Posts Tagged ‘Drapelul’

Mircea Rusnac – Problemele Reşiţei în 1919

12 noiembrie 2011

Ziarul Drapelul, an. XIX, nr. 66 din 12 iulie 1919, prezenta un editorial semnat de profesorul reşiţean Nicolae I. Goanţă, intitulat Ce şcoale ne trebuiesc în Reciţa? Scris la 6 iulie în această localitate, articolul debuta cu unele consideraţii generale referitoare la necesitatea culturii şi învăţământului pentru viitorul unei naţiuni. Autorul scria: „Îşi poate da cineva seamă, înainte de a fi văzut ce s-a făcut aci la noi, ce înseamnă pentru dezvoltarea şi fericirea industrială şi comercială a României Mari bogăţiile naturale nemărginite, minele neexploatate, izvoarele dătătoare de viaţă nesăcabile, silvicultura fără păreche ale Caraş-Severinului? Şi în special: Ce înseamnă fabricele de renume universal din Reciţa, care emulează chiar şi cu cele mai bune fabrici americane prin iscusitele lor produse industriale?”

În consecinţa acestor aprecieri, el arăta: „Da, Reciţa va fi negreşit – fiindcă trebuie să fie – emporiul industrial şi comercial al României Mari. Acesta este un fapt şi un adevăr clar şi evident, fiindcă asemenea centru noi românii – dar nici alţii din jurul nostru – nu au.”

Goanţă solicita ca acest important centru industrial să fie „aclimatizat şi romanizat”, în primul rând prin „aşezarea fundamentului culturii româneşti a şcoalei naţionale în acest loc” (subl. aut.). Românii de pe valea Bârzavei fuseseră până atunci „fii vitregi ai fostului regim maghiar.” În momentul schimbării regimului, românii din Reşiţa aveau nevoie atât de o şcoală reală, care până atunci funcţionase în limba maghiară, cât şi de deschiderea unei şcoli industriale, care „aci în locul acesta va fi o comoară de oameni de profesie pentru fabrici, precum fabricile vor fi comoara pentru întreaga naţiune, căci aci se vor putea creşte mai uşor şi mai practic forţele de specialitate pentru industria română, de prezent atât de neglijată.”

Viitoarea încadrare a Reşiţei în noul stat putea facilita schimbarea situaţiei etnice din localitate, care pe atunci număra „12-13.000 străini”, în timp ce „împrejurul Reciţei este pur români, vreo 100.000 locuitori.” În consecinţă, „nu e greu a compara contingentul viitor a(l) românismului din acele fabrici, care sunt chemate să depună fundamentul industrial al României Mari.”

Acestea erau ideile dominante în anul de schimbări profunde 1919. Cum au fost puse ele în practică în anii şi în deceniile care au urmat, este o temă care poate implica multe discuţii.

Reclame

Mircea Rusnac – Intrarea jandarmilor români în Lugoj (1919)

20 august 2011

Imagine preluată de pe http://www.lugojul.ro

În primăvara lui 1919 armata română a început să ocupe zonele din Banat care urmau a fi atribuite acestei ţări la Conferinţa de pace de la Paris. În regiunea de est a Banatului, unde populaţia românească locuia în mod compact, trupele erau primite cu entuziasm, în speranţa că nenorocirile primului război mondial se vor termina. Un exemplu în acest sens a fost şi apariţia primului grup de jandarmi români la Lugoj, primit cu bucurie de românii din oraş. Evenimentul a fost descris chiar atunci de ziarul Drapelul din localitate (nr. 48 din 11/24 mai 1919).

Cu o zi înainte, într-o vineri la ora 17, grupul celor 550 de jandarmi ajunsese la Lugoj venind de la Deva. Ziarul se arăta entuziasmat: “Ce au simţit oamenii văzându-i, e greu de redat în cuvinte. De o mie de ani de când aşteptăm ziua aceasta sfântă.” Dar, pe când românii se bucurau, celelalte naţionalităţi din oraş îşi ascundeau cu greu nemulţumirea: “Bucuria românilor era egalată numai de ura celorlalţi, strigătele lor de fericire, de scrâşnirile neputincioase ale celor care n-au căpătat minte nici măcar în ultima minută. Dacă n-am fi fost faţă şi n-am fi auzit cu urechile noastre, ne-am fi îndoit că există oameni care deşi doresc toleranţa în viitor şi buna înţelegere, fac tot ce pot ca să uite simţămintele cele mai legitime ale viitorilor guvernanţi ai ţinuturilor acestora.”

Comparativ cu aceştia, ziarul românesc avea cu totul alte aprecieri faţă de jandarmii sosiţi: “Bine-aţi venit în ţinuturile noastre, sentinele credincioase, ca să puneţi temelie trainică siguranţei şi ordinei şi să deschideţi calea glorioaselor oştiri române, ce vor veni să ia în moştenire cea mai mănoasă şi mai binecuvântată parte a României Mari: Banatul mult încercat.”

De la gară, jandarmii au mers în piaţa oraşului, unde primarul le-a urat bun venit în faţa unui numeros public. Tricolorul românesc a fost arborat pe Primăria Lugojului, stârnind emoţie celor prezenţi. Colonelul francez Vargos s-a asociat şi el sărbătorii românilor, vorbindu-le despre duşmanii comuni şi despre comunitatea de interese franco-română. Apoi jandarmii s-au îndreptat către cazarma honvezilor, unde urmau să fie cazaţi.

La câteva zile după Arad, Lugojul intra şi el sub autoritatea românească. De atunci şi acest vechi centru bănăţean a fost încadrat în statul român, cu care avea să împărtăşească toate bucuriile şi necazurile din ultimul veac.

Mircea Rusnac – Intrarea trupelor române în Arad (1919)

20 august 2011

Ziarul lugojean Drapelul din 9/22 mai 1919, preluând informaţii din presa timişoreană, relata ocuparea de către trupele române a importantului oraş Arad, petrecută sâmbătă 4/17 mai. Ea s-a desfăşurat în mod paşnic şi chiar ceremonios. Deja la intrarea în oraş, trupele au fost aşteptate de ispravnicul dr. Silvestru, în numele prefectului Marşieu, care nu se afla în localitate. La ora 11, primele patrule au ocupat capul podului care ducea în cetate. Apoi grosul trupelor, comandate de colonelul Pirici, au apărut la ora 12. Ele au fost întâmpinate în piaţa din faţa Primăriei de comisarul guvernului Ferdinand Gresn şi de primarul dr. Sárkányi.


Primul care a salutat trupele a fost vicarul episcopal Mihail Păcăţianu, în numele episcopului român de Arad. În răspunsul său, colonelul Pirici a declarat că trupele sale nu au venit pentru a-i elibera pe români din robie, “căci românii din Arad prin munca şi luptele lor s-au liberat singuri”, ci numai pentru a uni sub acelaşi sceptru toate ţinuturile locuite de români.

După ce au cuvântat şi comisarul guvernului şi primarul, colonelul Pirici le-a răspuns astfel: “Am venit la Arad în numele regelui Ferdinand, regele tuturor românilor. Armata română are ordinul să ocupe oraşul Arad. Armata română a venit ca să apere oraşul. Fiţi convins că toate măsurile pe care le vom lua vor avea de scop numai interesele poporului, fără deosebire de confesiune şi naţionalitate.”

Apoi colonelul şi aghiotantul său, căpitanul Nicolau, au intrat în Primărie, unde au fost primiţi de toţi funcţionarii oraşului. El le-a cerut acestora să-şi continue fiecare activitatea la postul său, rostul armatei fiind doar acela de a menţine ordinea şi liniştea. A adăugat însă că de acum înainte trebuiau respectate interesele statului român, ale cărui ordonanţe şi măsuri vor fi aplicate. “Orice călcare a legii sau atentat contra statului român va fi pedepsit cu cea mai mare străjnicie.”

Răspunzând în numele funcţionarilor, primarul a promis că toţi vor susţine “cu toată puterea armata română în sarcina ei.” Într-un apel publicat ulterior, se repetau toate aceste lucruri, adăugându-se că aceia care se vor opune noii stări de fapt vor fi judecaţi după legea marţială română.

În Comunicatul Marelui Cartier General al armatei române din 18 mai, apărut în Drapelul din 11/24 mai 1919, se arăta: “Am respins numeroase atacuri date de inamic în tot lungul Tisei. La 17 mai am intrat în sfârşit în vechea cetate românească a Aradului. Oraşul era în sărbătoare, toată populaţia, fără deosebire de naţionalitate, a aclamat şi a acoperit cu flori trupele române.”

În acest fel, pe cale paşnică, importantul centru Arad, unde a fost pregătită intens de conducătorii românilor unirea din 1918, a devenit parte a ţării. În ciuda tuturor mişcărilor revizioniste de mai târziu, el nu s-a mai desprins niciodată de atunci din România. Deşi avea o populaţie majoritar maghiară în acel moment, Aradul se afla într-un judeţ predominant românesc, ocuparea lui fiind aşadar pe deplin justificată. El a rămas unul dintre marile centre economice şi culturale din Câmpia de vest şi un oraş important al României Mari create în acea perioadă.

Mircea Rusnac – Accente antisemite în ziarul Drapelul din 1919

20 august 2011

După încheierea primului război mondial, cel mai mare şi mai distrugător de până atunci din istoria omenirii, lumea era foarte bulversată. Nu puţini erau cei care căutau vinovaţii pentru declanşarea şi desfăşurarea lui, ca şi pentru situaţia deosebit de grea pe care a produs-o populaţiei Europei. Pe fondul sărăciei generale, al haosului şi dezordinii de pe aproape întregul continent, în multe locuri au izbucnit revoluţii comuniste, care au şi acaparat puterea în Rusia (pe termen lung) şi Ungaria (temporar). Faptul că în conducerea mişcărilor comuniste din diferite ţări s-au aflat numeroşi evrei a determinat pe unii contemporani să îi considere pe aceştia drept principalii răspunzători pentru situaţia creată.

Este şi cazul unui editorial apărut în ziarul Drapelul din Lugoj din 28 martie/5 aprilie 1919, intitulat Bolşevismul şi ovreismul. Semnat, din motive uşor de înţeles, cu pseudonimul Cronos, acest articol făcea legătura, la fel ca şi altele din epocă, între cele două mişcări, considerându-le strâns înrudite între ele. Cuvintele folosite la adresa evreilor erau foarte dure: “În al doilea loc, simţim planând peste prăbuşirea aceasta a Ungariei duhul rătăcitor al rasei lui Israil şi-l simţim cum se agită azi în mijlocul confuziunii şi a descompunerii universale, căutându-şi un adăpost ferit pentru mamonul de aur, pentru bogăţiile imense câştigate în acest război, cu puţină osteneală şi niciun risc şi cu o înşelăciune şi o speculă fără păreche, ce a pus în uimire lumea întreagă, de care l-au făcut capabil lungile veacuri cât a trăit un parazit între alte neamuri.”

În acest pasaj, evreii erau acuzaţi în bloc că s-au îmbogăţit de pe urma războiului, deşi printre profitori au fost şi persoane de alte naţionalităţi şi nu toţi evreii profitaseră. Însă curentul în epocă mergea în această direcţie şi de aceea nu este de mirare că în multe state s-au produs puternice mişcări de extremă dreapta. De aici, articolul atingea chestiunea instaurării regimului bolşevic al lui Béla Kun de la Budapesta, pe care îl lega de cele afirmate anterior, deşi acest regim fusese adus la putere de contele Károlyi în disperare de cauză, pentru a nu pierde teritoriile “Ungariei Mari”. Cronos însă afirma: “De aceea ovreimea nu e străină de nimic ce se petrece acolo, în inima capitalei lor: nici de turburările, nici de schimbările, nici de ordinaţiunile dese şi absurde ce se îngrămădesc în birourile comisarilor poporali. Căci oricât de stricăcioase ar părea acestea intereselor ovreieşti, nici pe departe nu se poate compara paguba ce-ar urma din ele cu serviciul bun ce-l aduc cauzei lor – propagându-se prin ele anarhia, confuziunea, nesiguranţa, care împreună mai pot amâna de pe o zi pe alta executarea eventualei sentinţe irevocabile a Conferinţei de pace: «Ungaria are să solvească în bani gata fără amânare atâtea miliarde despăgubire de război.» Şi cine le va solvi? În cea mai mare parte numai ovreismul, îmbogăţit în război, care dispune de bani gata.”

În acest mod vedea lucrurile pe atunci o parte a opiniei publice. Îndârjirea aceasta pe motive naţionale şi de rasă era oarecum explicabilă prin exacerbarea la care s-a ajuns în timpul războiului şi imediat după acesta şi nici evreii nu erau excluşi de pe lista duşmanilor unui stat sau ai altuia. Faptul că ei, deşi deţineau o mare putere economico-financiară în multe ţări, nu ajunseseră încă să îşi constituie un stat al lor, îi expunea la multe neplăceri. Căci chiar şi autorul anonim din ziarul Drapelul, un ziar în general echilibrat şi moderat în acea vreme tulbure, cu excepţia acestui articol, încheia pe un ton ameninţător: “Despre munca lor de sobol în contra noastră, a românilor, despre veştile absurde ce le răspândesc despre statul român, despre răscoale închipuite, despre regele şi regina care fug dinaintea bolşevicilor, mai avem noi multe la dosar, dar pentru aceste le rămânem datori pe altă dată. Azi ne îndestulim cu atâta să ne declarăm cu totul indiferenţi fată de machinaţiunile şi treburile lor de «geschäft» în care li se rezumă toată politica militantă.”

Aceste accente dure ale lui Cronos au rămas un caz izolat în paginile ziarului. Dar am dorit să le menţionăm pentru a arăta cititorilor de astăzi modul de gândire şi de percepere a realităţii pe care îl avea o parte din formatorii de opinie din acel timp. El face parte din trecutul istoric şi poate explica o serie de evenimente care s-au produs ulterior. De aceea, nu trebuiesc neglijate aceste izbucniri antisemite, căci cunoaşterea lor astăzi poate lămuri multe evoluţii negative care s-au produs în ultimul veac.