Posts Tagged ‘Carol I’

Mircea Rusnac – La Herculane

17 ianuarie 2019

Oraşul-staţiune Băile Herculane, integrat în Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei, la o altitudine de 160 m, pe aceeaşi paralelă cu Nisa şi Veneţia, are un climat agreabil, cu influenţe mediteraneene. A fost vizitat de-a lungul timpului de mari personalităţi istorice: împăratul Iosif II, împăratul Francisc I şi împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosif şi împărăteasa Elisabeta (Sissi). Dintre aceştia, Sissi a parcurs multe trasee din jurul staţiunii, care pot fi vizitate acum de oricine. Le menţionăm:

Traseul nr. 1: Hotel Roman – Grota Haiducilor (5 min.) – Vârful Ciorici (1 h) – Grota cu Aburi (1 h şi un sfert) – Foişorul Roşu (2 h) – Vărful Elisabeta (2,5 h) – Poiana cu Peri (3 h) – Cracul lui Arendaşu (4 h) – Izvorul Coronini (4,5 h) – Platoul Coronini (5 h) – Cartierul Zăvoi (5,5 h), total 7,2 km.

Traseul nr. 2: Izvorul Diana III – Izvorul Munk – Izvorul Coronini – Cartierul Zăvoi, total 1,9 km, 2,5 ore.

Traseul nr. 3: Izvorul Diana III – Foişorul Verde (un sfert de oră) – Platoul Coronini (1 h) – Cartierul Zăvoi (1-1,5 h). total 1,2 km.

Traseul nr. 4: Hotel Roman – Grota Haiducilor (5 min.) – Vârful Ciorici (1 h) – Grota cu Aburi (1 h şi un sfert) – Foişorul Galben (1 h şi trei sferturi) – Izvorul Munk (2 h) – Foişorul Verde (2,5 h) – Izvorul Diana III (2 h şi trei sferturi), total 3,4 km.

De asemenea, un traseu străbătut de împărăteasa Sissi a mai fost: Platoul Coronini – Foişorul Schneller – Izvorul Munk – Foişorul Galben – Piscul Ciorici – Foişorul Elisabeta şi retur, total 4,5 h. Foişorul Elisabeta a fost construit într-o singură noapte de 80 de lucrători ai Ocolului silvic, special ca împărăteasa să poată lua dejunul în acel minunat loc de belvedere.

Pe aceste trasee, dincolo de frumuseţea lor turistică, sunt şi obiective de interes istoric, dintre care menţionăm Grota Haiducilor şi Izvorul Munk.

Grota Haiducilor sau Peştera Hoţilor se află la 186 m altitudine. A fost locuită din paleoliticul mijlociu. Săpăturile arheologice au scos la iveală unelte cioplite bifacial din silex şi cuarţit datând din paleoliticul mijlociu (Musterian, cca. 120.000 – 35.000 î.Hr.) şi superior (Aurignacian, cca. 35.000 – 10.000 î.Hr.), unelte din epipaleolitic (cca. 10.000 – 8.000/6.000 î.Hr.), precum şi mai multe niveluri de locuire din neolitic şi nu mai puţin de 23 de sedimente aparţinând eneoliticului târziu, respectiv cultura Coţofeni (cca. 2.800 – 2.500 î.Hr.). Locuirea peşterii a continuat în toate epocile ulterioare (epoca bronzului, epoca fierului, epoca dacică, epoca romană, epoca feudală) cu intensităţi diferite, inclusiv în evul mediu şi în epoca modernă, când peştera a fost asociată cu temuţii lotri bănăţeni. Acolo s-au găsit şi oase de urs de cavernă (Ursus spelaeus).

Cu pereţii acoperiţi de inscripţii, peştera a constituit un obiectiv turistic încă de la începutul secolului al XIX-lea (cea mai veche iscălitură este din 1820). Există iscăliturile lui Nicolae Golescu („ministru dinlăuntru” al guvernului revoluţionar din 1848) şi P. Ghica, datate 1836. Surse orale amintesc că aici s-ar fi semnat şi împărăteasa Elisabeta (Sissi), însă semnătura ei a fost acoperită în timp cu vopsea şi cu alte semnături. Se distinge, încadrată într-o cunună cu lauri, semnătura generalului Traian Doda din 1851. Se observă şi steagul tricolor românesc, cu culorile dispuse pe orizontală, sub care este înscris anul 1915.

În 1778, preotul Samoilă Popovici şi Ignatie Sanda din Mehadia au găsit „frumoase catarame galbene din alamă, diferite ca mărime şi înfăţişare. Erau piese de harnaşament şi şei, cântărind la un loc 13 livre”, după cum relata cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg, protopopul Mehadiei. Acestea sunt primele cercetări arheologice efectuate într-o peşteră din această parte a Europei.

Prima descriere a Grotei Haiducilor apare în cartea lui Francesco Griselini din 1780. Cele dintâi cercetări ştiinţifice, geologice, au fost făcute de M. Munk în 1871. În 1872 a fost organizată la Herculane cea de-a XVI-a întrunire a medicilor şi naturaliştilor din Imperiul austro-ungar, având ca obiectiv cercetarea peşterii Grota Haiducilor. Evenimentul, care a avut loc la Hotelul Goth (Vila Feneşan), a fost marcat printr-o placă vizibilă şi astăzi, montată pe stânca muntelui la intrarea pe poteca ce duce la peşteră. Datorită importantelor descoperiri menţionate, peştera a fost declarată rezervaţie arheologică. De asemenea, datorită descoperirilor arheologice şi inscripţiilor de pe pereţi, peştera este un monument de mare valoare istorică pentru Banatul montan. Ea prezintă un interes ştiinţific deosebit pentru fauna sa şi pentru artefactele arheologice descoperite în nivelurile vechi de locuire. A mai fost cercetată de B. Milleker (1894), K.W. Verhoeff (1897), R. Jeannel şi E. Racoviţă (1929) etc.

La 13 octombrie 2018 am putut vizita această peşteră, deşi are un grilaj metalic la intrare. Acesta însă era deschis.

Izvorul Munk a fost denumit în onoarea doctorului care în 1871 a publicat la Viena o carte despre tratamentul balnear de la Băile Herculane. Apa izvorului a fost colectată într-un bazin şi a fost folosită pentru acţionarea hidraulică a ascensorului de la Pavilionul 6 în 1906. De asemenea, a alimentat instalaţia de ventilare de la Băile Imperiale Austriece şi de la clădirea Cazinoului, precum şi fântâna arteziană din Parcul Central.

În imediata apropiere a Grotei Haiducilor se găsesc Băile Imperiale Romane, decorate cu un basorelief care îl reprezintă pe Hercule. Ele au fost reconstruite în 1838 pe locul vechilor băi romane, care foloseau apele izvorului Hercules. S-au păstrat patru încăperi cu două bazine mari şi două căzi individuale. Odată cu construirea Hotelului Roman (1976), Baia Romană a fost înglobată la parterul hotelului.

Clădirea având pe frontispiciu cuvintele „AD AQUAS HERCVLI SACRAS”, ridicată în secolul al XVIII-lea, adăpostea izvoarele Hygeea şi Hercule II, pentru cură internă. Ambele izvoare au secat însă între timp.

Vestigiile apeductului roman din vecinătate au fost menţionate de dr. Al. Popoviciu în lucrarea Băile lui Hercule sau Scaldele de la Meedia, Pesta, 1872, prima lucrare în limba română despre staţiunea Băile Herculane: „Dintre clădirile antice romane mai esistă şi acum doue fragminte din apeductele romane, care se pot vede din diosu isvorului cu apă minerală de beutu numit Carlsbun.” Apeductul era destinat transportului apei termale de la unul din izvoarele din zona Băii Romane (izvoarele din grupa Hercules) la Baia Apollo (Baia de şindrilă). Izvorul Apollo II se află în dreptul restaurantului „Grota Haiducilor”, care însă era închis la 13 octombrie 2018.

În anul 1768, viitorul împărat Iosif II, fiul Mariei Tereza, aflat în vizită la Herculane, a cerut ca acolo să fie construită o capelă romano-catolică rotundă. Aceasta a fost însă distrusă de turci în timpul războiului din 1788. Actuala biserică romano-catolică, închizând în partea de nord Piaţa Hercules (centrul vechi), are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. A fost ridicată între anii 1836-1838, în timpul domniei împăratului Ferdinand I. Împărăteasa Sissi, împreună cu suita ei, a luat acolo parte la slujbele din Săptămâna Patimilor şi de Sfintele Paşti, precum şi în celelalte duminici din timpul sejurului de şase săptămâni pe care l-a petrecut la Băile Herculane în 1887. În întreaga perioadă a sejurului împărătesei, serviciul de paroh romano-catolic a fost îndeplinit de Emil de Folly, canonicul din Timişoara.

Intrând în centrul vechi, prima clădire de pe latura vestică este Pavilionul 5 (Edificiul militar sau Spitalul pentru trupă şi subofiţeri), construit în 1821 cu destinaţia de unitate de cazare pentru militarii din Regimentul de grăniceri. Iniţial avea o capacitate de cazare de 140 de militari şi cinci camere pentru ofiţeri. Are o linie de arhitectură sobră şi riguroasă, fără decoraţiuni exterioare, la fel ca şi celelalte clădiri din Piaţa Hercules. Între acest edificiu şi Baia Apollo de vizavi a existat până la ultimul război mondial un tunel de acces pe sub stradă pentru facilitarea transportării bolnavilor la tratament.

Pavilionul 6 (Ospătăria cea Mare sau Hotelul Dacia), clădirea cea mai impunătoare a centrului vechi, este într-o asemenea stare de degradare, încât a fost acoperită complet cu o folie care are reprezentarea detaliilor pe care ar fi trebuit să le aibă măreaţa clădire. Ea a fost construită în anii 1812-1824, aducându-i-se importante modificări în 1906. Atunci a fost dotată şi cu ascensorul hidraulic acţionat de apa Izvorului Munk. Avansata stare de degradare actuală este evidentă şi datorită faptului că trotuarul din faţa clădirii este închis, deoarece există pericolul desprinderii unor bucăţi de zidărie.

Statuia lui Hercules, aflată în centrul pieţei, realizată din fier de tun de meşterii germani Glantz şi Romelmayer, a fost dăruită staţiunii de arhiducele austriac Carol în semn de omagiu pentru ofiţerii şi soldaţii armatei imperiale care s-au tratat în acest loc. Montată în 1847, ea a devenit simbolul staţiunii. Dar bazinul în mijlocul căruia se află nu mai are apă!

Tot în paragină se află şi Pavilionul „1811” (fosta Direcţiune a Băilor), construit în timp ce staţiunea se găsea sub administrarea Regimentului 13 grăniceresc. Toate clădirile din centrul istoric au fost de altfel realizate prin munca grănicerilor români din satele din jurul staţiunii.

Pavilionul 7 (Hotelul Ferdinand) a fost construit în anul 1810 şi refăcut după un incendiu din 1821, când i-a mai fost adăugat încă un nivel. Are o factură barocă. A fost renovat, fiind prima investiţie importantă din centrul istoric al staţiunii Băile Herculane după anii 1990.

În aceeaşi situaţie se află şi Baia Diana („pentru dureri de oase”), care se găseşte pe locul unei băi romane. Izvorul a fost redescoperit în secolul al XVIII-lea. Ea a fost construită din cărămidă în anul 1810 şi refăcută în 1858. Pe un colţ al acoperişului se află o statuie a lui Hercules. Reabilitată, baia este prevăzută cu nouă cabine individuale şi un bazin comun şi are legătură directă prin culoar acoperit cu Hotelul Ferdinand. În stânga clădirii băii, fosta anexă poligonală păstrează în hol, încastrată în perete, o piatră cu transcrierea unei inscripţii votive antice.

Pe latura răsăriteană a Pieţei Hercules se află, în paragină, Pavilionul 3 (Hotelul Apollo), construit în 1824. În urma vizitelor la Herculane ale viitorului împărat Iosif II din anii 1768 şi 1773, s-a ridicat în acel loc un han cameral etajat, cu camere separate, şemineu şi bucătării, cu un şopron pentru căruţe şi grajd pentru 16-20 de cai. În 1788 turcii au distrus toate clădirile din Băi. În 1794 împăratul Francisc I a dat ordinul refacerii clădirilor băilor distruse, proces care a durat nouă ani. În 1817 clădirea hanului i-a găzduit pe împăratul Francisc I şi pe soţia sa, împărăteasa Carolina. În cinstea lor, hotelul a primit numele „Francisc”, iar baia de alături numele „Carolina”. Pe coridor, lângă intrarea în Baia Carolina, s-a montat o placă în amintirea înalţilor oaspeţi. O altă placă, montată în faţa Hotelului Francisc, aminteşte vizita împăratului Franz Iosif din 1852, care a inspectat lucrările efectuate în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi care, mulţumit de cele văzute, a apreciat că staţiunea Băile Herculane este cea mai frumoasă de pe continent. Acum, trotuarul închis din faţa clădirii arată halul de degradare în care ea a ajuns.

Aproximativ aceeaşi este şi situaţia Pavilionului 4 de alături, care a fost renovat numai în mică măsură, în partea centrală. A fost construit în 1852, an inscripţionat pe frontispiciu. Faţada a fost decorată cu coloane în stil empire. Edificiul era destinat în principal cazării ofiţerilor şi funcţionarilor guvernamentali. Construcţia iniţială a fost prevăzută cu două etaje, cu 108 camere şi cu patru bucătării. Ea face parte, împreună cu Pavilionul 3, din Hotelul Apollo.

Un alt obiectiv de mare interes al Pieţei Hercules ar fi trebuit să fie Baia Apollo, una dintre cele mai vechi băi din staţiune. Acolo a existat una dintre primele băi construite în perioada romană. Pe o hartă austriacă din 1774 erau marcate termele romane, precum şi un templu dedicat lui Hercules, în care s-au descoperit în perioada 1724-1737 antichităţi romane. Romanii foloseau atât apa termală a izvorului propriu al băii, cât şi apa termală adusă prin apeductul amintit mai sus de la unul din izvoarele de lângă Baia Romană.

În 1724 s-a construit lângă clădirea cazărmii Baia comună. Ea a fost arsă de turci în timpul războiului din 1737-1739, fiind reclădită în 1758-1760, cu schimbarea denumirii în Baia cea Mare. În 1792, după ce a fost refăcută şi acoperită cu şindrilă, şi-a schimbat din nou denumirea în Baia de şindrilă. În forma actuală a fost construită în perioada 1846-1852, fiind refăcută în 1866 şi modernizată în 1970. Baia Apollo comunică în interior cu Pavilionul 4 şi prin amintitul tunel subteran, pe sub stradă, cu Pavilionul 5. Era prevăzută cu trei bazine de răcire, cu 32 de cabine şi trei bazine din marmură albă şi roşie pentru bărbaţi, femei şi militari. Bazinele erau acoperite cu bolţi, având aerisirea în cheia de boltă. Arhitectura faţadelor aparţine curentului eclectic, de şcoală academică.

Centrul vechi este legat de restul staţiunii prin Podul de piatră peste Cerna, construit în 1865, an menţionat pe una din cele două bolţi de susţinere. Pe pod se afla un coridor (acum pe jumătate deschis), în lungime de 36 m şi cu lăţimea de 2,5 m, care făcea legătura între Hotelul Franz Iosif şi Baia Hebe. La capătul dinspre Baia Hebe se află o statuie de marmură a reginei Lydiei, Omfala, la care Hercule a slujit trei ani. Acum podul este cât de cât întreţinut, fără a mai găzdui însă vreo galerie sau expoziţie de artă prin culoarul acoperit.

Hotelul Decebal (fost Franz Iosif, fost Ferdinand) este construit în stil baroc ardelenesc, cu multe elemente decorative şi cu o intrare cu scări maiestuoase, încadrate de coloane. Pe faţadă are statuile zeilor Esculap şi Hygeea şi două basoreliefuri inscripţionate cu anii 1860, când a început construirea clădirii, şi 1862, când s-a inaugurat, precum şi iniţialele împăratului Franz Iosif („F.J.”). Hotelul a găzduit la 28 aprilie 1887 pe regele Carol I al României împreună cu regina Elisabeta (Carmen Sylva), eveniment ce a fost marcat printr-o placă de marmură amplasată pe faţadă. Multă vreme clădirea a fost ruinată. La 13 octombrie 2018 am putut constata că se începuse lucrul la consolidarea ei, însă în acel moment nu era nicio activitate acolo. Starea de paragină era evidenţiată şi de îngrădirea trotuarului din faţă.

Vila Elisabeta de peste drum a fost ridicată în 1875 de către guvernatorul Băilor, Carol Tatartzi, în stil rococo II. În această vilă a locuit împărăteasa Elisabeta (Sissi) în primavara anului 1887. Însoţită de Sarpita Majlath, ea se plimba ore întregi prin staţiune şi împrejurimi. În atmosfera specifică staţiunii, în sânul unei naturi sălbatice, Sissi a savurat comunicarea cu natura, a tradus din poezia maghiară şi l-a recitit pe Heine. În 7 aprilie îi scria de aici mamei sale, iar la 28 aprilie a primit vizita reginei Carmen Sylva a României, o altă suverană dăruită artelor. Toate aceste fapte au fost consemnate în jurnalul fiicei sale şi într-o scrisoare a împărătesei către aceasta. La 13 mai, Sissi a plecat spre Sinaia şi apoi s-a întors la Viena.

Povestea romantică a prezenţei împărătesei la Băile Herculane este întărită de semnalarea existenţei certificatului de botez a fiicei unui cioban din zonă, Veta, botezată astfel datorită faptului că naşă i-a fost însăşi Sissi, precum şi de existenţa inelului cu piatră de rubin pe care împărăteasa l-a dăruit aceluiaşi cioban şi care s-a păstrat în familia urmaşilor acestuia. La 13 octombrie 2018, clădirea Vilei Elisabeta părea însă abandonată.

Cazinoul, construit în stil baroc austriac, monobloc, de către arhitectul vienez Carl Doderer, datează din 1850-1862. Pe frontispiciul său se poate citi salutul administraţiei Băilor, preluat de la romani, „SALUTI ET LAETITIAE” (Sănătate şi bucurii), care arată menirea acestui loc, de a lecui prin puterea veseliei. Din anii 1864-1865 funcţionau în cadrul complexului un Salon de cură, Sala de argint cu jocurile: bacara, chemin de fer, ruletă etc., aflate în corpul central, precum şi cafeneaua, ospătăria, bazarul şi diferite magazine, aflate pe terasă. Întreaga clădire avea o instalaţie ingenioasă de ventilaţie, acţionată hidraulic. În varianta originală, pe acoperişul corpului central erau cinci statui, care reprezentau: cea din mijloc – Imperiul austriac, la stânga sus – un român, la stânga jos – un german, în dreapta sus – un sârb, în dreapta jos – un ungur. În 1953 un incendiu a distrus Salonul de cură, în locul lui amenajându-se o sală de spectacole. În 1924 în Sala de argint a fost deschis Muzeul de istorie „General Nicolae Cena”, primul muzeu din staţiunile balneare ale României (închis în 2012).

În faţa Cazinoului se află Parcul Central al staţiunii, edificat în 1862, centrul ansamblului arhitectural format din clădiri şi monumente istorice de arhitectură balneară cu datare din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În cadrul parcului se găsesc pavilionul de muzică din dreptul Cazinoului, fântâna arteziană (acum inactivă), precum şi câteva rarităţi vegetale: arborele-mamut (Sequoia gigantea), un molid plantat în anul 1864 şi un arbore de tisă.

Parcul este flancat în partea sudică de Hotelul Traian, fost Carol, acum complet acoperit cu pânză pentru a nu se vedea că este degradat în ultimul hal. A fost construit în perioada 1869-1871. În curtea interioară avea o fântână arteziană ale cărei jeturi de apă erau irizate de razele de lumină care pătrundeau prin ferestrele luminătorului de pe acoperiş. Clădirea a suferit avarii la cutremurele din 1991-1992, prin prăbuşirea grinzilor şi a planşeelor.

Pe malul opus al Cernei se afla Izvorul Diana III, acum secat, însă punct de pornire al traseelor turistice pe care le-am menţionat la început.

Monumentala clădire a Băilor Imperiale Austriece (Băile Neptun) a fost ridicată în anii 1883-1886, după planurile arhitectului Alpár Ignác, fiind unul dintre cele mai moderne edificii balneare din acea vreme. Pavilionul Băilor Imperiale închide pe latura nord-vestică monumentalul ansamblu arhitectural din jurul Parcului Central, întregind imaginea de mare stațiune („Kurort”) europeană de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Construit în același stil baroc, cu interioare amintind de simplitatea construcțiilor romane, precum și de stilul gotic (construcția plafoanelor din detaliile arhitecturale interioare), edificiul are o arhitectură simetrică, subliniată de turnurile de pe o parte și de cealaltă a corpului central, sub forma a două aripi: aripa stângă, destinată băilor termo-sulfuroase, iar cea dreaptă, băilor termo-saline. Cele două aripi sunt despărțite de o maiestuoasă sală de așteptare, în mijlocul căreia tronează o fântână de majolică, ce atrage privirile prin detaliile ornamentale de mare rafinament artistic. Arhitectura exterioară a clădirii are multe elemente decorative, intrarea principală fiind evidențiată printr-un portal acoperit pe sub care trece strada și care este legat de Podul de fier forjat. În interiorul clădirii, în aripa de băi sulfuroase, s-au păstrat cabinele imperiale unde au făcut tratament împăratul Franz Iosif, împărăteasa Elisabeta și familia imperială.

Mai existau 70 de căzi, 10 căzi de piatră, două saune, două camere de inhalație, sală de așteptare și garderobă. Clădirea avea cinci intrări, trei dinspre strada principală și câte una din părțile laterale. Izvorul și baia publică au purtat numele Szapáry (după cel al ministrului finanțelor, Szapáry Gyula). Apa era condusă de la izvor prin tuburi de 100 mm. Pentru că era prea caldă, pe o conductă opusă de 160 mm se introducea apă rece de 7-8 grade Celsius. Kiss György a sculptat statuia alegorică Farmacie și Vindecare, Bezerédi Gyula statuia Putere și Frumusețe, Szécsi Antal – Tinerețea și Donáth Gyula – Dorință și Plăcere. Fântâna de majolică a fost făcută de Alpár Ignác, iar decorațiile ei la fabrica Zsolnay.

Podul de fier forjat peste Cerna aflat în faţa lor, destinat traficului pietonal, a fost construit tot în intervalul 1883-1886. Acest pod are lungimea de 32 m şi lăţimea de 2,90 m, fiind o scurtătură binevenită între Băi şi zona Cazinoului şi a Parcului Central. Podul este o structură elegantă pe arc cu zăbrele, cu două articulaţii şi montanţi verticali din cornier placaţi cu elemente din fontă. Parapetul podului este din fier forjat cu elemente decorative, aşa cum o cerea moda impusă de dezvoltarea industriei siderurgice. Atât Băile Imperiale Austriece, cât şi Podul de fier forjat, se aflau în paragină şi închise publicului la 13 octombrie 2018.

În aceeaşi situaţie se afla şi clădirea Băilor Venera (1838) de pe malul stâng al Cernei, puţin mai jos. În faţa lor sunt Izvorul Neptun III (de ochi) şi Izvorul Neptun II (de stomac). La ultimul a dispărut capul de leu sculptat în piatră, din gura căruia ţâşnea apa fierbinte. Acum se mai află acolo o simplă ţeavă. În faţa Izvorului Neptun II mai sunt sursele Neptun I şi Neptun IV, marcate printr-o statuie feminină.

Ultimul, dar nu cel din urmă, monument pe care îl prezentăm este Gara Băile Herculane, care a fost inaugurată la 20 mai 1878. Clădirea centrală a fost construită în stil baroc, fiind flancată de-a lungul peronului de coloane în stil roman. Acestea sunt îmbrăcate în liane care urcă pe un grătar, care la rândul său susţine un plafon de vegetaţie ce oferă o plăcută senzaţie de armonie cu peisajul pitoresc din jur. Corpul central are o cupolă maiestuoasă sprijinită de două coloane, care dau senzaţia de intrare într-o catedrală. În interior, cupola este împodobită cu reprezentări ale unor personaje mitologice, dintre care se detaşează legendarul erou Hercule.

Aşa am găsit staţiunea Băile Herculane în data de 13 octombrie 2018.

Mircea Rusnac – La kilometrul zero al Dunării bănăţene

23 septembrie 2010

Majoritatea românilor au auzit de localitatea bănăţeană Baziaş, pe unde Dunărea pătrunde în ţară. Pe deasupra, cel puţin bănăţenii cunosc faptul că tot de acolo pleca prima cale ferată de pe actualul teritoriu al României, care lega Baziaşul de Oraviţa. Localitatea este importantă şi pentru sârbi, deoarece acolo se află o veche mânăstire a acestora, întemeiată după tradiţie de însuşi Sfântul Sava. Iată deci câte elemente se îmbină, mai mult decât suficiente pentru a da o mare importanţă acelui loc. Şi cu toate acestea, pare greu de crezut, însă Baziaşul este pe cale de dispariţie, iar din gloria sa de odinioară nu a mai rămas decât amintirea. Cum s-a putut ajunge în situaţia aceasta?

Baziaş, km. O. Fotografii de Gheorghe Popoviciu.

Până către sfârşitul secolului al XIX-lea, Baziaşul a cunoscut o dezvoltare promiţătoare. Întemeierea sa a fost legată de ridicarea, încă din perioada medievală, a mânăstirii ortodoxe sârbeşti, în jurul căreia a fost edificată treptat o mică aşezare. O lungă perioadă însă ea a avut de suferit din cauza deselor invazii turceşti, soldate cu distrugeri şi cu alungarea populaţiei mai departe de Dunăre. Asemenea situaţii s-au produs chiar şi după instaurarea stăpânirii austriece din 1718. De pildă, în timpul războiului austro-turc din 1738, mânăstirea a fost din nou incendiată de turci.

În faţa mânăstirii sârbeşti

În 1772, mânăstirile Baziaş şi Cusici au fost afiliate mânăstirii Zlatiţa, iar pământul lor a fost cedat Regimentului 2 sârbo-român din cadrul Confiniului de Graniţă. Locuitorii din zonă erau şi ei înrolaţi în acest regiment. Cu aceasta situaţia s-a mai normalizat, iar Baziaşul şi-a putut începe evoluţia ascendentă de aproximativ un secol. Din 1795 el devenea port la Dunăre, însă instalaţii portuare moderne se vor construi abia în 1854. Din 1846 începea şi edificarea primei căi ferate din Banat şi din România actuală, care utiliza şină fabricată la Reşiţa. Întrerupte în timpul revoluţiei din 1848-1849, lucrările au fost finalizate în anii următori, astfel încât la 1 noiembrie 1856 din Baziaş pornea primul tren în direcţia Oraviţa. Ulterior el avea să fie legat prin altă linie care trecea prin Iasenova şi Timişoara, cu Budapesta şi cu Europa centrală.

După portul modern şi gara impunătoare, Baziaşul a mai fost dotat în 1860 cu un oficiu vamal, mutat acolo de la Palanca, cu un hotel şi un restaurant. Primul conducător al oficiului a fost Iosif Brandstetter, care era în acelaşi timp şi proprietarul hotelului şi cel care ţinea în chirie restaurantul situat în apropierea mânăstirii. În 1880, când s-a înregistrat şi numărul maxim de locuitori (516), funcţionau acolo hotelul şi un cazinou. De numele Baziaşului este legată şi sosirea principelui Carol de Hohenzollern în România, la 10 mai 1866, când a fost încoronat ca urmaş al lui Cuza. Mica aşezare bănăţeană a constituit o importantă etapă în drumul acestuia către noua sa patrie.

Fostul hotel austriac din Baziaş

Principele Carol participase, ca ofiţer, la războiul din 1864 pe care Prusia îl purtase împotriva Danemarcei. În acel război, cancelarul Bismarck solicitase şi intervenţia Austriei, deşi în realitate armatele sale s-ar fi putut descurca fără mari probleme împotriva unui adversar destul de slab. Însă Bismarck îşi dorea să cunoască puterea reală a armatei austriece, cu care intenţiona să se confrunte în scurt timp. Şi într-adevăr, după numai doi ani, prusacii zdrobeau Austria în războiul de şapte săptămâni şi o excludeau din Confederaţia Germană.

Tocmai în toiul acestui conflict s-a produs solicitarea din parte României ca principele Carol să urce pe tronul ţării. Ca ofiţer în armata germană, acesta întâmpina mari riscuri în a străbate Imperiul austriac în plin război, putând fi arestat şi executat ca spion inamic. Din aceste motive, el a pătruns în Austria deghizat şi cu paşaport cu nume fals, venind din Elveţia. Schimbând trenurile la Budapesta, a întâlnit într-un restaurant câţiva ofiţeri austrieci, cu care se cunoştea din timpul războiului comun împotriva Danemarcei din urmă cu doi ani. Suspansul a fost foarte mare, dar deghizarea şi-a făcut efectul şi Carol nu a fost recunoscut. Apoi a continuat călătoria cu alt tren până la Baziaş, unde a ajuns la 6 mai (pe stil vechi) 1866. Vaporul către România urma să plece însă abia a doua zi, interval pe care principele l-a petrecut la hotelul lui Brandstetter şi vizitând mica aşezare cu frumoasele sale împrejurimi. În scurt timp acolo a sosit, venind de la Paris şi tot sub nume fals, şi prim-ministrul român Ion C. Brătianu, însă cei doi se prefăceau că nu se cunosc, din motivul amintit mai sus. La 7 mai ambii s-au îmbarcat în portul Baziaş, dar abia când au ajuns la Turnu Severin, Brătianu l-a putut saluta pe Carol ca noul principe al României.

În faţa fostului hotel austriac din Baziaş

De-a lungul timpului, Baziaşul şi hotelul său s-au bucurat şi de vizitele altor personalităţi din epocă. Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea el fusese vizitat de împăratul austriac Iosif II, care, rămânând impresionat de importanţa locului, a hotărât ridicarea acolo a primului port şi prin aceasta începutul ascensiunii ulterioare a Baziaşului. Alt împărat austriac, Franz Iosif, a trecut de două ori prin localitate, în 1862 şi 1869, ultima oară în drum către inaugurarea Canalului de Suez, ca şi împărăteasa Elisabeta sau împăratul Germaniei Wilhelm II de Hohenzollern (acesta din urmă în 1916). După cum ne-a semnalat foarte bine Daniel Onaca, tot pe acolo a călătorit şi marele scriitor danez Hans Christian Andersen, în drumul său de pe Dunăre către Viena. Poetul Mihai Eminescu a trecut prin Baziaş împreună cu trupa de teatru a lui Pascali la 21 august 1868, în încheierea unui turneu prin Transilvania şi Banat, după ce jucaseră în zilele precedente la Oraviţa. (George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1986, p. 108.) Iar în 1924, tot la Baziaş s-a născut, într-o familie româno-maghiară, scriitorul Petru Dumitriu.

Valuri mari la Baziaş

Dintotdeauna, pe lângă mânăstirea din localitate a funcţionat şi o şcoală. Şcoala comunală a fost înfiinţată în anul 1862, devenind şcoală de stat în 1874. Peste exact un secol, în 1973, ea era desfiinţată din cauza lipsei elevilor. Chiar dacă în 1884 au fost începute şi lucrările la şoseaua Baziaş – Moldova Veche, totuşi semnele unei decăderi premature a aşezării începeau să se facă simţite. În 1880 Dunărea s-a revărsat, producând mari pagube localităţii, portului şi căii ferate, în urma cărora mulţi locuitori au plecat la Orşova. În acelaşi timp, pentru Baziaş începeau să apară concurenţi periculoşi, datorită cărora el avea să îşi piardă încet dar sigur din importanţa de până atunci: a fost construită linia de cale ferată Timişoara-Orşova şi în 1897 a fost ridicat portul de la Moldova Veche.

Măgarul Gigi din Baziaş

Loviturile de graţie s-au produs pentru aşezare în 1919, când în vecinătatea ei a fost trasată noua frontieră dintre România şi Iugoslavia, şi mai ales în 1948, când aceasta a fost complet închisă în urma izbucnirii conflictului dintre Stalin şi Tito. Calea ferată către Oraviţa şi către Timişoara nu mai putea fi utilizată, întrucât trecea şi prin teritoriul iugoslav, astfel că din ea nu a mai rămas nimic de-a lungul timpului. A dispărut şi marea clădire a gării, din vechiul hotel austriac au mai rămas doar nişte ziduri printre care cresc tufe, iar populaţia Baziaşului mai număra în 2002 numai 69 de locuitori.

Apus de soare într-o localitate care a apus şi ea

Şi în timpul celui de-al doilea război mondial, localitatea a fost grav afectată de luptele care s-au purtat în zonă. La 6 septembrie 1944, în confruntările cu armata germană au fost ucişi şeful vămii din Baziaş, şase soldaţi de infanterie şi un elev sergent.

În 28-29 august 2010, când am vizitat această localitate, am mai putut constata următoarele: se mai află în ruine vechiul turn de apă al gării şi pe alocuri mai poate fi recunoscut terasamentul căii ferate, ca şi drumul care ducea către hotel. Cele două scări din marmură roşie ale hotelului sunt folosite acum de un restaurant privat, care se află exact pe fundaţia vechii gări. Alte scări, care făceau legătura între gară şi port, coboară acum în apele Dunării, ca urmare a înălţării nivelului acesteia datorită construirii barajului de la Porţile de Fier. Din acelaşi motiv, pe lângă vechiul port scufundat sub ape, este parţial inundată şi suprafaţa celor trei linii ferate de odinioară, iar depoul de locomotive aferent a dispărut complet. Acum mânăstirea şi clădirea fostei şcoli au fost restaurate prin grija sârbilor, însă mânăstirea nu are din păcate niciun slujitor. Încep să apară câteva pensiuni pe înălţimile din preajmă, dar deocamdată majoritatea turiştilor şi a pescarilor amatori din zonă sunt nevoiţi să doarmă în corturi sau rulote din lipsa spaţiilor de cazare. Totul la poalele zidurilor parcă ironice ale impunătorului hotel care a fost distrus de-a lungul timpului fără a mai fi refăcut vreodată.

Probabil că dacă Baziaşul şi-ar fi continuat evoluţia din perioada 1790-1890, ar fi fost astăzi un important centru economic şi comercial cu peste 100.000 de locuitori. Prin concursul nefavorabil de împrejurări care l-a lovit, a ajuns acum să fie un cătun cu câteva case şi câteva zeci de locuitori. Mărirea şi decăderea acestei aşezări dunărene din Banat ne pot îndemna la nostalgie şi reflecţie.

Toate aceste relatări au fost posibile numai datorită ajutorului dat de Gheorghe Popoviciu, căruia îi mulţumim încă o dată.