Mircea Rusnac – Ecourile bănăţene ale revoluţiei anticomuniste maghiare din 1956

Puternica mişcare anticomunistă declanşată în Ungaria la 23 octombrie 1956 a zdruncinat din temelii lagărul sovietic, arătând într-un mod elocvent care era adevărata atitudine a popoarelor est-europene faţă de regimul pe care erau nevoite să îl suporte în perioada postbelică. Evenimente asemănătoare avuseseră loc şi în Polonia, unde populaţia, inclusiv muncitorii, contestau vehement regimul comunist. Intervenţia militară sovietică a pus capăt temporar mişcărilor contestatare, dar nu a rezolvat în niciun fel situaţia explozivă existentă pretutindeni.

România a cunoscut şi ea momente de maximă tensiune între populaţie şi autorităţi. După cum apreciau ulterior unii reputaţi istorici şi politologi, în 1956 România s-a aflat imediat în urma Ungariei şi a Poloniei în ierarhia mişcărilor anticomuniste şi împotriva dominaţiei sovietice. Ghiţă Ionescu aprecia că „România a fost ţara în care solidaritatea cu Ungaria a fost mai deschisă şi mai puternic exprimată decât în orice alt stat satelit, cu excepţia desigur a Poloniei.” (1) El mai adăuga în acelaşi sens: „De fapt, revoluţia maghiară a produs în România o situaţie care ar fi putut erupe dacă revoluţia nu ar fi fost înăbuşită. Pentru regimul comunist din România, primejdioase au fost primele zile ale lui noiembrie 1956.” (2) Iar Stelian Tănase preciza la rândul lui: „Tulburările din România au fost cele mai ample din întreg blocul sovietic, după Ungaria şi Polonia.” (3)

În cadrul mişcării contestatare româneşti, Banatul a avut un rol primordial. Revolta studenţească de la Timişoara a marcat punctul de apogeu al protestelor anticomuniste din întreaga ţară. De ce tocmai Timişoara şi Banatul, este întrebarea la care Ioan Munteanu răspundea în modul următor, caracterizând întregul context existent aici în anul 1956: „Organizarea şi desfăşurarea manifestaţiei anticomuniste studenţeşti în capitala Banatului nu sunt întâmplătoare. Vestul României şi cu deosebire Banatul, de unde proveneau majoritatea studenţilor înscrişi la facultăţile timişorene, au resimţit mai mult şi mai grav decât celelalte regiuni ale ţării duritatea măsurilor represive luate de regimul comunist. Este o apreciere dureroasă, însă demonstrată de realitatea impusă aici de autorităţile comuniste în deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial. Structura etnică a populaţiei, cu un număr mare de locuitori de limbă maternă germană, maghiară şi sârbă, apoi modul de viaţă al bănăţenilor, în general, foarte puternic ancorat într-un profund sentiment al dreptului la proprietate, au provocat autorităţilor comuniste o permanentă reacţie de neîncredere şi de ostilitate, care s-a materializat în cele mai brutale măsuri de represiune.” (4) După cum mărturiseau şi principalii organizatori ai acţiunii, într-o remarcabilă reconstituire a evenimentelor, în special mediul studenţesc timişorean se afla în momentul izbucnirii revoluţiei anticomuniste maghiare pe punctul de a erupe: „După izbucnirea revoluţiei în Ungaria, în 23 octombrie 1956, revoluţie declanşată de studenţime, atmosfera de la noi a devenit foarte încărcată. Ca şi în 1989, la Timişoara revolta plutea în aer. Studenţimea, şi în mod implicit subsemnaţii, am considerat necesar să întreprindem ceva pentru a demonstra lumii întregi că situaţia de la noi din ţară este cel puţin tot atât de rea politic, economic şi social ca şi cea din Ungaria, că suntem lipsiţi de libertăţile constituţionale şi că opunem rezistenţă la înrobirea comunistă.” (5)

Confruntate cu aceste tensiuni în creştere şi nevoite să le facă faţă, autorităţile centrale şi cele locale ale regimului au încercat să recurgă la unele măsuri preventive. Aceste măsuri nu făceau însă altceva decât să trădeze teama şi nesiguranţa pe care le cunoşteau comuniştii în asemenea momente de criză. De pildă, au fost contramandate toate întrunirile, manifestaţiile sportive şi culturale, adunările studenţeşti etc., pentru a fi evitate orice aglomerări de oameni capabili de a fi incitaţi la revoltă. Totodată, autorităţile au început să acorde un interes exagerat condiţiilor de viaţă şi de învăţătură ale studenţilor. În acelaşi timp, propaganda de partid încerca să mistifice evenimentele din Ungaria, denaturând complet realitatea în privinţa lor. (6) Încă din 24 octombrie, alertate de ceea ce se petrecea în Ungaria, autorităţile comuniste române au emis circulara nr. 22 a C.C. al P.M.R., cu dispoziţia fermă ca aceasta să fie prelucrată în toate unităţile economice, instituţiile publice, şcoli şi facultăţi. În urma acestor dispoziţii, începând din 25 octombrie, activiştii de partid organizau şedinţe cu muncitorii şi ţăranii, precum şi cu elevii şi studenţii din întreaga regiune Banat. Cu această ocazie însă, ei au fost puşi în situaţia de a face cunoştinţă cu adevăratele opinii ale locuitorilor despre evenimentele aflate în curs de desfăşurare şi despre realitatea apăsătoare care domnea în întreaga ţară. Ca urmare, la 27 octombrie a fost emisă circulara nr. 23 a C.C. al P.M.R., care o completa pe cea anterioară. Ea cerea luarea unor măsuri de îmbunătăţire a aprovizionării populaţiei cu produse alimentare, în speranţa unei detensionări in extremis a situaţiei. (7)

La 26 octombrie, toate cadrele universitare timişorene au fost convocate la un instructaj, cu care ocazie s-a hotărât să fie organizate şedinţe pe grupe mici de studenţi, pentru a putea fi mai uşor identificată starea lor de spirit şi pentru a putea fi depistaţi cei care ar fi putut deveni potenţiali instigatori ai unor manifestaţii ostile regimului. Aflând despre aceste manevre, studenţii din anul V de la facultatea de mecanică a Politehnicii au început să dezbată situaţia încă din seara aceleiaşi zile, hotărând să dejoace planurile propagandei comuniste. Principalii exponenţi ai acestui grup de studenţi erau Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Teodor Stanca. După cum avea să declare mult mai târziu Muţiu, el însuşi a fost iniţiatorul întrunirii, ca şi al întregii mişcări care a urmat, Stanca a fost „ideologul” ei, iar Baghiu – principalul organizator. (8)

A doua zi, 27 octombrie 1956, la ora 11, când urma să aibă loc şedinţa cu studenţii de la secţia de maşini termice, condusă de asistentul Ştefan Rosinger, în sală s-au prezentat toţi cei peste 100 de studenţi din anul V. Rosinger a fost nevoit să participe la şedinţă împreună cu toţi aceşti studenţi. Cu această ocazie, ei au condamnat foarte vehement poziţia oficialităţilor în legătură cu revoluţia maghiară. „Mai mult, în cuvântul lor studenţii au pus semnul egalităţii între situaţia economică şi socială din Ungaria şi cea din România şi au subliniat că idealurile de libertate pentru care luptă tinerii maghiari se identifică cu ale lor. În cadrul acestei şedinţe   s-a lansat pentru prima dată ideea organizării unei adunări studenţeşti, poate chiar pe centru universitar, în care persoane competente să fie invitate pentru a da răspunsuri la marile probleme ale zilei.” (9) În aceeaşi zi, la cantină, studenţii au protestat violent împotriva condiţiilor de alimentaţie. Nici şedinţele celorlalte secţii nu decurseseră mai „paşnic”.

Caracterizând situaţia instaurată încă din această primă zi a revoltei, Ioan Munteanu observa: „Se conturează încă din această fază a mişcării un alt element caracteristic important: accentuarea caracterului politic anticomunist. Axată iniţial cu prioritate pe cerinţele specifice mediului studenţesc (îmbunătăţirea hranei în cantine; ameliorarea condiţiilor de cazare; înlăturarea disciplinelor de marxism; limitarea orelor de limbă rusă), în cursul desfăşurării frământărilor şi acţiunilor studenţeşti, revendicările se diversifică şi se radicalizează, accentul se pune pe cerinţele care implică întregul spectru social-politic din societatea românească. Mişcarea, la început revendicativă, situată în planul obiectivelor proprii studenţimii, se transformă într-o acţiune politică clară, care depăşeşte ca importanţă centrul universitar timişorean şi dobândeşte o semnificaţie naţională incontestabilă.” (10)

În ziua de 28 octombrie, studenţii au început să se organizeze în vederea desfăşurării mişcărilor ulterioare. Cei trei conducători îşi aminteau următoarele: „S-a căzut de comun acord asupra organizării unei adunări în vederea formulării unor revendicări politice, economice, sociale şi studenţeşti, concretizate în parte într-un memoriu redactat anticipat, precum şi asupra organizării unor manifestaţii de stradă şi a unor greve studenţeşti. Această formă de organizare permitea ca în zilele următoare manifestaţiile să fie extinse şi la alte categorii sociale (muncitori, ţărani, intelectuali, militari), precum şi în alte centre universitare, putând astfel grupa toate forţele de opoziţie existente la acea dată.” (11) Adunarea proiectată a fost stabilită a începe la 30 octombrie, ora 14.

Memoriul la care făceau referire organizatorii mişcării a fost redactat de Teodor Stanca. El era întocmit într-o formă moderată, dar punea sub semnul întrebării întregul program al guvernării comuniste. Între revendicările politice conţinute în cuprinsul său se enumerau: lichidarea cultului personalităţii, retragerea imediată a trupelor sovietice staţionate în România, libertatea presei şi a cuvântului, potrivit prevederilor constituţionale. În plan economic se solicitau: desfiinţarea sistemului de norme din industrie, încheierea unor convenţii şi contracte economice cu toate statele în condiţii reciproc avantajoase. Revendicările sociale se refereau la: reducerea cotelor din agricultură şi a impozitelor populaţiei, ridicarea nivelului de salarizare şi în special a salariului minim în concordanţă cu preţurile existente, reconsiderarea mecanismului de acordare a burselor pentru elevi şi studenţi, reducerea preţurilor la cantine şi cămine, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale studenţilor. Pe linie de învăţământ se solicitau: eliminarea limbii ruse ca limbă obligatorie şi introducerea la alegere a uneia dintre cele patru limbi de circulaţie internaţională, sesiune de examene deschisă, reducerea numărului orelor de marxism şi de economie politică etc. (12)

Beneficiind şi de acest program, mişcarea studenţească ajunsese la momentul exprimării deschise. În acest scop, toţi studenţii au fost chemaţi să ia parte la adunare începând de la ora 9 a zilei de 30 octombrie 1956. „La orele 12 a fost anunţat, în mod oficial, şi rectoratul Institutului politehnic, pentru a evita acuzaţia de adunare ilegală şi pentru a face imposibilă anularea ei.” (13) Ea s-a ţinut iniţial, de la ora 14, în amfiteatrul 115 al facultăţii de mecanică. Continuând să sosească şi alte mari grupuri de studenţi de la facultăţile de construcţii şi electrotehnică, spaţiul a devenit în curând neîncăpător şi, de la ora 15, şedinţa s-a desfăşurat în sala cantinei din incinta facultăţii de mecanică. Şi aceasta a devenit imediat arhiplină. La adunare participau acum peste 2.000 de studenţi, din totalul de 4.287, câţi număra întregul centru universitar Timişoara. (14) Dintre autorităţi au fost prezenţi Petre Lupu (Pressman), membru al C.C. al P.M.R., Coriolan Drăgulescu, ministru adjunct al învăţământului, Alexandru Rogojan, rectorul Institutului politehnic, precum şi alţi activişti de partid, între care era şi Ilie Verdeţ. „În luările lor de cuvânt, studenţii şi-au manifestat dezacordul faţă de încercările propagandei comuniste de a denatura evenimentele din Ungaria şi au accentuat asupra similitudinii dintre starea economico-socială existentă în ţara noastră şi aceea care a provocat în Ungaria ridicarea poporului la luptă. Delegatul Bucureştiului, Petre Lupu, la solicitarea studenţilor, a admis discutarea liberă a oricăror probleme, asigurând vorbitorii că nu vor avea de suferit de pe urma poziţiei lor, dar arestările şi condamnările care au urmat au infirmat promisiunile făcute. Au fost discutate deschis revendicările formulate în prealabil în memoriul redactat de organizatori, precum şi o serie de alte cerinţe, fără ca autorităţile prezente să poată răspunde la întrebările şi solicitările noastre”, scriau Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu. (15)

În total, au luat cuvântul aproape 30 de studenţi, care au prezentat „cu demnitate şi cutezanţă revendicările şi convingerile democratice.” (16) Primul care a vorbit, conform înţelegerii anterioare, a fost Teodor Stanca. El i-a îndemnat pe cei prezenţi să-şi exprime cu fermitate convingerile şi nemulţumirile. În continuare, el a făcut un aspru rechizitoriu guvernanţilor comunişti, arătând că: presa internă era total lipsită de obiectivitate şi aservită intereselor sovietice; toată economia naţională, şi în special exploatările de uraniu, se aflau sub controlul Uniunii Sovietice; poporul român trăia aşa de greu şi din cauza prezenţei trupelor sovietice în ţară; regimul comunist a adus întreaga societate românească la o situaţie de mizerie; se menţinea cultul personalităţii; au fost anulate toate libertăţile democratice. A urmat la cuvânt Caius Muţiu, care a adus şi el acuze regimului comunist, îndemnându-şi colegii să revendice plecarea trupelor sovietice din ţară. Aurel Baghiu a continuat în acelaşi spirit: în România nu exista libertatea cuvântului şi a presei; cetăţenii care spuneau adevărul erau arestaţi şi trimişi în lagăre de muncă forţată; România era o ţară bogată, dar locuitorii ei erau flămânzi şi dezbrăcaţi; oamenii erau înşelaţi de propaganda mincinoasă a regimului. Heinrich Drobny a adăugat că sistemul cotelor din agricultură era dezastruos pentru ţărănime; normele din întreprinderile industriale erau greu de realizat şi în disproporţie cu salariile muncitorilor; prezenţa trupelor sovietice în România era nejustificată la 11 ani de la terminarea războiului şi se impunea retragerea lor imediată. (17) Şi Valentin Rusu a ridicat problema staţionării trupelor sovietice în România. Studentul Ghibu a cerut să se ţină un moment de reculegere pentru patrioţii căzuţi în Ungaria. Alexandru Dărăban şi Eugen Gavrea au ridicat problema uraniului de la Băiţa, care era dat Uniunii Sovietice. (18) În numele studenţilor de la zootehnie, Gheorghe Păcuraru s-a declarat de acord cu cererile formulate anterior de colegii săi. Ioan Holländer a cerut să fie publicate în presă revendicările lor şi difuzate în masă. Cornelia Ionescu s-a declarat şi ea împotriva staţionării trupelor sovietice în ţară. Oswald Broch a afirmat că presa şi radioul erau mincinoase, pronunţându-se împotriva „specialiştilor” sovietici care lucrau la zăcămintele de uraniu şi „calomniind” relaţiile României cu Uniunea Sovietică. Remus Sitaru şi  Mircea Popovici au spus că politica partidului era greşită la sate. (19) Au mai luat cuvântul Octavian Vulpe, Aurelian Păuna, Teodor Ciomocoş, Marţian Lazăr şi mulţi alţii. Iulian Stanciu a spus că mâinile oamenilor erau încătuşate, cerând totodată ca trupele sovietice să părăsească teritoriul României. (20) Ceilalţi vorbitori au abordat şi alte chestiuni, specifice învăţământului universitar, precum problema burselor, eliminarea orelor de marxism, dorinţa ca orele de limbă rusă să devină facultative, reducerea preţului mesei la cantină, sesiune deschisă de examene etc. Miile de studenţi participanţi la adunare au ovaţionat îndelung aceste luări de cuvânt, huiduindu-i, totodată, vehement pe reprezentanţii autorităţilor prezenţi în sală. Într-un referat întocmit la 5 noiembrie de regionala P.M.R. Banat „privind acţiunile şi manifestările duşmănoase care au avut loc în oraşul Timişoara în ultima perioadă de timp”, se menţiona: „Se poate aprecia că de la început adunarea s-a desfăşurat într-o atmosferă încărcată de huiduieli la adresa partidului şi guvernului, întreţinută de elemente duşmănoase, antrenând până la urmă majoritatea studenţilor participanţi la adunare.” (21)

Participanţii la adunare scandau şi unele lozinci, precum: „Afară ruşii din ţară!”, „Jos mâinile de pe Ungaria!”, „Ce caută ruşii la uraniul şi petrolul nostru?”, „Unde este grâul nostru?”, „Vrem libertate!”, „Ne-am săturat de robie!”, „Cerem libertatea presei şi cuvântului prevăzute în constituţie!” etc. Cei trei iniţiatori îşi aminteau referitor la acel moment: „S-a discutat despre politica economică falimentară a ţării, despre situaţia ţărănimii şi a muncitorimii, de politica noastră externă subordonată Moscovei, de staţionarea trupelor sovietice în România, de comerţul nostru exterior care se derula în condiţii inechitabile, de nivelul de trai şi studiu ale studenţimii, de autonomia universitară etc.” (22) Pe scurt, se poate spune că studenţii au schiţat cu acel prilej întreg tabloul sumbru al societăţii româneşti din acel moment.

Pentru a evita răspunsurile la problemele concrete ridicate de studenţi, autorităţile prezente au ales tactica tergiversării, părăsind sala cu promisiunea că peste trei zile, la 2 noiembrie, vor reveni la discuţii, având însă nevoie de acest răgaz pentru a informa conducerea de partid şi de stat. După ora 18, când a avut loc această retragere, atmosfera în sala cantinei a devenit incandescentă, studenţii aprobând punct cu punct memoriul redactat de organizatori, pe care l-au completat şi cu alte revendicări. În continuare, a fost ales un comitet studenţesc, alcătuit din reprezentanţi ai tuturor facultăţilor, care urmau să prezinte memoriul autorităţilor locale. Din acest comitet făceau parte, printre alţii, Aurel Baghiu şi Heinrich Drobny de la facultatea de mecanică, Octavian Vulpe de la facultatea de medicină, Aurelian Păuna şi Teodor Ciomocoş de la facultatea de construcţii şi Gheorghe Păcuraru de la facultatea de zootehnie. Dacă nu se primea niciun răspuns de la autorităţi până la 2 noiembrie, după această dată erau prevăzute a avea loc manifestaţii şi greve de protest. Cu această hotărâre, în jurul orei 20 adunarea a luat sfârşit.

În ciuda promisiunilor făcute de autorităţi în timpul şedinţei, deja începând cu orele 16-17, Securitatea, Miliţia şi armata au început să înconjoare zona cantinei cu tancuri şi maşini cu prelată. La ora 21, autorităţile au trecut la ofensivă. Numeroşi studenţi, în primul rând organizatorii mişcării, au fost arestaţi chiar în incinta cantinei şi duşi în beciurile Securităţii. Alte câteva sute de studenţi au fost transportaţi cu camioanele la nişte baracamente aparţinând armatei din comuna Becicherecu Mic, situată la 20 km de Timişoara. Arestările au continuat şi pe parcursul întregii nopţi care a urmat. A doua zi, printr-o dispoziţie specială a Ministerului învăţământului, cursurile universitare de la Timişoara au fost suspendate pe timp nelimitat, pentru a se preveni declanşarea grevelor şi a manifestaţiilor care erau proiectate.

După cum reiese din documentele autorităţilor, această reacţie de maximă duritate a fost ordonată de la cel mai înalt nivel al conducerii partidului şi a ţării: „Măsura acestei represiuni în masă nu a aparţinut autorităţilor locale, speriate de amploarea luată de mişcarea studenţească, ci chiar biroului politic al C.C. al P.M.R., care în şedinţa sa din 30 octombrie 1956 a hotărât arestarea participanţilor la mitingul de la Politehnică şi transportarea lor într-un loc special.” (23) Tot la 30 octombrie, regiunile Timişoara, Oradea şi Iaşi au fost plasate sub jurisdicţie militară specială şi nici unui străin nu i se mai permitea să intre nici în Moldova şi nici în Transilvania. O paradă militară pentru ziua de 7 noiembrie a fost anulată, după o scurtă ezitare. (24)

Tot în seara de 30 octombrie a fost constituit la regionala Banat a P.M.R. un Comandament politic militar, condus de Emil Bodnăraş şi compus din reprezentanţi ai armatei, Securităţii şi organelor de partid centrale şi locale (inclusiv Alexandru Moghioroş, Ilie Verdeţ, Petre Lupu, generalul Marcu Stan, generalul Dragnea, colonelul Vasile Negrea etc.). În Timişoara au fost aduse de urgenţă întăriri militare. La 1 noiembrie, într-o şedinţă a acestui comandament, generalul Dragnea declara că „toate unităţile militare sunt în alarmă. Cazărmile sunt ticsite cu militari din alte părţi.” Iar, cu acelaşi prilej, Alexandru Moghioroş a informat comandamentul că la nivelul C.C. al P.M.R. şi al guvernului s-a decis ca, dacă acţiunile protestatare ale studenţilor nu puteau fi înăbuşite până la 3 noiembrie, centrul universitar Timişoara să fie desfiinţat! (25)

Însă mişcarea studenţească, odată declanşată, nu putea fi oprită prin recurgerea la asemenea măsuri. În 31 octombrie, la ora 10 dimineaţa, în semn de solidaritate cu cei arestaţi şi cerând eliberarea acestora, a avut loc o mare demonstraţie, la care au luat parte aproape 1.000 de studenţi, conduşi de Gheorghe Păcuraru şi Octavian Vulpe. Demonstranţii au pornit de la Institutul agronomic din vecinătatea Pieţei Maria şi au ajuns în centrul oraşului, în dreptul catedralei. Acolo, în Parcul Stalin, au fost şi ei înconjuraţi de trupele de intervenţie ale Securităţii şi Miliţiei. Studenţii scandau: „Vrem eliberarea colegilor!” Autorităţile acţionau din nou extrem de brutal, lovindu-i cu pumnii, cu bastoanele de cauciuc, cu cizmele şi cu paturile armelor. Au fost trase şi focuri în aer, sau după cei care încercau să fugă. Sub privirile îngrozite ale locuitorilor oraşului, întregul grup al manifestanţilor a fost înconjurat şi silit să urce în camioanele militare. (26)

În aceeaşi zi, studenţii de la facultatea de medicină, conduşi de Victor Diaciuc, au intrat în grevă, în semn de solidaritate cu cei arestaţi şi în scop de a solicita eliberarea acestora. Ei au fost, la rândul lor, înconjuraţi de 70 de ofiţeri şi soldaţi înarmaţi, care i-au somat să iasă din cămin. Din nou au fost trase zeci de gloanţe, atât în aer, cât şi în ferestrele căminului. Numeroase gloanţe au pătruns în interiorul căminului prin geamurile camerelor nr. 56, 62, 84 şi 85. (27) Şi aceşti studenţi au fost arestaţi.

Imediat după derularea tuturor acestor mişcări studenţeşti, elevii de liceu de la şcolile medii nr. 1 şi nr. 5 din Timişoara au manifestat şi ei în centrul oraşului în semn de solidaritate cu solicitările studenţilor şi în favoarea eliberării celor arestaţi. La rândul lor, aproximativ 30 de elevi au fost şi ei arestaţi şi duşi în beciurile Securităţii. Ei au fost însă puşi în libertate după câteva zile de anchete. (28)

De altfel, starea de spirit a populaţiei întregii regiuni Banat era în acel moment extrem de ostilă faţă de exponenţii regimului comunist, după cum reieşea şi din materialul de sinteză elaborat în noiembrie 1956 de regionala P.M.R. Banat. Aici erau menţionate zeci de localităţi rurale şi numeroase întreprinderi industriale din Timişoara, Arad, Lugoj sau Reşiţa în care cetăţenii se pronunţau pe faţă împotriva normelor mari, a salariilor mici, a cotelor împovărătoare din produsele agricole, împotriva prezenţei trupelor sovietice în România şi a înfeudării ţării intereselor U.R.S.S. (29) Notele informative care soseau zilnic de la întreprinderi şi din localităţi menţionau că „manifestările antisovietice sunt tot mai numeroase. Se discută intens că lipsurile mari din aprovizionarea populaţiei se datorează prezenţei trupelor sovietice.” (30) Totodată, pe zidurile instituţiilor publice erau inscripţionate lozinci anticomuniste. La Timişoara se scria: „Vrem pâine. Suntem împotriva U.R.S.S.” La Lugoj au fost răspândite manifeste cu următorul conţinut: „Muncitori, studenţi şi elevi, grăbiţi lupta voastră pentru eliberarea României de sub jugul sovietic. Luaţi exemplul poporului ungar. Jos Gheorghiu-Dej cu clica lui de parveniţi. Luptaţi pentru o viaţă mai bună şi pentru libertate.” Iar la Făget au fost lipite pe pereţi afişe cu următorul text: „Noi, cetăţeni ai României, luptăm pentru următoarele cauze: 1) Înlăturarea regimului comunist, regim de teroare; 2) Plecarea armatei sovietice şi a tuturor paraziţilor sovietici care trăiesc din bunurile poporului român; 3) Vrem o ţară liberă, dorim relaţii cu ţările din apus; 4) Dorim libertate şi pâine. Să luptăm ca fraţii unguri.” (31) În comuna Şandra, locuitorii l-au lovit pe un ofiţer sovietic care încerca să procure alimente. În Timişoara a fost împuşcat un ofiţer de Miliţie. Şi în alte localităţi erau bătuţi şi alungaţi activiştii de partid şi securiştii. Documentele redactate de autorităţi concluzionau: „Nu trebuie neglijat însă faptul că ultimele evenimente au produs o surescitare generală. Se văd mai multe feţe posomorâte şi întunecate decât vesele şi nervozitatea generală domneşte.” (32)

În mediul rural situaţia era, de asemenea, explozivă. Populaţia satelor refuza să mai achite cotele, activiştii şi colectorii erau atacaţi şi bătuţi, se cerea anularea colectivizării. Autorităţile menţionau că „activiştii de partid au întâmpinat greutăţi în lămurirea maselor, în lumina precizărilor făcute de partidul nostru, datorită faptului că prin radio Budapesta au fost comunicate multiple probleme, pe care diferiţi cetăţeni le ridică şi, ca atare, nu pot da răspunsuri cuvenite. La aceasta se adaugă greutăţi în aprovizionarea maselor, asupra căreia (sic!) e necesar să se insiste foarte mult.” (33)

În aceste condiţii, regimul a considerat că represiunea împotriva organizatorilor şi a participanţilor la mişcările studenţeşti din Timişoara trebuia să fie extrem de dură, pentru a descuraja populaţia să încerce să întreprindă acţiuni asemănătoare. În total, au fost arestaţi şi duşi la Becicherecu Mic sau la cazărmile grănicerilor de pe Calea Lipovei circa 2.000 de studenţi şi studente. Timp de câteva zile, acolo a fost efectuată trierea lor, fiind reţinuţi mai departe 868, adică o cincime din totalul studenţilor timişoreni. (34) Ceilalţi au fost eliberaţi în schimbul redactării unor declaraţii de desolidarizare cu acţiunile şi revendicările din perioada revoltei. Totodată, în declaraţii se solicita şi pedepsirea organizatorilor acţiunii. (35)

Dar, cu toate măsurile dure luate de Comandamentul politic militar, studenţii au cedat cu foarte multă greutate. Zile în şir au fost exercitate presiuni asupra lor pentru a semna declaraţiile de desolidarizare cu acţiunile politice întreprinse. Astfel, studenţii de la facultatea de zootehnie au refuzat să semneze declaraţiile până la 2 noiembrie, cursurile fiind reluate abia la 3 noiembrie. (36) Refuzuri directe, amânări sau reţineri de la semnarea declaraţiilor s-au înregistrat la toate facultăţile. De exemplu, mulţi studenţi au respins textul întocmit de autorităţile comuniste şi au redactat declaraţii proprii.

Procesele intentate principalilor organizatori ai mişcărilor studenţeşti s-au desfăşurat la Tibunalul militar Timişoara, pe mai multe loturi. În primul lot au fost condamnaţi opt arestaţi: studenţii Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu la câte 8 ani, Friedrich Barth la 6, profesorul Gheorghe Pop la 5, Ladislau Nagy la 4, Nicolae Balaci şi Aurelian Păuna la câte 3. Procesul acestui lot a avut loc în 15-16 noiembrie, iar sentinţa nr. 462 a fost dată la 22 noiembrie 1956. (37) Cea mai gravă acuzaţie era „crima de uneltire contra ordinei sociale”, prevăzută în art. 1, lit. c din decretul nr. 199/1950, care prevedea pedepse între 15 ani şi condamnarea la moarte. Cu ocazia pronunţării sentinţei, încadrarea a fost totuşi schimbată în „delictul de agitaţie publică”, conform art. 327 alin. 3 din Codul Penal, care prevedea pedepse de maximum 10 ani. „Modul de derulare a anchetelor, punerea sub acuzare şi procedura de acordare a condamnărilor sunt deosebit de semnificative pentru regimul comunist. Dovedesc brutalitatea anchetelor, punerea sub acuzare cu încadrări la maxim şi fixarea în cele din urmă a condamnărilor nu de către completul de judecată, ci de partid conform intereselor de moment ale acestuia (respectiv de C.C. al P.M.R.). Dovedeşte indubitabil inexistenţa unei justiţii libere.” (38)

Al doilea lot cuprindea 21 de studenţi. Sentinţa nr. 492 a fost dată la 13 decembrie 1956. Ei au fost condamnaţi astfel: Valentin Rusu la 7 ani, Heinrich Drobny la 6, Octavian Vulpe şi Iulian Stanciu la câte 3, Gheorghe Păcuraru şi Victor Diaciuc la câte 2, Ioan Petca, Axente Ţerbea şi Ioan Ilca la câte 1 an, Cornel Cormoş la 6 luni, Alexandru Dărăban, Dezideriu Lazăr, Romulus Taşcă, Mircea Moraru şi Cristian Matei la 1 an, Valentin Radu la 6 luni, Nicolae Boldea şi Gheorghe Tămaş la câte 3 luni, iar Marius Paul, Teodor Ciomocoş şi Ioan Mihalca au fost achitaţi. Judecarea recursurilor a avut loc la Tribunalul militar Cluj la 11 februarie 1957, fiind reduse unele pedepse, dar nu cele ale conducătorilor mişcării. Într-un al treilea proces, în septembrie 1957, profesorul Ilie Haiduc a fost condamnat şi el la 7 ani. (39)

În aceste procese, un număr de 29 de conducători ai mişcărilor studenţeşti au fost condamnaţi la un total de 79 ani închisoare, 81 au fost exmatriculaţi şi 126 au primit diverse alte sancţiuni. (40) Cei condamnaţi   şi-au petrecut următorii şapte ani la închisoarea din Gherla şi în coloniile de muncă din Balta Brăilei şi din Delta Dunării. (41) După ispăşirea anilor de închisoare, mulţi studenţi timişoreni, consideraţi în continuare de autorităţi a fi periculoşi pentru regim, au fost trimişi în domiciliu obligatoriu în Bărăgan pentru câte un an sau doi. A fost cazul lui Aurelian Păuna, Octavian Vulpe, Iulian Stanciu, Gheorghe Păcuraru sau Axente Ţerbea. (42)

Faptul că mişcarea studenţească din Timişoara a fost receptată ca un mare semnal de alarmă de către autorităţile întregului lagăr comunist este demonstrat în cel mai înalt grad de următorul eveniment: însuşi liderul Partidului Comunist Sovietic şi implicit al întregului lagăr, Nikita Hruşciov, o menţiona în cel mai public şi mai oficial mod cu putinţă. La 8 noiembrie 1956, el remarca în chip semnificativ, adresându-se Comsomolului moscovit, că „au existat unele porniri nesănătoase” în rândul studenţilor „în una din instituţiile de educaţie din România.” Prin urmare, el felicita partidul din România pentru că luase măsurile necesare pentru a le face faţă repede şi eficient. (43)

Aparent, mişcarea studenţilor a fost înfrântă. Dar urmările ei în timp au fost deosebit de însemnate. Trebuie amintit faptul că, în aceleaşi zile ale revoluţiei maghiare, mişcări de mai mică amploare s-au petrecut şi în centrele universitare Bucureşti şi Cluj. În consecinţă, la şedinţa biroului politic al C.C. al P.M.R. din 13 noiembrie 1956 a fost înlocuită întreaga conducere a Ministerului învăţământului: ministrul Ilie Murgulescu şi locţiitorii săi Coriolan Drăgulescu (al cărui fiu participase la mişcările studenţeşti de la Timişoara!) şi Teodor Bugnariu au fost schimbaţi cu Miron Constantinescu, noul ministru, fiind secondat de Ladislau Banyai, Constantin Nicuţă şi Gheorghe Ploeşteanu. (44) În continuare, a început să fie pus accentul tot mai mult asupra asociaţiilor studenţeşti, create încă din vara anului 1956, care vor prinde contur până la sfârşitul anului. În decembrie 1956 apărea şi primul număr al revistei Asociaţiilor studenţeşti din R.P.R., Viaţa studenţească, cu un editorial semnat de Ion Iliescu, secretar al C.C. al U.T.M. şi preşedinte al Comitetului de organizare a asociaţiilor studenţeşti din R.P.R. (45)

În anii imediat următori, şi principalele revendicări ale studenţilor vor fi satisfăcute. „În orice caz, protestele şi-au atins scopul”, considera Dennis Deletant. (46) La 19 ianuarie 1957, Ministerul colectărilor a fost desfiinţat, iar la 21 ianuarie, prin decretul nr. 728, erau desfiinţate şi cotele obligatorii de produse agricole, vegetale şi lapte. (47) Investiţiile în industria grea au fost reduse substanţial în anul 1957, deşi în 1958 s-a revenit la o industrializare accelerată. Totodată, în vara anului 1958, trupele sovietice au fost retrase de pe teritoriul României. (48)

Evident, cererile studenţilor, reflectând problemele cu care era confruntată întreaga societate românească din acel moment, fuseseră cu mult mai numeroase şi mai ample, însumarea lor conducând în mod inevitabil la prăbuşirea regimului comunist. Acest fapt nu s-a petrecut însă decât cu 33 de ani mai târziu, printr-o revoluţie declanşată, deloc întâmplător, tot la Timişoara. Până atunci însă, întreaga naţiune a mai avut de îndurat, ca şi celelalte naţiuni captive din răsăritul Europei, nenumărate privaţiuni şi insatisfacţii. În primul rând, sfârşitul anilor ’50 era foarte asemănător cu începutul lor, revenirea la stalinism producându-se cu o deosebită frenezie. Contextul nu făcea decât să îi dea dreptate lui Ghiţă Ionescu, care, parafrazându-l pe Voltaire în alte împrejurări, aprecia cu temei că aşa-zisa „Republică Populară Română” nu era în realitate nici republică, nici populară şi nici română. (49)

 

 

 

Note:

1    Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti, 1994, p. 306.

2    Ibidem, p. 307.

3   Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Bucureşti, 1998, p. 126.

4   Ioan Munteanu, Manifestaţia anticomunistă a studenţilor de la Timişoara din octombrie 1956. Semnificaţia politică naţională, în Analele Sighet 8. Anii 1954-1960: fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, 2000, p. 636.

5  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Mişcările studenţeşti anticomuniste din octombrie 1956 din Timişoara, văzute şi prezentate de iniţiatorii şi principalii organizatori, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 669.

6    Ibidem, p. 669-670.

7   Teodor Stanca, Acţiunile P.C.R. de reprimare a mişcărilor studenţeşti anticomuniste. Timişoara – octombrie 1956, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 692.

8   Mihaela Sitariu, Rezistenţa anticomunistă. Timişoara 1956, Bucureşti, 1998, p. 115.

9    Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 671.

10  Ioan Munteanu, op. cit., p. 643-644.

11  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 671.

12  Ibidem, p. 678.

13  Ibidem, p. 672.

14 Ioan Munteanu, op. cit., p. 645; Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Ecourile şi consecinţele revoluţiei maghiare din 1956 în universităţile din România, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 626.

15  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 672-673.

16  Ioan Munteanu, op. cit., p. 645.

17  Ibidem, p. 645-646.

18  Mihaela Sitariu, op. cit., p. 68.

19  Ibidem, p. 69.

20  Ibidem, p. 70.

21  Ioan Munteanu, op. cit., p. 647.

22  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 674.

23  Ioana Boca, 1956 – un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic, Bucureşti, 2001, p. 139.

24  Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 303-304.

25  Ioan Munteanu, op. cit., p. 650.

26  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 675.

27  C. Cristescu, La Timişoara, cu 33 de ani înainte…, în Magazin istoric, nr. 10/1996, p. 12-13.

28  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 677.

29  Ioan Munteanu, op. cit., p. 640.

30  Ibidem.

31  Ibidem, p. 640-641.

32  Ibidem, p. 641.

33  Mihaela Sitariu, op. cit., p. 151.

34  Ioan Munteanu, op. cit., p. 651.

35  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 676.

36  Ioan Munteanu, op. cit., p. 652.

37 Aurel Baghiu, Procesul lotului 1 al studenţilor de la Timişoara – noiembrie 1956, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 704-709.

38  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 676-677.

39  Ibidem, p. 676.

40  Ioan Munteanu, op. cit., p. 655.

41  Maria Someşan, Mircea Iosifescu, op. cit., p. 627.

42  Ioana Boca, op. cit., p. 172.

43  Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 307.

44  Ioana Boca, Urmările mişcărilor studenţeşti din toamna anului 1956, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 660.

45  Ibidem, p. 663-664.

46  Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc 1948-1965, Iaşi, 2001, p. 198.

47  Mihaela Sitariu, op. cit., p. 171.

48  România. Retragerea trupelor sovietice 1958, coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 1996, passim.

49  Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 20.

Anunțuri

1 Comment »

  1. 1
    Anatol Says:

    Ma numesc Musceleanu Anatol. Am fost exmatriculat si declarat ,,dusman al poporului,,. Am scris o carte de amintiri din acele timpuri. Cartea se numeste Pielea lui Stalin.
    Va rog sa-mi indicati o adresa la care sa va trimit un exemplar daca doriti.


RSS Feed for this entry

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: