Mircea Rusnac – Splendori bănăţene dispărute după 1919

Perioada care a trecut după anul 1919 a fost una foarte grea pentru Banat, cu nenumărate încercări şi dificultăţi. Aceasta se poate vedea şi din examinarea, chiar superficială, a situaţiei monumentelor istorice moştenite din alte epoci. Din păcate, în acest sens, perioada apartenenţei unei părţi a Banatului la România se aseamănă în distrugeri cu epoca popoarelor migratoare sau cu cea a stapânirii otomane. La situaţia actuală a staţiunilor Buziaş şi Herculane ne-am referit recent. Acum vom prezenta unele dintre monumentele care altădată făceau faimă regiunii şi care după 1919 au dispărut fără a mai fi refăcute vreodată. Numărul lor este evident mult mai mare şi situaţia continuă să se agraveze. Cele prezentate în continuare sunt probabil cele mai reprezentative şi în orice caz pot fi luate ca titlu de exemplu în privinţa dezastrului abătut asupra întregii regiuni.

Gara Timişoara-Iosefin

Monumentala clădire a fost construită în intervalul 1897-1899, fiind însă bombardată în repetate rânduri în timpul celui de-al doilea război mondial: la 16/17 iunie, 3 iulie (în special) şi 30/31 octombrie 1944. Practic a fost distrusă complet. Reconstruirea gării în anul 1948 nu a respectat deloc planurile originale, iar din anul 1976 arată la fel ca în prezent, adică fără nicio asemănare cu forma iniţială.

Teatrul Comunal Timişoara

Construit în anii 1871-1875 după planurile arhitecţilor vienezi Helmer şi Fellner, a fost distrus de un incendiu în 1920. Teatrul a fost refăcut foarte greu, până în 1936, de arhitectul Duiliu Marcu, însă cu o faţadă mult simplificată faţă de original.

Castelul Zselenszky din Neudorf

Construit în anul 1798, la castelul familiei Lovasz-Zselenszky a locuit în 1809 şi fiica împăratului Leopold II, arhiducesa Maria Anna Ferdinanda de Habsburg, care a fugit de o căsătorie impusă şi a murit acolo. Castelul a fost complet distrus de soldaţii sovietici după cel de-al doilea război mondial şi nu a mai fost refăcut niciodată.

Palatul Scheuchenstein din Reşiţa

Despre faimosul palat reşiţean, al unei nu mai puţin celebre familii din oraş, demolat în 1978, am întocmit un material special: https://istoriabanatului.wordpress.com/2012/01/20/mircea-rusnac-o-familie-simbol-a-vechii-resite-scheuchenstein/

Conacul Duka din Cadăr

Frederic Petru baron Duka de Kádár a fost comandantul Regimentului maghiar de infanterie nr. 39, apoi consilier şi conferenţiar de stat al împăratului. A cumpărat în 1806 comunitatea valahă Cadăr pe Pogăniş, la sud de castelul Timiş. Construit în secolul al XIX-lea, conacul familiei Duka de la Cadăr nu mai există astăzi.

Conacul Gudenus din Gad

A fost construit la începutul secolului al XIX-lea în stil baroc. Ultimii proprietari au fost soţii Gudenus. Câţiva ani a servit ca local pentru şcoala din sat, apoi a fost abandonat. Conform tradiţiei orale, conacul ar fi adăpostit şi o închisoare.

Conacul Atanasievici din Valeapai

A fost construit începând din anul 1840 de fraţii Marcel şi Emil Atanasievici, prin munca unor meşteri sârbi şi italieni. După naţionalizare, comuniştii l-au transformat în casă de naşteri, sediu de C.A.P. sau loc de cazare pentru muncitorii sezonieri. Iar după 1989 a fost pur şi simplu abandonat.

Conacul contesei Leopoldina Stojanovits din Poieni

Conacul a aparţinut în secolul al XIX-lea contesei Leopoldina Stojanovits, care venea în fiecare vară la Poieni. Pe contesă, locuitorii satului o şi denumeau „Măreasa”, adică Măria Sa. De altfel, la acel conac se afla înmormântat într-un sicriu de cristal şi fiul contesei, Bogdanovich Ferenc. În anii 1980, conacul a fost dinamitat. Nu se cunosc imagini ale conacului din perioada în care el a existat. Acum nu mai este aproape nicio urmă acolo.

Biserica romano-catolică de la Nevrincea

Construită dintr-un milion de cărămizi în anul 1911, ea nu se asemăna cu nicio altă biserică din zona Lugoj-Făget. A fost o clădire impunătoare, din care au mai rămas numai ruinele după emigrarea germanilor din sat.

Biserica romano-catolică de la Ofseniţa

A fost construită în anul 1878 din donaţiile baronului Karatsonyi Jenő, având hramul Sfântul Wendelin. A fost însă grav avariată în urma cutremurului din 12 iulie 1991. Mormântul aflat sub altar a fost spart, capacul sicriului de cupru a dispărut, iar osemintele au fost împrăştiate. Ele aparţineau unui copil al grofului care a construit biserica.

Gara din Baziaş

Calea ferată Oraviţa-Baziaş a fost cea mai veche de pe actualul teritoriu al României. Gara din Baziaş făcea legătura între transportul feroviar şi cel fluvial de pe Dunăre. Am prezentat cu altă ocazie trecutul acestei celebre gări: https://istoriabanatului.wordpress.com/2010/10/07/mircea-rusnac-noi-marturii-referitoare-la-trecutul-istoric-al-baziasului/

Gara din Vârciorova

Era o gară frontalieră, unde linia ferată Timişoara-Carasebeş-Orşova, construită în 1879, făcea joncţiunea cu cele din Vechiul Regat. Clădirea a fost demolată înainte de construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier, întrucât terenul pe care se afla urma să fie acoperit de apele Dunării. A fost înlocuită cu o măruntă haltă.

Fabrica de oţet de la Margina

În anul 1912 a fost construită la Margina de către o firmă germană o fabrică pentru distilarea chimică a lemnului de fag. Ulterior a produs acetonă, apoi oţet din vin. După naţionalizarea din 1948 a fost denumită Distileria de Lemn Severin, iar după 1989 a fost abandonată.

Orşova veche

O aşezare milenară cu nenumărate vestigii a dispărut sub apele Dunării. Asupra soartei istorice a anticei Dierna ne-am referit pe larg: https://istoriabanatului.wordpress.com/2013/01/21/mircea-rusnac-orsova-este-parte-integranta-a-banatului/

Insula Ada Kaleh

Insula, comparată în timp cu „un crâmpei din 1001 de nopţi” sau cu „Atlantida dunăreană”, a dispărut împreună cu civilizaţia ei orientală inconfundabilă, sub apele fluviului. I-am prezentat mai demult trecutul într-un articol special: https://istoriabanatului.wordpress.com/2011/03/02/mircea-rusnac-perla-pierduta-a-banatului-ada-kaleh/

Staţiunea turistică Marila

În 1870-1871, medicul Moritz Hoffenreich, curant al împărătesei Sissi, a ridicat la Marila trei vile pentru tratamentul bolilor de plămâni. Vilele erau luxos mobilate. Existau şi un sanatoriu, un restaurant şi un parc cu fântână arteziană. În 1919, cele şapte vile existente deja atunci au fost distruse, iar interiorul lor devastat.

Staţiunea turistică Sommerfrische

A fost înfiinţată la sfârşitul secolului al XIX-lea o superbă staţiune. Ea s-a dezvoltat rapid, fiind promovată prin afişe publicitare. Turiştii veneau cu trenul până la Anina, având asigurat transportul cu trăsurile până în staţiune. Se organizau trasee turistice în natură. Vilele staţiunii au găzduit în timp mii de oameni. După război a decăzut, până la construirea centralei Crivina, când în vile au fost cazaţi muncitorii. Din ele nu a mai rămas nimic.

Staţiunea turistică Şuşara

Societatea St.E.G. a amenajat la sfârşitul secolului al XIX-lea lângă Sasca Montană un complex turistic pe valea pârâului Şuşara, constând în drum de acces, alei cu locuri de popas, un mic lac de acumulare, hoteluri şi restaurante. Zona era comparată în epocă cu staţiunea austriacă Aussee, fiind frecventată de bolnavii de plămâni şi de nervi.

Staţiunea turistică Poneasca

În anul 1836, Johann Bibel din Timişoara a cumpărat domeniul Poneasca de la Trezorerie. El a înfiinţat acolo mai întâi o fabrică de cherestea şi apoi un sat de vacanţă. După 1919 staţiunea a decăzut treptat. În perioada comunistă a fost utilizată ca tabără şcolară, iar după 1989 a fost abandonată.

Mausoleul de la Bobda

A fost construit de baronul Gyula Csávossy în anul 1860. Vitraliile au fost realizate la München, iar clopotele la Timișoara. Mausoleul era o copie a basilicii din oraşul Esztergom şi a bisericii Sfântul Ştefan din Budapesta. În 1925 familia Csávossy a părăsit Banatul, lăsând mausoleul în grija catolicilor din Bobda. Ulterior au dispărut şi aceştia. Cripta de la subsol a fost spartă, iar oasele aruncate.

Iar şirul exemplelor de acest fel ar putea continua la nesfârşit.

Mircea Rusnac – Orşova şi Aradu Nou

După alipirea Banatului, autorităţile române au recurs şi aici la organizarea administrativ-teritorială existentă în întreaga ţară, având la bază judeţele şi plasele. În Banat s-au înfiinţat judeţele Timiş-Torontal şi Caraş-Severin, ultimul fiind mai târziu divizat la rândul său. În acelaşi timp, apăreau încercări ca unele plase de margine să fie alipite judeţelor învecinate, invocându-se apropierea geografică faţă de acestea. Încă în perioada interbelică, plasa Aradu Nou, până atunci aparţinând comitatului Timiş, a fost inclusă în judeţul Arad, ulterior făcându-se eforturi pentru ca localităţile din stânga Mureşului (Aradu Nou, Sânnicolau Mic şi Mureşel) să fie transformate în cartiere ale oraşului Arad, faţă de care erau mai aproape decât de Timişoara. Tot atunci a apărut şi ideea alipirii Orşovei la judeţul Mehedinţi, deoarece era mai aproape de Turnu Severin decât de Lugoj. În logica aceasta, Banatul ar fi trebuit alipit Iugoslaviei şi nu României, întrucât este infinit mai aproape de Belgrad decât de Bucureşti!

Nici locuitorii zonelor respective nu au fost de acord cu separarea lor administrativă de restul Banatului şi şi-au exprimat în mod limpede părerea. La 25 august 1934, la Mehadia a avut loc o mare adunare a cetăţenilor din plasa Orşova, care au protestat energic faţă de intenţiile unor comercianţi, încurajaţi discret de la centru, de a solicita alipirea acestei plase la judeţul Mehedinţi. Cităm din procesul-verbal încheiat cu prilejul ţinerii acelei adunări: „Părintele A. Colojoară, preşedintele adunării, prin o frumoasă cuvântare, deschide adunarea şi arată propaganda duşmanilor Banatului, care cere să se facă un impozant protest contra alipirei (Lumea adunată strigă: «Jos cu alipirea»). (…) D. G. Sârbu, delegatul oraşului Orşova, citeşte procesul-verbal de şedinţă al comisiei interimare din Orşova relativ la propaganda duşmanilor Banatului, din care reiese că oraşul Orşova niciodată nu aprobă o astfel de alipire.”

Adunarea s-a încheiat în modul următor: „Locuitorii plasei Orşova, întruniţi în Mehadia, 25 august 1934, în adunare de protest, au votat următoarea.

MOŢIUNE

Cu unanimitate votăm contra tendinţei lansate de câţiva locuitori interesaţi din Orşova de a se alipi plasa noastră la judeţul Mehedinţi. Noi vrem să aparţinem judeţului Severin, deoarece interesele noastre economico-sociale ne leagă în mod firesc de acest judeţ şi nu vrem ca intereselor noastre generale să se suprapună interese de ordin individual ale câtorva străini de noi şi care nu sunt legaţi cu nimic de interesele acestui pitoresc Banat.

Adunarea a luat sfârşit şi suntem mândri că adunarea de protest în Mehadia a avut succes plin.”

În momentul respectiv, autorităţile române au fost nevoite să ţină cont de dorinţa bănăţenilor, astfel că plasa Orşova a rămas în continuare în judeţul Severin. Totuşi, ideea nu a fost abandonată, iar în contextul regimului comunist, care nu mai punea preţ pe opinia publică, Orşova şi zona Cazanelor Dunării au fost înglobate în 1968 judeţului Mehedinţi.

Situaţia s-a repetat în celălalt capăt al Banatului românesc, la Aradu Nou. Pentru încorporarea acestuia la oraşul Arad din dreapta Mureşului au fost oferite locuitorilor tot felul de avantaje: „Deja de la construcţia podului Traian, au fost aşezate şinele necesare pentru tramvaiul electric, în anul 1925 fiind începute lucrările de construire, prin care toate cele trei comune (Aradu Nou, Mureşel şi Sânnicolau Mic) vor fi legate cu centrul oraşului şi cu gara Arad. (…) Un alt lucru bun care ar rezulta din alipirea comunelor la municipiu este acela că populaţia comunelor din jur, la intrarea în oraş, era supusă la taxe (taxa de vamă, taxa de pavaj etc.), prin contopire aceste taxe dispărând. De asemenea, o mulţime de şcoli stăteau la dispoziţia locuitorilor vecini, fără ca aceştia să contribuie cu bani la susţinera acestor instituţii. Un avantaj îl constituie şi faptul că cei din comune vor putea cerceta toate instituţiile culturale ca teatrul, bibliotecile publice, muzeele etc.”

Totuşi, bănăţenii nu au fost de acord cu trecerea lor în subordinea oraşului Arad. Ei au rezistat acestei tendinţe în întreaga perioadă interbelică, problema punându-se din nou în primii ani ai regimului comunist. Următorul proces-verbal este edificator: „În ziua de 18 mai 1947, la orele 11.00, în faţa Primăriei din Aradu Nou erau adunaţi 250 de locuitori. Timp de trei zile consecutive, în comună s-a bătut toba, pentru a li se aduce la cunoştinţă că aveau a decide într-o chestiune importantă: aprobarea ori respingerea alipirii comunei lor la municipiul Arad. Pretorul plasei Aradu Nou, Petru Nicoară, citeşte celor prezenţi procesul verbal dresat la Primăria municipiului Arad în ziua de 6 februarie 1947, în care se expun avantajele pe care le are comuna Aradu Nou în cazul în care se lipeşte la municipiul Arad.” Votul cetăţenilor a fost limpede. „Din totalul de 250 locuitori prezenţi, două persoane au fost pentru alipire, iar restul au fost de părere ca, comuna Aradu Nou să rămână independentă şi să fie administrată ca şi până în prezent.” Procesul-verbal a fost semnat de pretorul plasei, primarul şi notarul comunei pe de o parte, şi de reprezentanţii obştei (Brandt Andreiu – P.C.R., Ududec Vladimir şi Zeller Francisc – P.S.D., Costea Ioan – Frontul Plugarilor, Simolov Petru – P.N.L.-Tătărescu, Tincu Constantin şi Botescu Constantin – Sindicatul Agricol, Lău Ioan – P.N. Popular, Eftimie Gheorghe – P.N.Ţ.-Alexandrescu şi Sebestyen Iozef – U.P. Maghiară), de cealaltă parte. „Aceasta a fost părerea cetăţenilor. Aceeaşi ca în urmă cu 27 de ani .“

Cât de mult au ţinut cont şi în acest caz autorităţile comuniste din România de opinia publică se poate vedea din faptul că deja în 1948 Aradu Nou devenea cartier al Aradului.

Aceste acţiuni samavolnice dovedesc peste ani două lucruri. Pe de o parte, modul în care au înţeles autorităţile româneşti, indiferent de regimul politic, să respecte Banatul şi pe locuitorii săi. Pe de altă parte, am întâlnit cu acest prilej chiar şi în zonele de margine ale regiunii aceeaşi populaţie demnă şi conştientă, hotărâtă să îşi apere identitatea şi valorile. Cinste acestor bănăţeni care în urmă cu atâtea decenii ne-au dat tuturor o lecţie de spirit civic!

Surse: http://adevarul.ro/locale/timisoara/mare-manifestatie-banateana-mehadia-alipirii-orsovei-mehedinti-1_50ef257656a0a6567e65f948/index.html; https://blogaradean.wordpress.com/2013/06/23/alipirea-aradului-nou-la-municipiu/.

Mircea Rusnac – Orşova este parte integrantă a Banatului

Împărţirea administrativă a României efectuată în 1968 producea o mare nedreptate Banatului, înglobând oraşul Orşova, zona Cazanelor Dunării şi insula Ada Kaleh judeţului oltenesc Mehedinţi. Dezastrul nu a întârziat să se abată asupra acestei zone. În 1970, odată cu construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier, apele Dunării s-au ridicat cu peste 30 de metri şi totul a dispărut. Turcii din Ada Kaleh s-au împrăştiat în toate direcţiile, iar populaţia celorlalte localităţi de pe mal a fost strămutată, construindu-se practic noi aşezări. Inestimabile mărturii istorice au dispărut.

Proiectele actuale de regionalizare par să menţină limitele judeţelor din 1968, grupând doar câte patru-cinci judeţe într-o regiune. Aceasta ar însemna ca Orşova să nu revină Banatului nici după toţi aceşti ani de înstrăinare, ci să fie aruncată într-o regiune cuprinzând toate cele cinci judeţe olteneşti. Ce să caute sârbii din Sviniţa şi cehii din Eibenthal în acea regiune?

Orşova şi zona adiacentă au aparţinut dintotdeauna Banatului, fiind, alături de Baziaş şi de Moldova Veche, unul dintre importantele porturi dunărene ale acestuia. Nu vom stărui asupra trecutului său milenar, de care s-au ocupat alţi istorici în timp. Vechea aşezare dacică, apoi castru roman, Dierna, şi-a luat numele de la râul la a cărui gură de vărsare se află. Mai târziu, sub influenţă slavă, râul a devenit Cerna, însă similitudinea denumirilor este evidentă şi acum. În secolul al IX-lea, voievodul bănăţean Glad îşi avea una dintre cele mai puternice cetăţi la Urscia, care a fost ultima cucerită de unguri. În întreaga perioadă medievală, cetatea Orşova şi-a păstrat importanţa, fiind disputată de toate puterile vremii. Când a fost construită şi fortăreaţa de la Ada Kaleh, aflată la 3 km distanţă, ea a primit denumirea de Orşova Nouă, cealaltă devenind Orşova Veche.

În zona aceea, graniţa Banatului a început să fie ciuntită de timpuriu. Tratatul de pace încheiat la 18 septembrie 1739 la Belgrad între turci şi austrieci menţiona: „Banatul Timişoarei va rămâne sub stăpânirea preaînălţatului împărat al Austriei în întregime, până la hotarele Austriei, cu excepţia totuşi a acestui mic şes care e aşezat pe partea opusă Orşovei şi e despărţit de o parte prin râul Cerna şi de alta de Dunăre.”

În perioada austriacă, Orşova a făcut parte din Domeniul Coroanei Banat, apoi din Graniţa Militară. Când aceasta a fost desfiinţată, a fost inclusă în comitatul Caraş-Severin, iar după 1920 în judeţul cu acelaşi nume. Până în 1968, indiferent de organizările administrative existente în diferite perioade în România monarhică şi apoi comunistă, Orşova a făcut întotdeauna parte, în mod firesc, din judeţele sau regiunile bănăţene.

Regiunea a fost mereu una tipic bănăţeană, cu caracter multietnic şi multilingvistic. Pe lângă localităţile amintite mai sus, cuprinzând sârbi şi cehi, insula Ada Kaleh era populată de turci, iar oraşul Orşova cuprindea, alături de români, germani, sârbi, cehi şi maghiari. În zona Cazanelor s-au efectuat la sfârşitul secolului al XIX-lea grandioase lucrări de regularizare a cursului Dunării, care şi astăzi uimesc prin amploarea lor. De asemenea, construirea hidrocentralei Porţile de Fier I în anii 1964-1970 a avut, pe lângă impactul negativ amintit mai sus asupra locuitorilor zonei, şi avantaje considerabile: creşterea puternică a capacităţii electroenergetice româneşti şi, pe plan local, dispariţia muştei columbace, cu care avuseseră de luptat toate generaţiile de bănăţeni.

În concluzie, revenim asupra necesităţii de a fi reconstituite regiunile istorice româneşti în limitele pe care le-au avut timp de secole. Aceasta ar însemna revenirea Orşovei la matca sa, după un lung şi dureros exil. Zona aceasta a fost mereu neglijată de conducerea judeţului Mehedinţi. După revoluţie, însuşi primarul municipiului a anunţat că doreşte să organizeze un referendum pentru reîntoarcerea la Banat. De fapt, chiar în 1968, primele proiecte ale judeţelor plasau Orşova în Caraş-Severin. Peste noapte a apărut o funestă modificare, şi n-a lipsit mult ca judeţul Mehedinţi să înghită şi Băile Herculane.

Aşadar, în cazul zonei Orşova-Cazane, Banatul nu poate avea decât o singură solicitare: restitutio in integrum!