Mircea Rusnac – Ocna de Fier între tradiţia minieră şi actualitatea turistică

Într-o frumoasă zi de toamnă am vizitat, împreună cu Duşan Baiski şi colonelul Gheorghe Popoviciu, localitatea Ocna de Fier şi împrejurimile acesteia. Cadrul natural în care este ea situată este foarte pitoresc, fiind înconjurată de dealuri împădurite şi de câteva lacuri ascunse printre copaci. Am întâlnit în periplul nostru lacul Vârtoape, înconjurat de bogatele păduri din zonă. Dar şi localitatea propriu-zisă este foarte importantă pentru trecutul Banatului.

Lacul Vârtoape. Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu.

Denumită odinioară şi Moraviţa, Vaskö sau Eisenstein, Ocna de Fier deţinea, după cum îi arată şi numele, importante zăcăminte de minereu de fier, cunoscute încă din perioada romană şi extrem de utile dezvoltării industriale din regiune. Prima mină a fost menţionată în 1736, iar în 1760 a fost întemeiată colonia minieră din Munţii Moraviţei, formată din refugiaţi olteni (bufeni). În timp, cele mai importante puţuri au fost denumite Carolus, Paulus, Delius, Theresia, Peter und Paul, Juliana, Simon und Iuda, Arhanghel şi Reichenstein. Erau depuneri mari de minereu de fier, dar şi de aramă, argint, aur amestecat cu granit, pirite de fier, pirite de aramă, galene, plumb argintifer şi filoane cuarţoase de aur, precum cel din muntele Cracul cu Aur, unde exploatarea fusese făcută încă de pe vremea romanilor. Francesco Griselini era într-un fel îndreptăţit să afirme în 1775 că Munţii Moraviţei erau din fier, iar „minereul zăcea în grămezi şi bulgări.” (Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 287.) Conform unei estimări din 1852 citate de Ion Păsărică, masivul de la Ocna de Fier ar fi conţinut 27 de milioane t de minereu, din care până în 1935 nu fuseseră exploatate decât aproximativ 7 milioane. (Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 40.) Chiar noi înşine, vizitând o veche exploatare de suprafaţă, acum în părăsire şi în curs de a fi acoperită de vegetaţie, am găsit o bucată de cca. 2 kg de fier nativ, care parcă venea să confirme peste secole exprimarea oarecum metaforică a lui Griselini.

Bucată de fier nativ

Înainte, minereul se afla în straturi care aveau grosimi cuprinse între 2 şi 37 m şi lungimi între 37 şi 150 m, abundând în magnetit, hematit şi fier oligist cu conţinut de 65-72% fier. (Ion Păsărică, op.cit., p. 39.) În zona minieră Ocna de Fier – Dognecea au fost descoperite pentru prima oară în lume mineralele: ludwigit (1874), veszelyit (1874), dogneceait (1884) şi warthait (1925). În 1855, producţia de la Ocna de Fier şi Dognecea vecină era de 14.000 t, iar în 1894 de exact zece ori mai mare (140.000 t), scăzând apoi pe parcursul secolului al XX-lea: 65.000 t în 1896, 62.000 t în 1920 şi doar 24.000 t în 1930. Scăderea se explica prin închiderea între timp a furnalelor de la Bocşa şi Dognecea, iar la Reşiţa începea să fie folosit în cantităţi tot mai mari fierul vechi, deja abundent încă de acum un secol. În consecinţă, şi numărul lucrătorilor de la Ocna de Fier a fost tot mai mic, de la 1.050 în 1896 la 250 în 1930 şi la 80 în 1932. La câteva decenii după încheierea celui de-al doilea război mondial, exploatarea a fost complet abandonată.

Veche exploatare de suprafaţă

Pentru transportarea minereului până la depozitele din exterior se folosea un tunel de 4 km lungime, care avea o linie ferată cu ecartamentul de 700 mm, pe care circulau vagonete trase de o locomotivă cu benzină. La gura tunelului, minereurile erau descărcate după natura lor în diferite compartimente cu plan înclinat, de unde erau reîncărcate în vagoanele uzinale cu ecartament de 1 m pentru a fi transportate la Reşiţa. (Ion Păsărică, op.cit., p. 40.) Atât produsele miniere, cât şi cele ale unei cariere de calcar pe care de asemenea am vizitat-o, erau duse la Reşiţa cu ajutorul unei căi ferate construite de St.E.G. în 1873. De asemenea, pentru aprovizionarea lucrătorilor pe credit, funcţionau în perioada interbelică atât la Ocna de Fier, cât şi la Dognecea, magazii de alimente ale U.D.R.-ului. (Ion Păsărică, op.cit., p. 40.)

Utilaj pentru pompieri fabricat în 1893. Fotografie de Duşan Baiski.

Acum, în urma dispariţiei vechii activităţi miniere, Ocna de Fier a devenit în bună măsură o localitate turistică, beneficiind de marea frumuseţe a locului în care este amplasată, care predispune la aerisire şi relaxare. Cei care şi-au cumpărat case acolo au reuşit să le transforme în adevărate colţuri de rai. Dar în primul rând ea se remarcă prin existenţa colecţiei de mineralogie estetică a lui Constantin Gruescu, cu rarităţi şi chiar unicate mineralogice la nivel mondial. În acest fel, viaţa localităţii se desfăşoară în alţi parametri, însă ea rămâne şi în continuare un punct de mare interes pe harta istorică a Banatului.

Un film realizat cu ocazia acestei vizite poate fi văzut aici.

Anunțuri

2 Comments »

  1. Frumoasa zona , merita sa fie promovata! Avem asa multe zone care pot fi exploatate la maxim in turism, incat am reusi sa oferim noi si noi atractii!Felicitari celor ce se straduiesc sa le descopere si sa le promoveze!

  2. 2
    Horatiu Says:

    este superba zona
    am fost cu familia in septembrie 2010
    peisajele sunt de o rara frumusete data de natura salbatica

    Muzeul D-lui Gruescu merita promovat atat intern cat si extern


RSS Feed for this entry

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: