se numea Iosif Frun, învăţător era Bela Szikora, iar preot paroh era dr. Iosif Metzger. Desigur că învăţătorul şi notarul erau rămaşi acolo din perioada regimului maghiar, iar statul român încă nu reuşise să îi înlocuiască. Situaţia era larg răspândită pe atunci în Banat şi Ardeal.

În fine, mai erau menţionaţi şi doi cârciumari şi comercianţi de articole mixte din sat. Ambii erau localnici: Herman Burian şi Johann Gnad. Aceste nume de familie se întâlnesc pe lista celor care au întemeiat, la începutul secolului al XIX-lea, Lindenfeldul. Ei se îndeletniceau cu aprovizionarea locuitorilor, fapt care nu era deloc uşor.

Aceste informaţii păstrate până astăzi sunt foarte interesante, redând un crâmpei din existenţa unei localităţi acum dispărute. Cu cât sunt mai rare mărturiile referitoare la ea, cu atât sunt mai valoroase. De aceea, chiar dacă par la prima vedere amănunte poate nesemnificative, ele fac parte din dificila muncă de reconstituire a vieţii unei comunităţi.

Publicitate

Mircea Rusnac – Calea ferată Oraviţa-Anina, monument de patrimoniu european

Cea mai interesantă linie de cale ferată din România şi din sud-estul Europei se află în Banat, între oraşele Oraviţa şi Anina. Construită într-o regiune montană, linia este în întregul ei un monument arhitectonic de primă mână. Înconjurată de peisaje de o rară frumuseţe, ea stă ca o mărturie a intervenţiei pozitive a omului, înarmat cu cele mai moderne mijloace ale timpului, asupra naturii.

Tren de epocă

Perioada în care s-a muncit la edificarea ei a fost 1856-1863, însă proiectele erau mai vechi. Aceasta datorită faptului că bogatele zăcăminte carbonifere descoperite în zona Aninei la sfârşitul secolului al XVIII-lea începeau să devină tot mai importante pentru dezvoltarea centrelor industriale ale Imperiului austriac. În 1846-1854 fusese construită deja prima cale ferată de pe teritoriul actual al României, cea dintre Oraviţa şi Baziaş, cu ajutorul căreia cărbunele era transportat la Dunăre, de unde, prin intermediul vaselor, ajungea în Europa centrală. Cu acea ocazie a fost ridicată şi clădirea celei mai vechi gări din România actuală, cea de la Oraviţa (1856), care are încă o caracteristică deosebită: este prima gară dotată cu lift-pasaj pentru acces la peronul situat mai sus decât nivelul străzii, pentru manipularea mărfurilor.

Interiorul unui vagon

În paralel cu construirea liniei Oraviţa-Baziaş, în anul 1847 a fost lansat un proiect al inginerului Anton Rappos, care prevedea prelungirea acesteia printr-o linie normală cu tracţiune cu aburi până la Lişava. În acest punct, cărbunele ar fi urmat să fie adus de la Anina printr-o foarte lungă galerie subterană denumită „Regele Ştefan”, cu vagoane acţionate prin tracţiune cabalină. Dar după 1852, odată cu creşterea performanţelor tracţiunii cu aburi, proiectul Rappos a fost radical modificat, renunţându-se definitiv la ideea galeriilor subterane.

Peisaj din halta Ciudanoviţa

Până în 1854 au fost finalizate unele planuri înclinate funiculare pe porţiunea mai abruptă dintre Lişava şi Anina. Apoi a început lucrul la linia propriu-zisă. Ea se întinde pe o distanţă de 33,4 km, cu o diferenţă de nivel de 339 m. Are în total 143 de curbe, în lungime de 22.027 m, reprezentând 65,9% din întregul traseu. Trebuie menţionat faptul că în acel timp încă nu fusese descoperită dinamita, care a fost inventată abia în 1866, la trei ani după finalizarea lucrărilor. Cu toate acestea, calea ferată Oraviţa-Anina abundă în opere de artă de o mare frumuseţe. Ea străbate un număr de 14 tuneluri, cu un total de 2.084 m. Cele mai importante dintre acestea se numesc: Lişava, Maniel, Dollhoff, Seiler (Jitinului), Izvor (Polom) şi mai ales Gârlişte, cel mai lung dintre toate (660 m) şi situat în punctul de altitudine maximă a întregii linii. Adevărate monumente arhitectonice sunt cele 10 viaducte, cu un total de 843 m, cele mai importante fiind: Racoviţa, Jitin, Cuptor, Gârlişte, Iam, Maidan şi Schlucht. Linia mai străbate 89 de podeţe, cu o lungime totală de 180,65 m, are 49 de ziduri de sprijin acoperind 2.987 m, şi parcurge tăieturi în munte pe o lungime de 21.171 m, adică peste două treimi din întregul traseu.

Viaductul Cuptor

Numită şi „linia cărbunelui” pentru motivele arătate mai sus, calea ferată Oraviţa-Anina a fost o replică realizată de St.E.G. faţă de alt monument european, linia Semmering din Austria, faţă de care prezintă însuşiri foarte asemănătoare. Aceea fusese construită cu numai câţiva ani mai devreme, în intervalul 1845-1854 (comparativ cu 1856-1863), între localităţile montane Gloggnitz şi Mürzzuschlag din Stiria, trecând prin pasul Semmering. Ea avea 40 km (faţă de 33,4) şi o diferenţă de nivel de 388 m (la noi 339 m). De asemenea, numărul de tuneluri şi de viaducte ale celor două linii este aproape identic, fapt care a făcut ca adeseori calea ferată Oraviţa-Anina să fie denumită drept „Semmeringul bănăţean”. La construcţia ei au participat atât localnicii, cât şi specialişti pietrari aduşi din regiunea Friuli din nordul Italiei. Lucrările au fost conduse de inginerii Anton Rappos şi Karl Dülnig şi de arhitecţii Karl Maniel şi Johann Ludwig Dollhoff-Dier. Soarta acestuia din urmă a şi fost legată în mod tragic de construirea liniei bănăţene. Considerat vinovat de un prim eşec al perforării tunelului Gârlişte, unde cele două galerii nu s-au întâlnit din cauza unei devieri verticale de aproape trei metri, s-a sinucis în 1862, aruncându-se de pe unul dintre viaductele de pe traseu.

Viaductul Gârlişte

Construcţia care, potrivit lui Georg Hromadka, a costat în total 5 milioane de guldeni, a fost dată în funcţiune la 15 decembrie 1863 pentru transportul de mărfuri şi la 4 aprilie 1869 pentru cel de persoane. Ca vechime, este cea de-a patra linie de pe teritoriul actual al României, însă ca realizări tehnice şi arhitectonice a rămas neegalată până astăzi. Datorită dificultăţii traseului parcurs, a marii diferenţe de nivel şi a numeroaselor curbe străbătute, ea a necesitat întotdeauna locomotive şi vagoane speciale. Încă de la înfiinţare, pentru ea a fost proiectată o locomotivă la fabrica St.E.G.-ului de la Viena, de către inginerul Pius Fink. Denumită „Steyerdorf”, aceasta a fost realizată în anul 1861, fiind urmată până în 1867 de altele trei: „Karaszova”, „Gerliste” şi „Lisava”. Utilizate până în 1891, aceste prime locomotive dintre Oraviţa şi Anina atingeau un maxim de viteză de 30 km/h. Merită remarcate denumirile lor, care sunt cele ale unor localităţi situate în preajma traseului străbătut. În cele din urmă, calea ferată va cunoaşte un total de şapte halte şi gări.

Viaductul Iam

Devenită în timp nerentabilă în urma închiderii exploatărilor miniere de pe traseu, linia urma să fie abandonată, conform unei Strategii a C.F.R., la 1 noiembrie 2010. Perspectiva distrugerii sale ulterioare de către hoţii de fier vechi a alarmat numeroşi turişti, care în ultimele zile ale lunii octombrie au luat cu asalt cele două vagoane de epocă ale trenului. Între aceştia ne-am aflat şi noi în două rânduri, în 24 octombrie (împreună cu Adrian Drăgan) şi în 31 octombrie (cu colonelul Gheorghe Popoviciu). Interiorul din lemn al vagoanelor era înţesat de iubitori ai spectacolului natural şi uman, înarmaţi cu aparate de fotografiat şi de filmat. Cele două ore în care trenul străbate cei 33 km rămân într-adevăr de neuitat. Cu ocazia vizitei din 31 octombrie am parcurs în prealabil şi şoseaua Oraviţa-Ciudanoviţa, care merge paralel cu calea ferată, însă la o altitudine mult mai scăzută. Am ajuns astfel până în vechiul centru al exploatării uraniului, acum abandonată, de lângă Ciudanoviţa, şi am putut admira cel mai impunător viaduct al căii ferate, cel de la Jitin, cu o înălţime de 37 m şi cu un total de cinci deschideri. Enorma placă metalică situată la mijlocul acestuia a fost confecţionată chiar acolo, într-o „uzină” temporară creată pe loc, fiind apoi ridicată şi fixată la înălţimea de 37 m în absenţa unor macarale moderne. Contemplarea uriaşului din piatră rămâne de neuitat.

Către viaductul Jitin

Detaliu viaductul Jitin

Calea ferată Oraviţa-Anina face parte din patrimoniul european şi mondial al omenirii. Ea poate fi considerată un punct de reper în istoria circulaţiei feroviare şi o ilustrare grăitoare a geniului tehnic uman. Banatul şi România trebuie să se mândrească că deţin pe teritoriul lor un asemenea monument unic. El merită vizitat şi cunoscut de noi toţi, pentru a înţelege mai bine ce au reprezentat ştiinţa şi tehnica în mersul înainte al umanităţii.

Sosirea în gara Anina

Un film realizat cu ocazia vizitei din 31 octombrie 2010 poate fi văzut aici.

Bibliografie: http://www.banaterra.eu/romana/popoviciu-gheorghe-cateva-date-mai-putin-cunoscute-legate-de-constructia-si-circulatia-trenurilor-pe

http://www.banatuldemunte.ro/2009/06/cu-trenu-oravita-anina-33km-in-2h/

http://www.welcometoromania.ro/Oravita/Oravita_Oravita_Anina_r.htm

http://www.intercultural.ro/turismintercultural/Calea-Ferata-Anina-Oravita.html

Mircea Rusnac – Interviu acordat lui Carl Walter Fleck

Aparent şi la modul foarte general, românii par mai preocupaţi să-şi scrie istoria contemporană, cu precădere pe cea personală, ignorând, dacă nu chiar negând, istoria recentă. Prezenţa blogului dumneavoastră „Istoria Banatului” în spaţiul public dovedeşte că există şi o altă abordare. De ce acest demers? De ce informaţie publică şi nu colecţie personală, de ce blog şi nu carte tipărită?

În ultimele două decenii istoria noastră este abordată din multiple puncte de vedere, a apărut o diversitate de opinii, fapt în bună măsură firesc, după ce timp de aproape 50 de ani toţi istoricii au fost obligaţi să îşi însuşească numai punctul de vedere oficial. Aceasta are şi părţi bune, dar şi unele aspecte mai puţin fericite. Astfel, acum, beneficiind de libertatea totală de expunere a opiniilor, istoria a început tot mai mult să fie abordată de persoane care o cunosc numai superficial sau o interpretează la modul speculativ. Mulţi încearcă să prezinte teorii senzaţionale, ipoteze incredibile, dorind cu tot dinadinsul să iasă prin ceva în evidenţă. Cititorul sau ascultătorul neavizat pot cădea în capcana întinsă, confundând de multe ori istoria reală, bazată pe documente şi mărturii sigure, cu acest tip de abordare, care poate ajunge la „rezultate” mult mai răsunătoare. Prin blogul meu încerc să readuc istoria acolo unde îi este locul, adică să dovedesc faptul că se poate ajunge la rezultate interesante şi fără a căuta senzaţionalul cu orice preţ. Blogul este rezultatul unor cercetări pe care le-am întreprins timp de aproape două decenii şi pe care acum le continui în mod public, sub ochii cititorilor şi de multe ori cu concursul acestora. Am putut să înţeleg, din iunie 2009 când am pornit pe acest drum, că publicul interesat de istorie există, rezonează şi chiar contribuie la scrierea şi descifrarea ei. De aceea, blogul este unul interactiv şi pot spune fără reţinere că majoritatea articolelor publicate în ultima perioadă se datorează contribuţiilor cititorilor bănăţeni şi nu numai.

Lecturând articolele de pe blog am observat că aţi preluat, sub o formă sau alta, şi multe mărturii ale unor persoane cvasianonime, care au trăit aici sau au avut legătură cu spaţiul bănăţean. Comparativ cu istoria pe care o învăţam la şcoală, istoria înfăţişată pe blog pare una măruntă, a oamenilor mici. Contează o astfel de istorie? Pentru cine? Cântăreşte ea ceva în interiorul istoriei mari, cea care ajunge în manual?

De multe ori oamenii deţin mărturii istorice importante, cărora poate nu le-au acordat interesul cuvenit sau poate nu au avut cui să povestească despre ele. În acest sens, blogul meu constituie şi o provocare, adică mulţi oameni citind articolele prezentate pot face legătura cu informaţii pe care le deţin ei, care provin din familiile lor, din localităţile lor de origine, şi nu de puţine ori simt nevoia să le facă cunoscute opiniei publice. Istoria aceasta pare măruntă numai la prima vedere, pentru că toate evenimentele cunoscute de unele comunităţi restrânse au legătură cu contextul general. Niciun fenomen istoric nu apare întâmplător sau accidental, el trebuie privit neapărat în raport cu ceea ce se petrecea în acelaşi timp în regiunea noastră, în ţara noastră şi în regiunile învecinate. Istoria Banatului a ajuns din păcate un fel de puzzle, s-a spart în multe bucăţele şi acum trebuie să o reconstituim îmbinând cu multă răbdare aceste bucăţele sau reconstituind ceea ce s-a pierdut. Vorbind la modul concret, să spunem că dintr-o localitate un cetăţean îmi face cunoscută o fotografie de familie de acum 70-80 de ani, un alt cetăţean, aflat acum în Germania sau în America, vine cu o informaţie care o completează pe prima şi astfel, treptat, o anumită istorie până acum complet necunoscută poate ieşi la lumină. Nu vă fac un secret din faptul că nici eu, atunci când am lansat acest blog, nu am ştiut multe lucruri pe care între timp le-am putut descoperi prin bunăvoinţa dezinteresată a cititorilor mei.

Interesante trebuie să fie, fără doar şi poate, şi istoriile Ardealului, Bucovinei, Dobrogei sau a oricărei părţi a României care a fost disputată de-a lungul timpului. Mă gândesc eu că datorită multiculturalităţii. Ce are deosebite Banatul şi istoria lui, comparativ cu celelalte provincii istorice?

Banatul a avut de-a lungul timpului un regim destul de ingrat din punct de vedere istoric. Încă de pe vremea turcilor şi apoi a austriecilor, el a fost o provincie de margine, ceva periferic, o veşnică monedă de schimb între diferitele puteri existente la un moment dat şi ca atare destul de neglijată de către centru. După unirea cu România din 1919 această situaţie s-a păstrat din păcate în mare măsură. Comparativ cu alte regiuni, Banatul a fost tratat ca un element de mâna a doua, iar studierea trecutului său a fost profund neglijată. Ca să exemplific, pot spune că până în 1990 în Banat nu au existat o facultate sau un institut de istorie, studenţii provenind din această regiune trebuind să înveţe mai mult istoria oficială din alte centre. Eu însumi m-am format ca istoric la Iaşi şi pot mărturisi că în cinci ani de facultate abia dacă am auzit de două-trei ori rostindu-se cuvântul „Banat” în cadrul cursurilor audiate. Aceasta m-a determinat încă de atunci să întreprind cercetări pe cont propriu în bibliotecile de acolo, pentru a încerca să aduc şi cunoaşterea istoriei regiunii mele la un nivel cât de cât apropiat de ceea ce aflam în rest. Am admirat acolo tenacitatea moldovenilor de a-şi cunoaşte trecutul şi accentul pus de ei asupra perioadelor celor mai faste din istoria lor, cu principala greutate asupra lui Ştefan cel Mare, de unde pornea practic totul. Ei au un adevărat cult pentru perioada medievală care a reprezentat epoca de glorie a istoriei Moldovei şi peste două treimi dintre studenţii de acolo intenţionează să devină medievişti. Inspirându-mă din exemplul lor, am identificat la rândul meu perioada cea mai fastă a trecutului Banatului, care acoperă epoca modernă de după cucerirea austriacă din 1718 şi merge până la instaurarea comunismului în 1948, adică 230 de ani de mare dezvoltare şi de profundă modernizare din toate punctele de vedere. Pornind de aici, am desfăşurat cercetări care să facă lumină asupra multor lucruri uitate pe nedrept.

Din tot ce are istoria Banatului deosebit, ce anume vă suscită în mod special interesul?

Tot ceea ce are legătură cu trecutul nostru. Evident, cele mai incitante subiecte sunt acelea despre care până acum se ştia foarte puţin sau deloc. În acest sens, după cum spuneam, blogul îmi rezervă şi mie numeroase surprize, pentru că am ajuns să descopăr din mărturiile cititorilor numeroase lucruri pe care nu le cunoşteam acum doi ani. Dau câteva exemple. După ce scriitoarea Herta Müller a primit Premiul Nobel în 2009, am considerat de cuviinţă să prezint pentru publicul românesc o scurtă istorie a fenomenului Aktionsgruppe Banat, cu care aceasta avusese multiple legături. După prezentarea activităţii scriitorilor germani bănăţeni, membri ai acestui grup, am fost contactat de Carl Gibson, fost lider al Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din 1979, care mi-a descris pe larg rolul acestuia în mişcarea disidentă bănăţeană. Pentru că Gibson se cunoscuse în detenţie cu lideri ai opoziţiei religioase, mi-a facilitat cunoaşterea şi a istoriei A.L.R.C. (Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă) în regiunea noastră. Foştii studenţi timişoreni din 1956 Anatol Musceleanu (care acum trăieşte în Bacău) şi Gudrun Winkler din Germania mi-au trimis amintiri şi documente inedite privitoare la greva la care participaseră în timpul revoluţiei anticomuniste din Ungaria, pentru care au fost exmatriculaţi. Şi nu în ultimul rând vreau să îl amintesc pe ţăranul Petru Scrob din Şomoşcheş, judeţul Arad, participant de frunte la răscoala anticomunistă din 1949. Vara trecută am fost abordat de fiul acestuia, care mi-a înmânat o remarcabilă poezie inedită compusă de tatăl său în timpul detenţiei suferite după înăbuşirea răscoalei şi pe care am avut onoarea să o public în premieră pe blog, introducând-o astfel în circuitul literaturii de detenţie de la noi, din care s-a păstrat din păcate foarte puţin până acum.

Care sunt principalele dumneavoastră surse de documentare? Documentele pe care le citaţi ce statut au? Cum ajungeţi la ele? Există şi aici o piaţă de profil? Există speculă, contrabandă, evaziune ş.a.m.d.?

Din fericire, domeniul istoric este destul de ferit de tentaţii necurate, pentru că nu este un domeniu din care cineva s-ar putea îmbogăţi şi are avantajul că din acest motiv nu este abordat decât de cei într-adevăr pasionaţi şi care nu urmăresc niciun scop material. Oamenii care mi-au trimis informaţii, documente sau fotografii nu au cerut niciodată vreo răsplată pentru aceste lucruri. Satisfacţia pentru ei, ca şi pentru mine, este ca mărturiile lor să poată fi în sfârşit cunoscute. Domeniul nostru este deci unul curat. Nu am câştigat nimic din punct de vedere material de pe urma blogului, dar nici nu mi s-au cerut recompense pentru lucrurile comunicate. Când am început această riscantă activitate credeam că sunt aproape singurul idealist care mai urmăreşte asemenea tematici, precum cea privind trecutul nostru. Am avut însă în curând imensa surpriză să constat cât de mare este interesul bănăţenilor faţă de trecut şi cât de puţin au putut ei să şi-l exprime până acum. Tocmai din cauza pe care o aminteam la început, anume că istoria Banatului a fost intenţionat ţinută în umbră. Abia acum descoperim împreună ce trecut impresionant avem şi câte lucruri interesante putem descoperi în acest trecut. Acesta este unul dintre principalele avantaje ale blogului: omul îl citeşte numai dacă este interesat de tematică, face legătura cu lucrurile pe care le cunoştea din experienţa proprie sau a familiei şi în caz că doreşte, participă la lămurirea diverselor aspecte cu contribuţii directe. Totul este benevol, nimic nu este obligatoriu.

Cât reprezintă, în conţinutul blogului, cercetarea ştiinţifică sistematică şi cât e manifestarea unei nostalgii, respectiv dorinţe de a prezerva cât se mai poate din trecut? Cât e pasiune sau hobby, cât e muncă… voluntară? (Asta ştiut fiind că blogul e o platformă de exprimare personală, particulară şi nu instituţională).

Pot spune că toate aceste elemente se împletesc în conţinutul blogului. Dacă suntem pasionaţi de cunoaşterea trecutului, evident că ne interesează ca mărturiile istorice să existe, să fie păstrate şi să poată fi valorificate din punct de vedere ştiinţific. În multe cazuri am acceptat conştient ca blogul să nu exprime în prea mare măsură opiniile mele personale, cum fac majoritatea blogurilor care sunt de atitudine, în special politică. Istoria porneşte de la document. În perioada comunistă s-a procedat forţat la emiterea unor teorii de valoare istorică mai mult sau mai puţin adevărate, după care trebuiau căutate documentele sau fragmentele de documente care să le demonstreze. Într-o cercetare liberă, procedura este inversă. Istoricul nu trebuie să pornească cu idei preconcepute, ci să analizeze documentele la care are acces şi să tragă concluziile care se impun de acolo, indiferent dacă acestea sunt sau nu pe placul său. Bineînţeles, trebuie să intervină la un moment dat şi spiritul critic al istoricului, adică nu orice fel de document trebuie luat de bun. Multe mărturii, în special memoriile unor personalităţi, articole din presă etc., pot fi subiective, iar în acest caz opiniile pe care le prezintă trebuiesc verificate şi confruntate cu mai multe surse. Din acest motiv, cercetarea poate oferi destule surprize celui ce o întreprinde, iar mulţumirea istoricului nu este neapărat faptul că rezultatele sunt pe placul său, cât convingerea că a reuşit să elucideze anumite necunoscute, care vin să lumineze în sfârşit un eveniment sau altul.

Aveţi o colaborare directă cu alţi pasionaţi (respectiv preocupaţi) de istoria Banatului – bloggeri, colecţionari, cercetători, muzee – din ţară sau străinătate?

Da, am o colaborare foarte bună cu numeroşi alţi împătimiţi ai trecutului nostru, pe care voi încerca să îi enumăr pe scurt în continuare. Am întreprins numeroase excursii istorice prin locuri de mare semnificaţie împreună cu Adrian Drăgan şi cu colonelul în rezervă Gheorghe Popoviciu, care sunt foarte animaţi de interesul pentru trecut, au cunoştinţe solide în domeniu, deţin mărturii foarte interesante ale istoriei noastre şi în special cel de-al doilea este un ghid neegalat pe cărările judeţului, ale cărui cele mai ascunse cotloane le cunoaşte la perfecţie. O extrem de bună colaborare o am cu Robert Babiak, reşiţean aflat în Germania, la fel de bun cunoscător al trecutului regiunii noastre şi coautor la multe articole de pe blog. Tot din Germania am mai beneficiat de susţinerea Mariei Wesselak la elucidarea trecutului localităţii Lindenfeld, din care provine, localitate care acum este din păcate părăsită complet, sau de cea a lui Günther Friedmann, originar din Tirol, care la fel mi-a făcut cunoscute multe amănunte din trecutul acestuia. Din Franţa am avut parte de ajutorul lui Radu Portocală, nepotul fostului preşedinte al consiliului de administraţie de la U.D.R., ulterior mort la Sighet, care mi-a trimis o biografie detaliată a acestuia. Alte documente şi informaţii am primit pe parcursul timpului de la Ioan Cornel Chira, Anton Schulz, Petrică Rădulescu, Traian Popescu, Walter Woth şi alţii, tuturor mulţumindu-le şi pe această cale în mod deosebit pentru contribuţiile aduse la cunoaşterea trecutului nostru.

În final, legat de acest proiect, până în prezent, ce insatisfacţie aţi avut şi, pentru a încheia, sper, într-un ton pozitiv, care a fost satisfacţia dumneavoastră majoră?

N-aş putea spune că am avut până acum vreo insatisfacţie deosebită. Poate doar pentru faptul că nu am început mai devreme această activitate atât de pasionantă. Dacă ştiam că aş fi găsit într-un timp atât de scurt aşa de mulţi prieteni în ale cunoaşterii celor ce au fost, m-aş fi străduit să concep acest blog mult mai devreme. Satisfacţiile sunt acum, după mai mult de un an şi jumătate de activitate în acest format, extrem de numeroase. Blogul conţine până acum un număr de 115 articole, fiind accesat de aproape 56.000 de ori de către cititori provenind din 69 de ţări. Majoritatea celor 177 de comentarii făcute de aceştia au fost favorabile activităţii depuse de noi, semn că lumea înţelege ceea ce vrem să facem. În plus, am creat o pagină „Istoria Banatului” pe Facebook, care în patru luni a adunat aprecierile a peste 550 de vizitatori, depăşind paginile unor instituţii de prestigiu ca nivel de aderenţă. Toate aceste lucruri sunt deosebit de încurajatoare ca o asemenea muncă, dificilă şi poate riscantă la început, când proiectul ar fi putut eşua în lipsa publicului, să continue şi de acum încolo. Cea mai mare bucurie pentru mine este atunci când cineva îmi spune că a aflat lucruri necunoscute până acum de pe blogul meu. Mulţi regăsesc în articolele mele numele unor rude, prieteni sau cunoscuţi care le produc o firească emoţie. Aceasta îi determină probabil să se ataşeze întrucâtva de efortul nostru şi în măsura în care pot contribui cu ceva, să ajute la lămurirea unor probleme. Vreau să mulţumesc încă o dată tuturor cititorilor şi colaboratorilor „Istoriei Banatului” şi să îi asigur că proiectul merge înainte numai datorită lor.

Pagina 7[1]

Interviul, cu unele prescurtări dictate de spaţiul editorial, a apărut în săptămânalul reşiţean Postul mare, an 2, nr. 35, din 3 februarie 2011, pagina 7.

Mircea Rusnac – Plaga Banatului: musca columbacă

Istoria zonei sudice a Banatului, învecinată cu Dunărea, a fost profund marcată de existenţa unei insecte extrem de dăunătoare, care a produs multe pagube locuitorilor săi şi bunurilor acestora. Este vorba de musca columbacă, de care se leagă multe amintiri neplăcute şi chiar destule legende, prin care bănăţenii încercau să explice provenienţa ei în acele locuri şi nocivitatea deosebită pe care o prezenta.

Una dintre primele şi cele mai complete prezentări ale muştei columbace a fost făcută de savantul veneţian Francesco Griselini, care a trăit o bună perioadă în Banat şi a avut prilejul să studieze atent insecta în cauză. El i-a consacrat un întreg capitol, ultimul, din cunoscuta lucrare Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, publicată în 1780. Am folosit traducerea românească apărută la Timişoara în 1984 a acestei lucrări, în special a Scrisorii XII din partea a doua, scrisoare redactată în acelaşi oraş la 18 ianuarie 1777, cu doar câteva zile înainte de a părăsi definitiv regiunea noastră.

Griselini descria această muscă nefiind mai mare decât un ţânţar. Ea îşi trăgea numele după cel al unui castel de pe malul drept, sârbesc, al Dunării (Golubac). Conform credinţei populare, ea s-ar fi născut în anumite peşteri de pe mal. Zbura în roiuri foarte întinse, care semănau cu nişte nori groşi de fum sau cu coloanele de aburi care se ridică de pe suprafaţa mării. (p. 317.) Aceste roiuri apăreau în intervalul 20-25 aprilie, apoi din nou în a doua jumătate a lunii mai, uneori ceva mai devreme sau mai târziu. În toamna anului 1776 un asemenea roi a fost observat chiar şi la Timişoara, timp de două zile. (p. 318.) Roiurile puteau fi împrăştiate numai de ploi şi de vântul puternic. Dacă însă primăvara şi începutul verii erau secetoase şi băteau vânturi blânde dinspre răsărit, stolurile se răspândeau în zonele Orşova, Palanca Nouă, Mehadia şi Vârşeţ.

Ele atacau în număr foarte mare animale domestice precum boi, vaci, oi, capre, cai şi porci. Animalele încercau să scape prin sărituri disperate şi lovituri de coadă. Însă părţile corpului lipsite de păr, precum pieptul sau bărbia, le erau acoperite într-o clipă de aceste insecte, care se fixau acolo temeinic şi apoi pătrundeau în nări şi urechi, în jurul ochilor şi în deschizăturile organelor genitale ale animalelor de ambele sexe (mai ales la vaci). Durerile provocate erau cumplite, fiind exprimate prin răgete, mugete, guiţări, nechezări, behăiri şi prin fugă nebună, chiar prin aruncarea în apă. Animalele mureau ori în timpul atacului, ori la 3-4 ore după aceea sau cel mai târziu în cursul nopţii următoare. (p. 318.)

Ca măsuri, ţăranii secolului al XVIII-lea aprindeau focuri mari de paie când apăreau insectele, iar locurile de pe corpul animalelor unde se puteau aşeza acestea erau umezite cu o fiertură de pelin. Muştele erau alungate într-adevăr de fum şi de mirosul de pelin. Iar animalele, împinse de instinct, se adunau în jurul focului pentru a se apăra mai bine de aceste muşte. (p. 318-319.)

În acelaşi timp, locuitorii au adresat administraţiei imperiale austriece, potrivit lui Griselini, numeroase plângeri şi petiţii după ce şi-au pierdut în acest mod animalele. În consecinţă, a fost dat un ordin de a fi studiate în amănunţime aceste insecte, pentru a se putea găsi unele mijloace de protejare împotriva lor. (p. 319.)

Panoramă din peştera Gaura cu Muscă

Griselini relata şi legenda românească potrivit căreia muştele columbace ieşeau dintr-o singură grotă de pe malul Dunării (cea denumită Gaura cu Muscă de lângă Coronini). În apropierea acesteia, Sfântul Gheorghe s-ar fi luptat cu balaurul infernal, tăindu-i în cele din urmă capul şi aruncându-l în peşteră. Altă legendă se referea la Iovan Iorgovan în acelaşi sens. Muştele ar fi provenit deci tocmai din tigva monstrului. Alţii credeau că ele se trăgeau dintr-un pârâu din regiune, populat cu scorpioni, şerpi şi viespi, care îi infectau apa cu veninul lor. Unii spuneau că muştele ieşeau din fermentaţia murdăriei acestor animale. Iar alţii, în sfârşit, le indicau originea în copaci, mai precis din ghinda unor stejari umezită de ploile calde de primăvară. Oricum, efectul lor era distrugător, otrăvind animalele, a căror carne devenea astfel infestată şi putea otrăvi la rândul său pe cei care o consumau. (p. 319-320.) Hoiturile animalelor se umflau, în special nările, ugerele şi organele genitale. Dar restul organelor nu erau afectate şi puteau fi chiar consumate. Un medic al acelor timpuri recomanda, pe lângă metoda focului de paie, spălarea zilnică a părţilor corpului expuse atacurilor cu fiertură de frunze de nuc, păstrate din anul anterior, căci muştele apăreau primăvara, înainte de înverzirea nucilor. (p. 320.)

Griselini le descria astfel: la cap aveau două mici antene, între acestea fiind un ac mic, spatele era negricios şi puţin păros, abdomenul era alb, aveau şase picioare, două aripi, mai jos un mic apendice cenuşiu, iar de abdomen erau legate 11 inele plumburii. Se încadrau în specia tăunilor, fiind printre cele mai dăunătoare insecte din această parte a Europei. (p. 321.)

Această adevărată plagă a Banatului a dispărut în mare parte abia în urma construirii barajului de la Porţile de Fier, când nivelul apelor Dunării s-a ridicat şi a acoperit locurile de pe mal favorabile înmulţirii muştei columbace. A fost unul dintre efectele cele mai favorabile ale ridicării acestui baraj, care a condus din păcate şi la dispariţia multor vestigii istorice. Însă faptul că sudul Banatului a scăpat de blestemul muştei columbace a fost unul care a marcat în bine mersul lucrurilor din această regiune.