Posts Tagged ‘români’

Mircea Rusnac – Mărturii istorice despre românii din Banat

18 Februarie 2017

romani

Deşi Banatul reprezintă un mozaic etnic, lingvistic şi confesional, au existat în timp, fireşte, şi încercări de analiză a istoriei uneia sau alteia dintre naţionalităţile sale. Fiind etnia cea mai numeroasă, românii au avut parte atât de lucrări proprii, cât şi de o atenţie specială acordată de numeroşi observatori străini. Un exemplu elocvent îl reprezintă însuşi patriarhul istoriografiei bănăţene, Francesco Griselini, care îi descria cu lux de amănunte în 1780, cu calităţile şi defectele pe care le aveau.

Un pasaj merită relevat din lucrarea lui Griselini: „Într-adevăr, românii sunt singurul neam din Banat care se pricepe fără deosebire la orice fel de muncă.” (1) Deşi aceasta frază, des citată, ne poate măguli prin aprecierile făcute, trebuie totuşi să înţelegem că românii erau mai degrabă adaptabili la orice tip de activitate economică promovată în Banat de autorităţile habsburgice şi nu că ei ar fi iniţiat în regiune industria sau meşteşugurile de înaltă calificare. Însă receptivitatea lor în a deprinde noi meserii, între care Griselini dădea exemplul sticlăriei, este într-adevăr demnă de laudă.

În acest sens, trebuie amintit că în timp Banatul a cunoscut o adevărată competiţie, întrecere economică, între aşezările locuite de cele mai diferite etnii. Dacă în acest caz tonul îl dădeau aproape întotdeauna germanii, nici celelalte etnii bănăţene nu se lăsau mai prejos. Între acestea, românii nu erau în niciun caz cei din urmă şi putem aprecia că ei au făcut faţă cu cinste concurenţei impuse. În timp, localităţile româneşti au ajuns să semene perfect cu cele ale altor etnii, care porniseră de pe poziţii mai favorabile. Către sfârşitul secolului al XIX-lea, Banatul cunoştea o dezvoltare economică amplă şi unitară, spre folosul tuturor locuitorilor săi.

În 1895, când a fost editat la Timişoara un cuprinzător ghid turistic bănăţean, colectivul de autori îi descria de pildă pe locuitorii din Sasca Română în cel mai frumos mod: „Trebuie remarcat în mod deosebit că poporul român este foarte manierat şi amabil şi cele mai cunoscute trăsături de caracter ale rasei romane sunt evidente şi aici.” (2) Iar în 1914 o publicaţie maghiară făcea aprecieri la fel de favorabile românilor: „Banatul e, într-adevăr, cel mai binecuvântat colţ din ţara ungurească (…) ţinut unde poporul român e în majoritate. (…) Şi pământ bun şi rodnic, şi oameni de ispravă, cu inima de aur.” (3)

Aceasta era şi o urmare a cosmopolitismului bănăţean, a faptului că în permanenţă etniile au putut învăţa unele de la altele şi au reuşit să dezvolte împreună elementele pozitive comune. Conştienţi de lucrurile bune învăţate, românii continuau să rămână modeşti şi să aprecieze aspectele favorabile înregistrate în imediata proximitate. În anul 1814, Dimitrie Ţichindeal scria în Fabulele sale: „Mai voesc în Becicherecul Mic sau în sat la Berecsou să fiu preot sărac, cu mintea luminată şi cu cuget, decât în Bucureşti un mitropolit cu mintea întunecată şi cu cuget fără de pace.” (4) Dar în aceeaşi lucrare, Ţichindeal deplângea dezbinarea românilor de pretutindeni, punând-o pe seama diferenţierii religioase: „Sfânta pace şi cea prea dulcea dragoste de obşte şi toată dreptatea şi facerea de bine întră români, precum în Banat, Ţara Ungurească, Ardeal, Ţara Românească, Moldavia şi în Bucovina, pretutindenea se află oameni (…) cu cea de comun înţelegere dăruiţi (…) de se urăsc între sine în vecinătate, pricina cea mai mare de acolo vine că unii sunt de legea grecească unită, iar alţii de legea grecească neunită (…) ce dulceaţă şi fericire ar fi a vedea aşa mare număr de români că se iubesc ca fraţii şi se omenesc.” (5)

Dezbinarea este, din păcate, o boală veche a românilor. Şi, se pare, incurabilă…

 

Note:

1 Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 175.

2 Wegweiser des Südungarischen Karpatenvereins, redactată de Karl Erdélyi, Temesvár, 1895, p. 459.

3 Ionel Bota, Mitteleuropa multiculturalismului şi un model: Banatul Montan, în Morisena, an. I, nr. 2/2016, Cenad, 2016, p. 42.

4 Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, p. 219.

5 Ibidem, p. 220.

Anunțuri

Mircea Rusnac – Intrarea jandarmilor români în Lugoj (1919)

20 August 2011

Imagine preluată de pe http://www.lugojul.ro

În primăvara lui 1919 armata română a început să ocupe zonele din Banat care urmau a fi atribuite acestei ţări la Conferinţa de pace de la Paris. În regiunea de est a Banatului, unde populaţia românească locuia în mod compact, trupele erau primite cu entuziasm, în speranţa că nenorocirile primului război mondial se vor termina. Un exemplu în acest sens a fost şi apariţia primului grup de jandarmi români la Lugoj, primit cu bucurie de românii din oraş. Evenimentul a fost descris chiar atunci de ziarul Drapelul din localitate (nr. 48 din 11/24 mai 1919).

Cu o zi înainte, într-o vineri la ora 17, grupul celor 550 de jandarmi ajunsese la Lugoj venind de la Deva. Ziarul se arăta entuziasmat: “Ce au simţit oamenii văzându-i, e greu de redat în cuvinte. De o mie de ani de când aşteptăm ziua aceasta sfântă.” Dar, pe când românii se bucurau, celelalte naţionalităţi din oraş îşi ascundeau cu greu nemulţumirea: “Bucuria românilor era egalată numai de ura celorlalţi, strigătele lor de fericire, de scrâşnirile neputincioase ale celor care n-au căpătat minte nici măcar în ultima minută. Dacă n-am fi fost faţă şi n-am fi auzit cu urechile noastre, ne-am fi îndoit că există oameni care deşi doresc toleranţa în viitor şi buna înţelegere, fac tot ce pot ca să uite simţămintele cele mai legitime ale viitorilor guvernanţi ai ţinuturilor acestora.”

Comparativ cu aceştia, ziarul românesc avea cu totul alte aprecieri faţă de jandarmii sosiţi: “Bine-aţi venit în ţinuturile noastre, sentinele credincioase, ca să puneţi temelie trainică siguranţei şi ordinei şi să deschideţi calea glorioaselor oştiri române, ce vor veni să ia în moştenire cea mai mănoasă şi mai binecuvântată parte a României Mari: Banatul mult încercat.”

De la gară, jandarmii au mers în piaţa oraşului, unde primarul le-a urat bun venit în faţa unui numeros public. Tricolorul românesc a fost arborat pe Primăria Lugojului, stârnind emoţie celor prezenţi. Colonelul francez Vargos s-a asociat şi el sărbătorii românilor, vorbindu-le despre duşmanii comuni şi despre comunitatea de interese franco-română. Apoi jandarmii s-au îndreptat către cazarma honvezilor, unde urmau să fie cazaţi.

La câteva zile după Arad, Lugojul intra şi el sub autoritatea românească. De atunci şi acest vechi centru bănăţean a fost încadrat în statul român, cu care avea să împărtăşească toate bucuriile şi necazurile din ultimul veac.