Mircea Rusnac – Aspecte ale evoluţiei evenimentelor din Banat in perioada comunizării forţate a României (1944-1948)

Scurta perioadă necesară comunizării forţate a României, aflată sub ocupaţia trupelor sovietice şi cedată sferei de influenţă a lui Stalin, prezintă un deosebit interes pentru cercetătorii de peste timp prin multitudinea şi diversitatea evenimentelor care o marchează. În Banat, de asemenea, ea abundă în elemente care merită a fi prezentate şi scoase la suprafaţă. Este vorba atât despre fenomene petrecute la nivelul întregii ţări, ale căror efecte, cum este şi firesc, s-au resimţit şi în judeţele sud-vestice, cât şi despre unele fenomene particulare, specifice regiunii de care ne ocupăm. Acestea au fost determinate de factorii care denotă diversitatea în cadrul unităţii, adică diferenţierea regională cuprinsă în statul unitar. Banatul nu a făcut excepţie de la procesul comunizării României, dar evoluţia evenimentelor a cunoscut aici unele nuanţe care se datorau în primul rând faptului că Banatul, ca şi celelalte regiuni ale ţării, avea specificul său.

Factorul declanşator al acestei evoluţii îl reprezenta prezenţa, în ţară şi în regiune, a trupelor sovietice, care au impus o ocupaţie sufocantă şi îndelungată. Prezenţa lor aici în calitate de învingătoare a sporit brutalitatea unei ocupaţii dureros resimţită de o populaţie şi aşa suficient de traumatizată de efectele unui război inutil. Comportamentul sovieticilor, care au înţeles să se prevaleze în cel mai înalt grad de avantajele raportului dintre învingător şi învins, a rămas în memoria locuitorilor regiunii. Unele documente, scoase mai târziu la iveală, încearcă să ne redea atmosfera teribilă a acelor zile.   Într-un raport trimis la 27 septembrie 1944 de Armata I română către Marele Stat Major se precizau următoarele:

„1 În noaptea de 16/17 sept. a.c., trupele sovietice au spart casa de bani a Ocolului silvic Coşava (Severin), de unde au luat suma de 720.000 lei fără nicio formalitate.

2 În aceeaşi comună, ostaşii sovietici au ridicat cu forţa de la diferiţi locuitori vite, porci, cai, căruţe, hamuri, alimente, băuturi şi alte obiecte casnice.

Intervenţiile făcute de jandarmii şi organele administrative pe lângă comandamentele Armatei Roşii au fost fără rezultate.

Aceste jafuri produc vii nemulţumiri în rândul populaţiei.

3 De la fabrica de oţet Margina (Severin), ostaşii sovietici au ridicat o cantitate de spirt rafinat (stoc de război) fără nicio formalitate.

Valoarea spirtului ridicat se cifrează la un miliard şi jumătate de lei. Nu s-a eliberat niciun act doveditor.

4 De la aceeaşi fabrică, sovieticii au ridicat cu forţa 1.000 l benzină şi o trăsură.” (1)

Iar la 3 octombrie 1944, garnizoana Timişoara raporta aceluiaşi Mare Stat Major, sub semnătura colonelului Gheorghe Anghelescu, locotenent-colonelului I. Gheorghiu şi maiorului O. Ardeleanu: „Trupele sovietice nu respectă ordinele cu privire la aprovizionare.

În afară de cantitatea care se predă prin serviciul intendenţei Corpului 7 Teritorial, trupele sovietice ridică de pe teritoriu din depozitele instituţiilor de stat şi particulare alimente, vite etc., fără nicio autorizaţie şi înlăturând prin ameninţare serviciul de pază.

În acest mod au fost secătuite multe depozite şi localităţile sărăcite fără să poată opune vreo rezistenţă.

Comandantul garnizoanei a adus personal la cunoştinţa delegaţilor sovietici toate abuzurile.

Deşi aceştia i-au dat asigurări că s-au dispus măsuri, totuşi sistemul continuă.

Din comunele eliberate se strâng toate animalele (vaci, porci, boi, cai, oi etc.).

În zilele de 1 şi 2 octombrie s-au trecut prin Timişoara spre Arad cirezi de câteva sute de vite şi turme de oi şi porci.

În garnizoana Timişoara funcţionează Serviciul intendenţă al Corpului 7 Teritorial, care poate să aprovizioneze trupele sovietice fără nicio greutate.” (2)

Sunt numai două dintre nenumăratele fapte de acelaşi fel, sau chiar mai grave (asasinate, violuri etc.), comise de trupele sovietice la scara întregii ţări. (3) Totodată, autorităţile române erau acuzate permanent de sovietici că nu le erau suficient de favorabile şi nu le dădeau întregul concurs. Conducerea României era acuzată şi de faptul că se purta prea puţin aspru cu germanii şi maghiarii care, din cauza războiului, trebuiau să dea socoteală ca naţiuni învinse, chiar atunci când erau cetăţeni români. Cât despre cetăţenii Germaniei şi Ungariei aflaţi în România, atitudinea faţă de ei trebuia să fie necruţătoare. O spunea şi celebra notă a generalului-locotenent Vinogradov din 2 noiembrie 1944, care a determinat căderea primului guvern Sănătescu: „Supuşii germani şi unguri care trăiesc pe teritoriul României, până acum n-au fost internaţi, iar cei internaţi sunt întreţinuţi în condiţii ce le permit cu impunitate, zilnic să părăsească lagărul, să întreţină legături cu aderenţii mişcării lor şi să primească pachete fără niciun control.” (4)

Economia naţională a cunoscut o prăbuşire rapidă sub catastrofala ocupaţie impusă. Punctul culminant a fost atins în anul 1946, fapt recunoscut ulterior şi de istoriografia comunistă, care publica următoarele cifre: „Dacă se ţine seama de faptul că, la mijlocul lunii august 1946, România nu dispunea de niciun fel de rezerve de cereale din anii anteriori, că după recolta din 1946 deficitul de cereale se ridica la 4.880 vagoane de grâu şi secară şi 141.500 vagoane de porumb, adică un total de 146.380 vagoane de cereale (fără a lua în calcul necesarul de sămânţă pentru noua recoltă), rezultă limpede dimensiunile acestei foarte grave situaţii în faţa căreia a fost pus poporul român. În afara lipsei de materii prime pentru industrie, urmările secetei s-au răsfrânt asupra situaţiei materiale, şi aşa destul de grea, a maselor muncitoare. Astfel, rezervele de cereale pentru consumul intern au scăzut cu 48%, rezervele de grăsimi cu 69%, de carne cu 47,12%, iar şeptelul s-a redus cu 47% faţă de perioada 1930-1939. S-a creat o mare disproporţie între salarii şi preţuri în defavoarea salariilor. În această perioadă au crescut uimitor de mult preţurile «la negru», s-a devalorizat moneda, s-au accentuat fenomenele inflaţioniste.” (5)

Dezorganizarea de către ocupanţi a economiei româneşti avea drept scop provocarea de agitaţii sociale, care urmau a fi exploatate de partidul comunist şi de aliaţii săi din Frontul Naţional Democrat, care revendicau acapararea deplinei puteri politice în stat. Punând rapid stăpânire pe sindicate, comuniştii organizau permanent mari manifestaţii ale muncitorilor industriali, care erau obligaţi să solicite numirea unui guvern al F.N.D., care se bucura de o popularitate minimă în întreaga ţară, avertizată asupra pericolului comunist. Deja din octombrie 1944, de exemplu, la Timişoara, la fel ca şi în multe alte localităţi ale ţării, aveau loc mitinguri bine sincronizate, care cereau imperativ formarea unui guvern al F.N.D. În februarie 1945, Scânteia pretindea chiar că la un asemenea miting de la Timişoara ar fi participat 35.000 de oameni. (6) La 10 februarie mai erau consemnate astfel de „adunări cetăţeneşti” şi la Sânnicolau Mare şi la Arad. (7) Aceste adunări se soldau întotdeauna cu energice telegrame de adeziune trimise către Consiliul F.N.D. Astfel au procedat, de exemplu, 14 uzine timişorene, 8 comune rurale, 2 fabrici (fără indicarea localităţii) etc. (8) Relatările din presă asupra acestor adunări, ca şi telegramele, erau foarte succinte. Totuşi, uneori se arăta şi cine erau vorbitorii de la mitinguri. La Timişoara au fost opt, reprezentând: Sindicatele Unite, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Femeile Democrate, Partidul Social Democrat. La Arad au luat cuvântul cinci persoane, dintre care două de la Partidul Comunist din România şi câte una de la Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor şi sindicate. (9)

Partidul comunist era încă extrem de slab, atât în regiune, cât şi în ţară, în anii 1944-1945. Situaţia nu s-a modificat decisiv nici după ce Vâşinski l-a adus la putere la 6 martie 1945. De aceea, când, în octombrie, a avut loc prima întrunire a conducerii partidului cu delegaţii din teritoriu, ea nu s-a numit congres, ci numai conferinţă. În legătură cu faptul că s-a preferat formula conferinţei celei a congresului, la 31 iulie 1945, de la tribuna conferinţei regionale Banat a P.C.R., Alexandru Moghioroş declara: „Conferinţa aceasta este pregătitoare. Conferinţa nu face parte din sarcini. Congresul se face la anumite intervale de timp şi congresul stabileşte etapele strategice, etapele revoluţionare adică, când avem în faţa partidului o cotitură istorică de rezolvat, iar conferinţa noastră pe ţară este în drum de a pregăti congresul pregătitor (sic!). Partidul nostru a ieşit în 23 august cu 1.000, care azi în scurt timp a ajuns la 120.000, acest partid care nu este consolidat, nu este ideologiceşte organizat, nu poate rezolva astfel de chestiuni, atât mai mult pentru că asemenea chestiuni nu se pun în faţa noastră.” (10)

În consecinţă, urmărindu-se creşterea permanentă a numărului membrilor partidului comunist, în aceşti ani calitatea a contat prea puţin. Au fost acceptaţi toţi cei care au venit, indiferent de trecutul lor, inclusiv mulţi legionari. Aceştia erau cei mai vulnerabili, întrucât puteau fi lesne trataţi drept fascişti şi trimişi la închisoare dacă refuzau să coopereze. Rândurile partidului au fost completate în special de minoritari etnici, o masivă infiltrare a maghiarilor şi evreilor fiind semnalată şi în Banat, ca şi în alte regiuni. (11) Astfel, evreii erau bine reprezentaţi în Moldova, în timp ce în Delta Dunării se remarcau ruşii şi lipovenii, iar, ca un exemplu concret, 34 dintre cei 36 de membri ai organizaţiei de la prefectura judeţului Mureş erau alogeni, mai ales maghiari. (12) Dar aflat, în special din 1946, în expansiune cantitativă, P.C.R. plătea tribut propriilor greşeli. Între acestea, înscrierea în partid a numeroşi minoritari i-a îndepărtat pe români, care erau atraşi de lozincile opoziţiei. În circumscripţia administrativă Timişoara, la 5 iulie 1946, situaţia era următoarea: „Mulţi unguri şi evrei încadraţi în partidul comunist. Din această cauză s-a accentuat şi acţiunea opoziţiei, care încearcă pe orice cale să contrabalanseze.” (13)

Conştienţi de slăbiciunea propriului partid, liderii comunişti urmăreau întărirea lui prin absorbţia altor formaţiuni de stânga, în special a Partidului Social Democrat. Ideea a găsit susţinători şi printre unii conducători procomunişti ai social-democraţilor, între care cel mai fidel exponent era Lothar Rădăceanu. Cu ocazia unor întâlniri pe care le-a avut cu activul organizaţiilor P.S.D. din Banat, Rădăceanu a subliniat necesitatea întăririi unităţii celor două partide de stânga, unitate care stătea practic la baza coaliţiei de guvernământ, recomandând să se ia în seamă „bazele colaborării cu partidul comunist”, pentru că „numai în această colaborare P.S.D. s-a putut afirma în viaţa politică a României şi numai astfel el poate contribui la deschiderea drumului spre România socialistă.” (14) Dar membrii bănăţeni ai P.S.D. nu doreau nicidecum înghiţirea partidului lor de către comunişti. Înaintea congresului din 10 martie 1946, în P.S.D. a avut loc clarificarea situaţiei la nivelul organizaţiilor judeţene. La Timişoara, Constantin Titel Petrescu se bucura de un larg sprijin în rândul organizaţiei locale, la fel ca şi la Hunedoara, unde 13 dintre cei 14 delegaţi erau pentru independenţa partidului lor faţă de blocul procomunist. (15) În urma rupturii produse în P.S.D. la acel congres, organizaţiile judeţene din Banat vor adera în cea mai mare parte la noul Partid Social Democrat Independent.

Şi Frontul Plugarilor avea în Banat o lipsă acută de cadre pregătite, care impieta, la rândul ei, asupra coerenţei programului său. Astfel, la conferinţa regionalei Banat a P.C.R. din 6-8 februarie 1946, analizându-se activitatea Frontului Plugarilor de aici, s-a constatat că aceasta era foarte slabă, datorită penuriei de intelectuali care să poată interpreta pe înţelesul populaţiei legea reformei agrare, şi de aceea „se simte neactivitate şi nepricepere.” (16)

Atenţia principală a Frontului Plugarilor era îndreptată către segmentul rural al populaţiei, mai puţin receptiv la discursul partidului comunist. Tactica era stabilită de P.C.R., care a împânzit organizaţia cu proprii activişti, inclusiv de la nivelul central. De multe ori aceştia şi-au depăşit atribuţiile, generând confuzii, fapt sesizat şi de acelaşi Alexandru Moghioroş, membru în comitetul central al P.C.R., care avertiza la Timişoara că „trebuie luate măsuri ca comuniştii (sic!) să nu se substituie Frontului Plugarilor. Sunt cazuri când un membru al partidului este şi preşedintele Frontului Plugarilor, şi secretarul partidului.” (17) Totodată, activitatea conducerii regionalei Banat a Frontului Plugarilor era considerată drept „nesatisfăcătoare”. (18)

Nici după alegerile din 19 noiembrie 1946 nu s-au înregistrat progrese notabile, fiind consemnat chiar un recul. În sinteza pe luna februarie 1947, întocmită de regionala Banat a comuniştilor, se constata că: „Frontul Plugarilor grupează ţăranii şi intelectualitatea de la sate. N-a reuşit să formeze cadre sănătoase şi să aibă la sate organizaţii viabile. Nu se poate aprecia forţa lor, căci cifrele date de ei nu sunt adevărate.” Concluzia era că „în general, Frontul Plugarilor n-a reuşit să cuprindă marea majoritate a sătenilor şi a intelectualilor de la sate.” (19) Cu toate acestea, având sprijinul comuniştilor, Frontul Plugarilor izbutise să organizeze la începutul lunii iunie 1946 un miting electoral la Timişoara. (20)

Dizidenţele din Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, provocate la nivel central de agenţii comuniştilor, erau practic inexistente în judeţele bănăţene. Conferinţa regionalei P.C.R. Banat din 6-8 februarie 1946, referindu-se la „activitatea” în regiune a P.N.Ţ.-Alexandrescu, constata: „s-a constituit comitetul de conducere, dar numai pe hârtie, nedepunând nicio muncă pe teren, o bună parte din ei făcând încă parte din manişti.” (21) Cât despre Nicolae Lupu, Alexandru Moghioroş comenta la Timişoara, la 12 noiembrie 1945, că acesta „caută să facă o retragere strategică, însă în fond susţine politica lui Maniu.” (22) La nivelul organizaţiilor judeţene bănăţene ale acestei noi dizidenţe, progresele erau greoaie. Cei veniţi iniţial erau simpatizanţi mai vechi ai doctorului Nicolae Lupu, dar aderenţa la masa electoratului era extrem de redusă. (23)

Partidul comunist s-a bazat mult şi pe influenţa Uniunii Populare Maghiare în rândul populaţiei minoritare maghiare din Banat. (24) El a ţinut sub observaţie continuă U.P.M., raportând progresele acesteia. În februarie 1946, la Timişoara, se sconta pe faptul că, datorită influenţei uniunii, 90% din populaţia maghiară va vota F.N.D.-ul. (25) De altfel, s-a dovedit încă o dată că în problema Transilvaniei, maghiarii aveau acelaşi punct de vedere, indiferent de opţiunile lor politice. Judeţeana Timiş-Torontal a P.C.R. raporta în acest sens, la 31 august 1946, că „în rândurile populaţiei maghiare se observă o agitaţie în chestiunea Ardealului. În urma discursului ministrului de externe al Ungariei, Gyöngyösi, se observă în rândurile lor o pronunţată solidaritate naţionalistă şi scoaterea în evidenţă în toate cazurile a coloritului unguresc. În U.P.M. se caută să se atragă şi populaţia de origine germană pentru a forma o masă mai mare.” (26)

Rezultatele alegerilor de la 19 noiembrie 1946 au confirmat justeţea tacticii în privinţa participării U.P.M. pe liste separate, căci au fost culese marea majoritate a sufragiilor populaţiei maghiare. Consolidată în urma acestui succes, uniunea avea încă probleme interne, legate de opţiunile celor ce doreau să acceadă la conducere. Conform unui raport al regionalei Banat a P.C.R. din ianuarie 1947, relativ la starea Uniunii Populare Maghiare, „conducerea e formată în majoritate din comunişti (preşedinte: Kiss Pavel, Lazăr Iosif, vicepreşedinte), totuşi reacţiunea maghiară face încercări serioase de a pătrunde în conducerea U.P.M. şi are mici rezultate.” (27) De altfel, după alegeri, în februarie 1947, U.P.M. a fost cooptată totuşi în Blocul Partidelor Democrate, patronat de P.C.R.

Deşi manifestau atâta slăbiciune, formaţiunile din F.N.D. (apoi B.P.D.) continuau să guverneze ţara, bazate pe sprijinul armatelor sovietice de ocupaţie. Împotriva lor, opoziţia democratică a izbutit să organizeze o puternică rezistenţă anticomunistă. Ea s-a manifestat pe multiple planuri. Una dintre cele mai importante acţiuni în acest sens a fost greva studenţilor timişoreni din anul 1946. „Greva studenţilor timişoreni din anul 1946 a fost doar o verigă în lanţul de evenimente ce au marcat instaurarea şi consolidarea stăpânirii comuniste în România”, afirma unul dintre organizatorii ei. (28) Această grevă generală a studenţilor a reprezentat un protest împotriva dominaţiei comuniste şi sovietice asupra României şi o dovadă de solidaritate cu greva care se desfăşura la Cluj în acelaşi an.

Dar ce se întâmplase la Cluj? Iată relatarea evenimentelor, consemnată în raportul anual asupra României pe 1946 al ambasadorului Marii Britanii la Bucureşti, Adrian Holman: „D-lui Groza îi făcea plăcere să afirme cât mai des posibil că rezolvase problema transilvăneană, dar din acest punct de vedere era extraordinar de naiv. După cum am văzut, mai toţi ungurii transilvăneni găsiseră de cuviinţă să devină membri ai organizaţiei M.A.D.O.S.Z., controlată de comunişti, în timp ce marea majoritate a românilor transilvăneni erau adepţi ai d-lui Maniu. Rezultatul a fost acela că guvernul Groza a avut o tendinţă de a acorda un tratament preferenţial minorităţii ungare comuniste, faţă de majoritatea românească ce suferise din cauza ungurilor în timpul războiului, iar această politică a agravat şi mai mult animozităţile. În noaptea de 28 spre 29 mai, după ce se luase cunoştinţă de termenii tratatului de pace, la Cluj a avut loc o încăierare serioasă între studenţii români şi studenţii unguri comunişti. Se pare că în acele condiţii, muncitorii unguri comunişti de la fabrica de încălţăminte «Dermata» au fost transportaţi la Universitatea din Cluj în camioane ale Căilor Ferate Române, iar acolo au devastat căminul studenţesc şi i-au atacat pe studenţii români cu arme de foc. Autorităţile române nu au făcut nicio încercare să intervină şi autorităţile universitare au trebuit, în final, să apeleze la comandantul garnizoanei sovietice pentru a restabili ordinea. S-au făcut numeroase arestări printre studenţii implicaţi, iar presa a afirmat la început că incidentul fusese cauzat în exclusivitate de studenţii «reacţionari». Totuşi, aceste tulburări aveau să se dovedească a fi avut un caracter naţionalist, mai degrabă decât unul ideologic, fiind prima reacţie a ungurilor transilvăneni, probabil la instrucţiunile Budapestei, la decizia de la Paris, de a restabili fără modificări frontiera stabilită la Trianon. În jurul lor s-a făcut multă publicitate la posturile de radio ungureşti, pentru a se demonstra că prezentele decizii în privinţa Transilvaniei nu erau satisfăcătoare. Acţiunea lipsită de orice logică a guvernului român de a aresta studenţi români şi nu pe agresorii lor unguri este încă un exemplu al principiului după care se ghida guvernul, de a acorda imunitate comuniştilor, faţă de orice acţiune arbitrară, indiferent de delictul comis, iar în al doilea rând al convingerii lor că dr. Groza rezolvase deja problema ungaro-română în Transilvania, din punct de vedere naţional.

Totuşi, acest incident a fost destul de grav ca să necesite vizita la Cluj a d-lui Pătrăşcanu, ministrul de justiţie (la 8 iunie, n.n.), iar mai apoi, probabil sub presiunea opiniei publice din nordul Transilvaniei, el a făcut o afirmaţie cu totul contrară liniei adoptate de obicei de guvernul lui şi de partid în astfel de probleme. Vorbind în numele guvernului şi al comitetului central al Partidului Comunist Român, a afirmat  că tensiunea era alimentată în nordul Transilvaniei de către ungurii care se întorseseră în această provincie în 1940 împreună cu forţele de ocupaţie şi care acum deveniseră agenţi ai revizioniştilor unguri. Se vor lua măsuri, a spus el, atât împotriva ungurilor, cât şi a românilor, care «instigau la ură şi încercau să curme viaţa paşnică din Transilvania». Această primă dovadă de realism din partea guvernului cu privire la problema minorităţilor din Transilvania a fost foarte bine primită şi de presa guvernului, şi de cea din opoziţie.” (29) Trebuie amintit faptul că ulterior această cuvântare va fi pretextul destituirii, al arestării şi execuţiei lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

„Societatea elevilor ingineri” reunea într-o organizaţie studenţească apolitică pe studenţii „Şcolii Politehnice” din Timişoara, şcoală întemeiată în 1920 de regele Ferdinand, primul ei rector fiind Traian Lalescu. Societatea, înfiinţată tot în 1920, avea personalitate juridică, statut de organizare şi funcţionare, steag, însemne (ştampilă şi insigne), arhivă şi sediu. Desfiinţată de Carol al II-lea în 1938, Societatea şi-a reluat activitatea legală după 23 august 1944, când şi-a ales şi primul comitet studenţesc. Criteriul de bază pentru alegerea membrilor comitetului de conducere a Societăţii, în conformitate cu statutul asociaţiei, erau: situaţia şcolară, comportarea în societate, dorinţa de a activa pentru o viaţă mai bună a studenţilor Şcolii şi identificarea cu idealurile poporului român. (30) Duminică, 5 decembrie 1945, a avut loc alegerea celui de-al doilea comitet de după 23 august 1944, după un serviciu religios, în cantina şcolii, sub conducerea profesorului Vlad, decanul Facultăţii de Construcţii. Comitetul era compus din 17 membri, reprezentând cele trei facultăţi ale Şcolii: de Electromecanică, de Mine şi Metalurgie şi de Construcţii, toţi fiind şefi de promoţie sau studenţi cu situaţia şcolară foarte bună, şi un secretar, tot student din anul V. (31) Acestui comitet, cu statut de asociaţi, i se afiliau toate comitetele studenţeşti ale celorlalte facultăţi din Timişoara: de Agronomie, de Teologie şi de Medicină. În felul acesta a luat fiinţă Centrul Studenţesc din Timişoara. În funcţia de preşedinte al Societăţii a fost ales studentul Cezar Zugravu de la Facultatea de Electromecanică. (32)

Până în aprilie 1946, activitatea Societăţii a decurs relativ normal, dar după acea lună asupra ei s-au exercitat o serie de presiuni din partea organizaţiilor de tineret comuniste şi procomuniste din Timişoara, precum: „Tineretul Muncitor”, „Tineretul Comunist”, „Tineretul Progresist” etc., cu intenţia de a şi-o aservi. Ca urmare, primul conflict deschis cu autorităţile comuniste ale oraşului a avut loc în momentul aniversării zilei de 10 mai. „Regele Mihai se bucura de mult respect şi dragoste din partea studenţilor timişoreni şi de aceea am hotărât să-i organizăm o manifestare separată, în afara programului oficial”, îşi amintea peste ani Cezar Zugravu. (33) Dar manifestaţia studenţească, începută în faţa clădirii Operei şi continuată pe bulevardul Mihai Viteazul, „a fost atacată de poliţie şi împrăştiată brutal cu lovituri de baston şi de pumn, procedându-se şi la mai multe arestări. În seara zilei de 10 mai 1946, pe străzile din jurul Şcolii Politehnice, ciocnirile au continuat până noaptea târziu.” (34)

„A urmat marea grevă a tuturor studenţilor din Timişoara, care a durat de la mijlocul lunii iunie până în luna octombrie 1946, grevă de protest şi solidaritate cu greva studenţilor de la Cluj, ca urmare a devastării căminelor lor şi agresării studenţilor clujeni de către formaţii de bătăuşi comunişti.” (35)

Centrul Studenţesc din Cluj solicitase, în urma evenimentelor descrise pe larg mai sus, acţiuni de solidarizare de la celelalte centre studenţeşti din ţară. Ca răspuns, studenţii timişoreni (în număr de 3.000), (36) prin adunări, au hotărât declanşarea grevei începând cu data de 17 iunie 1946. (37)

În timp ce guvernul, după cum s-a văzut, l-a trimis la Cluj pe ministrul Lucreţiu Pătrăşcanu, pentru a discuta rezolvarea nemulţumirilor de acolo, la Timişoara au fost trimişi numai subsecretarul de stat profesor Aurel Potop de la Ministerul educaţiei naţionale, şi Miron Niculescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, şi nu, aşa cum ceruseră studenţii, primul ministru Petru Groza sau ministrul educaţiei, Ştefan Voitec. (38) De aceea, la discuţiile care s-au desfăşurat la primăria oraşului, studenţii au trimis o delegaţie de „rang mai mic” din cadrul comitetului lor, în frunte cu Alexandru Bitang, şeful de promoţie al anului IV. (39) O altă delegaţie studenţească a fost trimisă la Cluj, spre a constata cum fuseseră soluţionate revendicările studenţilor grevişti de acolo. Cum nu se observase nicio îmbunătăţire, s-a ajuns la concluzia că greva de la Timişoara trebuia continuată. (40) Când 32 de studenţi au fost arestaţi, în favoarea lor a intervenit rectorul de atunci, profesorul Cândea, care a obţinut punerea lor în libertate. (41) În timpul verii, exmatriculările şi arestările printre studenţi au continuat, dar ele au fost anulate prin intervenţia aceluiaşi profesor Cândea, presat de comitetul greviştilor (unii studenţi fuseseră închişi la Piteşti). (42)

În luna octombrie 1946, studenţimea timişoreană a participat la ceremonia sfinţirii Catedralei ortodoxe, în prezenţa regelui Mihai, a patriarhului Nicodim şi a premierului Petru Groza. (43) „Cu această ocazie, studenţimea din Timişoara şi locuitorii oraşului au manifestat pentru rege, adunându-se în faţa Catedralei şi în Piaţa Operei, precum şi în spaţiile din jur, într-un număr evaluat atunci la cel puţin 300.000 de persoane.” (44) Ultima şedinţă a comitetului studenţesc a avut loc după falsificarea alegerilor generale din 19 noiembrie 1946, când s-a constatat inutilitatea continuării rezistenţei. (45)

În retrospectivă, Cezar Zugravu consemna aceste elemente legate de greva studenţimii timişorene din vara anului 1946: „în primul rând, spiritul de solidaritate perfectă dintre studenţii diferitelor etnii, care au participat la această acţiune, fie că erau români, maghiari, germani, sârbi sau alte naţionalităţi; nu a existat niciun caz de sustragere sau de ezitare din partea niciunui student privind mobilul grevei; în al doilea rând, am înregistrat cu multă mulţumire spiritul de înţelegere şi de aprobare a întregii populaţii a oraşului Timişoara şi în special din partea elevilor din clasele superioare de liceu; exemplul cel mai convingător a fost oferit de elevele şi profesoarele Institutului Catolic Notre-Dame, de pe strada Tilbisz (de lângă «şcoala veche»).” (46) La fel au procedat funcţionarele de la Poşta centrală, Societatea de Crucea Roşie, care încă nu era aservită noului regim, ca şi mulţi cetăţeni ai oraşului, care au oferit ajutoare studenţilor grevişti. (47) Totodată, studenţii au fost încurajaţi şi ajutaţi în acţiunea lor de următorii profesori universitari: Marin Bănărescu, Plauţiu Andronescu, Alexandru Nicolau, Adrian Stambuleanu, Severineanu, Bakonyi, Vlădea, Câlniceanu, Bonea etc. (48) Datorită acestor acte de curaj, numeroşi profesori ai Şcolii Politehnice timişorene au fost anchetaţi, condamnaţi şi persecutaţi de autorităţile comuniste în anii următori. Este vorba despre Plauţiu Andronescu, Ovidiu Ţino, Radu Ţiţeica, Adrian Stambuleanu, Kielburger etc. (49) Lor li se adaugă nenumăraţi absolvenţi din acei ani ai Şcolii Politehnice. (50)

Greva studenţilor a reprezentat numai una dintre numeroasele forme de opoziţie faţă de procesul de comunizare a ţării din acei ani. Astfel, într-un raport din 4 iulie 1946, prefectura judeţului Timiş-Torontal comunica guvernului că „opoziţia se simte foarte puternică şi nu se sfieşte a o arăta. Are siguranţa deplină în câştigarea alegerilor şi reuşeşte câteodată să intimideze pe membrii B.P.D., cărora le zdruncină încrederea. Spiritul tradiţionalist al populaţiei bănăţene ajută mult opoziţia.” (51) Iar la 31 august 1946, regionala Banat a Partidului Comunist Român arăta într-un raport informativ că punctul de greutate al propagandei opoziţiei revenea echipelor trimise la sate. (52)

Ca urmare, înaintea alegerilor, atât pe linia partidului comunist, cât şi a organelor de interne, se desfăşura o muncă informativă intensă în legătură cu „reacţiunea” şi starea generală de spirit a populaţiei. Ştirile nu erau dătătoare de optimism pentru regim, de vreme ce Siguranţa judeţului Timiş-Torontal raporta că majoritatea ţăranilor era înrolată în Partidul Naţional Ţărănesc. (53) Deşi autorităţile au depus eforturi însemnate, situaţia nu s-a modificat nici în rândurile armatei. Astfel, într-o informare a secţiei militare a organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a P.C.R. din iunie 1946, se constata că „ofiţerii şi subofiţerii în majoritatea lor au rămas reacţionari regimului democratic. Cu toată munca depusă, ei nu se pot împăca cu regimul nou, care trebuie să ia locul celui fascist-reacţionar din trecut”, trupa înscriindu-se pe aceleaşi coordonate. (54)

La 1 mai 1946, la Timişoara, adepţii opoziţiei au ocupat unele puncte importante din centrul oraşului, pentru a împiedica desfăşurarea manifestaţiei organizate de comunişti. (55) Confruntări aveau loc şi în lumea rurală. De exemplu, în campania electorală, în comuna Balinţ din judeţul Severin a avut loc o întrunire a P.N.Ţ. La ea a luat cuvântul, între alţii, şi Aurel Vernichescu, unul dintre conducătorii judeţeni ai partidului şi, ulterior, un conducător al partizanilor anticomunişti din Munţii Banatului. (56) În urma atacării adunării de către adepţi ai guvernului Groza, s-a produs o busculadă, în cursul căreia un ţăran participant la întrunire a fost rănit grav, decedând în aceeaşi seară. (57) În continuare, organizaţiile bănăţene ale P.N.Ţ. şi-au intensificat propaganda în teritoriu, mai ales la sate, unde echipele trimise de ele se deplasau săptămânal.

Raportul regionalei P.C.R. Banat din 31 august 1946 mai consemna că „P.N.L. Brătianu, neavând un număr de membri ca P.N.Ţ. Maniu, se observă în acest partid o delăsare complectă, membrii nu desfăşoară o activitate remarcabilă.” (58) Dar la 1 octombrie, aceleaşi autorităţi semnalau că la liberali se simţea o dinamizare a activităţii, care venea mai ales din partea tineretului P.N.L., condus de avocatul Furlugeanu, şi că a fost creată chiar o reţea de informaţii a liberalilor în sânul B.P.D. (59) Această reţea s-a dovedit a fi extrem de utilă. Astfel, la 13 septembrie 1946, organizaţia judeţeană Timiş-Torontal a Partidului Naţional Liberal trimitea tuturor filialelor sale locale următoarea notă informativă: „Forurile conducătoare ale B.P.D. din judeţul Timiş-Torontal au hotărât cu privire la operaţiunile electorale următoarele:

1 Secţiile de vot se vor înfiinţa exclusiv în acele comune care sunt favorabile guvernului, înfiinţându-se în aceste comune mai multe secţii de votare, chiar 2-5 secţiuni. Sunt vizate în special comunele cu minorităţi sârbo-maghiare, bulgare, croate etc. În comunele unde opoziţia este puternică nu se vor înfiinţa secţii de votare, alegătorii acestor comune urmând să fie împiedicaţi prin toate mijloacele de a se deplasa la secţii foarte îndepărtate de comunele cu populaţie opozantă.

2 Comunele cu alegători opoziţionişti vor fi dirijate să voteze în localităţi îndepărtate, pentru ca alegătorii să poată fi intimidaţi şi împrăştiaţi.

3 În ziua alegerilor, numeroase comisii de propagandişti vor circula prin comunele cu secţii de votare.

4 Se preconizează percheziţii domiciliare şi arestarea unui număr mare a conducătorilor opoziţiei în preajma alegerilor.

5 Autorităţile vor căuta să lămurească pe locuitorii comunelor în care opoziţia este puternică că nu sunt obligaţi să meargă la vot.

6 Registrele electorale întocmite în mod preliminar de către notar vor fi revizuite şi cenzurate de către comitetul electoral al B.P.D., înainte de afişare ştergându-se membrii partidelor de opoziţie, aceştia fiind împinşi pe calea contestaţiilor.

7 Rapoartele oficiale ale pretorilor din judeţ prevăd o majoritate de 60-70% pentru B.P.D.

8 O circulară a sindicatului muncitorilor arată că pentru seceta din acest an «este de vină reacţiunea».” (60)

La rândul său, după constituire, Partidul Social Democrat Independent a întâmpinat extrem de multă ostilitate din partea autorităţilor regionale din Banat. La Timişoara, filiala locală a acestui partid încerca să fie organizată de fostul prefect, Traian Novac. Aflat la Jimbolia, el a fost întâmpinat (potrivit unui raport al secţiei locale a P.C.R.) „de către membrii noştri de partid, care au ştiut să procedeze în aşa fel, încât şeful titeliştilor Novac a luat-o la fugă, fără să mai ţină întrunirea.” (61) După alegeri, la începutul anului 1947, partidul şi-a intensificat activitatea. Astfel, în Banat, social-democraţii independenţi aveau influenţă semnalată în rândurile muncitorilor şi şvabilor. (62) În martie, P.S.D.I. a lansat un apel către salariaţii sindicalizaţi, care era în fapt un rechizitoriu la adresa metodelor guvernului: „Epurarea sau licenţierea din serviciu, bătaia prin echipele de şoc, ştergerea de pe tabloul de acord şi prime, înlăturarea de la dreptul de a obţine alimente şi îmbrăcăminte prin economate (…), iată mijloacele de pedeapsă ce se întrebuinţează contra salariaţilor.” (63) Semnalând evenimentul, prefectura judeţului Caraş raporta la Bucureşti că „Apelul P.S.D.I.” a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre P.C.R. şi P.S.D. pe plan local. (64)

Forţa partidelor de opoziţie a fost de natură să îngrijoreze în cel mai înalt grad, în preajma alegerilor, autorităţile comuniste. O recunoştea, în pasajul următor, şi istoriografia ulterioară a regimului: „Cu 20 de zile înaintea alegerilor, spre exemplu, în regionala Banat au fost organizate adunări populare aproape în fiecare zi. Pentru pregătirea lor au fost mobilizaţi toţi membrii de partid şi au fost trimise, cu sarcini politice de masă, 1.119 echipe de îndrumare. În judeţul Timiş(-Torontal, n.n.) au fost organizate 535 de adunări populare, dintre care 363 la sate, 26 în centrele de plasă, 113 în uzine, fabrici şi ateliere, 32 pe străzi şi cartiere. În judeţul Arad au fost trimişi, în primele 19 zile ale lunii noiembrie, 750 de electori; în judeţul Caraş 223, dintre care 50 de femei; în judeţul Severin 1.000 etc.” (65) În campania electorală, P.C.R. a constituit echipe de „îndrumători”, care au preluat „munca politică la sate”. Astfel, comitetul judeţean al P.C.R. Timiş-Torontal a reuşit să trimită, „în decurs de o lună”, 102 echipe de asemenea „îndrumători” în mediul rural. (66) Mari întruniri electorale au fost organizate de B.P.D. şi la oraşe în ultimele zile dinaintea alegerilor: la Timişoara (27 octombrie), Arad şi Lugoj (3 noiembrie) etc. (67)

În ajunul alegerilor, ministrul de interne, Teohari Georgescu, telegrafia, la 18 noiembrie, celor 12 circumscripţii administrative, ordonând ca nicio informaţie cu privire la alegeri să nu poată fi dată direct corespondenţilor presei străine sau ofiţerilor armatelor aliate (englezi şi americani), ci numai prin intermediul Comisiei Aliate (Sovietice) de Control. (68) Concomitent, era transmisă o notă circulară prefecturilor, semnată tot de Teohari Georgescu, care deschidea, practic, operaţiunile de votare: „Cu începere din acest moment, organele de ordine să se considere mobilizate pentru ca, alături de forţele democrate, să apere libertăţile şi regimul democratic.” (69)

Nu vom relua aici toate aspectele privind desfăşurarea alegerilor şi falsificarea totală a rezultatelor lor. Despre cum au decurs aceste „operaţiuni” în judeţele bănăţene ne-am referit pe larg cu altă ocazie. (70) Scrutinul în sine, la fel ca şi pregătirea lui, au fost viciate de o mulţime de ingerinţe ale guvernului, care spera să-şi asigure, măcar în ultimul moment, predominanţa. Pentru a releva dimensiunea falsului, consemnăm faptul că garnizoana Timişoara raporta „rezultatul tehnic” de 97% pentru B.P.D., iar la unitatea militară din Arad s-a ajuns la raportarea a 1.935 de voturi pentru B.P.D. din 1.955 (adică 98,9%)! (71)

Nici violenţele nu au lipsit în ziua alegerilor, unele deosebit de grave. Astfel, la scara întregii ţări, după datele comuniştilor, în 19 noiembrie 1946 s-au înregistrat: şase morţi, 83 de răniţi şi 15 persoane bătute. (72)

Surpriza guvernului în faţa dezastrului înregistrat în aceste alegeri era subliniată şi de întârzierea anunţării datelor definitive, dar şi de măsurile pentru ştergerea dovezilor asupra rezultatului real şi de pedepsire a „trădătorilor” din propriile rânduri, care s-au dovedit a fi extrem de numeroşi. Circulara nr. 4 a comitetului central al B.P.D. susţinea cele afirmate mai sus şi oferea un tablou mai clar asupra situaţiei reale: „Se va trece imediat la strângerea întregului material de documentare (fotografii, fotocopii, declaraţii personale, articole din ziar etc.), date precise asupra tuturor provocărilor, incidentelor, atentatelor, furturi de urne etc., comise de agenţi manişti şi fascişti, atât înainte, în timpul sau după alegeri, în special în jurul şi interiorul secţiilor de votare. Se vor lua toate măsurile ca acest material să ajungă prin curier special la C.C. al B.P.D.-ului până la 28 noiembrie a.c., orele 18 cel mai târziu la tov. Sârbu. Se va continua cu intensitate campania de popularizare a victoriei B.P.D.-ului în alegeri prin întruniri şi presă. Se va interzice şi sancţiona orice pălăvrăgeală şi lăudăroşenie individuală din partea tovarăşilor sau prietenilor noştri în legătură cu alegerile. Toţi electorii reintră în producţie, rămânând pe teren numai îndrumătorii obişnuiţi.” (73)

La rândul său, comitetul central al P.C.R. transmitea instrucţiuni tuturor regionalelor, cerând schimbarea membrilor de partid care n-au corespuns şi excluderea celor care au trădat. În concluzie, se preciza că pot continua primirile la comunişti, dar cu mai multă grijă. De asemenea, inspectoratele generale administrative cereau prefecţilor, iar inspectoratele regionale de poliţie, chesturilor, liste nominale cu funcţionarii publici care  s-au manifestat împotriva guvernului pe parcursul alegerilor. La 18 decembrie 1946, chestura poliţiei municipiului Timişoara trimitea lista cu „funcţionarii care în cadrul operaţiunilor electorale s-au manifestat notoriu împotriva guvernului.” (74) De altfel, după ce guvernul şi-a anunţat „triumful”, în capitală şi în ţară a circulat butada potrivit căreia în urnă a intrat Maniu şi din ea a ieşit Groza.

În noaptea de 20 noiembrie, la orele 0,30, pregătind anunţarea rezultatului oficial populaţiei, comitetul central al B.P.D. transmitea următoarea circulară: „Muncă de lămurire pe teren peste tot şi mai ales acolo unde am fost slabi. Se va explica rezultatul alegerilor, semnificaţia acestui fapt. Pe teren se vor trimite cei mai buni propagandişti şi mai ales acolo unde suntem slabi. Nu se vor cruţa cheltuielile pentru transportul şi hrana propagandiştilor.” (75)

Ceea ce poate surprinde după alegeri este faptul că, în loc ca opoziţia să abandoneze lupta, s-a constatat delăsarea în tabăra blocului procomunist. Din Caransebeş, informatorul „Hercules” transmitea Ministerului de interne, la 21 ianuarie 1947, o notă asupra nemulţumirilor  unor delegaţi care au prezidat secţiile de votare la 19 noiembrie 1946 şi care aşteptau încă recompensele sau avansările promise: „Procurorul Crăsnaru a cerut să fie avansat şi numit prim-procuror la Timişoara, Ilie Orzea să fie numit preşedintele Comunităţii de avere, Stepanu Aurel să ocupe funcţiuni în Ministerul economiei naţionale etc.” (76)

Abia falsificarea alegerilor a întărit partidul comunist. Într-o cuvântare ţinută la Timişoara, la 6 martie 1947, reprezentantul comitetului central al P.C.R., Nicolae Ceauşescu, menţiona că „din alegeri partidul nostru a ieşit întărit şi şi-a consolidat poziţiile atât în rândurile clasei muncitoare, ale poporului român, cât şi în ceea ce priveşte rolul conducător în stat al partidului nostru.” (77)

Eliminarea opoziţiei şi a lui Tătărescu, pregătirea unificării cu P.S.D., deschideau un nou capitol pentru evoluţia mişcării comuniste. Aceasta îşi îndeplinise cu succes misiunea de a duce ţara spre un nou regim sub faţada F.N.D. şi apoi a B.P.D. Din acest moment, măştile puteau fi date la o parte. Vasile Luca făcea bilanţul la Timişoara, într-un discurs ţinut la 21 decembrie 1947: „Chiar putem spune că am pornit la o cotitură hotărâtoare prin loviturile date reacţiunii (…), trebuie ca întreaga noastră democraţie să ia un nou avânt înainte (sic!), spre consolidarea democraţiei populare şi prin democraţie populară înainte spre socialism.” (78)

După sciziunea din martie 1946, situaţia P.S.D. era precară. Întărirea aripii Voitec-Rădăceanu s-a produs tot după falsificarea alegerilor. În ianuarie 1947, regionala comunistă Banat întocmea un raport în acest sens, din care extragem: „P.S.D. cu forţe aproximativ egale cu P.C.R. Pe lângă muncitori, a obţinut adeziunea unei părţi din mica burghezie orăşenească. S-au înscris şi mulţi funcţionari publici, pentru a fi acoperiţi politic. P.S.D. cuprinde şi foarte mulţi germani, care caută astfel să se pună la adăpost. N-au conducere formată, căci cea aleasă s-a descompletat după sciziunea titeliştilor.” (79)

După alegeri a urmat „asaltul final” împotriva partidelor de opoziţie. În primăvara anului 1947 au fost operate primele arestări masive în rândul conducătorilor locali ai P.N.Ţ. Un raport al prefecturii judeţului Caraş către Inspectoratul general administrativ din Timişoara informa că, după arestarea profesorului Ilie Rusmir (secretarul organizaţiei judeţene a P.N.Ţ.), „s-a produs un dezechilibru şi o teamă în rândurile conducătorilor acestei organizaţii, care se aşteaptă şi la alte ridicări.” (80) Iar în iulie 1947, după interzicerea partidului, prefectura judeţului Caraş raporta din nou că poliţia şi jandarmeria au ridicat deja pe membrii P.N.Ţ. consideraţi ca fiind periculoşi. Aceştia urmau să fie trimişi în lagăre. (81)

După desfiinţarea vechilor partide şi proclamarea „republicii populare” după model sovietic, o ultimă încercare de opoziţie a fost cea a grupării liberale a lui Gheorghe Tătărescu, exclusă din guvern în noiembrie 1947 (când conducerea ei a fost preluată de inginerul Petre Bejan). După eliminarea sa din guvern, mulţi dintre aderenţii acestei grupări s-au refugiat în alte partide, cu predilecţie în Partidul Social Democrat şi în Frontul Plugarilor. O notă informativă din martie 1948 a comitetului judeţean P.M.R. Timiş-Torontal preciza: „Foştii membri ai P.N.L.-Tătărescu, după excluderea din guvern, s-au strecurat în P.S.D. şi Frontul Plugarilor, acum fac propagandă nu pentru aceste partide, ci pentru liberali.” (82) Aceasta nu însemna că atacurile P.N.L.-Bejan la adresa guvernului lipseau cu desăvârşire. O altă notă informativă a organizaţiei P.M.R. Banat relata că în preajma alegerilor din martie 1948 se observa „ruperea afişelor noastre, afişarea afişelor liberale, pe care era scris pe unele «Dreptate, libertate, proprietate vă asigură Partidul Naţional Liberal», «Cetăţeni votaţi lista nr. 3 – semnul Linia». Pe altele scriau chiar că nu au libertate deplină, totuşi pentru Partidul Naţional Liberal se poate vedea. La Vinga şi Giulvăz peste afişele noastre au lipit afişe scrise cu mâna: «Trăiască regele, moarte comuniştilor, libertate ţărăniştilor».” (83)

Oricum, viziunea politică a comuniştilor evoluase. Ea este sintetizată în declaraţia unui instructor al comitetului central al P.M.R., care la plenara lărgită a Partidului Muncitoresc Român de la Timişoara făcea referire la teza lui Stalin, conform căreia: „Noi nu vom trece la socialism în mod paşnic, fără luptă de clasă ascuţită.” Cu aceeaşi ocazie, Constanţa Crăciun afirma că „la noi Frontul Plugarilor a fost creat de clasa muncitoare, de muncitorii membri de partid şi de sindicaliştii care mergeau la sate şi spuneau ţăranilor să se organizeze.” (84) Până la democraţia populară nu mai era de străbătut decât un pas!

 

 

Note:

1 Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, f.a., p. 107-108.

2 Ibidem, p. 106-107.

3 Claudiu P. Porumbăcean, Situaţia politico-administrativă şi reinstaurarea administraţiei româneşti în judeţul Satu Mare (25 oct. 1944 – 9 mar. 1945), în Satu Mare. Studii şi comunicări, nr. XI-XII, 1994-1995, passim.

4 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 226.

5 Mihai Fătu, Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, 1972, p. 154.

6 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 169.

7 Ibidem, p. 169-170.

8 Ibidem, p. 170.

9 Ibidem.

10 Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947), Bucureşti, 1996, p. 118-119.

11 Ibidem, p. 123.

12 Ibidem.

13 Ibidem, p. 235.

14 Mihai Fătu, op. cit., p. 135.

15 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 132.

16 Ibidem, p. 139.

17 Ibidem, p. 140.

18 Ibidem.

19 Ibidem, p. 141.

20 Mihai Fătu, op. cit., p. 133.

21 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 155.

22 Ibidem, p. 156.

23 Ibidem, p. 159.

24 Vasile Râmneanţu, Activitatea organizaţiilor de stânga ale minorităţilor naţionale din judeţul Timiş-Torontal (1944-1946), în Banatica, Reşiţa, nr. 13/II, 1995, passim.

25 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 166.

26 Ibidem, p. 167.

27 Ibidem.

28 Cezar Zugravu, Mărturii ale suferinţei, Iaşi, 1996, p. 22.

29 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-1947), Bucureşti, 1993, p. 194-195.

30 Cezar Zugravu, op. cit., p. 24.

31 Ibidem.

32 Ibidem, p. 24-25.

33 Ibidem, p. 25.

34 Ibidem, p. 26.

35 Ibidem.

36 Ibidem, p. 28.

37 Ibidem, p. 26.

38 Ibidem, p. 26-27.

39 Ibidem, p. 27.

40 Ibidem.

41 Ibidem.

42 Ibidem, p. 28.

43 I.D. Suciu, Monografia mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 234.

44 Cezar Zugravu, op. cit., p. 28.

45 Ibidem, p. 29.

46 Ibidem.

47 Ibidem, p. 29-30.

48 Ibidem, p. 30-31.

49 Ibidem, p. 281-282.

50 Ibidem, p. 282-286.

51 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 102.

52 Ibidem, p. 103.

53 Ibidem, p. 229.

54 Ibidem, p. 232.

55 Mihai Fătu, op. cit., p. 120.

56 Mircea Rusnac, Procesul partizanilor anticomunişti din Banat (1949), în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, passim.

57 Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, 1951, p. 15.

58 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 111.

59 Ibidem.

60 Ibidem, p. 111-112.

61 Ibidem, p. 163.

62 Ibidem.

63 Ibidem, p. 163-164.

64 Ibidem, p. 164.

65 Mihai Fătu, op. cit., p. 182-183.

66 Ibidem, p. 133.

67 Ibidem, p. 143.

68 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 243.

69 Ibidem, p. 243-244.

70 Mircea Rusnac, Confruntări politice şi electorale în judeţele bănăţene în anul 1946, în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, p. 408-412.

71 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 245.

72 Mihai Fătu, op. cit., p. 194.

73 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 246.

74 Ibidem.

75 Ibidem, p. 247.

76 Ibidem, p. 250-251.

77 Ibidem, p. 125-126.

78 Ibidem, p. 127.

79 Ibidem, p. 133.

80 Ibidem, p. 105.

81 Ibidem, p. 265.

82 Ibidem, p. 281.

83 Ibidem.

84 Ibidem, p. 285.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: