Posts Tagged ‘Ioan Bălan’

Mircea Rusnac – Episcopul greco-catolic martir Ioan Bălan

1 octombrie 2010

Ioan Bălan a fost ultimul episcop greco-catolic de Lugoj înainte ca această Biserică să fie interzisă de către comunişti. El s-a născut la Teiuş la 11 februarie 1880. A studiat la Blaj, Budapesta şi Viena, fiind hirotonit la 24 iunie 1903. Ulterior a fost protopop greco-catolic de Bucureşti, profesor la Seminarul Arhidiecezan romano-catolic de acolo şi colaborator la diferite reviste teologice din Blaj şi Bucureşti. În capitala României a desfăşurat o activitate susţinută mai ales în perioada primului război mondial.

A fost un mare om de cultură, poliglot (cunoştea limbile germană, maghiară, italiană, franceză, chiar şi greaca şi ebraica) şi pregătea o nouă traducere a Bibliei. După primul război mondial a şi fost decorat de generalul Berthelot cu Legiunea de onoare pentru promovarea limbii franceze. După 12 ani de activitate la Bucureşti, Ioan Bălan a fost canonic la Blaj, fiind profesor din 1920, apoi şi rector, la Academia teologică din localitate. În 1929 a fost delegat la Roma, iar în 1936 la Paris. Tot din 1936 a devenit episcop greco-catolic al Lugojului, de care aparţinea întregul Banat.

În această calitate a avut de întâmpinat, după alţi 12 ani de rodnică activitate, opresiunea comunistă. El s-a comportat însă cu un deosebit curaj, demascând în catedrala lugojeană practicile comuniştilor, iar credincioşii adunându-se în număr mare să îl asculte. În consecinţă, noul regim a interzis ţinerea ceremoniilor religioase în timpul zilei, astfel încât slujbele nu se mai puteau face decât seara. În octombrie 1948, guvernul a cerut protopopului ortodox din Lugoj să ocupe catedrala greco-catolică, însă acesta a refuzat. Atunci agenţii Securităţii au mers la preotul aflat acolo, Ioan Ploscaru, cu această cerere. Dar nici acesta nu a consimţit să le cedeze biserica.

La 29 octombrie, episcopul Bălan a fost arestat în timp ce se ruga în capelă. El se aştepta la acest lucru şi avea valiza pregătită. Credincioşii adunaţi au dorit să îl apere, însă el i-a trimis acasă. (Alexandru Raţiu, Episcopi şi preoţi martiri, în vol. Închisoarea din Sighet acuză 1950-1955, Baia Mare, 1991, p. 63.) În anii următori a fost deţinut la Dragoslavele, la Căldăruşani, apoi la Sighet (mai 1950 – ianuarie 1955), având în continuare domiciliu forţat la Curtea de Argeş şi la Ciorogârla.

Imediat după arestarea sa, catedrala greco-catolică din Lugoj a fost preluată de o comisie din care făceau parte prefectul judeţului, secretarul Poliţiei, profesori, funcţionari de la Prefectură şi doi preoţi ortodocşi. Numit iniţial ca membru în această comisie, protopopul ortodox Daicoviciu, fratele academicianului de la Cluj, a preferat să demisioneze din toate funcţiile sale decât să ocupe cu forţa această biserică. Locul său în comisie a fost luat de preotul Jigorea. Aflat în catedrală în acel moment, preotul greco-catolic Ioan Ploscaru, succesorul clandestin al episcopului Bălan, l-a întrebat pe acesta: „Părinte Jigorea, aţi venit să ne luaţi biserica?” Jigorea i-a răspuns: „Ce să facem? Suntem siliţi!” (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 69.) În curând, şi Ploscaru lua drumul temniţelor comuniste.

La vila de vară a patriarhului de la Dragoslavele (judeţul Muscel), cei şase episcopi greco-catolici erau consideraţi „reţinuţi” şi nu „deţinuţi”, conform unui ordin special al guvernului, pentru ca să „se reculeagă” şi „să mediteze” asupra opoziţiei lor faţă de unificarea forţată a Bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă. (Alexandru Raţiu, Persecutarea Bisericii române unite, Oradea, 1994, p. 82.) Ei însă nu au cedat. Când guvernul a decretat, în decembrie 1948, suprimarea Bisericii greco-catolice, episcopii au răspuns de la Dragoslavele cu un memoriu de protest, în care arătau netemeinicia „unificării” şi ilegalitatea decretului. Drept răspuns, au fost transferaţi în februarie 1949 la mânăstirea Căldăruşani (judeţul Ilfov), unde aveau condiţii mult mai proaste de hrană şi de încălzire.

Pentru că niciunul dintre ei nu şi-a trădat Biserica, la 24 mai 1950 au fost îmbarcaţi cu toţii în două dube închise, care aveau geamuri false, şi sub escorta a 14 securişti înarmaţi cu pistoale şi automate, au fost transferaţi, după un drum de 24 de ore, la închisoarea din Sighet. Acolo se mai aflau numeroşi foşti oameni politici, dar şi preoţi greco-catolici, inclusiv cei şase locţiitori ai episcopilor, desemnaţi în mod clandestin ca succesori după arestarea acestora. Întreaga conducere a Bisericii greco-catolice din România se afla în acea închisoare. Episcopii erau deţinuţi în aceeaşi celulă. Episcopul de Bucureşti, Vasile Aftenie, decedase deja în timpul anchetelor, înainte de transferarea lor la Sighet. Acolo vor muri episcopii Valeriu Traian Frenţiu şi Ioan Suciu, precum şi locţiitorul Tit Liviu Chinezu şi alţi numeroşi preoţi. Ceilalţi au supravieţuit cu dificultate regimului de exterminare la care au fost supuşi.

La 5 ianuarie 1955, cei trei episcopi care mai trăiau (Alexandru Rusu, Iuliu Hossu şi Ioan Bălan) au fost duşi la Bucureşti, fiind internaţi la spitalul Gerota pentru refacere. Acolo ei au întocmit, în februarie, un nou memoriu către guvern, fiind primiţi în audienţă de Petru Groza. Şi acestuia episcopii i-au cerut libertate pentru Biserica lor. Cererea nu le-a fost satisfăcută, fiind reţinuţi şi în continuare, având interdicţia de a reveni în vechile lor episcopii.

În aprilie 1956, pe când se aflau la Curtea de Argeş, episcopii Bălan, Hossu şi Rusu au redactat cel mai cuprinzător şi mai documentat memoriu către guvern, prin care solicitau din nou repunerea în drepturi a Bisericii greco-catolice. Din acest motiv au fost izolaţi unul de celălalt, fiind duşi fiecare în alt loc. Ioan Bălan a fost mutat la mânăstirea Ciorogârla (iulie 1956), unde s-a şi îmbolnăvit. A murit în spital la Bucureşti la 4 august 1959, la 79 de ani, fără a-şi trăda Biserica, însă şi fără a o vedea relegalizată de către regim. Este înmormântat în cimitirul Belu catolic.

Adjunctul său Ioan Ploscaru îl caracteriza astfel pe episcopul Bălan: „Episcopul Ioan Bălan a fost cel mai puţin «vlădicit» dintre toţi episcopii noştri. Fără morgă, aroganţă, trufie, fără ceremonii în viaţa particulară, în afară de orarul programului zilnic, pe care îl respecta cu stricteţe.” (Ioan Ploscaru, op. cit., p. 390.) A fost un adevărat martir al credinţei, la fel ca şi toţi ceilalţi episcopi, care au murit fără să-şi mai recapete libertatea pentru ei şi pentru Biserica lor. A fost unul dintre foarte rarele cazuri din istoria Bisericii universale (dacă nu chiar singurul) când nu s-a înregistrat nicio trădare la vârf. Chiar şi dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus Christos, unul (Iuda) a trădat. Cei 12 conducători ai Bisericii greco-catolice româneşti (şase episcopi titulari şi şase clandestini) au rezistat în bloc presiunilor şi ademenirilor din partea regimului comunist, fără a trăda. În cele din urmă, majoritatea au murit în detenţie. Exemplul lor este unul remarcabil şi merită cunoscut de toţi contemporanii noştri, ca o pildă de credinţă şi de verticalitate.

Reclame