Posts Tagged ‘Ungaria’

Mircea Rusnac – Un bănăţean campion mondial la fotbal

23 martie 2010

Una dintre cele mai mari surprize din istoria fotbalului universal s-a petrecut cu ocazia Campionatului Mondial din 1954 desfăşurat în Elveţia. În finala disputată la Berna în ziua de 4 iulie, puternica reprezentativă a Ungariei, neînvinsă de patru ani şi 33 de zile, pierdea în faţa nou încropitei selecţionate a Republicii Federale Germania, debutantă la un turneu final. Acel meci a rămas în istoria germanilor ca „minunea de la Berna”, fiind considerat drept momentul revenirii lor în rândul lumii la peste 9 ani după terminarea celui de-al doilea război mondial, interval în care ei fuseseră trataţi ca nişte paria. Cei 11 eroi ai Germaniei se numeau, în ordinea aşezării clasice de tip WM: Turek – Posipal, Kohlmeyer – Eckel, Liebrich, Mai – Rahn, Morlock, Ottmar Walter, Fritz Walter, Schäfer, antrenor fiind vestitul Sepp Herberger. Germania cucerea primul titlu mondial din palmaresul său.

Singurul component al acelei echipe care se născuse în afara Germaniei occidentale era fundaşul dreapta, bănăţeanul Joseph (Jupp) Posipal. El s-a născut la Lugoj la 20 iunie 1927. Tot acolo a terminat liceul, iar la vârsta de 16 ani a plecat în Germania pentru a învăţa meseria de lăcătuş la o oţelărie din Hanovra. Ulterior a muncit într-o fabrică de armament, la o maşină de produs gloanţe, fapt care îl va marca profund. Aceasta se petrecea însă în toiul războiului.

Încă de la Lugoj începuse să joace fotbal, activitate pe care a continuat-o şi în Germania. La început a jucat la echipa „Weissen Adler”, care era formată exclusiv din est-europeni, apoi la cluburile TSV Badenstedt (în 1943) şi Linden 07. Deocamdată doar la nivel de amatori. După terminarea războiului însă, Posipal a primit o scrisoare de la mama sa, în care aceasta îi cerea să rămână în Germania şi să nu revină acasă, deoarece germanii din România erau deportaţi în Uniunea Sovietică şi persecutaţi în fel şi chip. Decizia pe care a luat-o, de a rămâne acolo, a fost oricum dureroasă pentru el, întrucât Posipal nu avea să-şi mai vadă niciodată mama.

În 1947 a semnat primul contract ca profesionist la echipa Arminia Hannover. După doi ani, antrenorul acesteia, Knöpfle, a fost solicitat de Hamburger SV. El însă a pus următoarea condiţie: „Vin la HSV dacă mi-l aduceţi şi pe Posipal.” Din acel moment s-a făcut intrarea lui Jupp Posipal în fotbalul de nivel înalt. Avea să joace la Hamburg 288 de meciuri, înscriind 58 de goluri, până în 1958, când şi-a încheiat cariera. Nu a reuşit totuşi să câştige niciun titlu de campion al Germaniei. Prezentarea care îi este făcută la muzeul existent la stadionul din Hamburg precizează: „A fost o piesă esenţială a echipei, a jucat întotdeauna la un nivel înalt, oriunde era nevoie de el. Este un model pentru orice libero sau mijlocaş defensiv modern. A cucerit suporterii când a refuzat oferta lui Real Madrid, pentru a rămâne la HSV, echipa vieţii lui. Se întâmpla în 1952.”

Pentru a putea fi convocat în proaspăt înfiinţata naţională a R.F.G., Posipal a primit cetăţenia germană în 1951. La 17 iunie acelaşi an debuta în naţională cu ocazia jocului de la Berlin R.F.G.-Turcia (1-2), care era abia al treilea disputat de aceasta. În continuare, a evoluat în reprezentativă, în special ca fundaş dreapta, de 32 de ori, înscriind o singură dată, la 4 mai 1952, primul gol al meciului R.F.G.-Irlanda (3-0), disputat la Köln. În 1953 a fost singurul german convocat în Echipa Lumii, care a jucat atunci împotriva Angliei pe Wembley. Cu acea ocazie, şi-a demonstrat din plin calităţile, anihilându-l practic pe celebrul Nat Lofthouse.

Punctul culminant al carierei sportive a lui Jupp Posipal, ca şi a celorlalţi 10 coechipieri ai săi, a fost Campionatul Mondial din 1954. În grupa preliminară, formaţia antrenată de Sepp Herberger, care a introdus însă multe rezerve, a fost zdrobită de invincibila Ungarie cu 8-3. Ea a trecut totuşi de această fază a competiţiei în urma unui joc de baraj suplimentar cu Turcia. Învingând apoi Iugoslavia şi Austria, R.F.G. s-a calificat în finala din 4 iulie, având de înfruntat din nou tăvălugul maghiar. Posipal era, ca de obicei, fundaş dreapta, şi singurul jucător care provenea de la Hamburger SV. Ca adversar direct îl avea pe atacantul maghiar Czibor Zoltan. Acesta îi fusese vecin şi coleg de şcoală la Lugoj, cei doi înfruntându-se acum ca adversari într-o finală de campionat mondial! În minutul 9, Ungaria conducea deja cu 2-0, însă atacurile ei nu slăbeau. Împreună cu colegii săi, Posipal avea de stăvilit teribila linie ofensivă formată din cvintetul Czibor-Kocsis-Hidegkuti-Puskas-Toth. El a respins mingi grele, uneori chiar de pe linia porţii. Şi în cele din urmă Germania a câştigat partida cu 3-2, primind Cupa „Jules Rimet”. Zecile de mii de suporteri veniţi la Berna pentru această partidă intonau cu convingere „Deutschland über alles”. După aproape un deceniu de umilinţe, Germania începea să revină pe locul cu care fusese obişnuită.

Participant de marcă la acest eveniment, Jupp Posipal se apropia însă de finalul carierei sale fotbalistice. La 15 septembrie 1956 evolua pentru ultima oară în naţională, în jocul R.F.G.-U.R.S.S. (1-2) de la Hanovra. În 1958, cu ocazia unui meci cu Sparta Praga, s-a retras într-un cadru festiv şi din echipa de club, Hamburger SV, rămânând pentru o vreme în conducerea acesteia. După cum spunea mai tânărul său coechipier Uwe Seeler, „Jupp Posipal a fost un exemplu de fair-play şi de calitate omenească, cu mult peste lumea sportului.”

Perioada ulterioară nu a fost însă una fericită pentru Posipal, deşi a fost urmat în carieră şi de fiul său. Cum am mai spus, el a avut toată viaţa remuşcări pentru că a muncit în tinereţe la producerea gloanţelor cu care oamenii se ucideau pe front. Cu timpul, a suferit de probleme psihice şi depresii, fiind supus unui tratament terapeutic intensiv. După ce a suferit un accident, nu a mai putut vorbi multă vreme. A murit la 21 februarie 1997 la spitalul din Eppendorf, în urma unor probleme cardiace. În acest fel îşi punea amprenta contextul istoric asupra vieţii şi activităţii unui sportiv de excepţie. Un sportiv din Banat care a fost nevoit să îşi exercite talentul pe alte meleaguri, mai prielnice în acea perioadă. Jupp Posipal este singura persoană provenind din Banat şi din România care a îmbrăcat tricoul de campion mondial la fotbal.

Reclame

Mircea Rusnac – Amintirile unui student timişorean exmatriculat în 1957

9 februarie 2010

Am primit de curând o carte de amintiri scrisă de Anatol Musceleanu şi apărută tocmai la Bacău, însă având numeroase conotaţii cu istoria contemporană a Banatului, în special cu primii ani ai dictaturii comuniste.* Autorul, originar din Basarabia, a locuit în Banat în perioada 1944-1957, întâi în localitatea Ianova din judeţul Timiş-Torontal, apoi ca student la Facultatea de mecanică a Politehnicii timişorene, cu începere din anul 1954. După exmatricularea sa din ianuarie 1957, ca urmare a faptului că a participat la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei maghiare, s-a stabilit la Bacău. Cartea sa Pielea lui Stalin surprinde, în secvenţe scurte, povestite cu mult tâlc şi chiar cu umor, aspecte ale vieţii autorului, în fapt a vieţii noastre a tuturor, în anii întunecaţi ai comunismului. Fiecare dintre cele 49 de scurte capitole ar necesita un comentariu special sau, şi mai bine, o lecturare completă. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, iar faptele relatate sunt absolut memorabile.

Întrucât lucrarea a apărut departe de regiunea noastră, suntem siguri că prea puţini bănăţeni au ajuns să o cunoască şi să o parcurgă. De aceea, vom prezenta cele patru capitole referitoare la evenimentele petrecute la Timişoara în 1956-1957, convinşi fiind că noi toţi avem multe de aflat din paginile lui Anatol Musceleanu.

Capitolul intitulat Şedinţa prezintă amintirile sale de la marea întrunire studenţească de la Timişoara din 30 octombrie 1956. Atmosfera revoluţionară era propagată în rândul studenţilor printr-un mare aparat de radio aflat la cantină, care fusese conectat pe postul din Budapesta. Acesta relata în direct luptele care se purtau în capitala Ungariei, studenţii care ştiau limba maghiară traducând şi pentru ceilalţi. (p. 95-96) Astfel conectaţi la evenimentele în curs, studenţii s-au întrunit la 30 octombrie în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde grupa lui Musceleanu din anul III tocmai ar fi trebuit să susţină un seminar la termotehnică. „În sală începură să vină tot mai mulţi studenţi şi foarte curând sala fu plină.” (p. 96) Principalii organizatori erau studenţii din anul V Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Fritz Barth. Totodată, au sosit şi reprezentanţi ai autorităţilor, printre care ministrul adjunct al învăţământului, Coriolan Drăgulescu, rectorul Rogojan şi activistul Petre Lupu, secretar al Comitetului central. Ei stăteau la catedră, iar studenţii din anul V în prima bancă. (p. 96)

Luând cuvântul, Aurel Baghiu „a arătat că nici posturile noastre de radio şi nici presa nu au oglindit corect evenimentele din Ungaria şi că mult mai bine am fost informaţi de la posturile prietenilor noştri sârbi şi în special de la postul Radio Novi Sad, care avea o emisiune în limba română.” (p. 96) Cuvintele sale au fost întâmpinate de numeroşii studenţi prezenţi cu aplauze şi aprobări.

Dintre luările de cuvânt care au urmat, Anatol Musceleanu îşi mai amintea că studentul Dărăban a întrebat „ce rost mai are staţionarea trupelor sovietice în România?” (p. 97) Treptat, participanţii prindeau curaj şi „tot mai mulţi colegi luară cuvântul”, fiind susţinuţi de ceilalţi prin aplauze. (p. 97) Ei cereau: desfiinţarea Societăţii „Sovromcuarţit”, care exploata minereul de uraniu din România, reducerea orelor de marxism şi de limbă rusă şi introducerea altor limbi de circulaţie internaţională, desfiinţarea cotelor obligatorii şi a normelor de producţie, autonomie universitară. Numărul participanţilor creştea permanent, prin sosirea în sală a studenţilor de la alte facultăţi. Pe rând, cei de la medicină, agronomie sau chimie îşi declarau solidaritatea cu studenţii de la mecanică. (p. 97) Un participant a cerut să se ţină un minut de reculegere pentru eroii căzuţi în Ungaria. Maliţios, un activist din prezidiu a întrebat: „Pentru care eroi?” La care sala a strigat la unison: „Pentru toţi!” (p. 97) Cum toată lumea se ridicase în picioare, „activiştii vrând, nevrând, au ţinut şi ei reculegerea.” (p. 97)

Sala devenea neîncăpătoare pentru toţi cei care doreau să participe, astfel încât studenţii au hotărât să se mute în localul cantinei, care era mai cuprinzător. Activiştii refuzând acest lucru, au plecat. În schimb, studenţii au continuat şedinţa la cantină. Acolo „atmosfera se încinse” şi „revendicările se radicalizară”. (p. 98) S-a hotărât trimiterea unui memoriu către ziarul Drapelul roşu, pentru a fi publicat. Memoriul conţinea toate doleanţele expuse de către studenţi. Unii doreau trimiterea lui imediat, iar alţii a doua zi. Musceleanu era de părerea primilor, „pentru a lua autorităţile prin surprindere şi a nu permite Securităţii să ia măsuri de forţă.” (p. 98)

Între timp însă, asistentul Rosinger anunţase deja Securitatea, facultatea fiind înconjurată cu trupe şi agenţi. Musceleanu, împreună cu o colegă, încercau să ridice problema Basarabiei, fiind raportaţi ulterior de fosta secretară a Uniunii Tineretului Muncitor, care i-a învinuit de „organizarea manifestaţiei”. (p. 98) În final, studenţii au hotărât să predea memoriul a doua zi, urmând să se întâlnească din nou în sala cantinei, iar în caz de represalii, să declanşeze greva generală. (p. 99)

La scurt timp după ce a ajuns în camera sa, Anatol Musceleanu a fost arestat, fiind dus înapoi la cantină. Acolo erau aduşi pe rând studenţii participanţi la întrunire, iar după o oră „sala cantinei era din nou plină.” (p. 99) Un ofiţer a urcat pe o masă, adresându-li-se în felul următor: „Ce e bă? Vă credeţi şmecheri? Vreţi să faceţi revoluţie? Ai? Lasă că vă arătăm noi revoluţie!” Apoi citi de pe o hârtie numele celor care luaseră cuvântul, care erau cu toţii arestaţi, cu excepţia lui Holender, colegul de an al lui Musceleanu, acesta reuşind să fugă printr-o spărtură din gard. (p. 99)

După plecarea ofiţerului şi a celor nominalizaţi de el, ceilalţi studenţi au fost îmbarcaţi în camioane militare, cu care au fost duşi la cazarma dezafectată de lângă Becicherecu Mic. Acolo erau nişte dormitoare mari, însă sutele de studenţi aduşi depăşeau capacitatea acestora, dormind îmbrăcaţi pe saltelele umplute cu paie. Au primit porţii de mâncare specifice armatei. „Încăperea avea două uşi păzite de câte un militar înarmat cu pistol mitralieră.” (p. 100) Toate barăcile erau pline de studenţi, care comunicau între ei folosind alfabetul muţilor. (p. 100) Din aceste luări de contact au dedus că se aflau în total acolo aproape 1.000 de studenţi. (p. 101)

În dupămasa următoare au continuat să fie aduşi şi alţi colegi arestaţi. De la aceştia au aflat despre „marea demonstraţie din piaţa catedralei”, înăbuşită de armată, despre arestarea studentelor din cămin, a studenţilor de la medicină sau a unora prinşi pur şi simplu pe stradă. Totodată, se ştia că revoluţionarii unguri încă nu cedaseră. (p. 101) Timp de o săptămână au fost deţinuţi acolo, omorându-şi vremea cu un joc numit „mâţa”. (p. 101) „Acest joc s-a dovedit util, deoarece ne abătea atenţia de la situaţia grea în care ne găseam.” (p. 101)

La un moment dat, în mijlocul lor a venit un colonel pentru a-i „lămuri” asupra evenimentelor. El folosea cu acest prilej „o limbă de lemn de esenţă tare”, (p. 102) fiind în cele din urmă dezaprobat şi plecând. „După aceasta nu ne-a mai deranjat nimeni până la eliberare”, scria Anatol Musceleanu. (p. 102) Într-o seară au fost reîmbarcaţi în camioane şi duşi la Timişoara. La intrarea în oraş, un grup de oameni i-au întâmpinat cu strigătele: „Trăiască studenţii patrioţi! Bravo lor!” (p. 102) Apoi au fost lăsaţi lângă cantină, „exact de unde ne luaseră.” (p. 102) Între timp, revoluţia din Ungaria fusese înfrântă, iar puterile occidentale nu au întreprins nimic pentru a ajuta poporul maghiar. Din aceasta se putea desprinde limpede că „înţelegerile de la Ialta erau încă în vigoare”, iar deziluzia tuturor a fost pe măsură. (Ibidem)

Iniţial lucrurile păreau să revină la normal, chiar cu unele îmbunătăţiri: mâncarea la cantină era mai bună, iar „toată lumea se purta cu noi atent.” (p. 102) Dar după înfrângerea revoluţiei ungare, au început să scoată capul „fel de fel de nulităţi”, între care cea mai îndârjită era fosta secretară U.T.M. (p. 103) Ea a făcut sesizări la partid prin intermediul tatălui său, activist la C.F.R. Cea mai mare ură o nutrea împotriva colegei care fusese aleasă de studenţi ca secretară U.T.M. în locul ei.

Ca urmare, după aproximativ o lună, a fost convocată o şedinţă U.T.M. Fapt fără precedent, toţi participanţii erau obligaţi să aibă carnetele la ei şi nu avea voie să lipsească nimeni. Şedinţa avea loc în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde începuse manifestarea din 30 octombrie 1956. Colega lor venise însoţită de activistul Nichita şi de încă o colegă, cei trei instalându-se la catedră. Nichita i-a dat cuvântul fostei secretare, care a citit un virulent referat, în care abundau termenii: antistatal, antipartinic, cosmopolit, antisovietic, huligan şi chiar duşman al poporului, „acuzaţie preluată direct din arsenalul lui Goebbels.” (p. 104)

Principala acuzată era tocmai secretara U.T.M. aflată în funcţie, care a fost exclusă din organizaţie. Acelaşi lucru l-a păţit şi Anatol Musceleanu, acesta fiind un prim pas necesar înaintea exmatriculării. (p. 104-105) Totuşi, cursurile şi seminariile continuau să se desfăşoare în mod normal. Musceleanu a fost chemat ca martor al apărării în procesul intentat capilor manifestaţiei, de către avocatul studentului Dărăban. Procesul avea loc la Tribunalul militar, aflat într-o vilă de lângă Palatul dicasterial. El a depus favorabil pentru Dărăban şi Paul Marius, la întrebările avocaţilor acestora, arătând că cei doi nu incitaseră sala prin luările lor de cuvânt. (p. 105) Dărăban a fost condamnat la un an, iar Paul Marius a fost achitat, însă prin mărturia depusă, Musceleanu şi-a agravat propria situaţie. Împreună cu colega exclusă din U.T.M., a fost chemat la prim-secretarul regiunii Timişoara, care pur şi simplu dorea să vadă cum arătau „instigatorii evenimentelor.” (p. 106)

La cantina studenţească, anul nou 1957 a fost organizat mult mai bine ca până atunci, ca şi faţă de anii care vor urma. Sesiunea de examene a început şi ea normal. Doar în ultimele zile ale acesteia „au început să apară liste cu exmatriculaţi.” (p. 106) Înaintea ultimului examen, o asemenea listă îl includea şi pe Anatol Musceleanu. El a fost exmatriculat în şedinţa Consiliului ştiinţific al Institutului politehnic din 20 ianuarie 1957, împreună cu colega sa şi cu alţi studenţi. (p. 106) A doua zi, decanul Bărglăzan l-a încurajat, promiţându-i că va vorbi cu rectorul de la Iaşi să poată continua studiile acolo. Tot atunci, asistentul Ioviţă de la catedra de rezistenţa materialelor i-a spus că era „o victimă nevinovată a luptei împotriva comunismului şi că zilele acestei dictaturi sunt numărate.” (p. 107) În 24 de ore a trebuit să evacueze căminul. Apoi a fost refuzat în toate centrele universitare în care a încercat să se reînscrie (Bucureşti, Iaşi, Braşov – pe atunci Oraşul Stalin), din cauza participării sale la „acţiunile huliganice antipartinice din Timişoara.” (p. 110) La Bucureşti, cea care l-a refuzat cu hotărâre a fost prorectora Suzana Gâdea. În continuare, a lucrat în diferite locuri pentru perioade scurte de timp, alternând cu perioade în care era şomer. A rămas la Bacău, unde trăieşte şi acum.

Cartea Pielea lui Stalin a lui Anatol Musceleanu este o mărturie foarte importantă asupra destinului unui om de valoare în timpul perioadei comuniste, când infidelitatea politică era sancţionată extrem de dur. El însă a găsit puterea şi energia de a-şi descrie pe larg experienţele, păstrând o atitudine cumpătată şi chiar umoristică faţă de cele mai absurde situaţii trăite. Ar fi fost mult mai bine dacă şi alţi martori ai acelor timpuri ar fi descris la fel de amănunţit situaţiile prin care au trecut.

Într-un mesaj trimis pe e-mail, Anatol Musceleanu a precizat că dintre foştii săi colegi de facultate au lucrat ulterior la Reşiţa: Alexandru Popa, Iosif Hegedus, Ioan Schmutzer, Ioan Doicaru şi Constantin Barbu (în prezent decedat).

Cartea lui Anatol Musceleanu poate fi citită integral pe http://anatolmusceleanu.wordpress.com .

*Anatol Musceleanu, Pielea lui Stalin, Editura Ioana, Bacău, 2007, 151 p.