Posts Tagged ‘germani’

Mircea Rusnac – Orgile din Banat, o istorie de trei secole

5 septembrie 2018

Banatul deţine, încă, o adevărată comoară răspândită în bisericile şi sinagogile sale. Este vorba de orgile construite în ultimii 300 de ani şi care ne încântă şi astăzi auzul prin divinele lor sonorităţi. O broşură recent apărută, în fapt un ghid al unei expoziţii itinerante, ne-a dat binevenite informaţii despre acest aspect al istoriei noastre.*

Introducerea excelentă a doctorului Franz Metz spune tot ce este nevoie, cu o maximă concizie, pe o singură pagină. Aflăm de aici că peisajul organistic bănăţean este unul dintre cele mai estice din Europa, suprapunându-se cu trecutul comunităţii germane din regiune. Primele orgi au apărut în perioada colonizării şvăbeşti a Banatului istoric, iar ultimul atelier a dispărut în timpul emigrării înapoi în Germania.

În tot acest răstimp au existat în Banat familii întregi de constructori de orgi, precum Wälter, Josephy, Hromadka, Dangl sau Wegenstein. Caracteristicile orgilor bănăţene erau asemănătoare cu cele din Austria de Jos, Ungaria, Cehia, Slovacia sau Croaţia. Într-o serie de ţări se găsesc şi acum orgi produse în Banat: în România, Serbia, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Ungaria, Slovacia şi Ucraina. În Banat ele au slujit comunităţilor germane, maghiare, croate, bulgare, slovace, cehe şi româneşti, aflându-se în biserici romano-catolice, evanghelice, reformate şi în sinagogi. Unele au ajuns până la Budapesta şi Bucureşti, fiind elogiate din partea unor importante personalităţi muzicale (Johann Michael Haydn, Joseph Haydn, Mozart, Franz Liszt) şi au fost premiate pe plan internaţional.

Atelierul Wälter din Timişoara a construit începând încă din secolul al XVIII-lea orgile aflate la Fibiş, Butin, Maria Ciclova, Gottlob, Sânnicolau Mare, Jimbolia, Lovrin, Bulgăruş, Orţişoara, Lenauheim, Cărpiniş, Giarmata, Dudeştii Vechi, Variaş, Sânandrei, Biserica Albă, Radojevo.

Johann, Leopold şi Georg Josephy din Timişoara au construit orgile din Iecea Mare, Lugoj, Biled.

Anton Dangl din Aradu Nou a construit în secolul al XIX-lea orgile din Secusigiu, Aluniş, Tisa Nouă, Dolaţ, Şagu, Fântânele, Jamu Mare, Rusca Montană, Neudorf, Lipova, Comloşu Mare, Pecica, Tomnatic, Gătaia, sinagoga din Arad, Vladimirescu, Caraşova, Aradu Nou, Ciacova, Stamora Germană, sinagoga din Caransebeş, Frumuşeni, Banatska Topola, Čoka, Nova Crnja, Plandište.

Alte biserici bănăţene au adus orgi de la Viena: Periam, Mužlja, Anina, Boka, Hajdučica, Torda, Eibenthal, Padina, domul din Timişoara.

Joseph Hromadka a dotat bisericile din Clocotici, Gottlob, Zăbrani, Ofseniţa, Liebling, Cenad, Milenium din Timişoara, Mihajlovo.

Familia timişoreană Wegenstein a fost ultima „dinastie” constructoare de orgi în Banat şi nu numai. Cu ea a luat sfârşit această tradiţie de trei secole. În 1971-1972 terenul şi casa Wegenstein au fost confiscate de autorităţi. Decretul din 1972 semnat de Nicolae Ceauşescu confisca imobilul situat pe Bd. Mihai Viteazul nr. 30. Doar vechea cheie a casei este păstrată şi acum de Marianne Meissner, născută Wegenstein în 1928.

Până atunci, au construit orgile de la Vizejdia, Nerău, Brestovăţ, Timişoara (Notre Dame), Şag, sinagoga din Lugoj, Deta, Vinga, Niţchidorf, Bacova, Peciu Nou, Sânpetru Mic, Percosova, Teremia Mare, biserica reformată din Arad, Reşiţa, orga Milenium din Timişoara pentru marea expoziţie de la Budapesta din 1896, orga bisericii romano-catolice Timişoara-Fabric, orga de la Maria Radna, Timişoara-Elisabetin, Arad, Vršac, Belo Blato, Jermenovci, Kikinda, Novi Bečej, Ostojićevo, Pančevo, Srpski Itebej, Starčevo, Zrenjanin, Deszk.

Alţi constructori de orgi au fost Josef Angster, Paul Gály (la Şandra), István Kovács (Roviniţa Mare), Franz şi Albert Renner (Timişoara), Otto Rieger (Arad-Centru), Franz Kecskés (Becicherecu Mic), Ferenc Szeidl (Sântana), Caspar Fischer (Odaci în Banatul sârbesc, posibil şi Caransebeş), Ország Sándor (biserica evanghelică Lugoj).

În urma unor serii de nenorociri, precum războiul, comunismul şi emigrarea, au dispărut deja orgile de la Brestovăţ, Moraviţa, Nevrincea, sinagoga din Timişoara-Cetate, Sasca Montană, Iecea Mică, orga Seminarului catolic, Gelu, Grabaţ sau Şandra. Restul constituie încă o moştenire istorică de care ar fi păcat să ne batem joc. Un semnal de alarmă în acest sens îl reprezintă şi broşura utilizată aici.

* Orga din Banat şi constructorii ei. Contextul european prezentat în imagini, Ed. Musik Südost, München, 2017, 24 p.

Reclame

Mircea Rusnac – Monografiile Cenadului

10 martie 2013

Am primit la sfârşitul anului 2012 o consistentă lucrare a lui Duşan Baiski dedicată localităţii sale natale, Cenadul.* Bazată în principal pe documente de arhivă, aceasta acoperă numeroase aspecte ale istoriei, cu precădere contemporane, a localităţii multietnice bănăţene. După cum pe bună dreptate consideră şi autorul, lucrarea se constituie într-o serie de studii monografice ale Cenadului, prezentând cele mai variate şi adesea neaşteptate aspecte ale istoriei acestuia. Pe plan local, putem vedea foarte bine istoria Banatului din secolul al XX-lea, cu toate bunele şi relele sale.

Atrage atenţia în special primul şi cel mai consistent capitol al cărţii, intitulat Problema germană. După cum spune autorul, fosta localitate Cenadul Vechi era preponderent germană, cu colonişti sosiţi din secolul al XVIII-lea. Anii 1940, când nazismul era la putere în Germania, au însemnat şi pentru şvabii cenăzeni o alininere la această politică, cu credinţa că în acest mod ei îşi serveau cel mai bine naţiunea de provenienţă. De aici şi numeroasele manifestări naţionaliste din epocă, unele cu desconsiderarea autorităţilor româneşti şi a concetăţenilor de alte etnii. Fireşte că după 23 august 1944 şi germanii cenăzeni au plătit scump această atitudine. Casele celor plecaţi cu Wehrmacht-ul au fost confiscate, firmele desfiinţate, averile au dispărut. Nu mai puţin de 1.531 de germani au părăsit atunci Cenadul, însă 516 s-au întors după scurt timp. (p. 61, 64) Câteva sute de şvabi au fost deportaţi în U.R.S.S.

Altă problemă a localnicilor a fost existenţa în vecinătate a frontierei româno-ungare, stabilite din 1920 pe Mureş. În întreaga perioadă interbelică, ungurii din Cenad erau suspectaţi că spionează pentru statul vecin, mulţi deţinând proprietăţi dincolo de graniţă. În special cătunele Tarnoc şi Seceani erau preponderent maghiare. (p. 83-84) Din 1947, punctele de trecere a frontierei de la „Sămânţa” şi „Podul Mureş” au fost închise. (p. 97)

Fosta localitate Cenadul Mare avea şi numeroşi sârbi, sosiţi aici începând cu secolul al XVI-lea. (p. 103) Din 1860 existau trupe de teatru sârbeşti, prima fiind organizată de preotul Andrei Putici. (p. 105) Au urmat societăţi sârbeşti de lectură, înfiinţate în 1894 şi 1905. Din Cenad a provenit poetul Jivco Dişici (1894-1965). În perioada celui de-al doilea război mondial, numeroşi sârbi din Cenad şi din Banat au plecat voluntari în armata lui Tito. Cel mai important „titoist” cenăzean era Ioţa Sapungin, ulterior deţinut politic timp de cinci ani din acest motiv. (p. 114) Nu a fost însă nici pe departe singurul. Alţi 28 de concetăţeni de-ai săi i-au împărtăşit soarta. (p. 118-123)

Acestor probleme le-au fost suprapuse cele generate de ocupaţia sovietică de după 1944, soldate cu numeroase jafuri şi manifestări de brutalitate. Problema cotelor în agricultură a încins de asemenea spiritele. În special sârbii s-au revoltat, întrucât ei fuseseră pe toată perioada războiului de partea sovieticilor, iar acum erau trataţi la fel ca şi românii, maghiarii şi germanii, naţiuni învinse. În decembrie 1946, Cenadul Mare s-a aflat în pragul revoltei. (p. 175-176) Comparativ, germanii din Cenadul Vechi, conştienţi de situaţia lor, şi-au îndeplinit integral şi chiar au depăşit cotele, fără a lua parte la manifestaţii. (p. 177) Cu această ocazie, Duşan Baiski făcea referire la un interesant citat al lui Răzvan Theodorescu cu privire la Banat: „Banatul – ca şi, la altă scară, Renania în apusul continentului, Macedonia în inima Peninsulei Balcanice sau Galiţia în pragul nesfârşirilor ruseşti – este, el singur, o mică lume dătătoare de măsură pentru ceea ce au însemnat în istorie, în istoria culturii mai cu seamă, întâlnirile, dar şi înfruntările de civilizaţii deosebite, de tipuri umane felurite, pe care din adâncurile preistoriei şi din cele ale folclorului le-au ilustrat la tot pasul ţinuturile dintre Mureş şi Dunăre.” (p. 174)

Despărţit în două localităţi distincte de fraţii Nákó în 1781, Cenadul a fost reunificat de către comunişti. În 1948 Cenadul Mare avea 5.182 de locuitori români, sârbi şi unguri, iar Cenadul Vechi 1.485 de locuitori, în special germani. (p. 179) La 17 septembrie, Partidul Muncitoresc Român a luat decizia alipirii Cenadului Vechi la Cenadul Mare, „dar numai cu consultarea prealabilă a locuitorilor din Cenadul Vechi.” (p. 180) Cât de democratic s-a procedat ne relatează pretorul Nicolae Tcaciuc: la 11 ianuarie 1949 s-au adunat la primăria Cenadului Vechi „un mare număr de locuitori, care fiind lămuriţi despre ce este vorba, după ce au deliberat mai îndelungat şi bazaţi pe hotărârea comisiei interimare din 17 septembrie”, au aprobat. (p. 181)

Peste Mureş a existat un pod rutier din 1895, lung de 141 m, proiectat şi realizat de arhitectul Zielinszki Szilárd, pionierul introducerii construcţiilor din beton armat în Ungaria. (p. 211-212) În 1903 a fost dat în folosinţă şi podul feroviar, a cărui structură metalică a fost realizată la uzinele mecanice ale Căilor Ferate Maghiare (MÁV). Linia Timişoara-Cenad-Makó-Hódmezővásárhely lega patru comitate: Csongrád, Cenad, Torontal şi Timiş. (p. 212) Pe linia Arad-Cenad au circulat primele automotoare de pe actualul teritoriu al României, fiind construite la Arad de firma „Johann Weitzer”. (p. 212) După primul război mondial însă, Cenadul a devenit capăt de linie. Din 1940 circulaţia feroviară între Cenad şi Apátfalva s-a oprit, ulterior podul de peste Mureş fiind demontat şi mutat la Szolnok. (p. 213) În 1956-1957 a fost demontată şi structura metalică a podului rutier, după ce tot în 1940 acesta sărise în aer, lovit pare-se de un fulger care a atins cutia cu dinamită. (p. 215-217)

Cenadul a fost printre primele comune colectivizate, G.A.C. „Ştefan Plavăţ” existând din 1949. (p. 219) „Chiaburii” şi „titoiştii” au fost deportaţi în Bărăgan. Au fost deportaţi 199 de germani, 125 de români, 34 de basarabeni şi 104 sârbi cenăzeni. Mulţi au murit acolo, născându-se în Bărăgan 7 germani şi 3 sârbi. (p. 226-233) Despre agricultura practicată în Banat şi în particular la Cenad, viitorul academician Gheorghe Ionescu-Şişeşti scrisese în 1921: „În Banat am văzut tipul exploatărilor intensive moderne aşa cum le găsim şi în occidentul Europei. Ceea ce caracterizează moşiile vizitate de noi este organizarea aproape industrială. Investiţiile de capital au ridicat exploatările la un înalt nivel de intensivitate. Acelaşi caracter intensiv îl înfăţişează şi agricultura ţărănească. Ţăranul din Câmpia Banatului este înstărit şi bine utilat. Am văzut în comuna Cenad zeci de gospodării de ţărani proprietari a 20-30 iugăre, case mari, cu numeroase camere, grajduri sistematice, magazii, pătule, remize, vite de rasă, secerătoare-legătoare, prăşitoare, semănătoare. Utilaţi ca fermierii din America de Nord.” (p. 267)

Acestea au fost doar unele dintre secţiunile cărţii lui Duşan Baiski. Ea prezintă şi multe alte aspecte ale istoriei Cenadului, demne de tot interesul. Aceste studii monografice fac cinste localităţii natale a autorului, care a demonstrat cu prisosinţă, spre deosebire de mulţi alţii, că nu şi-a uitat originile şi că se mândreşte, pe bună dreptate, cu Cenadul bănăţean.

* Duşan Baiski, Cenad. Studii monografice, Ed. ARTPRESS, Timişoara, 2012, 316 p.

Mircea Rusnac – Momente din viaţa Lindenfeldului de altădată

13 septembrie 2010

Suntem în măsură să mai facem cunoscute cititorilor noştri două secvenţe din perioada când satul Lindenfeld era încă locuit şi arăta ca orice aşezare omenească obişnuită. Această perioadă este însă tot mai îndepărtată de zilele noastre. O dovedeşte şi faptul că fotografiile făcute atunci erau alb-negre, dar aceasta poate da o idee în plus în privinţa „parfumului de epocă”. Viaţa din Lindenfeldul de altădată poate fi foarte uşor întrezărită cu ajutorul mărturiilor de mai jos.

Imaginea aceasta, preluată de pe www.banaterra.eu, provine din colecţia de fotografii a lui Franz Dürbeck. Ea surprinde vechiul centru al localităţii, cu biserica, şcoala (în stânga) şi cu elemente ale vieţii de zi cu zi. Acum biserica este goală şi şcoala este în mare măsură demolată. În acele vremuri, Lindenfeld era legat de Reşiţa printr-o linie ferată îngustă care străbătea Masivul Semenicului şi cu ajutorul căreia se transportau lemne şi mangal pentru uzine. Acum, câteva şine provenind din acea linie, care poartă şi astăzi sigla „Resicza”, se află în gardul metalic din faţa bisericii părăsite.

Am primit fotografia de mai sus de la Maria Wesselak, originară din Lindenfeld şi aflată acum în Germania. Aceasta a fost făcută în 1966 de pe una din înălţimile care înconjoară localitatea şi surprinde o vedere de ansamblu a acesteia. Se poate distinge şi aici cu uşurinţă biserica şi pot fi văzute casele din sat, care acum se află aproape toate în ruine. Peisajul în care a fost amplasată această localitate este unul încântător. Mulţumim Mariei Wesselak că ne-a pus la dispoziţie această frumoasă fotografie.

Două instantanee care surprind viaţa de altădată a acestei localităţi. Lindenfeldul a resimţit puternic influenţa istoriei şi a politicii, fiind părăsit treptat de populaţia sa, exclusiv germană, în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Acum, el aşteaptă cu răbdare trezirea la o nouă viaţă. Traiul tihnit al pemilor de odinioară este înlocuit astăzi cu agitaţia turiştilor şi a iubitorilor naturii. Şi poate acum, datorită acestora, Lindenfeldul a devenit mai cunoscut şi mai vizitat decât atunci când era o modestă aşezare de pemi, care îşi vedeau liniştiţi de munca lor şi nu cereau restului lumii decât să fie lăsaţi să îşi ducă traiul aşa cum fuseseră obişnuiţi din moşi-strămoşi.

Mircea Rusnac – Bănăţenii în Bărăgan (1951-1956). Comparaţie între două lumi

10 aprilie 2010

                        Evenimentele dramatice desfăşurate în Banat la jumătatea secolului al XX-lea au culminat cu strămutarea forţată a zeci de mii de locuitori ai regiunii în Bărăganul aflat la 600-700 km distanţă. Separate de un asemenea spaţiu geografic, cele două regiuni ale României, una aflată în sud-vestul ţării, iar cealaltă în sud-estul ei, avuseseră foarte puţine tangenţe până atunci. Din acest motiv, în momentul în care bănăţenii au fost duşi de autorităţile comuniste în stepa semipustie, cele două grupuri de populaţie (localnici, respectiv nou veniţi) erau complet străine unele de altele. Un factor care le putea apropia în timp era limba română, cunoscută şi de unii şi de ceilalţi, deşi în rândul bănăţenilor se aflau şi numeroşi reprezentanţi ai minorităţilor etnice. În această privinţă, chiar şi grupul deportaţilor era destul de eterogen, ei provenind din localităţi diferite, cu tradiţii şi obiceiuri specifice, vorbind mai multe limbi şi fiind aşezaţi în 18 localităţi nou înfiinţate în câmpia Bărăganului, într-un amestec greu de înţeles şi în imposibilitate de a reconstitui comunităţile de provenienţă. Alături de ei se aflau şi olteni deportaţi, ca şi basarabeni, bucovineni şi macedoromâni care locuiseră temporar în Banat şi care acum erau izgoniţi de noile autorităţi. Cum însă majoritatea noilor veniţi o formau cei proveniţi din Banat, în zona de aşezare a acestora diferenţa a fost făcută doar între două grupuri de populaţie: localnicii, adică vechii locuitori ai Bărăganului, şi bănăţenii, adică noii sosiţi acolo prin concursul împrejurărilor.

                        Trecând peste catastrofa umană a deportării, generatoare a nenumărate tragedii în rândul celor strămutaţi cu forţa, este totuşi interesant de urmărit fenomenul convieţuirii timp de cinci ani a bănăţenilor ajunşi departe de casă cu localnicii Bărăganului, deveniţi dintr-odată vecini. În mod firesc, între ei existau şi elemente comune (limba, originea etnică, religia în cazul celor mai mulţi), dar şi destule deosebiri, generate în timp de vieţuirea în spaţii geografice şi sub influenţe istorice diferite. Raporturile au fost în general paşnice, după prima perioadă de confuzie voită introdusă de autorităţi, care îi descriau pe bănăţeni ca fiind răufăcători periculoşi sau chiar… refugiaţi coreeni (atunci era în plină desfăşurare războiul din acea ţară). Când însă localnicii s-au putut convinge asupra netemeiniciei acestor afirmaţii, relaţiile s-au normalizat. Treptat, membrii celor două blocuri regionale s-au cunoscut mai bine, s-au împrietenit şi au luat parte la manifestări comune. În aceste condiţii, diferenţele existente între ei au putut ieşi mai limpede la iveală. În amintirile foştilor deportaţi, chiar la mai multe decenii după tristele evenimente, acestea erau de multe ori prezente. O mare deosebire se constata de pildă în cazul bucătăriei, cele două moduri de alimentaţie fiind aproape incompatibile. Mai ales bănăţenii erau foarte refractari faţă de mâncarea celor din Bărăgan, aceştia din urmă fiind, se pare, mult mai deschişi. În general, ei erau oameni primitori, deşi aveau unele apucături neobişnuite pentru noii sosiţi.

                        Vom reda în continuare fragmente din mărturiile unor bănăţeni foşti deportaţi în Bărăgan, ilustrând tocmai modul în care au putut convieţui cu populaţia de acolo, cu elemente de apropiere şi de deosebire. Viaţa era grea pentru toţi în acei ani zbuciumaţi. Însă relaţiile interumane stabilite au scos la suprafaţă existenţa a două lumi destul de diferite şi a două moduri de viaţă. Din ele se poate desprinde o interesantă mostră de istorie comparativă. De aceea, este important să lăsăm martorii să vorbească.

*

                        Maria Mărilă (Ciuchici): „Avea 8 porci omul ăla, avea 4 cai, era om gospodar, avea casă bună, dar nu ştia să se gospodărească, că el toamna la cules de porumb el ne-a dat să mâncăm mămăligă cu lapte acru, ne-o dat, vorba aia, pâine nedospită cu usturoi. Păi noi n-am mâncat aşa ceva! Zicea: «Cum faceţi de ţineţi slănina iaca aşa? E făcută la măcelar?» «Da de unde! Fiecare ştie să-şi prepare. Hai să-ţi tăiem un porc la dumneata, să ţi-l preparăm noi!» «Da nu se strică?» «Nu se strică, domnule. Poţi s-o faci, că nu se strică.» Da ei cum făceau? Ei tăiau porcu… da acum cred că s-or mai specializat… tăiau porcu şi topeau ce-i gras tot… numa ce era subţire, băgau aţă şi-o puneau în vânt, o uscau. Şi aşa mâncau!… Chiar m-am dus la o femeie, mi-o fost prietenă ea, adică m-am prietenit, ducându-mă să cumpăr petrol la Călăraşi. Şi-i duceam făină de porumb, brânză de vacă… şi o tăiat porcu şi topea la slănină. «Doamnă, nu se strică, puneţi sare pe ea şi-o puneţi la fum, cum facem noi.» «Da ţine?» «Da cum să nu ţină? S-o afume şi se poate mânca!»

                        Ele îşi luau de lucru din partea locului, lumea îşi lua lapte acru, îşi luau mămăligă, le plăcea borşu… Asta nu ne împăcam noi, cu borşu lor. Borş cu mămăligă. Nu puteam să mâncăm. Lor le plăcea acră mâncarea, nouă nu ne plăcea, la bănăţeni… Şi pe urmă, după aia, or mai făcut bucătăresele aşa, că noi eram mai mulţi, noi, bănăţenii.

                        Când m-am dus prima dată, mi-aduc aminte, m-am dus la săpat la bumbac şi până atunci nu mai mâncasem la fermă, n-am fost învăţată să mănânc aşa între lume multă. Şi când m-am dus acolo atâta mi s-or părut de bărboşi, aşa de urâţi faţă de bănăţenii noştri, până m-am obişnuit cu ei. Erau şi ei oameni ca şi noi, numa’ la-nceput mi-o fost aşa de greu şi-am început să plâng, vai, vai! Dar ei se purtau frumos cu noi.

                        La-nceput or crezut că suntem coreeni. P-ormă or văzut că nu suntem. Ei vorbesc mai mult ca moldovenii. În loc să zică mic, zic mnic, multe vorbe aşa.

                        Oltenii vorbeau mai corect româneşte şi oameni înstăriţi de-acasă. M-am prietenit cu ei, oameni harnici.

                        Şi ăştia din partea locului n-or fost oameni puturoşi… şi curaţi. Femeile erau foarte curate. Ele purtau combinezoane de mătase la lucru când se duceau, noi nu luam aşa ceva, că transpiri şi-i mai greu. Şi luau sacu de 60 de kg, ele nu se mirau că-l ia o femeie în spate. Noi nu puteam aşa ceva să luăm. Am fost şi eu voinică, da n-am putut să iau sacu în spate. N-am fost obişnuiţi. Şi ele luau sacu şi spuneau: «Ăsta nu-i greu! Nu-i greu!» Şi spuneau bancuri, spuneam glume, na şi uitam. Şi ne-am mai trecut, aşa… că aşa, dacă am fi plâns tot timpu, am fi murit! Aşa ne-am mai obişnuit cu răul, cum te obişnuieşti cu binele.

                        Nu erau oameni cu fire-nchisă, erau oameni veseli. Era una Ileana Popia. Apăi aia toată ziua să te râzi de ea, spunea glume, spunea bancuri.

                        Erau şi ei oameni înţelegători, or văzut că-i greu. Dac-ai cerut să-ţi dea vreun ardei sau o roşie ţi-or dat.

                        C-o fost destul, doamnă, că vagoane întregi or scos din grădina aia! Dac-ai fi văzut cum or stat ardeii şi roşiile!

                        Or lucrat ai noştri, bănăţenii, or lucrat mult să ştiţi! C-or spus ei, spuneau oamenii din partea locului, pân-a nu veni dumneavoastră aici, noi n-am avut recoltă. Bag seamă, Dumnezeu, cică, o dat. Când am ajuns noi era o secetă, doamnă, acolo, când am ajuns, şi era grâu uite-aşa de mic! Şi după-aia s-o făcut grâu ca trestia! Şi porumb, treceau căruţele cu porumb, încărcate, ţi-o dat pe 10 lei, coşu de porumb, era mult! Şi bostani, bostănării erau multe şi bostani aveau mulţi, se făceau, doamnă, bostani în balta aia uite-aşa de mari! Şi acolo pot să spun că am mâncat bostani, că nu erau scumpi ca pe la noi aici, erau ieftini, ai putut să cumperi. La noi aicea nu se vinde fasolea cu sacu, se vinde cu straiţa, dar la ei cu sacu se vindea fasolea, ei cu dubla au vândut, nu c-ai noştri, aici, în Bărăgan. Era mult, era recoltă bună, pământ bun în Bărăgan, da noi n-am putut să stăm acolo, noi am vrut la noi, să stăm acasă la noi. Ziceam: «Măi, voi nu ştiţi ce trai am avut noi în Banat!» Păi alţii ziceau: «De ce-aţi venit atunci aici?» «Păi noi n-am fi venit, dar ne-or adus alţii.»” (Smaranda Vultur, Istorie trăită – istorie povestită. Deportarea în Bărăgan (1951-1956), Timişoara, 1997, p. 52-54.)

Mărioara Boţoc (Ciuchici): „Momente grele… şi pentru noi care n-am fost obişnuiţi cu mediu de-acolo… Şi cu mediu de-acolo şi cu toate. Mâncare, da, n-am avut mâncare. Noi am fost obişnuiţi în Banat altfel, am mâncat mai bine. Ei mâncau pe-acolo cu ciorbe, mâncăruri mai slabe, nu aşa consistente cum am mâncat noi acasă. Ei or mâncat cu un pic de lapte, cu brânză vara, cu asta or dus-o. Erau şi tare jegăriţi, slabi aşa şi înapoiaţi. De prin satele vechi de-acolo, erau mult mai înapoiaţi.”

Gheorghe Boţoc (Ciuchici): „Nu ştiau să-şi taie porcu!” Mărioara Boţoc: „Nici să-şi taie porcu, nici să-şi gătească mâncare. Când or văzut la noi, tot spuneau: «Cum faceţi voi aşa mâncare, că noi nu ştim, noi n-am mâncat aşa mâncare.» După aia s-or mai obişnuit, veneau pe la noi, s-or mai obişnuit după aia să mai facă. (…)

Le-o fost milă de noi, că am ajuns să ne-arunce-n câmp acolo şi ne-or adus cu familii, cu copii, cu bătrâni, cu toţi. Noi am ţinut obiceiurile noastre de-acasă. Da ei, cu obiceiurile lor. Ţineau porcu legat cu lanţu de gât şi câinii dezlegaţi. Veneau şi la noi la satu nou câinii, că erau flămânzi, nu le-o dat nici mâncare şi veneau acolo la noi şi se băgau în bordei să ne ia mâncarea. Ei erau faţă de noi mai înapoiaţi, nu ştiau să gătească, nu aveau mâncăruri aşa, să facă, ca la noi. Ei ţineau şi iarna vacile aşa în grajd, fără uşă, în frig.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 68, 74-75.)

Aurel Munteanu (Vrani): „Dar a fost o vreme tare nepotrivită când am ajuns acolo, că nu ştiam nici ce să mai facem. Am stat aşa ca oamenii pierduţi! Ca oameni aşa… nu ştiam de nimeni nimic. În satele din juru comunelor ăstea care s-au format, comune noi, au lansat comuniştii de pe vremea aia nişte vorbe, că noi am fi nişte oameni ce-am fost nişte oameni răi şi de aia am ajuns acolo. Lor le era frică de noi până au ajuns să se convingă că nu am fost de felu ăla. Pe urmă ne-am prietenit cu ei, acolo. Din contră, eu am avut prieteni foarte buni care şi la plecare încoace, când s-a terminat cu domiciliul nostru obligatoriu care era acolo, am rămas prieteni. Încă ne-au mai ajutat ei ca să mergem până la gara la care trebuia să mergem, ca să ne-mbarcăm. Oamenii s-au convins că prezenţa noastră acolo a schimbat şi colţul ăla de ţară. De ce? Au fost familii de nemţi, şvabii din Timiş, oameni foarte gospodari, mai buni ca noi gospodari, ca de ăştia care-am fost noi dintre ţărani, dintre români. Ăia or schimbat acolo. Or făcut nişte plantaţii de vii, de model, au făcut… acolo am ajuns să văd, aici n-am ajuns să văd aşa ceva, au altoit viţă de vie, ca să spun aşa, au specializat oameni care nici nu au ştiut ce-i aia altoi. Nu ştiu, probabil se mai ţin şi-acuma lucrurile alea. Au făcut, cum să vă spun, plantaţii, plantaţii de pomi fructiferi, lucruri care s-a văzut că într-adevăr am fost oameni buni gospodari, oameni pricepuţi. Şi noi am avut lucruri de învăţat de la ei, că şi la ora actuală mai sunt oameni care au lucrat la altoit viţă de vie de asta… în ceva rumeguş de ferăstrău de ăsta, ca s-o pună la încălzit, la creştere. Când a fost prins altoiu ăla şi a avut lăstarul la o mărime, n-aş putea să spun cât de mare o fi fost, atunci ei numai or adus-o direct din locurile alea şi-au plantat-o. Or făcut un lucru din care am avut şi noi de învăţat…

Dar ăia de acolo nici nu mai vorbim! Că ei au fost mult înapoiaţi de noi, că la ei se zicea că cucuruzu e mai bine să-l laşi în pir, că mai bine se face decât dacă-i locu săpat. La noi, noi în locurile noastre de case, unde ni s-au dat locurile astea, nici dacă umblai călare nu te-ai văzut, atât a fost de mare cucuruzu, pe când la ei era cu mult mai mic. S-a văzut prezenţa noastră şi-acolo! (…)

Nu prea am avut tangenţe cu localnicii, pentru că ei, oricum, când era vremea de lucru mult, aşa, îşi căutau de lucru. Or noi nu ne-am dus la ei la lucru. Noi lucram la fermă, că ne pica mai bine la fermă, a statului cum era. Însă, când am ajuns, nu ştiam ce să facem. Că-n luna iunie am ajuns acolo. La ei era grâu de-adunat. Ştiu că eu m-am dus la un cetăţean într-o comună, Brătianu i-a zis pe vremuri, iar acuma schimbată era Libertatea, şi m-am angajat la ăla ca să-i aduc cu caii mei, cu căruţa mea, grâu, să-i aduc de acolo. O amintire, le-am povestit la mai mulţi de aici de la noi din comună, cum m-am simţit eu acolo. Când noi am venit sara, că era locu departe, câţiva kilometri, n-aş putea să spun exact cât, am venit cu căruţa cu grâu, snopi cum era atunci şi i-am descărcat la ei şi iaca ne-a chemat la mâncare. Şi, când ne-a pus de mâncare, ne-a dat nişte pâine făcută de la ei, ţăst de ăla, cuptor de ăla de pământ, foarte gustoasă pâinea, parcă şi acuma îmi amintesc de ea, cum a fost de gustoasă, însă când a pus cu ce să mâncăm pâinea, ne-a pus vreo doi peşti cât degetul de mari, săraţi tare, cu mujdei, cu ceva care eu în viaţa mea n-am mâncat din asta! Când am văzut, eu nu pot, am spus, să mănânc peşte şi mâncam pâine din aia. Găzdăriţa aia, cum să-i spunem noi, acuma: «Nu-i nimică, mâine vă tai pasărea, vă tai o pasăre!» Acuma bun, mâine zi ne-am dus cu căruţa, am venit cu căruţa într-adevăr, a tăiat găina şi ne pune să mâncăm. Când, ne pune borş! În viaţa mea eu nu am ştiut ce-i borşul! N-am putut să-l mănânc de acru, am încercat să mănânc şi carnea, şi carnea era acră! Şi m-am mulţumit să mănânc iară pâinea. Şi iacă aşa, astea-s amintiri cum am lucrat la ei, la cetăţenii ăia, aşa că ne-a picat mult mai bine să lucrăm la fermă, pentru că acolo au fost ai noştri şi bucătarii au fost ai noştri, şefii de echipă erau tot dintre noi, între care am fost şi eu când am săpat acolo. Aşa că ne-am gospodărit mult mai bine, cu ferma asta, decât cu particularii, că ei or fost mult primitivi. Mi-aduc aminte încă o amintire, o legătură între noi şi ei. De la gară în Călăraşi, ei or avut mobilizaţi de pe sate, căruţe. Un cetăţean care m-a dus şi pe mine până acolo, la locu unde am fost, am devenit pe urmă prieteni. Şi el, în ziua de Crăciun seara, deja ne culcaserăm, mâncasem… că atunci era începutu, nu aveam nimica acolo, n-aveam altceva de făcut. Ne-am culcat, ne-am trezit că-mi bate cineva la geam. Venind acolo la geam, l-am văzut pe el, îl chema Costică. «Nea Costică, tu pe vremea asta?» «Hai deschide! – zice – repede!» A venit cu câteva kilograme de vin, cu un cozonac din partea lor, acolo. M-am sculat şi eu şi nevasta – atunci nu era încă la spital – am pus pe masă şi noi la rândul nostru atuncea, am făcut o prăjitură atuncea, de Crăciun, când am serbat şi noi Crăciunul şi am făcut schimbu. Ei mai mulţumiţi de lucrurile noastre, decât cum am fost noi de-a lor, deşi cozonacul lor a fost destul de bine făcut. Şi am ţinut prietenie aşa cu el, că el a ţinut să mă cheme şi la pomu de Crăciun, cetăţeanu ăsta. Şi m-am dus şi eu la pomu de Crăciun, musafir, m-am uitat şi eu. Şi, ceva, iar o amintire, care le-am povestit-o la mai mulţi, după ce-au făcut ei ceva cârnaţ cu orez… nu mai mi-aduc aminte ei cum l-a chematu-l. Însă eu am zis: «Măi nea Costică, nu vrei să mă laşi să-ţi fac eu ceva preparate cum ştiu eu, ca la noi aicea?» «Păi de ce nu?» Că-a avut încredere în mine. Şi i-am făcut şi eu un cârnaţ sau doi, i-am făcut un sângerete, o tobă, nu ştiu ce, cum am ştiut eu să fac de-aicea din partea noastră a Banatului şi omul foarte mulţumit. N-a mai discutat despre tăiatul porcilor un an de zile. Ca, la anul viitor, să mă trezesc că vine la mine: «Mâine tăiem purcica, vii la mine la tăiatu… purcicii!» sau cum i-o zis. Când m-am dus la el acolo, el nu-i acasă, proprietaru nu-i acasă! «Păi el m-a chemat – am zis către soţia lui, către mama lui. El m-a chemat la tăiatu porcului!» «Păi, da – zice – pentru aia!» – zice: «Aşa mi-a spus, să-ţi dăm porcul să-l tai, să faci ce vrei din el» – zice. «Păi, da cum se poate!»… Că asta spre bucuria mea a fost. M-am apucat de l-am făcutu-l eu, într-adevăr, spre bucuria mea a fost că le-a plăcut ce le-am făcut anul trecut. Şi le-am tăiat porcu în lipsa lui şi-am făcut ce am crezut eu că-i bun! Aşa că prietenia s-a legat foarte apropiată cu ei… şi încredere. Un caltaboş, să zicem, bine înţeles că ei tot n-or avut, să zicem, toate mirodeniile astea ce trebuieşte acolo, toate mirodeniile astea nu le-am avut, numa un piper, un usturoi, o mai fi fost ceva, nu mai mi-aduc aminte. (…)

Banatu nostru a fost sub influenţă austro-ungară, noi am trăit aicea… în mijlocu nostru or fost unguri, nemţi, sârbi, toate naţionalităţile. Ei (cei din Bărăgan) au fost simpli români.

Vă spun un singur lucru. Am întâlnit odată, umblând prin Iaşi, un băiat, am întâlnit o persoană acolo. Măi, ăsta, după mine, zic, ăsta-i de prin părţile noastre. Şi într-adevăr a fost din Oraviţa, că l-am întrebat. Şi să umble, s-a umblat altcum. Ei sunt nişte oameni vorbitori, palavragii, ştii, aşa. Al nostru-i un om care merge pe stradă aşa liniştit, parcă vezi la el ca la un om care îşi duce tot greul după el, aşa preocupat în ceva. La ei, nu! Vorbeşte toate astea… şi aşa!

Am fost şi prin comune din jur de Iaşi. Oameni foarte primitori şi foarte cumsecade, însă mult, mult scăzuţi faţă de noi, din Banatu ăsta. Am furat şi cuvinte: de la unguri spunem şpoiert, de la nemţi tot aşa, le-am furat şi ălealalte şi obiceiurile le-am furat.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 84, 85-86, 90.)

Viorica Henţ (Clopodia): „Să stai aşa, ca un animal. N-am avut, doamnă, unde să gătim. N-ai avut unde să-ţi faci un ou, pentru că n-o fost unde, n-o fost nimica, or umblat femeile după rădăcini de la tulei. Cu asta… şi punea, vă daţi seama, cum o fost mâncarea aia că numa a fum o mirosat, nici n-ai putut s-o mănânci. Mâncarea acolo, unde-am fost, la cantină, unde-am lucrat, dac-am lucrat la bumbacuri, era o groază… din arpacaş şi din varză acră nu ne-o scos, n-am mai ştiut nimica. Şi-am lucrat şi dacă ştiţi în ce condiţii! Că de multe ori nu puteam veni acasă, trebuia să stăm în dormitoare, vă-nchipuiţi că ne punea în dormitoare comune cu bărbaţii, să doarmă femeile. Şi-acolo eram batjocorite pur şi simplu de ăştia, de oamenii ăştia, din satu vechi, veneau după noi, după fete. Câte fete n-or fost violate, câte fete n-or fost batjocorite de ei! C-am fost în situaţia asta în care-a trebuit să tăcem. N-am putut să spunem nimica. O fost groaznic să stai într-un dormitor, săracele bătrânele, aşa ne ocroteau, se culcau ele pe margine şi noi, fetele, ne băgam între ele. Şi-aşa ţineau păturile până noi ne dezbrăcam. Dar să nu vă spun în ce fel trebuia să fii, că n-ai putut să te speli nicăieri, să dormi aşa murdară, n-ai avut nimica şi când ai venit acolo, în fiecare sară, asta era mâncarea, mămăliga. E bună şi mămăliga, da nu-n fiecare zi şi în ce condiţii ne-a dat-o, cu bucăţi aşa de dovlecel şi cu apă chioară. Asta a fost viaţa noastră.” (Smaranda Vultur, op. cit, p. 97.)

Zoe Rogojan (Oraviţa): „Noi n-am avut voie să părăsim satu, dar veneau din satele vecine cu fel de fel de lucruri de vânzare, cu alimente şi cu lapte şi cu brânză şi cu păsări şi de toate. Şi atuncea vedeau şi ei, ăsta cum găteşte, cum se face cutare, multe, multe au învăţat de la ăştia (din Banat). Nu ştiu, erau chiar aşa de, nu pot să spun că reduşi, de neumblaţi, n-au circulat ca ăştia, ăştia se pun pe tren, pleacă până la Iaşi, bănăţenii ăştia, dar ei, săracii, vă spun, comuna lor şi eventual până la Călăraşi, cu cine ştie ce treburi mari de tot, dar altfel nu pleacă. Iar în casă, foarte slab, foarte, foarte slab. Că m-am dus şi eu într-un sat o dată să iau nişte lemne. În primu an n-aveam cu ce ne încălzi şi mergeam pe câmp şi veneam cu spinarea plină de beţe de bumbac. Şi o dată ne-a alungat unu de acolo. Şi-a bătut joc de noi. Dar localnicii de acolo se încălzeau cu beţe din alea, aveau sobele dintr-o cameră în alta, nu ştiu cum erau făcute, aici făceau focu şi în camera aialaltă aveau aşa clădit, ca un cuptor şi acolo dormeau ei, iarna, pe cuptoru ăla. S-au mirat când au văzut la noi paturile şi păturile cu perne şi cu plapume. Tare sărăcuţi, vă spun, şi neumblaţi, că doar aveau şi ei pene din care să-şi facă perne, că aveau păsări. Nu vă mai spun cum se tăia porcu la ei. Nu ştiai care bucată, unde este. Cum or apucat. Nu era ca la noi, să scoată şunca, antricotul, cutare, cutare. Nu. Cum o dat Dumnezeu, o săra şi o punea la streşini. Abia mai rămânea ceva din carne, că toate vrăbiile, toată iarna s-au hrănit cu carnea aia de acolo.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 130-131.)

Dorina Tănaţcu (Satchinez): „Bănăţenii or fost mai bine văzuţi. Orice or avut de întrebat, or venit în bănăţeni, oamenii de acolo din sătuc. (…) La ei grâu s-o cumpărat cu dubla, la noi n-a fost aşa, a fost cu suta de kilograme. Acolo a fost cu dubla. Ei grâu n-or prea folosit, când am fost prima dată acolo. Ne-or invitat la Crăciun să mergem la ei la masă. La ei sarmale cu mămăliguţă, pe masă aşa cu picioarele scurte, pusă pe un prici, pe un pat şi acolo am stat şi am mâncat. Mămăligă mie mi-o plăcut, dar lu bărbatu-meu nu i-o plăcut. Şi femeia aia, Baba Jurca, aşa o chemat-o, ea o lucrat cu noi la pui, spune, «acu, ce să fac eu cu nea Vali, că noi nu avem pâine?!» Până la urmă o mâncat şi el cu mămăligă. De fapt, la noi nu se mănâncă sarmale cu mămăligă, da, dacă aşa o fost obiceiu, şi ei or vrut să ne ducă la ei la masă? Şi ei or mâncat la noi.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 141.)

Mircea Popovici (Iam): „Ştiu că, în perioada secerişului grâului, am lăsat copiii la socri şi m-am dus cu soţia, tata şi cu bunicu să tăiem, să cosim, secerăm la grâu. Da nu cu secerile ca ei acolo, ca băştinaşii! Ei 7-8-10 se adunau vecini sau neamuri şi cu secerile tăiau la grâu, noi cu coasa… specialişti în coasă am fost!… Ne-am dus acolo de dimineaţă şi am luat grâu pe natură, 10.000 de boabe… După ce-o treierat ne-o dat 100 ori 200 – na cât ne-or plătit, cam 250 kg/hectar şi ne-o adus mâncare. Aici vreau s-ajung! O femeie, i-am tăiat un hectar de grâu. Noi am durmit noaptea în câmp şi mâine pe la 11-12, vine cu mâncarea şi, ce credeţi, ce ne-a adus de mâncare? O ciorbă de corcoduşe acră foc şi cu o găină fiartă, aparte de, dar nu cu mâncarea respectivă… Acuma, ciorbă acră-i bună vara, mai ales la coasă, dar… nu pentru noi bănăţenii! Tată-meu o mâncat câteva linguri, dar… bunicu, moşu nu, nici eu, nici nevastă-mea, în schimb ne-am pus pe găină. Am mâncat toată găina, fiartă! Ne-am săturat, în fine, ne-o adus şi un chil de vin, am mâncat bine (cu pâine, că i-am spus că noi nu mâncăm mămăligă, aici rar mâncăm). (…)

Şi-am mâncat, ne-am săturat, am mai băut şi apă şi până seara am tăiat un hectar, noi patru am tăiat un hectar de grâu. Am dormit noaptea în loc, am făcut funii de noapte, ălea cu care se leagă snopii. Cu tată-meu am cosit o bucată de teren, eu am cosit în continuare, tată-meu copăţea, adică făcea cu coasa adunat şi făcea lu nevastă-mea, care, nevastă-mea cu secera mi-o punea pe funii şi bătrânu o-ntins funia şi-o legat, că până seara am făcut un hectar gata. De-aia, aicea vreau să ajung, ziceau localnicii: «Ia uite, bănăţenii, că aşa ne-o zis nouă, cum lucrează! Că-i şi bine lucrat, cosit de jos şi nu-i încâlcit grâu!» Ei cu secera puneau mănunchi aşa şi legau. Dar noi cu coasa, am apucat de-am terminat locu. Iară, într-o perioadă, am lucrat cu domnu Babeţi, cu Iulian, cu calu. El avea o iapă ige (o iapă de soi, roşu-deschis la culoare, cu câştig cum se spune, albă-n frunte) şi eu cu calu ăsta negru.

Şi ne-am dus să semănăm porumb. Am jalonat noi la mine un hectar. Era mirişte, grâu tăiat, nu era arat! L-am cumpărat hectaru ăsta de la unu de la Potcoava, aşa i-o spus, o comună acolo, în arendă, o sumă de. Şi ne-am dus de dimineaţă, am brăzdat noi acolo frumos şi neica Iulian – că aşa i-am zis eu lui – o pus boabe pe brazde şi eu după cai am mers. Dar trebuia să meargă el, să prăşească înaintea cailor. Am semănat o vrâstă, cum îi spuneam, un rând, şi-or început să vină localnicii, la semănat. La ei, caii mici, săracii, înţelegi, pe-un sfert ca ai noştri! Ei nu spun haida-haida, numai hăţ-hăţ! hăţ-hăţ! Or venit, cică: «Ia uite cum ară bănăţenii! Ia uite ce brazdă dreaptă!» Or rămas în loc şi s-or uitat cum noi am lucrat. La prăşit, ei dădeau cu sapele la rând, noi cu rariţa ne-am băgat numa puţin, la un lat de mână de săpat, ţac, ţac, ţac, ţac, ne-am dus, femeile, mă rog… un pogon la zi o femeie l-o săpat… n-or avut ce să sape! Pământu bun, lucrat bine, grăpat bine, arat bine, uşor de lucrat, io-s gata! Iar toamna, la recoltat ni s-o urât, cum spunem noi, aducând recolta acasă, porumbu acasă. Acuma, neica Iulian o adus cu iapa lui, cu căruţa lui, eu mi-am dus al meu cu al meu. Fiecare, la cules, ne-am lăsat partea. Am adus, am făcut un porumbar acolo, nu exagerez, cam vreo 10 căruţe, 12 căruţe… ei, dar nu mi-o încăput! Am avut 4 lanţe şi jumătate, cam aşa, da porumb! Am făcut o grămadă în faţa casei şi am acoperit-o cu coceni, ca primăvara, vreau să spun în mai, am venit acasă, într-un vagon am băgat porumbu tot, atâta porumb am avut, s-o făcut acolo. Mare, de două palme porumbu de mare s-o făcut! Să dai cu el în cap că-ţi spărgeai capu.

Şi tot aşa: «Ia uite ce porumb… spuneau ei, porumb, nu cucuruz, cum spuneam noi, ia uite ce porumb la bănăţeni!» Şi cocenii mari şi ştiuleţii mari. Aşa că unde-o fost lucrat, o fost bun.

(Dar dvs. ce mâncaţi la prânz?)

Noi clisă – cum spunem bănăţenii, ei şuncă spun, – ia uite ce şuncă la bănăţeni! La ei numa şoricu şi de-un deget, nişte purcelandri or tăiat. Dară ei mâncau pastramă de oaie, tăiau oi şi le sărau şi le puneau la streşină, le uscau! Noi aveam clisă groasă de-un lat de mână, cu ceapă, mă rog, cu usturoi, care cum ne-o plăcut! Acolo n-am avut brânză. De fapt, aici la noi se mănâncă clisă, şuncă, cu brânză, ridichi, acuma ceapă şi mai tragem şi câte-un vin de otelă. Care au, care n-au se uită la care au! Şi câte-o ţuică de prună sau de loze de struguri şi vin de otelă şi de lipovacă, producătoare cum le spun oltenii, or fost două forme: negru şi alb. Un vin foarte tare şi bun. Ăsta-i cel mai bun vin şi tare şi băubil, ăl mai bun vin.

(Dar pe la sărbători aţi fost la ei?)

Unii or fost, or fost la nunţi aşa, se uitau, da la ei se chiuia aşa, hăi, hăi! Da eu nu m-am dus, că nu mi-o plăcut. De-abia am aşteptat să stau acasă cu familia. De vreo două ori ne-am dus la distracţie cu neica Iulian, cu Nuţi… la vreo 2 baluri am fost în 5 ani de zile. La două baluri la şcoală am fost, s-o făcut şcoală din pământ bătut. Or învăţat copiii şi-acolo. Erau profesori olteni.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 168-170.)

Gina Sterian (Vrani): „În familia mea toţi sunt orăşeni, îs plecaţi de atâţia ani în Timişoara, numai eu sunt aicea, restul familiei mele e la Timişoara. Sunt oameni gospodari care au rămas acolo şi e păcat să nu fie satele ce au fost odată. Că Banatul, totuşi, o fost fruntea.

Mă gândesc eu, mare influenţă a avut-o Austro-Ungaria. Mă refer şi la cultură şi la partea financiară. Zona asta a avut mare influenţă, a avut extrem de mulţi nemţi şi sigur că bănăţenii de aia au fost fruntea, că au copiat tot ce a fost frumos şi bun şi de asta au prosperat. S-au dezvoltat ca oameni şi de asta a fost Banatul fruntea. Fiindcă neamţul a fost om gospodar şi s-au învăţat femeile să fiarbă de la nemţi şi aşa mai departe. Deci, eu cred că de asta a fost Banatul fruntea, cu toate că tot timpul au avut ce-au avut cu Banatul, să-l distrugă, mă refer şi la Timişoara şi la oraşele astea mai mici. Noi avem poarta deschisă înspre Occident, înspre sârbi, înspre trafic şi lumea de asta a fost informată. Bănăţenii au avut acces la informaţie, pe când celelalte regiuni, la ei sara la 8 s-au băgat în pat, s-a cântat «Hora Unirii», ai dormit ca un animal. Pe când Timişoara! Nu degeaba o şi început Revoluţia de acolo. Am avut poarta deschisă înspre Occident. Lumea a fost informată ce se întâmplă în jurul său.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 200.)

Maria Heidinger (Tomnatic): „La început, ei au avut frică de noi că le-au spus că suntem coreeni, să nu se întâlnească cu noi. Da după aia au văzut ei. Şi după noi or luat toate măsurile cum am făcut noi, cum am făcut răsad şi am mers şi am pus roşiile, am pus lubeniţă. Şi atuncea vara am mers aşa, la Slobozia, şi strigam în toate părţile, strigam: Paprica! Paradais! Melonă! Şi aşa am câştigat puţini bani şi noi. Aşa că viaţa, suferinţă, dar numai cu lucru, da. După aia au văzut ei ce oameni suntem noi, au vrut să se împrietenească cu noi, nu le-o mai fost urât de noi şi or plâns când am plecat, că ei or spus: cultura ne-aţi dat-o voi nouă. Că Bărăganul exact ca Siberia românească. Ei or învăţat de la noi cum să lucrăm, cum să ne îmbrăcăm, cum să ne ţinem. Ei or văzut că facem grădinile şi or făcut şi ei după noi. Ei totdeauna au spus că nu se poate să crească acolo cartofi şi soţul meu a spus, eu am să arăt cum creşte aicea cartofi şi aşa a şi fost. Şi atuncea ei au început să facă şi ei şi or lucrat şi ei.

Nikolaus Heidinger (Tomnatic): Când a fost acolo şedinţă, toţi au întrebat cum să facă cu viile. Vie am avut şi aici acasă, 2 ha cu vie, şi le-am spus cum să facă să altoiască viile. Acolo e mai bun pentru vie decât aici. Acolo bate vântul în fiecare zi şi atunci nu-i periculos, nu sunt boli. Da şi pământul cu mult mai bun ca la Banat, cu mult mai bun, să ştiţi.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 263.)

Eva Silvia Belmustaţă (Beregsău): „Pământu l-or lucrat, numa mâncăruri din astea n-or ştiut să facă. Or văzut la noi. Noi am făcut acolo plăcintă, prăjitură, cum am făcut aici! «Că noi, dac-am mânca atât, noi am muri, că noi nu ni-s obişnuiţi să mâncăm cu pâinea asta ce mâncaţi dumneavoastră.» La noi o fost pâine, am făcut în cuptoriţele lor. Ne-am dus la moară, o fost om care-o dus, ne-o făcut făina şi noi am făcut pita şi-am copt în cuptoriţă. Şi ele n-or mai văzut aşa ceva. Ele-or mâncat pita la fermă, s-or omorât să vină la lucru la fermă să le dea pită.

Or mâncat ciorbă, borş, or avut hoare (păsări), că noi în fiecare sâmbătă ne-am luat la amiazăzi, n-am mai lucrat şi ne-am dus, mai ales eu cu mătuşa lu Sima, cu sora lu mama… hai la Giurgeni să ne cumpărăm! Ne-am cumpărat! O dată am cumpărat un noatchin (miel), l-am împărţit în două. Ne-am dus acolo la ele în satu vechi, când am cumpărat pui. Or fost pline de hoare, numa ele or făcut borş, c-or băut apă şi le-am întrebat: ce-aţi mâncat aşa bun acasă? «Un borş la repezeală!» Noi ne-am râs, că noi n-am mâncat aşa ceva!… Când am venit acasă, noi am adus un gânsac şi două gâşte, am cumpărat de la ele şi cloţe… După ce ne-am dus de-aicea ne-am pus şi cloţe, pui. Am întrebat copiii care-or venit la lucru dacă maica nu are o cloşcă să ne vândă? Las, tanti, că-ntrebăm! Când, mâine-zi, vine: «O zis mama că are două.» Na, să ni le aduci pe amândouă! Douăşcinci de lei una, două or fost cincizeci. Am avut pui şi-acolo! C-am lucrat zi la zi şi care-o lucrat zi la zi în toată luna o primit treizeci de kile de goaze. Ştiţi ce-s astea goaze? Resturi de la grâu! Când s-alege grâu, orz, toate buruienile care-or avut ei. Şi ne-am crescut hoare.

(Dar ei nu tăiau păsări?) Ba, tăiau, dar ei n-or ştiut să facă aşa ca noi friptura şi supa, or crâmpoţit-o şi-or făcut borş. Ei n-or ştiut să facă tăiţei, ei n-or ştiut. Noi aşa ne-am pomenit de la părinţi, aşa o făcut şi mama şi ne-o învăţat. Eu am învăţat copiii mei şi… şi Anişoara când o venit la noi n-o ştiut, că o fost copil, ea o fost la şcoală, cine i-o dat ei să facă de mâncare… păi, am făcut eu şi i-am arătat şi ei.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 275-276.)

Elena Milosav (Checea): „Aicea în Banat, cam treizeci la sută or fost germani, gospodari, economişti buni, şi muncitori, mai ales aici în Timiş. De la ei ai avut ceva să înveţi şi la meserii, că ei, când au venit pe vremuri de la Alsacia şi Lorena, cu meserii au venit. Ei ştiu ce înseamnă să ai plug mai bun decât au avut strămoşii noştri acum două sute de ani. Şi agricultura puţin mai avansată decât a fost la noi pe vremea aia, Austria-Ungaria. Toţi sârbii şi românii din sat, câţi ştiu eu, iaca acuşa împlinesc 80 de ani, meserii or învăţat nu la meseriaşi la noi în sat, ci la şvabi, s-or dus la Cărpiniş sau la Jimbolia, acolo or învăţat tâmplăria sau mecanica sau dulgheria. Dacă ai vrut să fii meseriaş, nu cârpaci. Şi asta nu numai o generaţie, poate opt generaţii. Învăţau unii de la alţii. La ei semănătoare de porumb am văzut mai speciale, semănau boabă cu boabă, acum şaizeci de ani în urmă, nu-ţi trebuie cu sapa, să tai sute de mii de fire. Ai putut să prăşeşti cu calu. Or văzut maşini speciale aduse din import, or văzut şi or copiat. Or avut burghiuri de găurit, or avut tot ce trebuie. Aveau de aici din sat, din `35, transport de animale cu Viena şi Italia. În comuna noastră pe vremea aia am avut meseriaşi mulţi, am avut şase, şapte croitori. La ora actuală nu mai e niciunul. Am avut opt restaurante…” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 337.)

Vuca Stancov (Diniaş): „Iar la mine, cum să vă spun, pe când am stat în colibe, a fost unul Solomon, el era miliţian, dar tare cinstit, era flăcău. El ne vedea că mai facem şi noi un pic de prăjitură duminica, că de zi cu zi eram la muncă la fermă, iar duminica mai şi găteam câte ceva ca să ai ce mânca acolo. Dar dădeam la toţi ca să nu mai vină pe la noi, că eram în colibe şi doar dădeau cearşaful la o parte câte odată, ne şi speriam când ne pomeneam cu ei aşa pe nepusă masă. Ei, acest Solomon îi dădeam ceva prăjituri şi el a văzut ce fel de oameni suntem noi bănăţenii, că ceilalţi nu erau aşa cum eram noi sârbii. Noi eram mai mult aşa, cu înclinaţii faţă de gătit. El, Solomon, când s-a însurat a venit la mine şi îmi zice: «Tanti Vuco, te rog ceva… Vrei să înveţi pe Viorica mea să facă mâncare şi prăjitură aşa cum se fac la voi în Banat?»

Că el va aduce tot ce trebuie, eu doar duminica… ei, de ce nu, e duminică şi e mai bine, ştiu că îmi va rămâne şi mie, păi nu? Aşa am învăţat-o eu să facă de toate, dar nu numai de gătit, i-am mai zis de una, de alta, îi zic eu bunăoară: «Nu te amesteca aşa când vine cineva…», am povăţuit-o să-şi respecte bărbatul, să nu-l facă de ruşine.” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timişoara, 1996, p. 75.)

Milan Popov (Beregsău Mic): „În scurt timp le-am demonstrat că suntem fruntea în toate – ne spune cu mândrie uica Milan. Şi când era vorba de agricultură şi creşterea vitelor şi grădinărit, în gospodărire în general. Cu alte cuvinte, în timpul şederii noastre obligatorii acolo, a renăscut acel ţinut graţie nouă. La sărbătoarea de sfârşit de an şcolar 1953-1954 cu urechile mele am auzit cum un învăţător mai în vârstă dintr-un sat vecin le spunea părinţilor elevilor săi: «Dragi concetăţeni, aveţi grijă de aceşti oameni minunaţi şi cât puteţi, învăţaţi de la ei, pentru că îi vom pierde în curând şi noi avem multe de învăţat de la ei. Să folosim această ocazie de excepţie ca să ne ridicăm şi noi la un nivel înalt, la un nivel cerut de o societate înaintată.»” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 107.)

Rada Jigum (Zlatiţa): „Groaznic a fost acolo. Şi era o mâncare, voi nu puteţi crede, dar la noi era mai bună mâncarea pentru porci decât cea de acolo. Uite, tăiau nişte dovleac bucăţi-bucăţi, bucăţile aruncate într-o găleată cu nişte vinete şi totul pus în apă. Când apa dă un pic în clocot, puneau deasupra nişte ulei şi asta vă e mâncarea. Fără rântaş, fără nimic. Nimeni nu putea să mănânce. Când a văzut şeful ăla de la Gostat că nimeni nu mănâncă, a întrebat: «Bine, oamenilor, de ce nu mâncaţi?» Atunci am spus cu toţii de ce nu mâncăm. Nici porcii noştri nu ar mânca aşa ceva. Ne întreabă el: «Există printre voi cineva care ne-ar găti mai bine?» «Cum să nu fie, doar nu suntem fără soţii.» Şi aşa s-au găsit vreo patru nemţoaice. De cum s-au apucat de treabă, altfel se gătea. Totul era tocat, se făcea rântaş. Ferma aia era bogată şi şeful zicea: «Noi avem tot ce vă trebuie, numai să ne cereţi.» Şi femeile au cerut tot ce le-a trebuit. E altfel şi când intri în curte, altfel mirosea de când a început să se gătească mâncare adevărată. Când a văzut şi el a zis: «Aveţi dreptate, imediat arată altfel.» Aşa ne-am chinuit patru ani şi jumătate; şi aşa am trăit noi, vedeţi. Oamenii trăiau în sălbăticie. Ştiţi ce mâncau ei? Se duce el şi prinde 2-3 peştişori. Apoi taie mărunt nişte usturoi, îl toacă, pune în farfurie nişte oţet şi peştişorii aceia. Şi în ciorba aceea înmoaie mămăliga şi iată asta e mâncare! Au câte un porc şi pe acesta îl ţin legat, câinele dezlegat, iar porcul e legat. Când vine ajunul Crăciunului, acel porc se taie. Şi atârnă totul… ei, dornici de carne şi când vine Crăciunul – dispare şi porcul. Ei nu vor să gătească să fie mâncare. La noi e altfel, la noi faci mâncare şi pui carne. Ei nu, ei doar frig carnea şi asta se mănâncă. Ei fierb o găină şi e puţină ciorbă, doar carne. Şi au la copii câte zece, cincisprezece, nu e număr de casă unde să nu se fi prăpădit mai mult de unul – câte trei, patru. E un popor sălbatic.” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 136-137.)

Vişeslava Cirici (Timişoara): „Mătuşa, ţin minte, povestea odată: «Lucram la Borcea. Şi bătrâni şi copii, toţi laolaltă. Lumea de acolo se tot mira că noi lucram cu sârg. Ca acasă. Odată ne-or spus să ne rânduim mai cu grijă că o să vină ministrul de la Bucureşti. Şi a venit (ministrul agriculturii). Pe urmă o şi vorbit cu oamenii. Şi numaidecât a băgat-o în seama pe Mira. I-a spus părinteşte: Eşti aşa de frumoasă şi curată! Atunci toată lumea s-o uitat numai la ei. O văzut şi ministrul că nu ni-s sălbatici.»” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 160.)

Nicolae Carandino (Bucureşti): „Numai Hans, neamţul bănăţean de la care luam laptele, reuşise, deşi fără pământ, pentru a treia oară să se chiaburească. Îl lăsau până prindea cheag într-un loc şi îl anunţau apoi fără niciun motiv că e mutat în altă comună şi că trebuie să plece mâine, cu nevastă, cu copii, cu căţel, cu purcel.

«Domnu Nicu», mi-a spus când l-au mutat şi l-au sărăcit a patra oară, «să ştiţi că dacă mă mai mută o dată, mă omor! Nu mai am putere.» Nu ştiu ce a devenit. Dar aveam pentru dârzenia, pentru capacitatea lui de muncă, pentru inventivitatea lui negustorească, o admiraţie neţărmurită. Hans o lua mereu de la început. Creştea găini şi din câştigul lor cumpăra porci, iar din câştigul porcilor vaci. Era «chiabur» născut şi nu făcut. Dacă se îmbogăţea mereu, nu din exploatare îşi aduna averea. Muncea cât doi, cât trei şi era deştept cât patru. Nu bea, nu fuma, nu se ţinea de femei. La ultimele două mutări nu l-au lăsat să ia cu el decât o căruţă, în care să încarce cât o putea. Restul l-a vândut în grabă sau l-a părăsit în pustiita ogradă. Tăcea, nu scotea nicio vorbă – doar ca să întrebe cum erau «dispoziţiunile». Altminteri, tot timpul meşterea ceva. Repara o roată, un scaun, o maşină de gătit. Şi peste un an de zile ajungea iar bogat, din sărac lipit cum îl lăsase stăpânirea.” (N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre. Memorii, Bucureşti, 1992, p. 376.)

Mircea Rusnac – Vechile familii din Weidenthal

7 noiembrie 2009

Fotografie de Hermann Heel

În anii 1827-1828, Camera aulică a Imperiului austriac a colonizat în munţii Semenic, în general la altitudini de 800-1.000 m, câteva sute de ţărani germani care proveneau din zona Klattau din Pădurea Boemiei. Datorită locului de provenienţă, ei au fost denumiţi „pemi” (Deutschböhmen), diferenţiindu-se astfel de celelalte ramuri ale germanilor din Banat, precum şvabii sau steierii. Iniţial ei au fost instalaţi în localitatea Sadova Veche de pe valea Timişului, unde au petrecut prima iarnă din Banat. Apoi au întemeiat localităţile Wolfsberg (Gărâna), Weidenthal (Brebu Nou), Lindenfeld şi Wolfswiese din Semenic şi Caransebeşu Nou, de asemenea pe valea Timişului. Wolfswiese a fost abandonată în scurt timp, iar pemii au continuat să trăiască în celelalte cinci aşezări. Numărul lor total nu a depăşit niciodată 3.000 de persoane.

Fiind înfiinţate de ei, aceste sate din regiunea montană aveau o populaţie compactă, exclusiv germană şi în mare măsură izolată de comunităţile majoritar româneşti din jur. De exemplu, Brebu Nou şi Gărâna formau o comună aparte, fără mari tangenţe cu localitatea cea mai apropiată, comuna româno-germană Văliug (Franzdorf). Lindenfeld făcea parte din comuna Buchin, dar nu avea legături cu satul românesc cel mai apropiat, Poiana. Nici Caransebeşu Nou, foarte aproape de oraşul Caransebeş (ulterior cartier al acestuia), nici Sadova Veche, lângă centrul de comună Slatina Timiş, nu interferau aproape deloc cu acestea.

Perioada comunistă a dat lovitura de graţie micilor şi izolatelor aşezări de pemi germani din Banat. Ele au cunoscut deportarea în Uniunea Sovietică la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi apoi discriminările de tot felul din cauza apartenenţei locuitorilor de naţionalitatea germană. Ruinarea vieţii lor economice, până atunci destul de înfloritoare, în ciuda mediului natural ingrat, paralel cu marele progres cunoscut în aceeaşi perioadă de Germania Federală şi de Austria, a instaurat definitiv în mentalul locuitorilor pemi ideea emigrării. Ea a început să fie pusă în practică în special din anii ’80 ai secolului al XX-lea, când Nicolae Ceauşescu a deschis calea repatrierii germanilor din România contra obţinerii de valută forte, şi s-a generalizat în primii ani de după revoluţia din decembrie 1989 (1990-1991), când practic această mică populaţie a dispărut din Banat. În 2009 satul Lindenfeld este complet părăsit, la Brebu Nou mai trăieşte un singur pem autentic, iar în celelalte localităţi (în special Gărâna) există câteva zeci de persoane de aceeaşi naţionalitate. Practic putem spune că istoria pemilor germani din Banat cuprinde numai intervalul 1827-1991.

Gărâna şi Brebu Nou au devenit localităţi turistice prin achiziţionarea multor case ale pemilor de către alţi locuitori din regiune, dornici de a le folosi ca locaţii de vacanţă. Între noii proprietari ai caselor sunt însă şi unele excepţii, precum germanul Gerd Ballas din Saarland. Acesta a achiziţionat o casă în Brebu Nou şi a folosit ocazia pentru a studia localitatea din punct de vedere istoric şi etnografic. Rezultatele strădaniilor sale au fost publicate pe site-ul http://www.brebu-nou.de, unde am găsit informaţii de real interes.

Între acestea se află şi lista vechilor proprietari dinainte de 1990 ai caselor din Brebu Nou, pe care îi redăm şi noi în ordine alfabetică. Este o încercare de a reaminti faptul istoric al existenţei pemilor.

Altmann 2, 14, 29, 60, 84, 98, 140, 148, 208
Bartl 177, 222
Birl 72
Blaschki 56
Brandl 223
Braun 96, 133A, 142, 165, 167, 173, 179, 211
Csikova 124
Duda 199
Eckert 147
Eckl 126, 130, 217
Fröhlich 66
Grassl 3, 181, 213
Gruber 13, 57
Grün 180
Hausner 11, 86, 109, 116, 183, 203
Hilbert 62
Hoffmann 186
Hrach 1
Irlweg 15, 145, 168, 216, 219
Karban 67, 151
Krall 207
Krapfl 6, 21, 51, 161
Kunz 113, 115, 160
Liebl 58
Liegl 103, 104
Markon 26, 111
Meingast 195
Meixensberger 210
Milotta 139
Muckenschnabel 146
Nagler 99
Neumayer 106, 164
Peschka 24, 64, 82, 150, 182
Richer 23
Rudlof 59, 121, 143, 197, 221
Scherbauer 17, 55, 71, 101, 144, 153, 170, 172, 189, 201
Schestak 19
Schliefsteiner 102
Schmidt 168A, 198
Spachholz 117
Stauber 20
Stuiber 119, 127, 139A
Stuiber-Krapfl 65
Tremmel 12, 25
Wosnek 212
Zangl 209
Zettel 27, 131, 162, 174
Zimmerer 28, 132, 218
Zipperer 110, 120, 166, 220.

Mircea Rusnac – Deportarea germanilor în Uniunea Sovietică (1945). Cu referire specială la Banat

17 iunie 2009

Istoria Rusiei ţariste, şi apoi a Uniunii Sovietice, abundă în cazuri de deportări masive de populaţie din zonele unde se remarca o rezistenţă mai mare contra sistemului represiv de guvernare, către regiunile cele mai greu accesibile din adâncul teritoriului (Siberia, Kazahstan, Extremul Orient, Vorkuta, Kolâma etc.). Fenomenul a fost intensificat pe parcursul celui de-al doilea război mondial, când conducătorii sovietici au reuşit performanţa de a deporta popoare întregi pe motivul colaborării cu ocupantul. În vara anului 1941, imediat după atacul lui Hitler, Republica Sovietică Socialistă a Germanilor de pe Volga a fost desfiinţată şi întreaga populaţie germană de acolo a fost strămutată în Siberia şi Kazahstan. Cazurile au devenit mult mai dese după ce Armata Roşie a început recucerirea teritoriilor ocupate de trupele Wehrmacht-ului. Au fost învinuite de colaboraţionism cu ocupantul fascist şi deportate în întregime o serie de etnii, printre care: karaceaii şi calmucii (la sfârşitul anului 1943), determinând desfiinţarea R.S.S. Autonome Calmuce; cecenii şi inguşetii (în martie 1944), desfiinţându-se R.S.S. Autonomă Ceceno-Inguşă; tătarii din Crimeea (mai 1944), desfiinţându-li-se Republica Sovietică Socialistă; balkarii (în decembrie 1944), R.S.S. Autonomă Kabardino-Balkară devenind numai Kabardină etc. Şi în rândul altor naţionalităţi (români din Basarabia, ucrainieni, baltici etc.) au fost operate deportări pentru acelaşi motiv. După invadarea ţărilor est-europene de către Armata Roşie, procedeul a fost extins şi asupra lor, iar primii meniţi a-l experimenta au fost, cum era de aşteptat, etnicii germani.

          Prima ţară care a cunoscut acest fenomen, fiind şi cea dintâi ocupată de Armata Roşie şi cedată sferei de influenţă sovietice, a fost România. În legătură cu deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică au fost vehiculate ulterior, în alte ţări, o serie de teorii care acuzau statul român de a fi aprobat, sau chiar de a fi solicitat el însuşi, efectuarea ei. Astfel, istoricul Anton Scherer din Austria scria: „Guvernul român al lui Constantin Sănătescu a propus în cererea sa de armistiţiu din 25 august 1944 către aliaţi, prin ambasadorul său la Ankara, Alexandru Creţianu, «completa expulzare a germanilor de pe teritoriul României». Ca măsură pregătitoare, Ministerul de interne ar putea să înregistreze pe toţi germanii civili care au împlinit 16 ani, atât bărbaţi cât şi femei, şi în realitate atât cetăţenii străini, cât şi persoanele care făceau parte din «Grupul Etnic German», prin urmare germanii (Ministerul de interne, decretul 12.500; 27 august 1944). Ministrul de externe Grigore Niculescu-Buzeşti îşi dăduse consimţământul aliaţilor prin delegaţia română, care va semna armistiţiul (încheiat la 12.9.1944), aflându-se la Moscova. Partidul Naţional Ţărănesc se afla în legătură cu Eduard Beneš, preşedintele guvernului cehoslovac în exil, care a cerut aliaţilor expulzarea germanilor din Cehoslovacia. În mod surprinzător, sovieticii erau împotriva expulzării germanilor din România.” (1) Pe pagina următoare, Anton Scherer adăuga: „România avea o soluţie radicală, şi anume completa expulzare a germanilor, aspirând şi fiind împotriva lor, aceasta chiar cu preţul unei pierderi de forţă de muncă valoroase.” (2) Istoricul maghiar Mihály Fülöp aprecia, de asemenea: „Frontierele etnice ale naţiunii germane au suferit astfel modificări profunde, însoţite de expulzarea masivă a germanilor din Polonia, Cehoslovacia (ceea ce a făcut ireversibilă reglementarea teritorială), din Ungaria şi din Iugoslavia, şi deportarea în Uniunea Sovietică a germanilor din România.” (3) În opinia istoricului maghiar, România reprezenta aşadar un caz singular! Iar istoricul francez Jean Nouzille conchidea: „Convenţia de armistiţiu româno-sovietică din 12 septembrie 1944 stipulează că România trebuie să furnizeze U.R.S.S. 100.000 de muncitori. Ţinând seamă de comportarea minorităţii germane faţă de România, de la venirea la putere a lui Hitler în Germania, şi mai cu seamă din 1940, guvernul român desemnează bărbaţi de la 17 la 45 de ani şi femei de la 18 la 35 de ani, 27.000 de saşi, dintre care 16.000 de femei, 35.000 de şvabi din Banat, dintre care 20.000 de femei, şi 18.000 de germani din alte regiuni ale României. Hotărârea de a se desemna saşi şi şvabi în locul ungurilor este determinată de atitudinea minorităţii germane faţă de România între 1940 şi 1944…” (4)

          Asemenea fabulaţii sunt frecvente în lucrările dedicate problemei în străinătate, care nu se bazează pe nici un fel de documentaţie sau (ca în primul caz prezentat aici) o utilizează tendenţios. Cum s-ar putea susţine că România ar fi „propus” expulzarea tuturor germanilor? Este adevărat că, la 25 august 1944, ambasadorul român la Ankara, Alexandru Creţianu, a remis o notă ambasadei americane în Turcia, făcând cunoscută schimbarea politică produsă în România cu două zile mai devreme şi solicitând semnarea unui armistiţiu cu aliaţii. Totodată, nota preciza: „Noul guvern a hotărât să semneze imediat un armistiţiu şi să treacă cu toate forţele ţării la izgonirea completă a tuturor germanilor aflaţi pe teritoriul românesc.” (5) Ce însemna acest lucru? Pur şi simplu faptul că, întorcând armele şi declarând război Germaniei naziste, România urmărea eliberarea teritoriului său de trupele Wehrmacht-ului. Nu era nicidecum vorba despre populaţia germană din România, cum susţinea Anton Scherer! Toate documentele şi apelurile guvernului pro-aliat Sănătescu cereau mobilizarea împotriva armatei germane şi nu o confundau pe aceasta cu cetăţenii români de etnie germană. Acelaşi este şi cazul presei române, despre care Anton Scherer scria: „Ziarele comuniste, naţional-ţărăniste şi social-democrate pretindeau vehement expulzarea germanilor.” (6) În cazul unui război, presa nu putea face excepţie de la regula generală. Ziarele P.C.R., P.N.Ţ., P.S.D. (şi P.N.L.!), supuse de altfel cenzurii sovietice, cereau evacuarea trupelor germane din România, lucru care s-a şi produs în lunile septembrie şi octombrie 1944. Decretul ministerului de interne din 27 august, de asemenea firesc în condiţiile războiului, prevedea internarea cetăţenilor germani şi a conducătorilor Grupului Etnic German, care erau în strânsă legătură cu naziştii. Nicidecum nu se poate trage concluzia, cum a făcut Anton Scherer, că în acest decret erau cuprinşi toţi germanii cetăţeni români! Nici Grigore Niculescu-Buzeşti nu îşi putea da „consimţământul” prin delegaţia care a semnat armistiţiul. Astăzi cunoaştem prea bine în ce mod a fost „negociat” acel armistiţiu (în realitate, un dictat sovietic), şi cum a fost lăsată delegaţia română să apere cauza ţării. (7) Niciunde nu este consemnat vreun „consimţământ” al delegaţiei române pentru o deportare a germanilor.

          În ce priveşte afirmaţia lui Jean Nouzille, că în Convenţia de armistiţiu s-ar fi „stipulat” ca România să furnizeze Uniunii Sovietice 100.000 de muncitori, desemnaţi de guvernul român dintre membrii minorităţii germane, ea este un neadevăr flagrant. Textul integral al Convenţiei de armistiţiu, publicat în numeroase rânduri, nu face nici cea mai mică referire la aceşti muncitori şi nici la membrii minorităţii germane din România. (8) Iar în privinţa lui Mihály Fülöp, este unanim demonstrat că în Uniunea Sovietică nu au fost deportaţi numai germani din România, ci şi din Ungaria şi Iugoslavia, şi chiar din Austria şi zona sovietică de ocupaţie din Germania. (9)

          În realitate, România, trecută rapid sub controlul deplin al trupelor sovietice de ocupaţie şi lipsită de orice independenţă reală în regimul sufocant fixat de Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, nu mai putea avea niciun cuvânt de spus, chiar în chestiunile sale interne. Este adevărat că, începând din 23 august 1944, organele româneşti de poliţie şi jandarmerie au procedat la arestarea a numeroase persoane, considerate că reprezentau un pericol pentru ordinea publică. Dar după semnarea armistiţiului, Comisia Aliată (Sovietică) de Control a apreciat ca nesatisfăcătoare măsurile autorităţilor române, în pofida faptului că multe dintre arestările efectuate de acestea fuseseră făcute în mod ilegal. În temeiul privilegiilor conferite prin articolele 2 şi 18 din Convenţia de armistiţiu, organele sovietice au ordonat noi internări. Între categoriile vizate în mod prioritar se aflau, fireşte, şi numeroşi cetăţeni români de etnie germană. (10) Împotriva lor au fost luate următoarele măsuri: cei care au sprijinit armata germană au fost arestaţi şi condamnaţi; membrilor Grupului Etnic German li s-a ridicat dreptul de vot; întreprinderile care au produs pentru armata germană au fost închise; s-au suspendat cursurile şcolilor germane în care se făcuse propagandă nazistă etc. (11) Sub presiunea sovieticilor şi din cauza stării de război cu Germania, au mai fost luate şi alte măsuri represive. Astfel, nota telefonică a Prefecturii poliţiei capitalei nr. 33.218 din 28 august 1944 către comisariatele poliţiei de siguranţă cerea prezentarea la comisariate a tuturor cetăţenilor germani şi a membrilor G.E.G. din România. (12) La 31 octombrie, prin nota nr. 75 a Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, se cerea primului ministru Constantin Sănătescu internarea supuşilor germani şi maghiari şi întocmirea unor tabele cu supuşii germani şi maghiari, cât şi cu supuşii români de origine etnică germană sau maghiară. (13) Prin ordinul nr. 32.137 al Ministerului de interne, subsecretariatul de stat al poliţiei cerea (la 31 decembrie 1944) ridicarea de acasă a etnicilor germani. (14) Iar prin ordinul nr. 32.475-S al Direcţiunii generale a poliţiei, din 3 ianuarie 1945, se specificau condiţiile referitoare la internarea etnicilor germani. (15) Totodată, în vederea deportării, în toate judeţele ţării s-au constituit echipe mixte, formate din militari sovietici şi cadre ale armatei, jandarmeriei şi poliţiei româneşti, pentru a-i selecţiona pe etnicii germani. Comisiile şi-au desfăşurat activitatea pe baza ordinului A/192, emis abia la 19 februarie 1945 de generalul Vinogradov, locţiitor al preşedintelui Comisiei Aliate (Sovietice) de Control din România. (16) „La mijlocul perioadei sărbătorilor creştine de iarnă, adică la începutul anului, comisiile de deportare au dat dovadă de un zel fără precedent în ridicarea şi concentrarea şvabilor, zel explicabil prin faptul că ele erau inspirate şi conduse de o ideologie total ateistă, de ideologia comunistă, indiferentă şi chiar ostilă vizavi de sărbătorile creştine”, menţiona Doru Radosav. (17)

          Punctul culminant al tragediei locuitorilor germani din România l-a reprezentat ordinul nr. 031 din 6 ianuarie 1945 al Comisiei Aliate (Sovietice) de Control către preşedinţia Consiliului de Miniştri român, privind mobilizarea acestora pentru lucru. El preciza că în perioada 10-20 ianuarie 1945 urmau să fie „mobilizaţi toţi locuitorii germani apţi de muncă, indiferent de cetăţenia lor. Bărbaţii între 17 şi 45 ani, femeile între 18 la 30 ani. Femeile care alăptează copii până la 1 an nu vor fi mobilizate.” Totuşi, ultimul paragraf prevedea unele excepţii: „Vă solicităm să alcătuiţi o listă specială a celor care, deşi intră în această categorie, potrivit statului român sau a organelor locale, merită să fie scutiţi. Aceste liste vor fi înaintate Comisiei Aliate de Control sau reprezentanţilor ei locali.” (18)

          Cum se mai poate susţine, în aceste condiţii, că statul român ar fi sprijinit, sau chiar ar fi solicitat, deportarea etnicilor germani? În continuare, vom încerca să urmărim care a fost atitudinea reală a autorităţilor române faţă de acest tragic eveniment.

          Deja la 3 ianuarie 1945, „în numele guvernului român, Constantin Vişoianu – ministru de externe – protestează împotriva acestei măsuri abuzive, care depăşeşte clauzele armistiţiului. Din discuţiile avute de ministrul de externe român cu reprezentantul politic american, Burton Berry, din cadrul Comisiei Aliate de Control, acesta din urmă recunoaşte ca neavenită acţiunea deportărilor.” (19) Iată ce consemna, legat de acelaşi moment, însuşi Constantin Vişoianu: „i-am vorbit (lui Burton Berry, n.n.) despre cererea reprezentanţilor sovietici de aici, tinzând a ridica şi transfera în Rusia sovietică cetăţenii de origine germană din România, spunându-i că aceasta s-ar face împotriva voinţei guvernului român, care recunoaşte că printr-o asemenea măsură s-ar depăşi regulile dreptului internaţional şi că România ar fi pusă acum, şi mai ales în viitor, într-o situaţiune foarte delicată.” (20)

          La aflarea primelor veşti despre o ridicare iminentă a etnicilor germani, liderii acestora, Hans-Otto Roth şi Rudolf Brandsch, au încercat  să-l determine pe primul ministru Nicolae Rădescu să abandoneze această acţiune. El le-a explicat însă că planul fusese primit de la Moscova şi că guvernul român nu putea împiedica prin nicio hotărâre realizarea lui. Concomitent, Societatea Naţională de Cruce Roşie a României a intervenit de câteva ori la guvern, solicitând măcar diminuarea proporţiilor deportărilor. La 22 ianuarie 1945, preşedintele ei, dr. I. Constantinescu, revenea asupra cererilor făcute cu privire la germanii ce fuseseră ridicaţi şi duşi în Uniunea Sovietică, sugerând nouă categorii de persoane care trebuiau scoase din rândurile celor ce erau predaţi armatei sovietice. La această ultimă intervenţie a S.N.C.R., directorul cabinetului militar al generalului Rădescu, locotenent-colonelul Grigore Dăguţescu, a răspuns: „Comisia sovietică nu face nicio excepţiune.” (21)

          Şi primul ministru Rădescu a protestat împotriva deportărilor, întâi într-o notă adresată la 13 ianuarie 1945 generalului Vinogradov. Acest energic protest arăta gravele perturbări ale situaţiei naţionale şi economice, în special în Transilvania şi Banat, unde etnia germană trăia de secole. El solicita să se mai cerceteze o dată „dacă, în lumina celor expuse mai sus, nu ar fi cu putinţă să se modifice sau măcar să se atenueze într-o cât mai largă măsură hotărârile luate de comandamentul sovietic.” (22) Chiar şi Anton Scherer recunoştea, legat de acest protest: „Realitatea este că generalul Rădescu a protestat la 13 ianuarie 1945 împotriva deportării germanilor din România şi a salvat 11.924 de persoane de la deportare (muncitori industriali calificaţi, femei care erau căsătorite cu români, călugăriţe, călugări, cei incapabili de muncă).” (23)

          Cel de-al doilea protest al lui Rădescu către Vinogradov, din 15 ianuarie, menţiona cazurile a doi tineri români din Turnu Severin care fuseseră şi ei deportaţi ca germani şi se încheia astfel: „Comunicându-vă cele de mai sus, am onoarea a protesta în numele guvernului român împotriva măsurilor luate de Înaltul comandament sovietic (împotriva, n.n.) unor cetăţeni de indiscutabilă origine etnică română şi a vă ruga să binevoiţi a dispune de urgenţă ca tinerii români sus arătaţi, plecaţi cu trenul din Turnu Severin în ziua de 12 ianuarie 1945, precum şi toţi cei aflaţi în această situaţie, să fie imediat înapoiaţi la căminurile lor şi ca asemenea cazuri să nu se repete.” (24)

          Pe baza ultimului paragraf al ordinului 031, autorităţile române s-au zbătut mult timp să salveze diverse categorii de etnici germani. Astfel, la 8 ianuarie 1945, se obţinea exceptarea femeilor căsătorite cu români, a copiilor cu tată român şi mamă germană, a infirmilor, a incapabililor de muncă, a bolnavilor complet netransportabili. (25) La 10 ianuarie erau adăugaţi: muncitorii din fabrici şi specialiştii; româncele măritate cu germani; călugăriţele; germanii apatrizi din Vechiul Regat, veniţi în ţară înainte de 1916 şi care aveau legături de rudenie cu familiile cunoscute româneşti, sau au adus în ţară capitaluri mari, întemeind industrii sau case de comerţ care au produs venituri mari pentru ţară. (26) La 18 ianuarie erau salvaţi şi călugării. (27) La 24 ianuarie li se adăugau cetăţenii români de origine germană, atât bărbaţi, cât şi femei, care erau căsătoriţi cu etnici români, evrei, sârbi, unguri etc. (bănăţenii au fost însă exceptaţi de la această măsură!). (28) La 17 ianuarie se încercase şi scutirea militarilor, (29) dar sovieticii nu au ţinut cont de aceasta, ridicându-i direct de pe front sau din taberele de muncă. (30)

          La 24 ianuarie 1945, însuşi regele Mihai a trimis preşedintelui S.U.A., Roosevelt, un amplu memoriu în care descria sumbra situaţie a României aflată sub ocupaţie sovietică. Referindu-se la deportarea germanilor, regele scria: „Aceşti cetăţeni, care numără astăzi aproximativ o jumătate de milion, sunt stabiliţi în România de multă vreme (transilvănenii de 7 secole, cei din Banat de 2 secole). Pentru aceste motive, aceşti cetăţeni constituie o parte din existenţa reală a naţiunii române, de care sunt legaţi în întregime, şi, prin urmare, a-i lua fie şi pentru o scurtă perioadă din gospodăriile lor, ar perturba într-un mod foarte serios toate ramurile de activitate ale ţării (stat, armată, industrie, comerţ, activitate bancară, agricultură ş.a.m.d.). (31) Consecinţele acestor deportări erau descrise astfel: „dezorganizarea industriilor de producere a materialului de război; lipsa oamenilor pentru aratul ogoarelor şi pentru exploatarea pădurilor; descomplectarea a numeroase servicii guvernamentale sau companii particulare; compromiterea funcţionării normale a numeroase instituţii – într-un cuvânt, aceasta însemnând o serioasă lovitură dată întregii activităţi economico-administrative a statului, într-o perioadă când pierderile noastre pe front, prizonierii noştri ţinuţi în U.R.S.S. şi efortul nostru de război ridică foarte grava problemă a mâinii de lucru disponibile.” (32) Şi continua astfel: „Ei (sovieticii, n.n.) n-au luat niciodată în considerare suferinţa mutării, în plină iarnă, a unei întregi populaţii la o distanţă atât de considerabilă de casele lor, sau suferinţa familiilor despărţite (în special acelea rezultate din căsătorii mixte între români şi cetăţeni români de origine germană)… De fapt, mutările cetăţenilor de origine germană continuă încă, iar transportul lor spre destinaţii necunoscute este în curs de a fi dus la îndeplinire.” (33)

          Încă de la 9 ianuarie 1945, Dinu Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, într-un protest trimis primului ministru, aprecia cererea Comisiei Aliate (Sovietice) de Control de a ridica pe germani ca „o violare flagrantă a suveranităţii noastre naţionale.” El mai scria: „Ne întoarcem astfel pe o altă cale la discriminare rasială, a cărei eradicări a fost una din condiţiile armistiţiului.” Deportarea în masă a germanilor în U.R.S.S. „ar putea crea o prăpastie pe care noi nu o vom putea umple din nou.” Totodată, el aprecia că:

          „Aceste cerinţe sunt împotriva condiţiilor armistiţiului din 12 septembrie 1944 şi vin în contradicţie cu declaraţiile făcute de guvernul rus la data respectivă, care afirmă că guvernul sovietic nu intenţionează să realizeze deportarea pentru muncă în Rusia, un zvon care a fost răspândit la acea dată de propaganda nazistă.” (34)

          În documentul intitulat Evoluţia situaţiei politice în România, decembrie 1944 – ianuarie 1945, serviciul de informaţii al guvernului polonez în exil de la Londra, referindu-se la deportări, arăta: „Reacţia ţării a fost atât de puternică, încât liberalii au fost gata să părăsească guvernul, dar ţărăniştii i-au convins să-şi schimbe decizia, astfel încât să nu le dea comuniştilor posibilitatea să pretindă că democraţii îi iau sub protecţia lor pe germani.” (35)

          În cursul anului 1945, în numele comuniştilor saşi şi şvabi, Gustav Kinn şi Rudolf Mayer ajungeau să îi scrie chiar lui Stalin, în speranţa unei redresări a situaţiei: „Celelalte zeci de familii însă, a căror rude nu s-au înapoiat încă, se adresează Ţie, Marele Generalissime, cu marea şi devotata rugăminte, să binevoieşti a face posibilă repatrierea şi acelor saşi şi şvabi, care se mai află în U.R.S.S. Din toate inimile noastre devotate Te implorăm, să satisfaci cererea noastră pentru ca părinţii să fie redaţi copiilor şi copiii părinţilor încă în timpul acestei ierni de grea încercare.” (36)

          Rămâne destul de ambiguă poziţia faţă de aceste masive deportări a principalei forţe politice a ţării din acel moment, Partidul Naţional Ţărănesc, şi în special a preşedintelui său, Iuliu Maniu. Este adevărat că acesta menţinuse, în cursul războiului, contactul cu Eduard Beneš, care era cunoscut prin atitudinile sale ostile germanismului. Şi P.N.Ţ., ca şi celelalte principale partide din România, fusese întotdeauna favorabil alianţei externe cu Franţa şi Anglia, opunându-se revizionismului practicat de Germania nazistă şi de aliaţii acesteia. Este însă eronat să se aprecieze poziţia acestui partid în perioada interbelică drept una făţiş antigermană. Dar tăcerea suspectă în privinţa deportărilor din ianuarie 1945 arată faptul că Maniu respecta un anumit consemn, probabil în speranţa obţinerii de facilităţi pentru situaţia ţării în alte privinţe. De aceea, el nu s-a asociat protestului lui Dinu Brătianu din 9 ianuarie, cum făcuse aproape de fiecare dată cu alte ocazii, iar miniştrii naţional-ţărănişti din guvernul Rădescu, după cum s-a văzut, au împiedicat criza pe care voiau s-o provoace liberalii. Abia în luna iulie 1946, luând cuvântul cu ocazia unei şedinţe a delegaţiei permanente a tineretului universitar naţional ţărănesc, vicepreşedintele P.N.Ţ., Ion Mihalache (care nu era legat, probabil, printr-un asemenea consemn), lua atitudine publică, pentru prima dată în România aflată sub ocupaţia trupelor sovietice, împotriva masivelor deportări de populaţie germană, inclusiv din Banat, în Uniunea Sovietică: „Populaţia germană reprezintă, precum am văzut, 4,40 la sută (din totalul populaţiei ţării, n.n.). Nu se ştie precis dacă cifra rămâne exactă, în urma deportărilor făcute cu voia şi fără voia ei. Înainte de război, populaţia germană era liniştită, paşnică, leală şi bine gospodărită (…). Astfel, astăzi ni se par exagerate măsurile luate împotriva saşilor şi şvabilor, care au rezistat hitlerismului, refuzând să se înscrie în Grupul Etnic German.” (37) Este adevărat că aceasta a fost una dintre cele mai convingătoare precizări de atitudine în această privinţă a liderilor opoziţiei din acei ani. Dar de ce aşa de târziu?!

          Un motiv ar putea fi şi lipsa unei reacţii oficiale din partea Marii Britanii şi a Statelor Unite, în ciuda insistenţelor guvernului român. În această privinţă, este edificator secul comunicat al lui Churchill către ministrul de externe al Marii Britanii din 19 ianuarie 1945, care explică totul: „Se pare că luăm o linie foarte activă împotriva deportării austriecilor, saşilor şi altor germani sau elemente quasi-germane din România în Rusia în scopul muncii. Luând în considerare tot ceea ce a suferit Rusia, şi atacurile premeditate întreprinse de România împotriva ei, şi armatele vaste pe care Rusia le foloseşte pe front în prezent, şi condiţiile groaznice ale popoarelor în multe părţi ale Europei, nu înţeleg de ce ruşii ar greşi dacă cer 100 sau 150 de mii din aceşti oameni să lucreze în subteranul lor. De asemenea, trebuie să ţinem minte că am promis să lăsăm destinul României în mare măsură în mâinile ruşilor. Eu nu pot să consider că ar fi greşit din partea ruşilor să ia români de orice origine doresc, ca să lucreze în minele ruseşti, în lumina celor întâmplate.” (38) Iată deci pe cine ar trebui să acuze istoricii occidentali care consideră statul român drept coautor al deportărilor!

          Este adevărat, pe de altă parte, că o secţiune a spectrului politic românesc a fost favorabilă din start măsurilor represive îndreptate împotriva minorităţii germane şi a aplaudat deportările în Uniunea Sovietică. Dar acest extrem de redus segment nu reprezenta nici interesul naţional românesc, nici adevărata orientare a ţării. Este vorba despre grupările politice (nesemnificative numeric în acea perioadă) de extremă stângă, care nu reprezentau altceva decât propagarea ideilor şi intereselor sovietice. Partidul comunist şi aliaţii săi, la ordinul Moscovei, au declanşat din capul locului un furibund atac împotriva germanilor ca etnie, catalogându-i pe toţi drept „hitlerişti”. Ei au cerut cele mai drastice măsuri împotriva germanilor. Astfel, proiectul de platformă al Frontului Naţional Democrat din 24 septembrie 1944, elaborat de P.C.R., insera două puncte care evidenţiau hotărârea de a pedepsi aspru întreaga minoritate germană din România pe considerentul etniei: „Confiscarea tuturor bunurilor nemţeşti. Arestarea hitleriştilor saşi şi şvabi şi confiscarea averilor lor” (punctul 3) şi „Naţionalizarea întreprinderilor nemţeşti şi ale complicilor lor” (punctul 13). (39)

          Încă din toamna lui 1944, comuniştii îi acuzau pe colegii lor din guvernele de coaliţie că nu manifestă suficientă intransigenţă faţă de germani, dar că încercau să acuze în schimb crimele comise de maghiarii horthyşti în nordul Transilvaniei şi să-i tragă la răspundere pe aceştia. Combătându-i în numele P.C.R. pe „domnii” care îi acuzau mai mult pe horthyşti decât pe germani, Grigore Preoteasa scria în articolul Despre libertatea Ardealului, apărut în România liberă din 13 noiembrie 1944: „Aceiaşi domni au uitat că mai există în România un grup etnic, saşii. Au uitat că, în timpul dictaturii, acest «grup etnic» a alcătuit în România un adevărat stat în stat. Că imense averi industriale şi bancare au trecut în buzunarele acestor credincioşi reprezentanţi ai lui Hitler (…). De aceea, nu este o întâmplare că domnii (…) au uitat pe saşi, au uitat îngâmfarea lor hitleristă, jaful şi bogăţiile strânse din pământul şi sângele rusesc.” (40) De altfel, şi faţă de foştii conducători români, comuniştii, la ordinul Moscovei, aveau aceeaşi atitudine. Ziarul oficial al P.C.R., Scânteia, enunţa sub semnătura redactorului-şef, Miron Constantinescu, la 4 februarie 1945: „Până astăzi, trebuia să avem spânzurători înălţate în mijlocul pieţelor, de care să atârne criminalii de război antonescieni. Până azi trebuia să răsune pădurile şi câmpurile de salvele plutoanelor de execuţie.” (41)

          În viziunea sovieticilor şi a comuniştilor români, populaţia de origine germană era învinuită de a fi colaborat cu armata lui Hitler şi de a fi reprezentat în continuare un pericol în spatele frontului. „Trecând peste dramele războiului, asumate de lumea celor mici în mod egal, atât de cei din categoria învingătorilor, cât şi de cea a învinşilor, comunitatea şvăbească a fost obligată să-şi asume, dincolo de propria închipuire, sentimentul culpabilităţii generale a etniei din care a făcut parte, o sinecdocă a culpei, «totum pro parte», adică a responsabilizării întregului pentru vina unei părţi”, este concluzia trasă de Doru Radosav. (42)

          În privinţa atitudinii comuniştilor reşiţeni faţă de aceeaşi problemă, ea era într-un fel sintetizată, de exemplu, de secretarul judeţean Caraş al P.C.R., Mihai Dalea, care se adresa astfel în preziua deportărilor, transmiţând cuvântul de ordine al comitetului central al partidului, conducătorilor antifascişti germani, întruniţi la Casa Muncitorească: „Mergeţi! Cu toţii. Şi primii, voi veţi merge. Dincolo să le spuneţi celorlalţi: Priviţi! Asta am făcut-o noi! Ceea ce am distrus, tot noi trebuie să reconstruim. Acum.” (43) Şi tot Doru Radosav adăuga: „Un fantomatic «Comitet Antifascist al Muncitorilor germani din România», de sorginte comunistă, nu a luat apărarea populaţiei germane deportate şi care în majoritatea ei nu a fost implicată într-un fel sau altul în politica hitlerismului.” (44) Iată deci ilustrarea faptului că activiştii comunişti nu aveau naţionalitate! De altfel, printre cei deportaţi s-au numărat şi reşiţenii Anton Breitenhofer, Erich Wayand, Josef Rot, Franz Klein, Julius Focht, Franz Kraßnek, Jenö Fekete şi Michael Schindler, care erau deja, sau vor deveni ulterior, convinşi militanţi de extremă stângă. (45)

          Încercând să desluşească raţionamentul deportării germanilor, Victor Frunză făcea următoarele consideraţii: „Se pune întrebarea, de ce saşii şi nu horthyştii? (Nu maghiarii, pentru a fi limpede înţeleşi). Sau, încercând să înţelegem psihologia învingătorului, de ce cel puţin nu şi unii şi alţii? Nu există în această privinţă o explicaţie a autorităţilor. Ea ar putea fi totuşi dată, în perspectiva scopurilor şi a momentului analizat: ruşii erau interesaţi să ceară socoteală nu pentru Ardealul ocupat; crimele împotriva populaţiei româneşti îi interesau cel mai puţin. Saşii, ca germani, trebuiau să dea seamă ca popor învins. Un element deloc secundar: probabil că horthyştii vinovaţi de crime împotriva poporului român din partea ocupată a Transilvaniei nu reprezentau o masă de oameni şi nu dispuneau nici de averile substanţiale ale germanilor. Prada de război care urma să intre în posesiunea învingătorilor era de altfel menţionată şi de liderii comunişti români. Partidul creat şi comandat de Moscova nu putea avea altă opinie, decât cea care îi venea ca directivă.

          P.N.Ţ., care cerea pedepsirea crimelor înfăptuite de regimul horthyst atât în timpul ocupaţiei, cât şi în retragerea sa, era acuzat că aţâţă şovinismul, fără ca nimeni să fi îndrăznit a cere o denumire pentru actele de represalii în masă, îndreptate împotriva populaţiei de origine etnică germană.” (46)

          Iar Jean Nouzille constata şi el legat de aceeaşi chestiune: „Pe de altă parte, în toamna lui 1944, conducerea Partidului Comunist Român este compusă în majoritate din evrei şi unguri întorşi de la Moscova, ca Ana Pauker şi Luka Laszlo (supranumit Vasile Luca), care aplică indicaţiile lui Stalin cu privire la egalitatea în drepturi în Transilvania, în vederea recrutării de comunişti în această regiune.” (47) Iată în linii mari de ce focul principal a fost îndreptat împotriva germanilor şi nu a altor minoritari!

          O altă enigmă o reprezintă numărul total al deportaţilor. La recensământul din 1941, numărul locuitorilor germani din România (fără nordul Transilvaniei) era de 587.075, (48) iar un raport al Institutului Naţional de Statistică din 15 august 1945 îl aprecia ca fiind de 469.967 de etnici germani. (49) Dar această masivă reducere îi cuprindea, pe lângă cei deportaţi, şi pe germanii morţi în război sau plecaţi din ţară odată cu trupele Wehrmacht-ului. Anton Scherer aprecia că, în total, au fost deportaţi circa 165.000 de germani din Europa de sud-est (Iugoslavia, Ungaria şi România) la muncă forţată în Uniunea Sovietică, dintre care circa 129.000 de şvabi dunăreni. (50) Numărul strict al germanilor deportaţi din România în U.R.S.S. a fost estimat de diferite surse la 70.000, 75.000, 81.000 sau chiar la 97.762 (după ziarul Presse din Viena, din 28 august 1954). (51) Aceleaşi variaţii se întâlnesc şi în privinţa repartiţiei regionale a deportaţilor din România. S-a văzut mai sus că Jean Nouzille estima numărul saşilor deportaţi la 27.000, cel al şvabilor bănăţeni la 35.000, iar cel al germanilor din restul ţării la 18.000. Anton Scherer, citând surse germane, vorbea de 26.000 de saşi, 35-40.000 de şvabi din Banatul românesc (fără Banatul montan) şi 15.000 de germani din Satu Mare (5.000), Banatul montan şi din Vechiul Regat. (52) Cifra aproximativă a deportaţilor din Banatul montan este de 8-9.000. (53) Iar istoricul Matthias Annabring se referea la 26.000 de deportaţi din Transilvania, 50.000 din Banat şi 5.000 din Satu Mare. (54) Dintre aceştia, proporţia celor decedaţi în lagărele de muncă sovietice era estimată de Dumitru Şandru la 15-20%. (55)

          Ancheta demografică efectuată la 15 august 1949 de Institutul Naţional de Statistică evidenţiază cifra deportaţilor ca fiind de 70.148. În raportul Inspectoratului general al jandarmeriei, Direcţia siguranţei şi ordinii publice din 14 februarie 1945, numărul celor înscrişi pe liste în vederea deportării era de 64.419. La data întocmirii raportului, se aprecia că erau deja deportaţi 46.540, la care erau adăugaţi etnicii germani exceptaţi (11.924), dispăruţi (3.604), decedaţi (12), sau care şi-au schimbat domiciliul (2.339). Aceeaşi cifră de numai 46.540 rezulta şi dintr-un alt raport, întocmit de aceeaşi direcţie, la 12 noiembrie 1945. (56) După cum se vede, autorităţile comuniste române, în complicitate cu conducătorii sovietici, încercau să diminueze cât mai mult cifra deportaţilor, până la o cotă incredibil de mică.

          După cum s-a putut uşor observa din cifrele prezentate mai sus, Banatul a furnizat cel mai mare număr de deportaţi etnici germani în Uniunea Sovietică. Germanii bănăţeni au fost supuşi unui tratament chiar mai restrictiv decât cel rezervat celorlalţi germani din România. S-a văzut că, de exemplu, ei au fost singurii excluşi de la scutirea de deportare care îi cuprindea pe acei germani care erau căsătoriţi cu etnici români, evrei, sârbi, unguri etc. Din Banat au fost ridicaţi şi specialiştii germani, deşi şi aceştia trebuiau să fie exceptaţi. La 20 ianuarie 1945, generalul de divizie Carlaonţ, comandantul Corpului 7 teritorial, raporta Secţiei a 7-a a Marelui Stat Major că printre cetăţenii români de origine etnică germană ridicaţi se aflau atât de mulţi specialişti, încât se ajunsese, de pildă la Timişoara, ca întreprinderile industriale să nu-şi poată desfăşura activitatea. (57)

          La scurtă vreme după încetarea valului de deportări, Coloman Müller a înaintat, în numele Organizaţiei Antihitleriste Germane din Timişoara, al cărei lider era, un memoriu ambasadei Uniunii Sovietice din Bucureşti şi ministrului justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, în care îşi exprima nemulţumirea pentru faptul că internarea şi deportarea germanilor s-a făcut prin ignorarea provocatoare a acestei organizaţii, compusă din social-democraţi şi comunişti care luptaseră împotriva fascismului.

          Descriind modul în care s-a desfăşurat ridicarea germanilor, Doru Radosav consemna: „În general, concentrarea celor care urmau să fie deportaţi s-a petrecut sub semnul derutei, al necunoaşterii situaţiei reale, deşi toţi simţeau un pericol iminent. Pentru a se salva, mulţi şi-au declinat apartenenţa etnică germană.” (58) Cu prilejul ridicării s-au produs şi evenimente dintre cele mai tragice. Astfel, de exemplu, în momentul când urma să fie ridicat (14 ianuarie), germanul Ioan Kukler din comuna Giarmata, judeţul Timiş-Torontal, l-a lovit în cap pe sergentul-major Iulian Vârjeanu. A urmat o luptă, în urma căreia jandarmul însoţitor, sergentul-major Gheorghe Chiochiş, l-a împuşcat mortal pe locuitorul german. (59)

          În Banat ajungeau, de frica deportărilor, şi germani refugiaţi din alte zone ale ţării. Într-o notă din 26 ianuarie despre ridicarea germanilor din judeţul Sibiu, se preciza că „pentru a se sustrage deportării, numeroşi minoritari germani de ambele sexe au fugit, unii în munţi, iar alţii în direcţia judeţului Gorj şi spre Orşova”, (60) ultimii probabil cu intenţia disperată de a fugi din ţară.

          Nota numărul 1.279 a Agenturii Banat, centrul Timişoara (16 ianuarie), intitulată Arestarea elementelor de origine germană, descria pe larg evenimentele petrecute în acest oraş: „În noaptea de 13/14 ianuarie 1945, atât în Timişoara, cât şi în raza judeţului Timiş-Torontal, Comandamentul sovietic local, în colaborare cu Comandamentul român şi autorităţile poliţieneşti locale, am procedat în teren la curăţirea şi ridicarea tuturor cetăţenilor de origine etnică germană propriu-zis (…), au fost ridicaţi şi adunaţi la început în diferite căminuri şi parcuri amenajate în mod special, pentru ţinerea acestora până la ridicarea completă a tuturora (…). Operaţia de curăţire s-a făcut mai mult noaptea, unde fiecare patrulă mergând din casă în casă, ridicau tot ce găseau că corespund normelor şi indiciilor din recensământ.” Germanii respectivi, „complet deprimaţi sufleteşte, se supuneau ordinului dat fără murmur.” Chiar şi autorul notei recunoştea: „Scenele au fost groaznice, atât la părăsirea căminului, cât şi a locului natal. Mulţi dintre aceştia, prinzând la veste din timp, au fugit, iar unii, pentru a scăpa de deportare, s-au sinucis.” Erau menţionate şi cazuri de fete de 17-18 ani, aruncându-se în braţele ofiţerilor români, cu rugămintea de a le salva. Pentru că autorităţile române nu manifestaseră „zelul” pretins de la ele, „Comandamentul suprem din Bucureşti, faţă de această situaţie, a dat ordin imediat ca continuitatea operaţiunilor de ridicare a elementului german să se facă direct de către poliţia militară sovietică.” În locurile unde au fost temporar adunaţi germanii s-au constituit comisii mixte de triere. La 16 ianuarie, operaţiile de „curăţire” erau considerate încheiate, „prin aceasta toţi care se găseau depuşi provizoriu prin căminuri şi parcuri, au fost puşi în maşini sovietice închise, escortaţi de sentinele şi conduşi la gară pentru a fi îmbarcaţi în vagoane de marfă bine închise. În gară, pe lângă vagoane, exista o pază compusă din sentinele sovietice foarte strictă, încât nimeni nu putea să vorbească cu aceştia şi nici să le dea cel puţin un pahar cu apă.” Îmbarcarea în vagoane s-a făcut pe grupe de circa 30 de persoane în fiecare vagon, indiferent de sex. Din cauză că unii etnici germani fugiseră înainte de a fi arestaţi, se menţiona că ei vor fi căutaţi în continuare în vederea deportării, iar cei care nu se vor supune celor stipulate în comunicat urmau a fi trimişi în judecata Curţii Marţiale, „pentru care vor fi aspru sancţionaţi.” (61)

          Tot la 16 ianuarie era întocmită şi nota-sinteză intitulată Ridicarea minoritarilor germani din România. Se arăta chiar din debut că, în momentul începerii arestărilor în întreaga ţară (10-11 ianuarie), „populaţia germană era într-o stare de spirit disperată.” De altfel, zvonuri şi versiuni cu privire la această deportare existaseră cu mult înainte, când autorităţile sovietice întocmiseră deja tabele cu locuitorii germani de ambele sexe. Germanii nutriseră însă şi speranţa că până la urmă vor fi scutiţi de deportare, iar fruntaşii lor (Hans-Otto Roth, Rudolf Brandsch, Victor Glondys) au încercat unele intervenţii pe lângă guvernul român, sperând chiar că anglo-americanii vor interveni în favoarea lor. „Pe măsura apropierii datei fatidice şi neivirii niciunui indiciu concret că ameninţarea a trecut, speranţele minoritarilor germani au scăzut rapid, cedând unei deprimări şi tensiuni care şi-au atins apogeul în zilele de 9 şi 10 ianuarie a.c. Prăbuşirea moralului populaţiei germane a ajuns completă în noaptea de 10/11 şi în ziua de 11 ianuarie a.c., când organele sovietice şi româneşti au început arestările.” Despre atitudinea românilor faţă de deportări, nota-sinteză arăta: „În rândurile populaţiei româneşti, cu excepţia cercurilor de extremă stângă, în special ale românilor din Ardeal, se manifestă, în general, compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfăţişată drept o pierdere mare pentru potenţialul uman şi economic al ţării. În unele cercuri româneşti din Ardeal se adaogă că, oricum, minoritarii germani trăiesc de 800 de ani pe aceste meleaguri şi deci ar trebui protejaţi, mai ales că Germania, indiferent de regimul ei politic intern, nu va ierta niciodată României că a consimţit la deportarea lor.” Concluzia notei-sinteză era: „În special în Ardeal, arestările minoritarilor germani au repercusiuni evidente asupra randamentului muncii, stânjenind activitatea în toate sectoarele vieţii economice.” (62)

          Despre modul cum au decurs ridicările de etnici germani din Reşiţa, avem câteva relatări amănunţite. Cetăţeanul Karl Bereznyak îşi amintea: „Dimineaţa (17 ianuarie 1945, n.n.) la ora 4 am fost treziţi. În faţa intrării stăteau camioane, în care am fost încărcaţi; apoi am fost duşi la gară şi urcaţi în vagoane de vite, femei şi bărbaţi împreună, 40-42 de oameni  într-un vagon. În fiecare vagon erau o mică sobă, câteva bucăţi de lemn şi o gaură în podea, pe care trebuia să o folosim ca WC. La 17 ianuarie, după-amiaza între orele 15 şi 16, începea călătoria către necunoscut. Din păcate, pentru 30 de procente ea a fost fără drum de întoarcere.” (63) Anna Stuiber relata legat de aceleaşi împrejurări: „Cu două zile înainte ca drama să înceapă, am fost avertizată de oameni care mi-au dorit binele; m-au sfătuit să mă ascund. Eu însă nu voiam să cred că lumea trebuia să plătească pentru câţiva, fără să aibă nicio vină. Şi astfel a venit 16 ianuarie. Deja de dimineaţă, dealurile Reşiţei erau ocupate de militari ruşi, şi nimeni nu mai putea să plece din oraş sau să intre în oraş. Eu am sperat până la capăt într-o minune. Adesea mergeau împreună un soldat rus şi un soldat român. Pe când ei erau în străduţa noastră, am înţeles că problema era serioasă. După-amiaza la ora 14 erau acolo. Din casa noastră, trebuia să plecăm tatăl meu vitreg şi cu mine şi să rămână sora mea de 14 ani şi mama mea vitregă. Eu şi tatăl meu vitreg trebuia să plecăm, căci corespundeam vârstei. Erau aduse femei de la 18 la 40 ani şi bărbaţi până la 50 ani. După un scurt bun-rămas, noi am plecat. Duşi ca nişte criminali, păşeam pe stradă în jos, pe lângă vecinii noştri care aveau norocul să rămână acasă, fiind ori prea bătrâni, ori prea tineri, ori au venit pe lume ca români sau unguri. Nu era, în afară de aceasta, nicio altă vină în acest război? Pe când noi mai ridicam mâinile încă o dată la despărţire, pe când îi auzeam pe unii plângând de durere, m-au înştiinţat că nu-mi voi mai revedea prea curând sora şi ţinutul.

          Mai întâi am fost conduşi până la cinematograful Cultural, unde era un loc de adunare şi unde erau deja strânşi foarte mulţi oameni, şezând pe bagaje, stând culcaţi pe pături, deoarece scaunele erau toate scoase. În această sală ne-au ţinut o zi şi jumătate şi două nopţi, stând la lumină electrică; deja aceasta era o pedeapsă. La 18 ianuarie, dimineaţa la ora 5, am fost duşi cu autocamioane la gară. Acolo am fost încărcaţi în vagoane de vite cu ferestre închise, cu priciuri de lemn golite. După-masa la ora 17 porneam apoi în călătoria spre necunoscut. Deja la 12 ore după ce ne-au urcat în vagoane la Reşiţa, era greu, căci era o iarnă friguroasă, vagoanele nu erau încălzite, cu toate că o sobă de tablă era acolo; lemn însă nu era disponibil. Asta ne-a făcut să luăm drumul în serios.” (64) Transportarea acestor deportaţi s-a încheiat în lagărul Plast din regiunea Celeabinsk.

          Locuitoarea Helene Brezina din Reşiţa consemna: „Apoi a venit nefericita zi de 16 ianuarie 1945. La gară, trenul cu multe vagoane, plin de oameni, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi. Apoi, pe când trenul era pus în mişcare, au rămas în urmă multe inimi de mamă sângerânde, taţi, soţii, soţi şi copii, loviţi şi în profundă durere. Noi, cei care eram transportaţi şi duşi împotriva voinţei noastre în necunoscut, eram de asemenea cu o durere pe care n-am mai cunoscut-o niciodată şi chinuiţi din cauza despărţirii de dragii noştri şi de locurile familiare.” (65) Şi Helene Brezina făcea parte tot     dintr-un transport către lagărul sovietic de la Plast. Helene Zammer, deportată la Berezovsk, lângă Sverdlovsk, scria: „Eu sunt născută Schiller Helene, arestată la Reşiţa. Când am fost târâtă în Rusia, aveam 19 ani. Am stat acolo în intervalul 16 ianuarie 1945 – 24 decembrie 1949. Tatăl meu era în acelaşi transport, alături, însă era bolnav şi în acelaşi an a fost expediat înapoi.” (66)

          Peter Paul Walter îşi amintea: „La 10 ianuarie 1945 mergeam ca de obicei la serviciu. La ora 4 trebuia să fiu acolo. Deoarece locuiesc în Reşiţa în cartierul Stavila, plecam devreme de acasă şi eram la ora 4 la Şcoala de beton. Acolo m-au oprit doi soldaţi români şi m-au întrebat unde mă duc. Pe deasupra, au spus că nimeni în această zi nu merge la serviciu, şi m-au dus în clădirea Şcolii de beton. Eu eram primul arestat. Apoi a venit al doilea, domnul Komerzie, al treilea, cumnatul meu Wenzel, după aceea oameni aduşi în grupuri. După-masă a venit un ofiţer cu o listă, pe care ne-a citit-o, constatând cine era prezent. Erau opt persoane care nici nu erau pe listă, printre care şi eu. Acest ofiţer m-a chemat să merg cu el la Poliţie pentru a căuta cine mai este pe listă. Era ora 20,30, şi la acel moment nu mai era nimeni la Poliţie. După indicaţia ofiţerului, urma să rămân acolo peste noapte, însă eu l-am înduplecat să meargă împreună cu mine la mama mea, care nu locuia departe de Poliţie. Mama s-a bucurat mult văzându-mă, şi noi am rămas peste noapte acolo. Dimineaţa următoare ea a pregătit un mic dejun bun şi după aceea ne-am despărţit. Pe atunci încă nu credeam că era o despărţire pentru totdeauna, căci, când m-am întors acasă din Rusia, mama mea nu mai era în viaţă.

          Pe când ofiţerul mergea cu mine la Şcoala de beton, a constatat pe deasupra că eu însumi nu eram înscris pe nici o listă. Între timp, ofiţerii se amuzau cu băutură şi muzică, şi când eu am văzut că s-a făcut deja ora 20, mi-am închipuit că au uitat de mine.” (Bineînţeles că nu uitaseră, n.n.). (67)

          Locuitoarea Hermina Bălan (născută Mitterbach), răspunzând la întrebarea: „Care a fost cea mai nefericită zi din viaţa dumneavoastră?”, spunea: „Ziua de 5 ianuarie 1945. Nu aveam încă 18 ani şi atunci am fost ridicată de acasă pentru a fi deportată în fosta U.R.S.S. Până atunci fusesem un copil fericit, singură la părinţi. Noi auzisem zvonuri că nemţii din Reşiţa, de fapt din Banat, vor fi deportaţi, dar tatăl meu, care era un social-democrat convins, nu a crezut, el spunea că vor fi deportaţi doar cei cunoscuţi ca fascişti sau cu convingeri profasciste. Nu credea că ruşii vor îndrăzni să deporteze din România tineri nemţi nevinovaţi de ororile războiului. Şi totuşi, în ziua de 5 ianuarie 1945 m-au ridicat de acasă şi m-au închis împreună cu alţi nemţi reşiţeni în clădirea fostei şcoli MADOSZ, unde ne-au ţinut o săptămână. Aşa că părinţii au putut să-mi aducă haine şi mâncare multă, mai ales afumături de porc, să reziste la drum. Apoi ne-au urcat    într-un tren, în vagoane pentru animale.” (68)

          Drumul a decurs în condiţii absolut inumane. Karl Bereznyak, care a călătorit o lună şi cinci zile până la Berezovsk, povestea: „Din când în când, trenul a fost oprit, şi noi puteam coborî, aduce apă, să ne mişcăm etc. Dar eram păziţi cu severitate de soldaţi înarmaţi cu pistoale automate. Astfel mergea călătoria mai departe, până la faţa locului. La graniţa româno-rusă am fost urcaţi în vagoane de vite ruseşti. Aici, la graniţă, începea calea ferată cu ecartament lat. Când noi am întâlnit pe drum vagoane încărcate cu lemn sau scânduri, am putut să şterpelim material combustibil.” (69) Peter Paul Walter îşi amintea: „La 20 ianuarie 1945, am fost îmbarcaţi eu, cumnatul meu şi încă alţi mulţi oameni într-un tren de marfă care avea 50-60 de vagoane. Fiecare vagon avea în mijloc o sobă şi în podeaua vagonului era făcută o gaură, care pe deasupra slujea îndeplinirii nevoilor omeneşti. În călătorie eram aproape toţi veseli, atunci fiind suficiente alimente şi băuturi. După 36 de zile de călătorie, am ajuns în lagăr.” (70) Lagărul se numea Iss, fiind situat la 200 km distanţă de Munţii Ural. Iar Hermina Bălan spunea: „Eram cam 40-50 într-un vagon, numai tineri, fete şi băieţi, în vagonul în care am mers eu nu cred că au fost mai mult de trei familii. Până la Iaşi doar apă am avut voie să luăm din câte o gară, dar nu toţi puteam coborî, doar doi-trei care primeau voie să coboare, între soldaţi, ei aduceau apă pentru toţi şi, sigur, niciodată nu ajungea. La Iaşi ne-au scos din vagoane şi ne-au triat.” (71) Apoi au ajuns în lagărul Elenovka din Ucraina. Încheierea operaţiunilor de ridicare a avut loc în cea mai mare măsură la 1 februarie 1945. Ele au cuprins de multe ori şi români, ca şi alte naţionalităţi, pe lângă germani.

          Din relatările prezentate mai sus, rezultă că din Reşiţa au avut loc în mod sigur următoarele transporturi: la 12 ianuarie către lagărul Elenovka din Ucraina (Donbas), la 17 ianuarie către Berezovsk (lângă Sverdlovsk), la 18 ianuarie către Plast (regiunea Celeabinsk) şi la 20 ianuarie către Iss (la 200 km de Ural). Pe lângă aceste transporturi este însă foarte probabil să mai fi avut loc şi altele, nemenţionate aici.

          Cu toate că celor ridicaţi nu li s-a adus vreo acuzaţie concretă, selecţia fiind făcută numai pe criteriul apartenenţei etnice şi a vârstei avute în perioada arestărilor, germanilor le-au fost jefuite gospodăriile, iar după deportare a urmat pierderea proprietăţilor în urma reformei agrare şi a naţionalizărilor. Cei care au reuşit să supravieţuiască şi să se întoarcă acasă, şi-au găsit întreaga avere confiscată, inclusiv locuinţele, mulţi dintre ei nemaiavând nici măcar unde să se adăpostească. (72)

          În vara anului 1945, o parte din etnicii germani, care au reuşit să se salveze de această deportare în U.R.S.S., au fost internaţi în lagăre de muncă din România. Pretextele arestărilor au fost că persoanele respective au deţinut funcţii în Partidul Naţional Socialist German şi în Grupul Etnic German, că s-au înrolat în trupele S.S., în armata germană, ori că s-au opus reformei agrare din 1945. Ulterior, aceste măsuri au fost extinse şi asupra altor categorii de persoane. (73) Prin ordinul 34.376/1945, Ministerul de interne fixa criteriile de vârstă (adică aceleaşi: bărbaţii între 17-45 ani, femeile între 18-30 ani) şi priorităţile la internare în lagăre astfel: cei care    s-au sustras de la deportarea în U.R.S.S., care locuiau în România fără forme legale sau care au împlinit vârsta de 17, respectiv 18 ani, după luna mai 1945. În acest mod, au mai fost internaţi peste 10.000 de etnici germani în lagăre din România, printre care cele mai importante au fost: Târgu Jiu, Slobozia Veche, Oradea Mare, Văcăreşti, Mehedinţi şi Sighet. Alte lagăre mai mici, în care au fost deţinuţi etnicii germani, erau: Budinţi (judeţul Timiş), Drauţ (judeţul Arad), Crângaşi (judeţul Ilfov), Ciurel, Apărătorii Patriei, Ghencea şi Sanatoriul Brâncovenesc (Bucureşti), Turnu Măgurele. (74)

          Cea mai mare parte a germanilor deportaţi în Uniunea Sovietică au rămas acolo până în anii 1948-1949, când au fost, în mare, repatriaţi. Grupuri mai mici de germani, care din cauza condiţiilor foarte grele în care trăiau, nu au mai putut să muncească, au fost repatriaţi mai devreme, începând chiar cu toamna anului 1945, când a revenit în România un prim transport. Un recensământ efectuat în 1948 şi un raport al Ministerului de interne din 1951 menţionau că se întorseseră din U.R.S.S., de la „munca de reconstrucţie”, aproximativ 40.000 de etnici germani. (75) Diferenţa dintre cei plecaţi şi cei întorşi se explică prin faptul că mulţi etnici germani, după punerea lor în libertate de către autorităţile sovietice, au fost transportaţi direct în zonele de ocupaţie sovietice din Germania sau Austria, s-au stabilit în U.R.S.S. sau au decedat în timpul deportării.

          Încă din vara lui 1945, comitetul regional Banat al Partidului Comunist Român a cerut organizaţiilor sale judeţene liste nominale „cu germani democraţi”  care se aflau pe atunci la muncă în Uniunea Sovietică. Comitetul judeţean Severin a stabilit numărul lor la 41, dintre care numai 26 erau germani propriu-zişi, restul fiind slovaci, cehi şi maghiari. Din judeţul Timiş-Torontal erau 53 de asemenea deportaţi, calificaţi democraţi. La 13 iunie 1946, comitetul judeţean P.C.R. Caraş comunica regionalei Banat că în ultimul timp veneau chiar români să intervină pentru readucerea acasă a germanilor deportaţi în U.R.S.S., care erau membri de partid, unii dintre ei chiar din perioada ilegalităţii. (76)

          Starea de spirit a populaţiei germane a continuat să fie foarte proastă şi în anii următori. De exemplu, prezentând în vara anului 1946 situaţia şvabilor din localitate, postul de jandarmi Pâncota din judeţul Arad arăta că majoritatea celor deportaţi în Uniunea Sovietică se mai aflau în continuare acolo, iar cei reveniţi erau toţi bolnavi şi muritori de foame, comentând că în curând toţi nemţii vor fi ridicaţi. (77) O altă notă, din 24 septembrie 1946, preciza: „În rândurile populaţiei germane circulă din ce în ce mai intens zvonul că în curând vor fi ridicate noi loturi de saşi şi şvabi, care vor fi trimişi la muncă în U.R.S.S. După o altă versiune, toată populaţia germană din ţară va fi transplantată în Germania. Motivul acestor zvonuri îl constituie faptul că organele poliţiei şi ale jandarmeriei au primit ordin să întocmească o situaţie nominală a cetăţenilor de origine germană, situaţie care ar fi fost cerută de Comisia Aliată de Control. Asemenea zvonuri au creat o stare de îngrijorare în rândurile saşilor şi a(le) şvabilor, care se aşteaptă din zi în zi la măsuri represive în contra lor.” (78)

          Nici cei repatriaţi nu erau puşi în libertate de autorităţile comuniste din România, decât cu mare greutate şi, ca în cazul de mai jos, numai la intervenţia expresă a guvernului în acest sens. La 4 februarie 1947, secretariatul general al preşedinţiei Consiliului de Miniştri îi transmitea secretarului general al Ministerului de interne, Avram Bunaciu, nota 30.067: „Conform dispoziţiunilor domnului prim-ministru, am onoare a vă ruga să binevoiţi a da dispoziţiuni telegrafice ca toţi cetăţenii români de origine etnică germană, înapoiaţi de la munca obligatorie în U.R.S.S. şi aflaţi actualmente în citadela din Timişoara (cca. 30-40), să fie imediat puşi în libertate. În viitor, niciun cetăţean român de origine etnică germană ce se înapoiază din U.R.S.S. nu va mai fi internat, ci dirijat direct spre domiciliul său, bineînţeles, cu excepţia acelora care ar fi contravenit faţă de legile ţării.” (79)

          La 22 decembrie 1947, locuitorul Mihai Glass din comuna Satchinez, judeţul Timiş-Torontal, îi scria ministrului de externe, Ana Pauker, arătându-i că fiul şi nepoata sa de 15 ani au murit în U.R.S.S., iar el, având 70 de ani, era „cu desăvârşire lipsit de mijloace de existenţă.” Dar el mai avea deportaţi din familie încă un fiu şi doi nepoţi, motiv pentru care scria: „Cu profund respect vă rog să binevoiţi a avea în vedere jertfele aduse şi starea mea disperată acum la bătrâneţe, deci vă rog să binevoiţi a interveni locului competent ca copiii şi nepoţii mei care mai sunt în viaţă şi sunt în străinătate să aibă posibilitatea a se reîntoarce în ţară, şi anume: Glass Ion, care se află: Germania zona sovietică, localitate Henningsleben/Thür, strada: Über Langensalza Hauptstrasse 18-2; Quintus Luiza, adresa: U.R.S.S., Lager 1028-3; Glass Iosif, adresa: Moscova Crucea Roşie, căsuţa poştală 280/1064.” (80)

          Din păcate, mulţi germani, în loc de a fi repatriaţi, au fost trimişi, cum am mai arătat, în Republica Democrată Germană şi Austria (zona sovietică). Un referat al inspectorilor Departamentului pentru problemele naţionalităţilor conlocuitoare al Consiliului de Miniştri din 1951 arăta: „O problemă spinoasă, care a fost semnalată fără a fi încă soluţionată, este aceea a repatrierii unui important număr de germani, foşti la muncile de reconstrucţie în U.R.S.S. şi repatriaţi de autorităţile sovietice în Austria şi Germania. Departamentul nostru a primit şi primeşte numeroase cereri prin care soţul întors în R.P.R. solicită repatrierea soţiei sale din Austria sau Germania, soţia cere repatrierea soţului, copiii cer repatrierea părinţilor etc.” (81) Astfel, se poate spune că acest veritabil calvar al deportărilor nu a luat, cu adevărat, niciodată sfârşit!

          După 50 de ani, la 14 octombrie 1995, a fost sfinţit monumentul ridicat întru cinstirea victimelor deportării în fosta U.R.S.S., amplasat la Reşiţa, în parcul „Cărăşana”. El este un monument unic în România, realizat în concepţia artistului plastic reşiţean Hans Stendl. (82) Pe acest monument se află următoarea inscripţie, în limbile română şi germană: „În amintirea victimelor deportării în Rusia 1945-1950”; „Zum Gedenken an die Opfer der Deportation nach Russland 1945-1950”. Totodată, pe el sunt gravate numele localităţilor în care au fost deportaţi germanii din România, care sunt următoarele: Berezovsk, Belaia Kalitva, Bulovinka, Celeabinsk, Cestakova, Djerjinsk, Dneprojinsk, Dnepropetrovsk, Dokuceaevsk, Elenovka, Enakevo, Frunze, Gorlovka, Hatepetovka, Irmino, Iss, Iunkom, Kadeevka, Kapitalnaia, Kopesk, Krasnoarmeisk, Krasnodar, Lenino, Makeevka, Nikolaev, Odesa, Pavlovskaia, Petrov Val, Plast, Romanka, Rostov, Sceglovka, Stalino, Sverdlovsk, Ufalei, Valkovo, Volodarka, Voroşilovgrad, Zaporoje. Acestea sunt locurile în care s-au consumat teribilele drame ale acelor ani întunecaţi. Dar, tot cu ocazia sfinţirii monumentului reşiţean, deputatul Forumului Democrat al Germanilor în Parlamentul României, Eberhard-Wolfgang Wittstock, a ţinut să precizeze: „Îmi pare rău că nu s-a spus de la tribună – pentru că marea majoritate a oamenilor nu ştiu – că minoritarii germani au fost deportaţi în Rusia la cererea explicită a Rusiei şi nu pentru că statul român a hotărât acest lucru! Este foarte important să se ştie că România nu a avut niciun amestec în deportarea germanilor!” (83)

 

 

 

 

Note:

1            „Ich weiß, daß du mein Vater bist, aber ich kenne dich nicht”. Erzählungen von Rußlanddeportierten, Kultur – und Erwachsenenbildungsverein „Deutsche Vortragsreihe Reschitza”, Reşiţa, 1995, p. 7.

2            Ibidem, p. 8.

3            Mihály Fülöp, Al doilea război mondial s-a încheiat în 1990, în Magazin istoric, nr. 1/1996, p. 51.

4            Jean Nouzille, Transilvania. Zonă de contacte şi conflicte, 1995, p. 239.

5            23 August 1944. Documente, vol. II, Bucureşti, 1984, p. 488.

6            „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 7.

7            Au fost publicate stenogramele integrale ale tratativelor armistiţiului: cea românească de Gheorghe Buzatu, în Românii în istoria universală, vol. III, 1, Iaşi, 1988, p. 773-785; Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu. Documente, studii, relatări şi comentarii, Iaşi, 1991, p. 259-271; Cristian Popişteanu, Moscova, 11-12 septembrie 1944. O minută românească a şedinţelor armistiţiului, în Magazin istoric, nr. 9-10/1992; cea britanică de Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. I, Bucureşti, 1988, p. 336-345.

8            Textul integral şi anexele în: Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, România şi Conferinţa de pace de la Paris din 1946, Cluj-Napoca, 1978, p. 315-320; Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, p. 274-279.

9            Despre germanii deportaţi din Ungaria se face referire şi în mărturiile culese de Doru Radosav, Donbas. O istorie deportată, Ravensburg, 1994, p. 69-70.

10        Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică. 1945, culegere de documente de arhivă întocmită de Hannelore Baier, Forumul Democrat al Germanilor din România, 1994, p. 7.

11        Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Minoritatea germană din România – o privire istorică, în Magazin istoric, nr. 1/1995, p. 56.

12        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 32.

13        Ibidem, p. 33.

14        Ibidem, p. 37-38.

15        Ibidem, p. 38-39.

16        Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 56.

17        Doru Radosav, op. cit., p. 19.

18        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 40.

19        Doru Radosav, op. cit., p. 15.

20        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 23.

21        Ibidem, p. 9.

22        Ibidem, p. 51-53.

23        „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 8.

24        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 54.

25        Ibidem, p. 41.

26        Ibidem, p. 42.

27        Ibidem, p. 44.

28        Ibidem, p. 45.

29        Ibidem, p. 46.

30        Ibidem, p. 46-48.

31        Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, 1991, p. 255.

32        Ibidem.

33        Ibidem, p. 256.

34        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 50.

35        Dinu C. Giurescu, Februarie 1945. 300.000 de germani din România sub ameninţarea deportărilor sovietice, în Magazin istoric, nr. 9/1994, p. 43.

36        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 119.

37        Mircea Rusnac, Confruntări politice şi electorale în judeţele bănăţene în anul 1946, în Banatica, 14, 1996, p. 402.

38        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 31.

39        Ibidem, p. 7-8.

40        Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 224.

41        Ibidem, p. 226.

42        Doru Radosav, op. cit., p. 16.

43        Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 120.

44        Doru Radosav, op. cit., p. 16.

45        „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 21.

46        Victor Frunză, op. cit., p. 224-225.

47        Jean Nouzille, op. cit., p. 239-240.

48        Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 56.

49        Ibidem, p. 60.

50        „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 9.

51        Ibidem.

52        Ibidem, p. 9-10.

53        Ibidem, p. 10.

54        Ibidem.

55        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 13.

56        Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 59.

57        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 10.

58        Doru Radosav, op. cit., p. 21.

59        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 65.

60        Ibidem, p. 83.

61        Ibidem, p. 69-70.

62        Ibidem, p. 71-74.

63        „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 13.

64        Ibidem, p. 39-40.

65        Ibidem, p. 57-58.

66        Ibidem, p. 69.

67        Ibidem, p. 76.

68        Timpul, Reşiţa, an. VIII, nr. 21 (1860), 27 ianuarie 1997, p. 4.

69        „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 13.

70        Ibidem, p. 77.

71        Timpul, an. VIII, nr. 21 (1860), 27 ianuarie 1997, p. 4.

72        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 13.

73        Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 59.

74        Ibidem, p. 60.

75        Ibidem, p. 59.

76        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 11-12.

77        Ibidem, p. 13.

78        Ibidem, p. 117.

79        Ibidem, p. 113.

80        Ibidem, p. 120.

81        Ibidem, p. 121.

82        Timpul, an. VI, nr. 205 (1488), 17 octombrie 1995, p. 3.

83        Ibidem.