Posts Tagged ‘Lindenfeld’

Mircea Rusnac – La 15 august 2018, satul Lindenfeld a înviat pentru o zi

4 noiembrie 2018

După decenii de linişte, satul Lindenfeld a înviat pentru o zi la 15 august 2018. Atunci a avut loc prima întâlnire a foştilor locuitori şi a descendenţilor acestora în satul de provenienţă.

De dimineaţă au început manifestările, cu participarea pemilor originari din Gărâna, Brebu Nou şi Sadova Veche. Conform estimării unor participanţi, au fost prezente în jur de 200 de persoane. În perioada de existenţă a satului Lindenfeld, când acesta avea 51 de case, numărul total al locuitorilor era cam tot atâta. Numai că acum, totuşi, majoritatea participanţilor la întâlnire provenea din celelalte localităţi pemeşti.

În ciuda aspectului dezolant al satului, cu această ocazie a fost o întânire veselă, cu muzică, dans, masă în aer liber cu tradiţionalii mici şi grătare. Punctul culminant a fost între orele 15 şi 16, când în interiorul bisericii, devenită neîncăpătoare cu acest prilej, s-a ţinut prima slujbă religioasă după multe decenii. Pentru acest moment important Primăria din Buchin a reparat biserica, montându-i o uşă, ferestre noi, gard nou şi punând o placă în amintirea satului existent între 1828 şi 1998 (în ultima perioadă cu un singur locuitor).

Deşi din majoritatea caselor au rămas puţine urme sau chiar nimic, locuitorii au acceptat cu demnitate situaţia, pe care o cunoşteau oricum din relatările apărute în ultimii ani sau din vizite individuale acolo. Ei şi-au dat silinţa ca această zi să fie una de veselie şi de sărbătoare, în amintirea anilor petrecuţi demult în sat şi în memoria strămoşilor care odihnesc acolo. În faţa bisericii de atâtea decenii părăsită şi tristă, acum a fost o atmosferă de voie bună, de înţelegere şi de viaţă.

Cu această ocazie a fost intonat şi Imnul Lindenfeldului, al cărui text îl prezentăm mai jos:

Das Lindenbaumlied

Dort droben am Lindenbaum
dort steht ein Bankelein
dort sitzt schon lang a Deandl
betrübt und weint.

Du brauchst nicht weinen
und auch nicht traurig sein
drei Jahr sind bald vorbei
und Du gehöst nein.

Als ich in Urlaub kam
nach mein schön Deandl frog
da hat’s da Liebe Gott
im Himmel g’habt.

Doch die Erinnerung
die bleibt mir stets Gewiss
dar ich den Lindenbaum
ja nie vergiss.

Fotografii de Gerd Ballas.

Reclame

Mircea Rusnac – De la Gărâna la Lindenfeld

14 mai 2018

La 13 octombrie 2017 am făcut o excursie de neuitat pe traseul Gărâna-Lindenfeld, însoţiţi de Helmuth Kierer, un om care ar trebui să fie cunoscut pentru activitatea deosebită pe care o desfăşoară. Şvab din Lovrin, el s-a stabilit de mult timp la Gărâna, unde a devenit unul dintre cei mai activi membri ai micii comunităţi rămase în localitatea montană. În plus, se deplasează frecvent la Lindenfeld, folosind cele mai diverse mijloace de transport, de la tractor la motocicletă („Numai cu elicopterul nu am fost acolo”, declară el cu umor). Se recomandă tuturor drept „neamţul cu biserica”, el fiind cel căruia i se datorează salvarea până în momentul de faţă de la ruinare a bisericii din satul părăsit Lindenfeld. După ce a reparat-o în două rânduri pe cheltuială proprie, Helmuth Kierer se ocupă în permanenţă de menţinerea ei. Acum se străduia să îi monteze o uşă, deoarece în condiţii de ploaie se întâmplă ca vitele să se refugieze în clădire. În plus, şi numeroşii turişti din Lindenfeld au obiceiuri ciudate, unii dintre ei mâncând, bând, dormind sau făcând foc de tabără în biserică. Kierer îndepărtează de fiecare dată prompt urmările acestor activităţi.

Vechiul drum Gărâna-Lindenfeld prin pădurile Semenicului, utilizat în trecut de pemii din cele două localităţi care se vizitau frecvent şi adeseori se înrudeau între ei, este o splendoare. Gărâna forfotea atunci în pregătirea Kirchweih-ului, care se ţine de Sf. Tereza de Avila (15 octombrie). Drumul spre Lindenfeld trece în apropierea vârfului Cuca (1.038 m), care merită escaladat. Este un munte lipsit complet de copaci, acoperit cu un strat gros de iarbă, rezervor de hrană atât pentru turmele de oi, cât şi pentru mistreţi, ale căror urme pot fi văzute pretutindeni. De altfel, mistreţii au vizitat întregul traseu parcurs de noi, ca şi satul Lindenfeld, unde fostele curţi şi grădini erau pline de urme de-ale lor.

Revenind la vârful Cuca (din germanul „kucken” = „a viziona”), putem spune că acesta oferă turistului o panoramă superbă către Semenic şi Văliug, care răsplăteşte oboseala urcuşului. În general, drumul urcă mereu de la Gărâna, urmând o coborâre bruscă în apropiere de Lindenfeld. Un obiectiv important pe traseu îl constituie poiana în care se încercase în 1827-1828 constituirea încă unui sat de pemi, denumit Wolfswiese (950 m altitudine). Acesta a fost însă abandonat de locuitorii săi după circa 5 ani, întrucât condiţiile de trai erau prea dificile în acel loc. Nu se putea cultiva aproape nimic şi sursele de apă erau foarte sărace. Din acelaşi motiv s-a renunţat şi la întemeierea proiectatului sat Weidenheim, care ar fi trebuit amplasat către Slatina-Timiş. Din Wolfswiese nu a mai rămas nicio urmă până astăzi.

„Drumul lupului” Gărâna-Lindenfeld necesită un efort de 3-4 ore, însă lasă amintiri de neuitat celui care l-a parcurs. Lindenfeld, scăldat în razele soarelui de octombrie, oferea în acel moment o linişte totală. Chiar şi bătrânii din Poiana care vara locuiesc în casa nr. 34 plecaseră de câteva zile. Peste ruinele satului se pregătea să coboare o nouă iarnă grea şi bogată în zăpadă, specifică Masivului Semenic.

Peste o săptămână, la 20 octombrie, ar fi trebuit să aibă loc Kirchweih-ul şi la Lindenfeld…

Fotografii făcute de Karin Metzler.

 

Mircea Rusnac – La Lindenfeld, după patru ani

8 octombrie 2015

Am revăzut la 29 august 2015, în compania celor de la proiectul Lindenfeld. Satul părăsit, fosta localitate devenită atracţie turistică. Drumul de acces a fost între timp îmbunătăţit întrucâtva, fiind lărgit astfel încât o maşină condusă cu precauţie să îl poată străbate.

O bună impresie face biserica, al cărei exterior a fost renovat a doua oară vara aceasta, după mai bine de un deceniu, de acelaşi Helmuth Kierer, pe cheltuială proprie. Din 2014 a apărut în biserică un caiet de impresii, în care vizitatorii consemnează cele văzute.

DSC_0015

Acoperişul casei nr. 10 s-a distrus complet. Clădirea, păstrată relativ întreagă până acum, se va deteriora iremediabil. A dispărut şi tăbliţa cu nr. 10 de pe perete, mai păstrându-se acum doar cea veche cu nr. 7. Celelalte ruine arată cam tot cum le ştiam.

Se mai ţine cu greu pe picioare casa nr. 34 de pe strada dinspre Gărâna. Vara ea este locuită de un cuplu de bătrâni din Poiana, crescători de animale. Vizitându-i interiorul, am descoperit că se păstrează vechiul mobilier al pemilor, folosit acum de noii locatari. Peste drum se află un izvor cu apă foarte bună, mai ales într-o zi călduroasă de vară.

Pomii fructiferi din Lindenfeld rodesc mai departe, iar în împrejurimi erau mure coapte. O excursie la Lindenfeld are mereu darul de a energiza şi a reîncărca bateriile celor doritori de o ieşire în natură.

Mircea Rusnac – Din nou la Lindenfeld

29 martie 2012

La 29 octombrie 2011, însoţit de Cristian Ion Popescu, am revăzut Lindenfeldul, după mai mult de un an de la prima vizită. Spre deosebire de perioada verii, acum ruinele satului erau aproape pustii, cu excepţia câtorva muncitori care lucrau la ridicarea unei case peste drum de biserică. Drumul de acces dinspre Poiana a fost lărgit şi mult îmbunătăţit de Primăria comunei Buchin, sperând că nu peste multă vreme va putea fi şi asfaltat. În acel moment, Lindenfeld ar putea fi integrat pe deplin în circuitul turistic din zona Munţilor Semenic.

În liniştea existentă peste tot, Cristian Ion Popescu s-a îngrijit să aprindă o candelă în biserica din Lindenfeld, în semn de respect faţă de viaţa de altădată a satului de pemi. Biserica a apărut mai degradată decât în 2010, o grindă căzută din clopotniţă perforând bolta zidită de deasupra intrării. Am vizitat de asemenea casa de pe strada care urcă de la biserică şi care încă mai stă în picioare. În capătul aceleiaşi străzi, izvorul care înainte alimenta satul cu apă potabilă este practic inaccesibil, fiind betonat, însă printr-o mică deschizătură s-au putut observa jos la apă câteva broaşte, din cauza lipsei de îngrijire. Am străbătut şi strada dinspre Gărâna, evitată vara trecută datorită câinilor, unde de asemenea se mai află o casă relativ întreagă. Casa cu nr. 10, vizitată şi anul trecut, este mai degradată şi cu acoperişul aproape distrus. De asemenea, vechiul generator de curent a dispărut, mai putând fi observat doar locul în care se găsea înainte.

Am identificat totodată cimitirul din sat, acum asemănător cu un câmp cu iarbă. Câteva cruci răsturnate au fost puse în picioare de Cristian Ion Popescu, însă nu au mai putut fi găsite mormintele de care aparţineau. Singurul mormânt din tot cimitirul care mai este intact este cel al fetiţei Hilde Grenzner (12 octombrie 1942 – 11 ianuarie 1945), pe care de asemenea a fost lăsată de noi o candelă aprinsă, în amintirea tuturor pemilor rămaşi pentru vecie acolo. Dintre crucile masive de fontă care se mai găsesc acolo, pe trei este trecut numele Schwirzenbeck şi pe una Weiss (scris incorect Vais!).

După ce ne-am aprovizionat din belşug cu pere aflate în pomii fructiferi care încă mai rodesc după atâţia ani de la plecarea pemilor, am întâlnit pe drumul de întoarcere către Poiana un cioban din Gărâna (Georg Tremmel), care cunoştea foarte bine Lindenfeldul, unde a şi locuit o perioadă. De la el am aflat următoarele lucruri: registrele bisericii din Lindenfeld se află acum la biserica catolică din Caransebeş; casa refăcută la intrarea în sat, ca şi vila de la ieşirea din Poiana, aparţin unui militar în retragere din acelaşi oraş; casa care se construieşte în faţa bisericii este a unui cetăţean german ai cărui strămoşi erau din Lindenfeld; casa de pe strada dinsus de biserică nu a aparţinut lui Paul Schwirzenbeck, cum am fost înclinaţi să credem (se afla mai sus pe aceeaşi stradă), ci soacrei primarului din Gărâna; Paul Schwirzenbeck a murit la Caransebeş, unde se afla în vizită nu la fiica lui (aceasta era deja plecată în Germania la acea dată), ci la un cunoscut originar din Poiana. El a fost îngropat la Caransebeş, deşi locuise ani de zile singur la Lindenfeld cu dorinţa de a-şi sfârşi zilele acolo, însă aceasta nu i s-a îndeplinit.

Cu aceasta am părăsit veritabilul muzeu în aer liber în singurătatea sa din pragul iernii 2011-2012. În această perioadă ea este foarte rar tulburată de turişti. Liniştea domneşte imperială acolo, peste ruinele din ce în ce mai greu vizibile ale vechii aşezări. Doar două luminiţe au rămas în urma noastră, în biserică şi în cimitir, care probabil au mai ars până a doua zi. Pentru a ne reaminti în final cum fusese cândva la Lindenfeld, vom reda un pasaj edificator din amintirile unui martor direct, preluate de pe site-ul (dispărut ulterior) http://poli.timisoara.ro/com/forum:

„…în ’80 făceam practică cu doctorul… şi eram la vaccinat animale la Lindenfeld. Nu voi uita niciodată imaginea pe care am avut-o în faţa ochilor seara, când grupuri de pemi coborau de pe dealuri, de la strânsul fânului.  Ele (pemoaicele), cu grebla sau furca pe umeri, îmbrăcate cu costumele lor specifice, lungi, râdeau şi glumeau, părând întruchiparea mulţumirii şi liniştii sufleteşti pentru lucrul bine făcut. Dar ce m-a frapat şi nu voi uita niciodată a fost albul strălucitor al poalelor şi cămăşilor lor, atât de curate încât îţi venea să crezi că atunci, de fapt, se duc şi nu vin de la lucru. Am înnoptat acolo, într-o casă mică dar curată, am primit mâncare de la gazdă şi am mâncat cu măsură şi ruşine doar atât cât să ne astâmpărăm foamea, ştiind că ei nu au obiceiul de a ne îmbia a doua oară. Am dormit în paturi nefiresc de înalte îmbrăcate în cearceafuri groase şi pe perini de pene. Am mulţumit gazdei noastre primitoare a doua zi dimineaţa şi am fost poftiţi să mai venim şi altădată.
…peste un an nu mai era nimeni în Lindenfeld…”

Cristian Ion Popescu sau un oltean la Lindenfeld

Mircea Rusnac – Noi imagini din trecutul Lindenfeldului

20 august 2011

Maria Wesselak ne-a trimis alte imagini din Lindenfeldul de altădată, care pot prezenta interes astăzi prin prisma faptului că între timp viaţa acestui sat s-a pierdut prin plecarea locuitorilor germani. Ţinând cont că imaginile fotografice din vremurile bune ale Lindenfeldului sunt extrem de rare, cele două pe care le prezentăm şi noi mai jos sunt cu atât mai interesante. Ele provin din perioada anterioară izbucnirii celui de-al doilea război mondial, dar persoanele prezentate sunt destul de greu de identificat în prezent.

Oamenii aflaţi în această fotografie s-au născut acum aproximativ un secol, deci este puţin probabil ca vreunul dintre ei să mai trăiască astăzi. Imaginea lor este însă bine păstrată şi poate că unii urmaşi i-ar putea recunoaşte. Ei sunt o parte dintre locuitorii de cândva ai satului acum părăsit.


Cei din fotografia a doua făceau parte din generaţia care a urmat celor de mai sus. Dintre ei este posibil ca unii să mai trăiască. Au fost o parte din copiii satului, care ar fi trebuit să reprezinte, în vremuri normale, viitorul acestei localităţi.

Aceste noi imagini primite pot întregi o reconstituire a mărturiilor documentare privind trecutul istoric al Lindenfeldului. În acest sens, ele prezintă o importanţă lesne de înţeles. De aceea le şi publicăm, mulţumind din nou Mariei Wesselak pentru că ni le-a făcut cunoscute.

Mircea Rusnac – Destinul familiei Schwirzenbeck din Caransebeş

28 martie 2011

Multe familii bănăţene au trecut prin evenimente deosebite, generate de contextul perioadei în care au trăit. De multe ori, experienţele acestora pot fi de mare folos înţelegerii mai bune a istoriei, văzută cu ochii omului de atunci, care i-a simţit efectele în mod direct. Din aceste motive, am prezentat o serie de amintiri de familie ale cititorilor noştri şi continuăm să o facem. De data aceasta vom folosi informaţiile şi fotografiile pe care ni le-a pus la dispoziţie Petrică Rădulescu din Caransebeş, căruia îi mulţumim.

Bunicii săi din partea mamei au fost germani: Johann Schwirzenbeck, născut la Lindenfeld în 1909, şi Anna Petzak, născută în 1911 la Caransebeş din părinţi originari din Sadova Veche. Johann era al treilea copil la părinţi, iar la naşterea lui mama sa a murit. A fost crescut de o soră mai mare, care mai târziu, căsătorită Weiss, a locuit la Caransebeş, pe Strada Romanilor.

Johann Schwirzenbeck. Fotografii aflate în posesia lui Petrică Rădulescu.

Tot la Caransebeş, aproape de sora sa, a stat şi Johann Schwirzenbeck, care a deschis o fierărie („covăşie”) pe strada de către aeroport, printre ultimele case de pe stânga. A avut două fiice: Anna („Anusch”), născută în 1933, ulterior căsătorită Popa, şi Paulina („Linusch”), născută în 1937, mama lui Petrică Rădulescu. Totul părea să meargă bine până în perioada celui de-al doilea război mondial, când foarte multe lucruri s-au înrăutăţit.

Către sfârşitul acestuia, Johann Schwirzenbeck a fost nevoit să îşi părăsească familia, atelierul şi oraşul, plecând, la fel ca şi mulţi alţi germani bănăţeni, cu trupele Wehrmacht-ului în retragere. Soţia sa şi cele două fiice, mici pe atunci, au fost nevoite să înfrunte singure marile greutăţi care au urmat. După cum îi povestise lui Petrică Rădulescu bunica sa, erau îngrozite când se bombarda aeroportul, casa lor fiind foarte aproape de acesta. Zgomotul era asurzitor. Alte momente de groază trăiau atunci când erau „vizitate” de soldaţii sovietici care au ocupat Caransebeşul. În acele momente, fetele erau ascunse sub pat pentru a nu fi luate şi expediate în Uniunea Sovietică. După cum aveau să îşi amintească mereu, acei soldaţi erau foarte „duri şi neciopliţi”. Anna Schwirzenbeck avea să spună că numai Dumnezeu a făcut ca ea şi fiicele sale să scape până la urmă.

Anna Schwirzenbeck, născută Petzak, împreună cu sora ei, căsătorită Krall, flancate de fiicele Linusch şi Anusch

În orice caz, nu au scăpat deloc uşor. În 1944, după ce Caransebeşul a fost ocupat de sovietici, au fost arestate toate trei şi ţinute timp de trei zile în beciurile Poliţiei, direct pe podeaua de beton. Anna a fost interogată de mai multe ori de o comisie din care făceau parte un sovietic şi câţiva români. Ei vroiau să afle unde se ascundea Johann, însă soţia lui nu cunoştea pe atunci acest lucru. Cineva o şi învăţase ca sub nicio formă să nu spună că el a plecat cu germanii. În acest timp, în curtea Poliţiei, germanii din oraş erau încolonaţi, urcaţi în camioane şi duşi la gară pentru a fi deportaţi în lagărele de muncă din U.R.S.S. După ce toţi au fost duşi, cele trei au fost eliberate, într-o stare fizică deplorabilă şi foarte slabe. Mama lui Petrică Rădulescu va atinge greutatea de 45 kg abia la 17 ani.

Între cei îmbarcaţi în trenurile de vite pentru a fi deportaţi s-a aflat şi fratele Annei (Petzak), care însă a reuşit să scoată o scândură din podeaua vagonului şi să fugă. Mult timp după aceea, el a stat ascuns în munţi şi prin păduri, pentru a nu fi găsit de sovietici şi arestat din nou.

După încheierea războiului, cele două fete au fost crescute numai de mama lor, care nu s-a mai recăsătorit după plecarea lui Johann Schwirzenbeck. Era o perioadă de foamete cumplită. În acel timp îşi făceau supă din coji de cartofi şi primeau mămăligă de la vecini. Le mai ajuta cu mâncare sora lui Johann, cea care îl crescuse (căsătorită Weiss), care avea o familie mai înstărită. Mai târziu, Anna a lucrat croitorie „la negru”, fiind mereu în pericol de a fi depistată de inspectorii de la Fisc, care făceau controale dese în tot oraşul pentru a-i prinde pe micii meseriaşi care mai lucrau acasă câte ceva.

Ajuns în Germania, Johann Schwirzenbeck s-a stabilit la Ulm, dar nu s-a mai recăsătorit nici el. În anii 1960, la aproximativ două decenii după ce plecase, el a izbutit să facă o scurtă vizită în România, pentru a-şi putea vedea familia. În curând a trebuit să se reîntoarcă în Germania. Nu au mai încercat reîntregirea familiei. După cum spunea Petrică Rădulescu: „În sufletul ei, cred că bunica nu a putut să-l ierte pe bunicul pentru că a plecat, atunci, cu armata germană, deşi el susţinea că NU PUTEA să mai rămână.” Definitiv separaţi, au murit apoi, el în 1975, în apropiere de Ulm, iar ea în 1989 la Caransebeş. „A fost una din multele tragedii generate de război”, conchidea Petrică Rădulescu.

Revederea din anii 1960. Johann Schwirzenbeck, între Anna, fiica lor, Paulina Rădulescu, şi soţul acesteia

Acesta a fost destinul unei familii germane din Banatul postbelic. Perioadă presărată cu multe necazuri şi nedreptăţi, care au marcat destine şi idealuri. Îi mulţumim încă o dată lui Petrică Rădulescu pentru că ne-a împărtăşit aceste informaţii. Practic, fiecare familie germană din Banat poate povesti, din păcate, lucruri foarte asemănătoare cu acestea.

Mircea Rusnac – Lindenfeld în Anuarul Socec al României Mari

25 februarie 2011

Casă acoperită cu şindrilă. Fotografie din cartea lui Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat, Armin Vaas Verlag, 1991.

Se găseşte menţionat la articolul Lindenfeld de pe Wikipedia un Anuar Socec al României Mari pentru anii 1924-1925. Era la scurt timp după unirile din 1918-1919, când românii din diferitele regiuni supuse până atunci mai multor puteri străine încercau să se descopere şi să se cunoască reciproc. În acest sens, lucrări precum Anuarul menţionat prezentau pe scurt situaţia localităţilor din întreaga ţară, unele dintre acestea fiind locuite de alte naţionalităţi. La pagina 284 a ediţiei citate era amintit şi Lindenfeld, cu unele detalii nu lipsite de interes după atâta timp.

În acea vreme, satul Lindenfeld din judeţul Caraş-Severin avea 230 de locuitori. Ca şi astăzi, distanţa care îl separa de prima gară importantă, cea de la Caransebeş, era de 22 km. Situaţia legăturilor feroviare nu a cunoscut mari îmbunătăţiri între timp, astfel încât căile de acces au rămas la fel de dificile ca acum aproape 90 de ani.

În acelaşi articol erau amintite şi principalele personalităţi locale. Aflăm astfel că în 1924-1925 primarul din Lindenfeld se numea Peter Max. Numele de familie era destul de răspândit în sat, ceea ce dovedeşte că primarul era un localnic. Lucru care nu se poate spune despre celelalte notabilităţi, care prezentau denumiri străine faţă de familiile din Lindenfeld. Notarul se numea Iosif Frun, învăţător era Bela Szikora, iar preot paroh era dr. Iosif Metzger. Desigur că învăţătorul şi notarul erau rămaşi acolo din perioada regimului maghiar, iar statul român încă nu reuşise să îi înlocuiască. Situaţia era larg răspândită pe atunci în Banat şi Ardeal.

În fine, mai erau menţionaţi şi doi cârciumari şi comercianţi de articole mixte din sat. Ambii erau localnici: Herman Burian şi Johann Gnad. Aceste nume de familie se întâlnesc pe lista celor care au întemeiat, la începutul secolului al XIX-lea, Lindenfeldul. Ei se îndeletniceau cu aprovizionarea locuitorilor, fapt care nu era deloc uşor.

Aceste informaţii păstrate până astăzi sunt foarte interesante, redând un crâmpei din existenţa unei localităţi acum dispărute. Cu cât sunt mai rare mărturiile referitoare la ea, cu atât sunt mai valoroase. De aceea, chiar dacă par la prima vedere amănunte poate nesemnificative, ele fac parte din dificila muncă de reconstituire a vieţii unei comunităţi.

Mircea Rusnac – Informaţiile lui Horst Dieter Schmidt despre Lindenfeld

4 ianuarie 2011

Horst Dieter Schmidt a avut bunăvoinţa de a ne trimite documentata sa lucrare apărută în 1991, practic singura carte scrisă până acum despre Lindenfeld.* În cele 136 de pagini ale acesteia au fost analizate numeroase aspecte ale vieţii localităţii, începând de la întemeiere, continuând cu evoluţiile negative ale populaţiei, aflate într-un continuu proces de descreştere şi de emigrare, până în jurul anului 1975, când autorul a efectuat cercetări la faţa locului. Din interesantele informaţii oferite vom extrage acum unele date referitoare la istoria localităţii şi la evoluţiile care au marcat-o de-a lungul timpului.

Situat la o altitudine de 760 m în Masivul Semenic, Lindenfeld a avut la început 37 de case (p. 12), fiind situat la mare distanţă de alte localităţi, cu dificile căi de acces şi cu cea mai apropiată gară la aproximativ 20 km de sat. (p. 13) Temperatura medie anuală era destul de scăzută, doar 6-7° C, cu o variaţie anuală de 26°, între media lunii ianuarie de -5° şi cea a lunii iulie de +20°. (p. 15) Totuşi, locul fiind unul bogat în surse de apă, a fost ales de primii colonişti pentru înfiinţarea localităţii. (p. 15)

În faţa bisericii (august 1965)

Primul transport de colonişti din Boemia, cuprinzând 56 de familii germane, a ajuns la Viena în toamna anului 1827, pornind cu vaporul către Banat, pe Dunăre până în apropiere de Biserica Albă. De acolo au fost duşi cu căruţe trase de cai şi de boi prin munţi până pe valea Timişului, unde au iernat în satul românesc Slatina Timiş. (p. 28) La începutul lui 1828, un al doilea transport, mult mai mare (506 familii), a plecat din regiunea Klattau. (p. 28) O parte a acestora au înfiinţat satul Sadova Veche de pe valea Timişului, însă cei mai mulţi au urcat către Semenic, unde au întemeiat în cursul aceluiaşi an alte patru colonii: Brebu Nou (126 de familii), Wolfswiese (99 de familii), Gărâna (98 de familii) şi Lindenfeld (36 de familii). (p. 28-29)

Dar din cauza condiţiilor grele întâlnite, ei au hotărât să părăsească aceste sate în 1832, majoritatea plecând în zonele de şes din Banatul Cameral. Condiţiile au fost la fel de rele şi acolo, astfel că unii s-au întors în zona militară, repopulând satele Gărâna (53 de familii), Brebu Nou (46 de familii) şi Lindenfeld (18 familii). Satul Wolfswiese, care se aflase la cea mai mare altitudine şi era lipsit de surse de apă, nu a mai fost repopulat. (p. 29)

Bunica Schwirzenbeck şi urmaşii săi

Numele primelor 18 familii din Lindenfeld erau următoarele: Schwirzenbeck, Anger, Burian (două familii), Braun, Hartel (Hartl), Auerweck, Kopp, Häupl (Heipl), Steinbach, Kohlruss, Weiss, Fritzthum, Friedrich, Gnad, Meydl, Marx (Max) şi Etschmann. În timp, pe lângă acestea au mai apărut încă 16 nume de familie: Eckert, Pfaffl, Nagler, Schmidt, Kästner, Raitmayr, Hoffmann, Richer, Tremml, Wesselak, Brandl, Esterl, Sautter (Sutter), Stuiber, Krall şi Rank. (p. 35) Majoritatea acestor 34 de familii proveneau din Boemia (de unde şi denumirea de „pemi”), cu excepţia familiilor Schwirzenbeck (din Bavaria), Etschmann (din Prusia) şi Sautter (din Baden), iar pentru familiile Stuiber, Krall şi Rank nu era cunoscută exact provenienţa. (p. 35) Toate cele 18 familii de la început erau de religie catolică. (p. 29)

Evoluţia numărului de locuitori din Lindenfeld a fost următoarea: 48 (în 1833), 141 (1879), 153 (1880), 201 (1911), 222 (1914), 302 (1920), 236 (1930), 262 (1939), 226 (1956), 220 (1959) şi 178 (1975). (p. 34) După aceea satul s-a depopulat complet, astăzi el nemaiavând niciun locuitor. Momentul maxim al populării sale a fost, după cum se poate vedea, anul 1920, cu 302 locuitori, toţi de naţionalitate germană. În acel moment, alte localităţi ale pemilor germani, la fel cu populaţie exclusiv de această etnie, numărau: Gărâna 1.070, Brebu Nou 1.010, Sadova Veche 579, iar Caransebeşu Nou, care avea şi câţiva locuitori de alte naţionalităţi, era locuit de 626 de germani. (p. 14)

Şcoala

Fiind o comunitate extrem de izolată, populaţia din Lindenfeld a avut multă vreme numai legături sporadice cu alte localităţi, la început doar cu cele ale pemilor germani. Căsătorii mixte cu alte naţionalităţi nu s-au produs în tot timpul existenţei localităţii. În permanenţă, tendinţa de părăsire a satului a fost mult mai accentuată decât sosirea (în special prin căsătorie) a altor locuitori acolo. Depopularea s-a intensificat după cel de-al doilea război mondial. În anii 1960 la Caransebeş, oraşul cel mai apropiat, a fost construită o fabrică de mobilă, unde în timp s-au angajat şi destui bărbaţi din Lindenfeld, obişnuiţi cu munca la pădure. (p. 12-13) Tendinţa permanent descrescătoare a populaţiei poate fi observată cel mai bine din câteva statistici întocmite de Horst Dieter Schmidt pentru diferite intervale de timp, în care au putut fi comparate venirile şi plecările din sat. Mereu, acestea din urmă erau mult mai numeroase.

În perioada 1833-1879, în Lindenfeld s-au aşezat doi bărbaţi, din Gărâna şi Brebu Nou, şi au părăsit satul 10 bărbaţi (5 la Gărâna, 4 la Brebu Nou şi unul la Sadova Veche). (p. 52) Datorită căsătoriilor, mobilitatea femeilor era mult mai mare. Astfel, în acelaşi interval, la Lindenfeld au venit 11 femei (6 din Gărâna, 3 din Brebu Nou şi 2 din Sadova Veche), dar au plecat altele 24 (13 la Gărâna, 9 la Brebu Nou şi 2 la Sadova Veche). (p. 53) Se poate vedea şi de aici că timp de mulţi ani după întemeierea localităţii, singurele legături care erau menţinute, inclusiv prin căsătorie, erau cu celelalte sate ale pemilor germani.

Elevi în curtea şcolii

În perioada 1915-1939, la Lindenfeld au venit doar doi bărbaţi (ambii din Gărâna), plecând în schimb 16 (7 la Reşiţa, 7 la Caransebeş şi 2 în Germania). (p. 54) Aria începea să se extindă. În acelaşi timp, veneau 8 femei (5 din Gărâna, 2 din Brebu Nou şi una din Sadova Veche) şi plecau nu mai puţin de 40 (câte una în Germania şi în Canada, una la Câlnic, 12 la Reşiţa, 2 la Secul, 5 la Gărâna, 3 la Brebu Nou, 3 la Sadova Veche, una la Slatina Timiş şi 11 la Caransebeş). (p. 55) Iar în perioada 1960-1975, disproporţia veniri-plecări a fost şi mai mare: în sat nu a mai venit niciun bărbat, dar au plecat 20 (7 în Germania, 7 la Caransebeş, 4 la Reşiţa şi 2 la Oţelu Roşu). (p. 56) Se observă acum apariţia fenomenului emigrării mai pronunţate în Germania şi cel al aşezării în oraşele industriale din vecinătate. Tot atunci, la Lindenfeld s-a mai aşezat o singură femeie (tot din Gărâna), plecând în schimb 33 în cele mai diverse destinaţii: 7 în Germania, 10 la Caransebeş, 6 la Reşiţa, 3 la Gărâna, câte două la Sadova Veche şi Văliug şi câte una la Şiria, Peciu Nou şi Birda. (p. 57)

Pentru ultima perioadă analizată de Horst Dieter Schmidt, în Lindenfeld au venit în total 7 oameni (3 femei şi un bărbat din Gărâna, o femeie din Brebu Nou şi câte o femeie şi un bărbat din Sadova Veche), părăsind satul 34 de locuitori (4 femei şi 2 bărbaţi la Caransebeş, 3 femei la Sadova Veche, o femeie la Brebu Nou, o femeie şi un bărbat la Gărâna, o femeie şi un bărbat la Văliug, 9 femei şi 2 bărbaţi la Reşiţa, o femeie la Birda, un bărbat în Austria, 4 bărbaţi şi 2 femei în Germania şi o femeie la Peciu Nou). (p. 65) În ritmul acesta, satul s-a depopulat complet în cele din urmă. Condiţiile de viaţă erau foarte grele comparativ cu cele din alte localităţi, astfel că nimeni nu a mai dorit să rămână. După 1990 cei originari din Lindenfeld au plecat masiv în Germania. Din vechiul lor sat nu a mai rămas decât amintirea.

Tinere din Lindenfeld

Încheiem aici scurta prezentare a datelor cuprinse în cartea lui Horst Dieter Schmidt, care mai cuprinde şi multe alte aspecte (naşteri, decese, efectele izolării asupra căsătoriilor între rude apropiate, tipologia umană comparativ cu alte localităţi şi ţări etc.). O lucrare dedicată localităţii care chiar în momentul publicării sale era pe cale de dispariţie şi care acum mai prezintă doar unele vestigii ale vieţii de altădată. Mulţumim şi pe această cale autorului pentru efortul făcut de a o scoate din anonimat.

* Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat. Bevölkerungsbiologische Untersuchungen der böhmer-deutschen Gemeinde Lindenfeld, Armin Vaas Verlag, Ulm, 1991, 136 p.

Mircea Rusnac – Pe urmele căii ferate Reşiţa-Lindenfeld-Delineşti

17 noiembrie 2010

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, pe domeniile Societăţii St.E.G. au fost construite numeroase căi ferate uzinale, cu ecartament îngust, care străbăteau regiunile muntoase şi făceau legătura între diferitele centre industriale şi miniere ale acesteia. Una dintre cele mai interesante dintre acestea, şi printre cele mai puţin cunoscute astăzi, lega Reşiţa de zăcămintele de la Delineşti, pe un traseu care trecea prin apropierea satului Lindenfeld.

Conform lui Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 40, la Delineşti se extrăgea minereu de feromangan pentru utilizarea în uzinele reşiţene, cu un conţinut de 5-20% fier şi 26% mangan. Exploatarea acestuia era făcută „pe la suprafaţă în formă de pungi”, având o producţie anuală cuprinsă între 3.000 şi 6.000 t.

Fotografii de colonel (r) de Poliţie Gheorghe Popoviciu

Transportarea acestui minereu se făcea cu ajutorul unei căi ferate silvice cu o lungime de 27 km până la Podul Secul, actualmente în dreptul barajului de acumulare Secul. Acolo era descărcat în nişte compartimente cu plan înclinat, de unde se reîncărca în vagoanele uzinale care le transportau mai departe, pe o distanţă de circa 7 km, până la Reşiţa.

În alt loc (p. 57 a aceleiaşi lucrări), Ion Păsărică preciza faptul că linia „Podul Secul – Tâlva Bobului” a fost construită în anul 1911, având un ecartament de 700 mm şi servind la transportarea produselor forestiere şi a minereurilor de la Delineşti până la Podul Secul. Tracţiunea era efectuată cu ajutorul a două locomotive, care utilizau 31 de vagoane, dintre care 5 erau vagoane speciale pentru minereuri. Toate aceste locomotive şi vagoane fuseseră fabricate la Reşiţa. Calea ferată necesita un personal format din doi funcţionari şi 34 de lucrători, iar din 1934 ea fusese luată în exploatare de către Căile Ferate Uzinale.

Această cale ferată trecea printr-o regiune muntoasă de o rară frumuseţe, pentru construirea sa fiind folosite cele mai moderne mijloace tehnice ale acelui timp. Străbătând pădurile Masivului Semenic, brăzdate de numeroase cursuri de apă, ea avea terasamentul de multe ori săpat în stâncă, incluzând poduri şi tuneluri şi având multe serpentine, curbe şi viaducte. Dezafectată din păcate în anii 1950, acum traseul ei este extrem de dificil de refăcut pe teren. Însă într-o perioadă de aproape jumătate de secol, ea a fost intens folosită în scopuri industriale. În 1935, Ion Păsărică scria despre ea la timpul prezent, semn că încă era în exploatare. După cum îşi amintea mama lui Robert Babiak, care pe atunci locuia în Lindenfeld, şi în anii 1940 trenurile mai circulau, însă linia trecea la o oarecare distanţă de sat. Pentru a ajunge la ea, sătenii coborau pe sub culmea Cireşna în valea pârâului Groposu, luând trenul în dreptul cantonului silvic cu acelaşi nume.

Cu aproximaţie, traseul acestei căi ferate era următorul: ea pornea din dreptul actualului baraj Secul, urmând în amonte cursul Bârzavei pe fundul lacului de acumulare. De acolo, potrivit lui Robert Babiak, aceasta continua pe valea pârâului Groposu, în direcţia nord, apoi cu probabilitate de-a lungul văii Pogănişului ajungea în preajma Delineştiului (la Tâlva Bobului).

În ziua de 2 octombrie 2010, împreună cu colonelul (r) de Poliţie Gheorghe Popoviciu şi cu Adrian Drăgan, am încercat să refacem o parte a traseului fostei linii ferate. Am început drumeţia din dreptul hotelului „Turist”, traversând Bârzava şi urcând un deal abrupt până am descoperit vechiul terasament. Acesta, fiind săpat în masivul stâncos, este încă uşor identificabil, în ciuda vegetaţiei bogate care l-a invadat în timp. Din cauza plantelor agăţătoare, sub care se află un strat gros de frunze uscate şi uneori noroi produs de scurgerile de apă de pe înălţimile din vecinătate, marcat din loc în loc de trunchiuri de copaci răsturnaţi, este însă foarte greu de parcurs cu piciorul. Din acest motiv, ne-am deplasat cu mare dificultate, parcurgând nu mai mult de 1-2 km, până la un tunel foarte bine conservat. Acesta, cu o lungime de 48 m, a fost construit într-o curbă şi impecabil tencuit în interior, după cum se poate vedea şi acum. Pe întreaga distanţă parcursă, şinele metalice lipseau cu desăvârşire, la fel ca şi aproape toate traversele din lemn. Doar în câteva locuri am putut vedea unele dintre acestea din urmă, distruse de timp şi de umezeală, precum şi o bornă kilometrică din piatră către marginea abruptă.

Conform lui Gheorghe Popoviciu, care ne-a fost un foarte bun ghid şi în această excursie, la o distanţă nu prea mare din acel loc se mai află încă un tunel, lângă cantonul silvic de la Tâlva Câmpului, care se păstrează într-o stare la fel de bună ca şi acesta. Aşadar, infrastructura căii ferate încă există în munţii Banatului. Un tren turistic prin mijlocul acelor peisaje splendide ar putea constitui desigur o mare atracţie pentru toţi iubitorii naturii.

Mircea Rusnac – Amintirile unei foste locuitoare din Lindenfeld

28 octombrie 2010

Pagină din lucrarea lui Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat, Armin Vaas Verlag, 1991

Continuăm „serialul” nostru despre Lindenfeld prin publicarea amintirilor fostei locuitoare a satului, Maria Wesselak, actualmente domiciliată în Germania. Şi rândurile de mai jos vin să evoce momente ale trecutului acestei localităţi, din care astăzi au rămas doar numele şi amintirea. Ele fac referire la condiţiile foarte grele în care au trăit şi au muncit pemii din Lindenfeld, lipsa legăturilor de transport şi comunicaţie cu alte localităţi, dificultatea instruirii şcolare. Oamenii de acolo duceau o viaţă cu adevărat aspră. În aceste condiţii, este explicabilă într-un fel părăsirea satului, deşi este păcat că s-au pierdut astfel roadele unei activităţi de peste 150 de ani. Numai o modernizare obligatorie a căilor de transport către Lindenfeld ar putea grăbi reintrarea acestuia într-un contact nemijlocit cu restul lumii. Aşadar, îi vom da cuvântul în continuare Mariei Wesselak, căreia îi mulţumim şi pe această cale:

„Satul Lindenfeld a fost întemeiat în 1828 în condiţii dificile. A supravieţuit unor vremuri grele, dar ceea ce a provocat descompunerea sa a fost, după părerea mea, faptul că satului nu i s-a construit niciodată o şosea de acces. De multe ori s-au făcut demersuri în acest sens pe lângă autorităţi, dar în tot timpul cât satul a mai fost locuit nu s-a întâmplat nimic.

Roadele strânse au început şi ele să fie tot mai sărăcăcioase, aşa încât oamenii abia mai puteau trăi de pe urma lor.

În sat se putea ajunge doar pe jos sau cu căruţa trasă de cai, pe un drum neamenajat. Bărbaţii, dar şi multe femei, lucrau în silvicultură (tăiatul şi reînsămânţatul copacilor din pădure). Aceste lucrări se făceau aproape în exclusivitate iarna, vara fiind ocupaţi cu lucrările pe ogoarele (loturile de pământ) proprii. Banii câştigaţi ajungeau doar pentru lucrurile esenţiale.

Unii bărbaţi tineri şi-au căutat locuri de muncă în Caransebeş. Din cauza lipsei căii de acces, transportul era dificil: un autobuz circula până la poalele dealului (Unternberg, aşa numeau oamenii locul, pe drumul forestier Poiana-Lindenfeld). De acolo, muncitorii trebuiau să mai urce panta abruptă, pe poteca neamenajată, timp de 30-45 de minute până în sat.

Tinerii erau lipsiţi de şanse de viitor, se învăţa într-o clasă simultană I-IV, condusă de un singur dascăl, care mai avea şi sarcina de a-i învăţa pe copii limba română, lucru dificil, deoarece acasă vorbeau doar germana, părinţii lor necunoscând româna.

Contactul cu celelalte sate era aproape inexistent. Pe de o parte, sătenii nu aveau timpul necesar, pe de alta le lipseau posibilităţile de transport. La anumite festivităţi, erau vizitaţi de rude sau prieteni, de cunoscuţi din Reşiţa, Caransebeş sau din satele româneşti cu care mai erau în legături (schimburi de mărfuri).

Cumpărăturile necesare se făceau tot pe jos sau cu căruţa, durând o zi întreagă. Instalaţii de apă potabilă nu au existat până în anii 70, când fiecare familie, după posibilităţile financiare, a primit un racord la poartă sau în casă, cu un robinet deasupra unui lighean.

Curentul electric era produs de un generator local, care funcţiona însă doar dimineaţa si seara, câte 1-3 ore. Aceste condiţii grele de trai i-au determinat în cele din urmă pe oameni să părăsească satul. Sătui de atâtea nevoi, voiau să trăiască şi ei o viaţă mai bună, ca şi cei din vecinătatea lor. Astfel, unii după alţii au început sa părăsească Lindenfeldul, deîndată ce li se oferea prilejul. Cei mai mulţi dintre ei s-au stabilit la Caransebeş, Gărâna, Reşiţa, iar după 1990 au emigrat în Germania.”

Îi mulţumim şi lui Robert Babiak pentru traducerea efectuată.