Archive for the ‘Istoria Resitei’ Category

Mircea Rusnac – La plimbare prin Reşiţa veche

21 octombrie 2014

Cu ajutorul unor vechi cărţi poştale din colecţia fostului director uzinal Petre Ballo vom putea reda unele aspecte din trecutul oraşului Reşiţa, mai puţin cunoscute locuitorilor de astăzi. Este vorba de imagini datând, majoritatea, din anul 1928, când viaţa localităţii se desfăşura în spiritul timpului, cu aspecte pitoreşti pentru noi. Cărţile poştale au fost editate de reşiţeanul Otto Schwarz.

Vedere 1

Imaginea din mijloc surprinde un târg de fructe desfăşurat direct pe trotuar (vizavi de Biserica catolică), cum se mai întâmplă şi astăzi. Clădirea din fundal era Casa Orthmayr, pe colţ-parter era Librăria „Fraţii Deutsch”. Biserica romano-catolică este şi acum cea mai veche clădire existentă în localitate. Imaginea din dreapta ilustrează o stradă astăzi dispărută, mai jos de biserica evanghelică.

Vedere2

Această carte poştală este valoroasă în special pentru imaginea din dreapta, cuprinzând vechea biserică ortodoxă din Reşiţa Montană, care data din 1819. Ea avea să fie înlocuită ulterior cu catedrala din zona Muncitoresc. Pe locul acestei biserici se află acum treptele de la intrarea în catedrală. Clădirile şi podul din stânga sus nu mai există astăzi. Strada de jos avea acces lângă Cinema „Astra”, apoi  în spatele fostei Primării. Linia ferată mergea către Oţelărie şi Turnătorie.

Vedere 2

Aici prezintă interes imaginile Reşiţei în timpul verii şi al iernii, deşi locurile de unde au fost luate sunt diferite (de pe Dealul Crucii, respectiv din cimitir). În stânga sus, vechea Şamotă, altădată punct de reper al uzinei şi al oraşului.

Vedere 4

Imaginea aceasta din interiorul Fabricii vechi de maşini (situată în locul Secţiei de Mecanică Grea de la U.C.M.R.) prezintă o cârmă de vapor fabricată acolo. În acele timpuri la Reşiţa se produceau lucruri excepţionale prin dimensiune şi calitate.

Vedere 5

În stânga sus, Bârzava la Erbstollen, cu 150 metri mai sus de viitoarea Hală Nouă. Celelalte două imagini arată actuala Stradă Paul Iorgovici, care în acea vreme avea numeroşi pomi pe margini.

Vedere 6

Aici pot fi recunoscute liceul vechi (atunci era nou) şi sinagoga, clădiri din fericire existente şi astăzi. Nu este cazul şi pentru vechiul spital cercual, înlocuit mai târziu de comunişti cu o policlinică, demolată şi ea mai apoi, când s-a construit Blooming-ul.

Vedere 7

Cantina din stânga sus mai există şi acum în zona unde întoarce autobuzul de Margina, iar alături este Bârzava la Erbstollen. Se poate vedea Fabrica de locomotive. Mai târziu, acolo va fi construit podul de la Hala Nouă. Vilele de jos se găsesc şi astăzi în zona denumită Colonia Oltului, lângă Universalul vechi.

Vedere 8

Spitzgarten a fost înlocuit în mare măsură după război cu clădirea Universalului, inaugurată în 1952. Poşta este actualul sediu al I.T.M., mult timp cunoscută drept Bar-Melody. Strada Principală, cu pomii aferenţi, este actuala Stradă Traian Lalescu. Clădirile din dreapta sunt: vechea Casă Muncitorească, apoi Weisz (papetărie, în curte Fabrica de celuloid), viitorul sediu al U.T.C. (vizavi de Casa pionierilor), „Textilele” (casa scundă) şi fostul Inspectorat Şcolar (acum Oficiul de pensii).

Vedere 9

Dacă vechea centrală electrică Grebla mai poate fi văzută şi astăzi în zona Länd, Palatul Scheuchenstein şi Cinematograful „Astra” de vizavi nu mai există decât în asemenea imagini de epocă, devenite tot mai rare şi mai îndepărtate.

Vedere 10

Bârzava la Erbstollen, vechiul pod din Stavila, existent înaintea celui sudat de mai târziu, şi actuala clădire a Cadastrului, în faţa căreia pe atunci se afla o bogată vegetaţie.

Vedere 11

Gara Reşiţa-Uzine, rebotezată de comunişti „Flacăra”, a fost demolată în 1974 pentru construirea Blooming-ului. Se situa cam în dreptul Universalului vechi, pe malul Bârzavei, fiind staţia unde se terminau cursele feroviare (pe atunci actuala Gară Reşiţa Sud se numea Reşiţa Română).

Vedere 12

Imaginea aceasta, datând din 1930, provine de fapt din Prolas, dintr-un loc unde Caraşul era ceva mai lat.

Am selectat aceste vechi imagini dintr-o colecţie mult mai bogată, considerându-le reprezentative pentru perioada din care provin. Ele ne pot face o idee mai clară despre cum arăta Reşiţa bunicilor şi străbunicilor noştri. De aceea am considerat că o plimbare prin Reşiţa anilor 1928-1930 nu poate fi decât folositoare pentru locuitorii actuali ai oraşului.

Mulţumim lui Helmut Kulhanek pentru importantele precizări şi completări aduse.

Mircea Rusnac – Un director uitat al uzinelor reşiţene: Petre Ballo

2 septembrie 2014

Petre Ballo1

Recent am primit câteva informaţii interesante de la Constantin Ballo, nepotul unui fost director de la Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa, Petre Ballo. Despre acesta din urmă există o informaţie în cartea lui Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 90, conform căreia el a fost şeful laboratorului chimic de la U.D.R. Din datele prezentate în lucrarea mai veche a lui Ion Păsărică, acest laborator avea atribuţii importante în privinţa verificării materiilor prime folosite în fabrică şi în controlul diverselor procese tehnologice. Acum suntem în măsură să prezentăm mai multe date despre şeful acestui laborator.

Petre Ballo s-a născut în anul 1898. El a fost o persoană deosebită, la care nepotul său Constantin Ballo a ţinut foarte mult. Ca şi inginerul Păsărică şi alţi buni specialişti români interbelici, el a optat pentru Reşiţa imediat după terminarea facultăţii, venind aici de la Iaşi la scurt timp după primul război mondial, mai exact în anul 1926. În vremea aceea Reşiţa reprezenta un adevărat magnet pentru cei mai buni specialişti din ţară.

La U.D.R., Petre Ballo a fost într-adevăr şef al laboratorului chimic, iar spre sfârşitul perioadei bune a uzinelor, chiar înainte de naţionalizarea din 1948, a ajuns director în acelaşi domeniu. Legitimaţia din fotografia de sus provine din perioada în care a activat la Reşiţa. Fotografia în care apare ca ofiţer în rezervă datează din perioada concentrărilor militare din 1939-1940.

După naţionalizare, în perioada Sovrom-ului, el a fost pe punctul de a fi arestat împreună cu directorul general al U.D.R.-ului, Alexandru Popp. Totuşi a avut noroc, iar în 1952 a fost transferat la Bucureşti ca director ştiinţific al Institutului de Cercetări Metalurgice, cu toate că nu era şi nici nu avea să devină membru de partid. A ieşit la pensie de acolo, mult mai târziu decât la vârsta normală de pensionare. A murit în 1982, la 84 de ani.

În urma sa a rămas o valoroasă colecţie de cărţi poştale vechi, în special din perioada interbelică, prezentând aspecte ale Reşiţei de atunci, cu precădere peisaje industriale. Îi mulţumim şi pe această cale nepotului său, Constantin Ballo, că ne-a dăruit această colecţie, aflată într-o excelentă stare de conservare şi prezentând o deosebită valoare pentru trecutul nostru.

Petre Ballo2

 

Mircea Rusnac – Uniunea de Promovare Economică Banat, o şansă pierdută

5 august 2014

acst

Imediat după revoluţia din decembrie 1989 se putea observa destul de limpede faptul că Banatul era regiunea României cu cea mai hotărâtă orientare democratică şi pro-europeană. Rezultatele alegerilor din mai 1990 şi în special din septembrie 1992 situau Banatul în fruntea tendinţelor de rupere cu trecutul comunist şi de croire a unui nou curs, mult mai firesc, către democraţie. Opţiunile locuitorilor regiunii noastre nu au trecut neobservate de comentatorii politici interni şi externi.

Rezultatele au început să se vadă în scurt timp. În noiembrie 1992, oficialităţi ale landului german Renania de Nord – Westfalia au efectuat o primă vizită în judeţul Arad. Cu acea ocazie a fost pentru prima dată lansată ideea constituirii Uniunii de Promovare Economică Banat. Materializarea acestei idei însă n-a fost deloc uşoară, procesul întinzându-se pe o durată de mai mult de un an. La 15 decembrie 1993, după dezbateri intense în Consiliile judeţene Arad, Timiş şi Caraş-Severin, care au necesitat ore întregi de discuţii, delegaţiile celor trei judeţe au semnat la Timişoara documentele necesare legiferării acestei uniuni. Ele erau formate din preşedinţii celor trei Consilii judeţene, din cei ai Camerelor de comerţ şi din primarii reşedinţelor de judeţ: Timişoara, Arad şi Reşiţa.

Uniunea de Promovare Economică Banat era o personalitate juridică română, înfiinţată pe timp nelimitat. Scopul său era promovarea dezvoltării economice prin intermediul unor proiecte specifice în partea de vest a României. Activitatea pe care o desfăşura era în beneficiul public şi nu urmărea interese politice sau comerciale. Ea nu făcea concurenţă agenţilor economici locali, nici organismelor de promovare economică existente deja în cele trei judeţe. Pentru atingerea obiectivelor propuse, uniunea urma să elaboreze un concept de dezvoltare economică regională şi câteva proiecte regionale, judeţene sau locale. Conform declaraţiei preşedintelui Consiliului judeţean Caraş-Severin, Gheorghe Pavel Bălan, apărută în ziarul Timpul, nr. 250 din 21 decembrie 1993, reprezentanţii acestui judeţ propuseseră, pentru început, două proiecte: realizarea unui concept de dezvoltare turistică şi modernizarea spaţiilor locative existente.

Demersul de dezvoltare economică regională era susţinut de un patrimoniu al uniunii, în valoare de 20.000 DM, pus la dispoziţie de partea germană. În acelaşi timp, uniunea îşi putea finanţa activitatea din resurse proprii, donaţii, sponsorizări sau cotizaţiile membrilor.

Conducerea executivă era asigurată prin intermediul unui organism cu sediul la Timişoara şi sucursale în fiecare judeţ. Ca manager al uniunii a fost desemnat Sergiu Morariu, expert din partea organizaţiei germane CIM. Sucursalele îşi aveau reşedinţele în sediile Consiliilor judeţene. Prima întâlnire între membrii fondatori şi partea germană a avut loc la Arad, la 13 ianuarie 1994.

Acest proiect economic regional a îngrijorat însă regimul neocomunist român al lui Iliescu şi Văcăroiu, prefecţii atacând în instanţă constituirea lui. Tribunalul din Timişoara a dat câştig de cauză autorităţilor române şi toată construcţia atât de minuţios realizată s-a prăbuşit peste noapte. După atâta timp, putem concluziona că ea nu a reprezentat în niciun caz un atentat la integritatea şi suveranitatea României, cum se pretindea, însă ar fi putut duce în timp la un mare decalaj între economiile celor trei judeţe şi cea a restului ţării. În mod sigur nu s-ar fi ajuns la dezastrul economic, şi în special industrial, existent astăzi. În plus, termenul „Banat” a fost pe punctul de a se oficializa, a doua oară după 1919, prima fiind efemera regiune comunistă din perioada 1960-1968. Demn de notat că şi judeţul Arad accepta pe atunci, din interese economice, integrarea în Uniunea de Promovare Economică Banat, lăsând uitării rivalitatea cu Timişoara.

Din păcate, a fost o mare şansă pierdută.

 

Mircea Rusnac – Primele automobile din România

1 iulie 2014

Informaţiile oferite de articolul domnului Iuliu Crăcană, din Magazin istoric, nr. 7/2011, despre încercarea de a produce un automobil românesc la Lugoj, în 1963, sunt foarte interesante. Concluzia autorului însă, conform căreia primul automobil românesc ar fi fost construit abia în 1966, nu este corectă. Răsfoind cartea Din istoria automobilului, de ing. A. Brebenel şi ing. D. Vochin, aflăm că au mai existat, tot în partea de vest a României, încă două fabrici care au produs automobile cu mult înainte de 1966. Este vorba de fima MARTA, din Arad (1909-1926), şi de firma Malaxa, de la Reşiţa (1945-1947).

MARTA (Magyar Automobil Reszveny Tarsasag Arad) este prima fabrică de automobile de pe actualul teritoriu al României, înfiinţată în 1909 la Arad, ca sucursală a firmei americane Westinghouse, prin intermediul filialei franceze din Le Havre. Firma producea diferite modele de autoturisme, printre care şi un autoturism autohton denumit Marta.

Solicitarea Primăriei din Arad de a se dota cu autobuze primeşte, în 1908, răspunsul cel mai favorabil de la filiala franceză Westinghouse, din Le Havre. Aceasta s-a oferit să construiască o fabrică pe terenul pus la dispoziţie de Primăria arădeană. Astfel a luat fiinţă firma MARTA, ca sucursală a firmei-mamă Westinghouse. Ridicarea clădirilor şi instalarea utilajelor s-au făcut foarte repede, astfel încât, un an mai târziu, în 1909, a început producţia. Pe lângă motoarele pentru tracţiune feroviară ce se fabricau aici, oferta mai cuprindea: autobuze cu sau fără etaj, camioane de trei sau cinci tone sarcină utilă. Din 1910 începe fabricarea de autoturisme cu diferite caroserii: Dublu-Phaeton, Landolet, Limuzină etc. Motoarele erau cu patru cilindri, de 20, 30 sau 40 CP. Autoturismele cu motoare de 20 sau 30 de CP aveau transmisie cardanică, iar cele cu motoare de 40 CP aveau transmisie prin lanţ.

Automobilul Marta, carosat în varianta Dublu-Phaeton

Automobilul Marta, carosat în varianta Dublu-Phaeton

Circa 150 autoturisme au fost fabricate până în 1912, când filiala franceză Westinghouse a dat faliment. Viitorul devenise sumbru şi pentru firma MARTA, dar salvarea a venit din partea firmei austriece Austro-Daimler. Aceasta o preia şi trece la reorganizarea producţiei, introducând modele noi de automobile, de data aceasta sub licenţa Austro-Daimler. Modelul de bază devine un autoturism mai uşor, cu motor de patru cilindri, de 2,5 litri, cu puterea de 18/22 CP. Acesta a fost folosit mai ales ca taxi în ţările Europei Centrale. În 1936 mai circula în Arad un taxi Marta, ce parcursese peste un milion de kilometri. Bineînţeles că şi camioanele Marta produse după 1912 erau sub licenţă Daimler, purtând bine cunoscuta stea în trei colţuri. Între 1909 şi 1914 au fost fabricate circa 650 de autoturisme şi autobuze.

În 1914 începe primul război mondial. Producţia civilă încetează şi în fabrica MARTA. Din 1915 până în 1918 aici s-au fabricat numai motoare de avion. Primul război mondial ia sfârşit în 1918. Imperiul austro-ungar se destramă, iar Transilvania se uneşte cu Regatul României. Schimbări majore se produc şi în activitatea firmei. Relaţiile cu foştii patroni s-au deteriorat. În aceste condiţii, ia fiinţă Societatea „Astra” – prima fabrică română de vagoane şi motoare, prin unirea fabricii de vagoane Weitzer cu fabrica MARTA. În cadrul Societăţii „Astra”, fabrica MARTA a căpătat denumirea de Fabrica de Motoare. Aici se construiau autocamioane, autobuze, autostropitoare, autoturisme, motoare cu benzină sau gaz metan, maşini-unelte de precizie, precum şi… avioane. Avionul de recunoaştere Astra-Porto, realizat aici după proiectul ing. Ştefan Protopopescu şi care avea un motor Hispano-Suiza de 300 CP, a fost foarte apreciat de armata română, care a comandat 25 de bucăţi. În ceea ce priveşte automobilele Astra, ponderea au avut-o camioanele şi autobuzele, dar la comandă au fost executate câteva luxoase automobile cu motoare în patru cilindri, de 8.000 cmc, ce dezvoltau o putere de 60 CP.

În anul 1926 capitolul automobilelor fabricate la Arad s-a închis definitiv. Toate utilajele au fost expediate la Braşov, unde s-a înfiinţat Întreprinderea Aeronautică Română (I.A.R.).

Malaxa a fost un alt autoturism românesc, aflăm din lucrarea Din istoria automobilului, construit, în 1945, la Reşiţa, în fabricile industriaşului român Nicolae Malaxa, al cărui nume îl poartă.

Proiectul autoturismului a aparţinut unui grup de ingineri şi tehnicieni de la uzinele A.S.A.M. şi Malaxa din Bucureşti şi I.A.R. din Braşov, conduşi de ing. Petre Carp.

Maşina avea un motor cu trei cilindri în stea, cu răcire forţată cu aer, capabil să dezvolte 30 CP. Soluţia constructivă era „totul în spate”, motorul formând un tot cu diferenţialul şi cutia de viteze. Greutatea motorului era de 80 kg, iar ansamblul cu diferenţialul şi cutia de viteze ajungea la 150 kg. Pentru a asigura răcirea motorului, între plafon şi acoperiş era lăsat un spaţiu pentru canalizarea aerului necesar. Aerul era captat din faţă, de deasupra parbrizului, şi era dirijat prin acoperişul cu pereţi dubli, cu ajutorul unui ventilator, care îl absorbea, dirijând o parte peste cilindri, iar restul la carburator. Viteza maximă era de 120 km/h.

Automobilul Malaxa

Automobilul Malaxa

Malaxa oferea un nivel înalt de confort şi putea transporta până la şase persoane. Caroseria avea o formă aerodinamică, foarte elegantă, cu portbagajul în partea din faţă, sub capotă, unde se afla şi roata de rezervă. Prinderea caroseriei pe şasiu se făcea prin tampoane de cauciuc. Consumul de benzină era de 10 l / 100 km.

Producţia ei a fost oprită în 1947, când sovieticii au decis să mute linia de asamblare în U.R.S.S., după ce un oficial de la Moscova, aflat la Sofia, a fost transportat cu un automobil Malaxa şi a rămas impresionat de performanţele acestuia.

 

(Articolul a fost publicat în Magazin istoric, an. XLV, serie nouă, nr. 11(536), noiembrie 2011, pp. 63-64.)

Mircea Rusnac – Banatul montan, ţară a zânelor

17 iunie 2014

În ultimii ani, Televiziunea Română a prezentat, în serialul documentar intitulat Prin Ţara Zânelor, momente ale trecutului industrial al Banatului de munte, puţin cunoscute publicului de astăzi. Chiar printre locuitorii de acum ai Banatului sunt puţini cei care mai au cunoştinţă despre trecutul glorios al regiunii, iar în restul ţării aceste lucruri sunt cvasinecunoscute. Ele au fost mult timp ignorate sau chiar ascunse publicului larg, fiind cunoscute numai de un restrâns grup de specialişti.

În documentarea pentru aceste emisiuni, realizatorii au utilizat şi informaţii istorice conţinute de blogul nostru, fapt pe care îl şi menţionează în repetate rânduri. Mulţumindu-le pentru încrederea arătată, considerăm acum că este bine ca şi cititorii Istoriei Banatului să cunoască în număr mai mare aspectele prezentate aici. Din acest motiv, preluăm episoadele realizate până acum, cu speranţa că efortul de scoatere la suprafaţă a unui trecut pe cât de bogat, pe atât de puţin cunoscut, va putea fi continuat la aceiaşi parametri.

Anina-Steierdorf:

 

http://www.tvrplus.ro//editie-prin-tara-zanelor-169100

 

Semmeringul Bănăţean:

 

http://www.tvrplus.ro//editie-prin-tara-zanelor-176072

 

Banatul Montan – Tezaurul de la Ocna de Fier:

 

http://www.tvrplus.ro/editie-prin-tara-zanelor-222937

 

Banatul Montan – pe drumul fierului:

 

http://www.tvrplus.ro/editie-prin-tara-zanelor-234459

 

Banatul Montan – Nestematele:

 

http://www.tvrplus.ro/editie-prin-tara-zanelor-233784

Mircea Rusnac – Republica Bănăţeană (31 octombrie 1918 – 21 februarie 1919). Clarificarea unui concept

15 noiembrie 2012

Un aspect foarte puţin cunoscut şi cercetat al trecutului nostru l-a constituit scurta existenţă a Republicii Bănăţene, apărută la sfârşitul primului război mondial, în momentul dezmembrării Imperiului austro-ungar. Istoriografia ulterioară fie a ignorat complet subiectul, fie, când l-a amintit, l-a prezentat în culori defavorabile. De aceea, lămurirea apariţiei şi a existenţei acestei republici în perioada foarte tulbure a anilor 1918-1919 este o problemă dificilă. Vom încerca să o facem pe baza puţinelor date deţinute, încercând să evităm cât mai mult aprecierile altor istorici, făcute din motive lesne de înţeles. Cu cât este cunoscut mai bine adevărul, cu atât va fi ulterior mai greu de combătut.

Prima problemă: de ce a fost proclamată o republică într-o regiune fără tradiţie în acest sens până atunci? Răspunsul trebuie căutat în amploarea pe care o luase la sfârşitul războiului mişcarea social-democrată bănăţeană, bazată pe existenţa unui proletariat destul de numeros în oraşele regiunii, pe atunci puternic dezvoltată industrial. Din 1905, Partidul Social Democrat din Ungaria avea şi o secţie românească, însă aceasta era destul de slabă. Cea mai puternică organizaţie social-democrată bănăţeană era cea maghiaro-germană, condusă de avocatul dr. Otto Roth. (1) Acesta era considerat, chiar în paginile aceleiaşi lucrări, fie evreu, fie german, (2) însă acţiunile sale aveau să fie de multe ori mai apropiate de interesele ungurilor decât de cele ale germanilor bănăţeni, cu care a fost uneori chiar în dezacord. Social-democraţii au organizat o serie de manifestaţii de stradă în Timişoara, cu orientare antiguvernamentală, la 20, 26, 27 şi 28 octombrie 1918. La ultima dintre acestea, Otto Roth a cerut bănăţenilor să-şi ia soarta în propriile mâini, iar P.S.D. din Timişoara să ducă tratative directe cu Antanta. El făcea parte din conducerea P.S.D. din Ungaria, fiind în contact permanent cu Consiliul Naţional Maghiar şi cu guvernul instituit de acesta la Budapesta. În contextul apropierii trupelor Antantei, el a acţionat, cu acordul social-democraţilor de la Budapesta, în vederea declarării Banatului drept provincie autonomă în cadrul Ungariei.

De ce a fost proclamată Republica Bănăţeană la 31 octombrie 1918? Cu o zi înainte, Roth a participat la o întâlnire cu conducerea P.S.D. din Ungaria la Budapesta. La aceeaşi întâlnire a fost prezent şi locotenent-colonelul Albert Bartha, şeful statului major al comandamentului militar din Timişoara. Reveniţi seara la Timişoara, ei s-au întâlnit cu conducătorii maghiari din oraş, cu prefectul oraşului şi cu conducerea organizaţiei locale a P.S.D. Acolo s-a decis proclamarea a doua zi a republicii autonome bănăţene, condusă de un organ democratic intitulat „Sfatul poporului”. Din acesta urmau să facă parte reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor şi ai tuturor păturilor sociale bănăţene. Acest organism urma să reprezinte Banatul pe lângă Antantă, în momentul în care trupele ei ar fi pătruns pe teritoriul regiunii.

În noaptea de 30-31 octombrie 1918, la Budapesta a avut loc „revoluţia crizantemelor”, în urma căreia puterea a fost preluată de Consiliul Naţional Maghiar. În dimineaţa de 31 octombrie, conducătorul comitatului Timiş, primcomitele Kőrösy, a primit o telegramă din partea acestuia, care cerea ca administraţia locală să îi recunoască autoritatea. În vederea înfiinţării Consiliului Naţional local, primcomitele a convocat o întrunire la primărie la ora 10, la care au luat parte şi social-democratul Otto Roth, şi liderul local al Partidului Radical (guvernamental), dr. Jakobi Kálmán. Aceştia au hotărât convocarea la ora 16 a consiliului orăşenesc, în vederea constituirii Consiliului Naţional Maghiar local. Tot la ora 10 a început demonstraţia muncitorimii social-democrate, preponderent maghiaro-germană, din Timişoara. În piaţa primăriei, Otto Roth a anunţat participanţilor răsturnarea vechiului guvern de la Budapesta şi sfârşitul războiului mondial, declarând că se ataşează politicii noului guvern maghiar, condus de contele Károlyi. Tot atunci, el a proclamat înfiinţarea Republicii Bănăţene. După terminarea manifestaţiei, Roth s-a deplasat la Cazinoul militar, situat în aceeaşi piaţă a oraşului, pentru a anunţa proclamarea republicii ofiţerilor austro-ungari aflaţi acolo.

Generalul Hordt, comandantul garnizoanei şi al corpului de armată austro-ungar din Timişoara, a anunţat întrunirea tuturor ofiţerilor la ora 11 în sala mare a Cazinoului militar pentru a li se face comunicări importante. La acea adunare, el a citit telegrama împăratului Carol, prin care era recunoscută prăbuşirea monarhiei dualiste şi li se dădea tuturor militarilor dezlegarea de jurământul depus faţă de aceasta. Fiecare popor era îndemnat să-şi constituie câte un comitet naţional, conform propriilor aspiraţii. În continuare, Otto Roth le-a anunţat proclamarea Republicii Bănăţene. A replicat căpitanul Aurel Cosma, preşedintele organizaţiei comitatense Timiş a Partidului Naţional Român. El a cerut ca românii să îşi ia în mâini propria lor soartă, somându-i pe ofiţerii de naţionalitate română să îl urmeze şi încheind cu „Trăiască România Mare!” (3) În consecinţă, ofiţerii români au părăsit Cazinoul militar, deplasându-se în sala mică a restaurantului „Kronprinz” din apropiere. Acolo au constituit Consiliul Naţional Militar Român, primul de pe teritoriul Banatului şi Transilvaniei. Ei au adoptat şi o proclamaţie, declarând că se subordonează Marelui Sfat Naţional Român, dar că vor contribui la păstrarea ordinii şi a liniştii interne. Tot atunci s-au constituit consiliile german şi sârbesc.

În acest timp, în sala de şedinţe a primăriei era constituit Sfatul poporului, care i-a desemnat pe lt.-col. Bartha drept comisar militar, iar pe Otto Roth comisar civil al Banatului. La ora 13, din balconul primăriei, aceştia au comunicat populaţiei Timişoarei hotărârile luate. S-a ţinut apoi o adunare a consiliului municipal, în care s-a hotărât ca Sfatul poporului să fie subordonat Consiliului Naţional Maghiar din Budapesta.

La 9 noiembrie, Bartha va fi numit în funcţia de comisar al guvernului maghiar pentru Banat, în urma noii deplasări acolo a lui Roth. Cei doi comisari ai Sfatului poporului au preluat conducerea militară şi civilă întâi a Timişoarei, apoi a întregului Banat. Lt. col. Bartha a preluat comandamentul garnizoanei de la generalul Hordt, iar Roth administra provincia din sediul primăriei Timişoarei. Chiar în 31 octombrie l-a convocat acolo şi pe Aurel Cosma, căruia Roth şi Bartha i-au cerut sprijinul ca şi românii să se alăture Sfatului poporului. Cosma le-a făcut cunoscută amintita rezoluţie a ofiţerilor români. Bartha i-a solicitat cooperarea în interesul asigurării aprovizionării cu alimente şi cu cele necesare pentru menţinerea ordinii publice şi apărării avutului public şi particular. Cosma a răspuns că, deşi românii aveau alte aspiraţii naţionale, vor colabora la menţinerea ordinii şi liniştii publice. (4)

Aprovizionarea cu alimente a Timişoarei era făcută cu sprijinul satelor din preajmă, dintre care multe aveau şi populaţie românească. Atitudinea acesteia era destul de nesigură, ea fiind, ca şi restul populaţiei Banatului, extrem de derutată de evenimentele produse la finalul războiului şi îndemnată de conducătorii săi militari şi politici să se orienteze către România vecină. Tot la 31 octombrie a avut loc la Lugoj o adunare a muncitorilor şi soldaţilor, care a respins Republica Bănăţeană. Organizatorul acesteia a fost ardeleanul Valeriu Branişte, proaspăt eliberat din închisoare, unde ajunsese sub acuzaţia de spionaj în favoarea României. În consecinţă, conducerea noii Republici a declarat starea de asediu prin ordinul din 4 noiembrie adresat celor trei comitate bănăţene. Cu asigurarea ordinii şi liniştii republicane a fost însărcinat liderul sindical Koloman Müller, măsura fiind îndreptată împotriva consiliilor şi diferitelor gărzi naţionale. (5)

O demonstraţie a românilor a avut loc la Timişoara chiar în seara de 31 octombrie, cu participarea ţăranilor din vecinătate şi a unor locuitori din cartierele Fabric, Maiere şi Mehala. Aceasta a fost replica faţă de crearea gărzii republicane după modelul celei de la Budapesta, formată din locuitori unguri şi din soldaţi întorşi de pe front. La ora 17, Aurel Cosma a convocat o nouă întrunire a membrilor Consiliului Militar Român în sala restaurantului „Kronprinz”. El a propus transformarea Consiliului Militar în Consiliu Naţional Român, care să îşi extindă autoritatea şi asupra civililor. Au fost prin urmare cooptaţi în conducere civili precum avocaţii Pompiliu Ciobanu, Ion Doboşan şi Gheorghe Adam, protopopul Ion Oprea sau comerciantul Dimitrie Blaj. S-a hotărât şi crearea gărzilor naţionale româneşti în toate localităţile. Atât Consiliul Naţional Român, cât şi gărzile nou create, vor colabora cu cele similare ale germanilor, sârbilor şi maghiarilor pentru menţinerea ordinii şi a pazei avutului public şi personal. (6)

În alte localităţi industriale bănăţene, unde ponderea populaţiei o deţineau germanii şi maghiarii, proclamarea Republicii Bănăţene a fost întâmpinată cu bucurie. În cazul Reşiţei, aceasta s-a întâmplat la 1 noiembrie 1918: de pe balconul Casei Markovsky, conducătorii muncitorilor social-democraţi au anunţat populaţiei adunate în piaţă că războiul a luat sfârşit, Imperiul austro-ungar s-a prăbuşit şi a fost instaurată republica. (7) Proclamarea Republicii Bănăţene, conform unui martor ocular, a fost primită la Reşiţa „cu cel mai mare entuziasm.” (8) În consecinţă, au fost înfiinţate Consiliul Naţional şi o gardă menită să menţină ordinea publică şi protecţia localităţii în faţa pericolului de jaf, întrucât vechea poliţie şi jandarmerie dispăruseră.

În minele şi fabricile bănăţene a fost introdusă ziua de lucru de opt ore. Pe când în diversele localităţi se creau Consilii Naţionale şi gărzi naţionale înarmate ale etniilor bănăţene, în oraşe şi în localităţile industriale au fost create Consilii muncitoreşti şi gărzi muncitoreşti. Această măsură luată de conducerea Republicii Bănăţene a fost pusă în aplicare de Koloman Müller şi Traian Novac, membri liberali de stânga ai Sfatului poporului de la Timişoara. Însă, fără a se sfătui cu conducătorii germani şi români ai mişcării muncitoreşti din zona montanistică bănăţeană, Otto Roth l-a numit pe muncitorul maghiar reşiţean Szabó Lajos drept locţiitor al comisarului guvernamental pentru regiunea St.E.G.-ului. (9)

Pe când în satele româneşti şi sârbeşti au fost destituiţi primarii şi notarii unguri, în localităţile industriale Reşiţa şi Steierdorf-Anina administraţia a rămas neschimbată, ea conlucrând cu Consiliile naţionale şi cu Consiliile muncitoreşti. (10) Starea de confuzie existentă atunci în Banat era amplificată de existenţa în regiune a mai multor etnii, pe care conducătorii lor le orientau în direcţii diferite. Pe când conducătorii românilor, sârbilor şi ungurilor îşi îndemnau concetăţenii să se orienteze către unirea Banatului cu statele respective, cu care acesta se învecinează, iar conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate dincolo de apartenenţa etnică a locuitorilor, cel mai bine poate fi urmărită starea de confuzie în cazul populaţiei germane, care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate. De aceea, tendinţele din sânul ei au îmbrăcat formele cele mai diverse.

Consiliul Militar Şvăbesc a fost înfiinţat tot la 31 octombrie 1918, sub conducerea colonelului Adalbert Fuchs. La 3 noiembrie a avut loc la Timişoara o adunare a şvabilor, în vederea alegerii Consiliului Naţional. Au participat intelectuali, meseriaşi, comercianţi şi ţărani, muncitorii fiind orientaţi către social-democraţie. Adunarea, condusă de avocatul Gaspar Muth, a ales reprezentanţi în Sfatul poporului. Prelatul Franz Blaskovitz s-a pronunţat în favoarea menţinerii Banatului în componenţa Ungariei, cu respectarea libertăţii culturale pentru naţionalităţile sale. În primele zile ale lunii noiembrie au fost create Consilii Naţionale Şvăbeşti în localităţile bănăţene. (11)

În rândurile germanilor începeau să se profileze mai multe tendinţe. Unii fruntaşi, precum Josef Striegl, Rudolf Brandsch şi Johann Rösser, acceptau ideea unei apropieri de români, pe când alţii, ca Gaspar Muth sau Franz Blaskovitz, erau favorabili Republicii Bănăţene. Ei sperau, în acord cu ministrul naţionalităţilor din guvernul de la Budapesta, Jászi Oszkár, că Ungaria se va transforma într-un stat cantonal federativ, după modelul unei „Elveţii Danubiene”. (12) La 8 decembrie 1918, la Timişoara a avut loc o mare întrunire a germanilor, participând reprezentanţi ai 138 de Consilii Naţionale Şvăbeşti din întregul Banat. Cu acea ocazie a fost adoptat „Manifestul şvăbesc”, care cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, să i se acorde o „autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. De asemenea, erau cerute drepturi de ordin naţional şi cultural. (13)

După adunarea românilor de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, o parte a şvabilor au adoptat o atitudine favorabilă acestora. Este vorba, pe lângă Brandsch şi Rösser, de poetul Viktor Orendi-Homenau, poreclit în epocă „Romenau” tocmai din acest motiv. O altă grupare, cuprinzându-i în special pe şvabii din comitatul Torontal, se orienta către unirea Banatului cu Serbia. Principalul lor lider era Reinhold Heegn din Vârşeţ.

Între timp fusese încheiat la Belgrad, la 13 noiembrie 1918, armistiţiul între Antanta şi Ungaria, conform căruia armata maghiară urma să evacueze teritoriul de la sud de Mureş, care va fi ocupat de trupele aliate. Totuşi, Ungaria urma să deţină autoritatea civilă asupra teritoriului respectiv. Cum prevederile armistiţiului vizau direct şi Banatul, aflat la sud de Mureş, trupele sârbeşti, acţionând în numele Antantei şi dorind să pună celelalte state în faţa unui fapt împlinit, au ocupat în scurt timp întreaga regiune. Deja la 9 noiembrie ele ocupaseră Biserica Albă, unde au instalat o administraţie sârbească. În zilele următoare au fost ocupate şi oraşele Lugoj şi Timişoara, până în 20 noiembrie fiind atinsă întreaga linie a Mureşului, între Lipova şi Seghedin.

Otto Roth şi celelalte autorităţi de la Timişoara au organizat o primire prietenească armatei sârbe, privită ca o aliată. Ei se gândeau acum la obţinerea în timp a independenţei pentru Republica Bănăţeană sub egida Antantei. (14) Aproape în acelaşi timp, la 16 noiembrie, Ungaria se declara Republică independentă, mai târziu aşadar decât Banatul. Comisarul militar al Banatului, Albert Bartha, a fost numit ministru în guvernul de la Budapesta.

În 13-15 noiembrie, după încheierea armistiţiului de la Belgrad, se desfăşuraseră la Arad negocierile între ministrul maghiar Jászi Oszkár şi o delegaţie a Comitetului Naţional Român Central, căruia îi erau subordonate inclusiv Consiliile Naţionale Româneşti bănăţene. Negocierile au eşuat. Din Banat au luat parte dr. Aurel Cosma şi dr. Sebastian Brânduşa din partea Consiliului Naţional Român din Timiş, dar şi Otto Roth, din partea Sfatului poporului bănăţean şi Josef Gabriel, Josef Striegl şi dr. Franz Neff din partea Consiliului Naţional al Şvabilor.

Înainte de intrarea trupelor sârbeşti în Timişoara, lt. col. Bartha i-a convocat, la 10 noiembrie, pe toţi ofiţerii fostei armate imperiale la o adunare în sala de festivităţi a cercului militar din oraş. El le-a adus la cunoştinţă că toţi ofiţerii care făceau parte din Consiliul Militar de pe lângă Sfatul poporului erau demobilizaţi, acesta dizolvându-se. Autoritatea militară urma să fie preluată de Garda poporului. La 15 noiembrie, sârbii ocupau Timişoara, primarul Josef Gemml predându-le în mod oficial oraşul. Cu această ocazie, Aurel Cosma a luat cuvântul, cerând ca românii din Banat să fie protejaţi de autorităţile de ocupaţie. Sârbii, conform armistiţiului încheiat, au preluat numai administraţia militară a Banatului, numindu-l ca şef al garnizoanei pe colonelul Petar Savatić. Armata sârbă a dizolvat la 17 noiembrie Garda civilă care menţinuse până atunci ordinea, această atribuţie trecând acum în seama poliţiei şi a militarilor sârbi. În aceeaşi zi au fost desfiinţate toate gărzile naţionale existente în teritoriu.

Administraţia civilă a rămas în subordinea autorităţilor maghiare. S-a încheiat o înţelegere cu armata sârbă ca Sfatul poporului să continue să existe şi din 20 noiembrie să exercite puterea civilă în regiune. Întreţinerea trupelor sârbeşti revenea în sarcina Sfatului, iar controlul aprovizionării acestora era făcut de Consiliul Naţional Sârbesc din Banat, care coopera strâns cu armata de ocupaţie. (15) În acest fel, Republica Bănăţeană a continuat să existe sub ocupaţia sârbească, nefiind desfiinţată odată cu instaurarea acesteia, aşa cum susţin majoritatea lucrărilor care o menţionează.

Delegaţia Sfatului poporului condusă de Jakobi Kálmán s-a deplasat la Budapesta pentru a obţine aprobarea înţelegerii şi pentru a obţine autonomia Banatului în cadrul Ungariei. Chiar la 20 noiembrie guvernul maghiar a numit noua conducere administrativă a Banatului, compusă din: comisarul guvernului maghiar pentru întregul Banat, dr. Otto Roth; prefectul comitatului Timiş, Tőkés Imre; prefectul oraşului Timişoara, dr. Jakobi Kálmán. Imediat, noua conducere a desfiinţat Garda civilă, înfiinţând Poliţia civilă. Cu timpul, în funcţiile oficiale aveau să fie numiţi o serie de membri ai Consiliului Naţional Sârbesc din Banat. Consiliile naţionale româneşti au activat în clandestinitate, trimiţându-şi în secret delegaţii la adunarea de la Alba Iulia. Unul dintre cei mai importanţi, episcopul de Caransebeş, ardeleanul Miron Cristea, a fost reţinut de trupele sârbeşti o zi şi o noapte în gara Bouţari. El a fost unul dintre vicepreşedinţii adunării de la 1 decembrie.

Aproape în acelaşi timp au avut loc adunarea sârbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi adunarea românilor de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România. Trebuie menţionat că ambele aceste adunări, care luau decizii în privinţa Banatului, s-au ţinut în afara regiunii despre care discutau şi, chiar dacă la ele au participat delegaţi sârbi bănăţeni, respectiv români bănăţeni, o adevărată consultare a voinţei populaţiei Banatului în întregul ei nu s-a făcut în niciun fel în acel moment. Românii reprezentau numai 37,42% din populaţia regiunii atunci, iar sârbii 17,97%, cele două naţiuni având interese divergente (deşi nici în cadrul lor nu a avut loc un proces de consultare a tuturor locuitorilor). Ceilalţi 44,61% dintre bănăţeni, fiind de alte etnii, nici nu au fost întrebaţi. De aceea, se poate spune acum foarte limpede că în anii cruciali 1919-1920, când soarta viitoare a bănăţenilor a fost decisă la Conferinţa de pace, nimeni nu a cerut în niciun fel părerea lor înşişi asupra viitorului lor. Nu a avut loc nicio adunare a reprezentanţilor tuturor bănăţenilor, indiferent de etnie, care să proclame opinia acestora, niciun plebiscit sau referendum. Participanţii la Conferinţa de pace au împărţit Banatul după propriile lor interese, distrugând unitatea sa economică şi echilibrul etnic.

De asemenea, ca o chestiune de drept internaţional, trebuie subliniat faptul că în momentul desfăşurării adunărilor naţionale de la Novi Sad şi Alba Iulia, Republica Bănăţeană fusese instaurată şi exista, chiar în condiţiile ocupaţiei sârbeşti. Ea nu a fost desfiinţată la 15 noiembrie, cum mint numeroase surse de informare, ci era în fiinţă şi la 25 noiembrie, şi la 1 decembrie 1918.

Este drept că după această din urmă dată, fruntaşii românilor au fost persecutaţi de autorităţile sârbeşti pentru că participaseră la adunarea de la Alba Iulia, unii fiind deportaţi în lagăre de pe teritoriul Serbiei. Între aceştia s-a aflat şi tatăl tenorului Traian Grozăvescu care, din cauza maltratărilor la care a fost supus, a murit la puţin timp după eliberare. (16)

Iniţial, comandanţii armatei franceze nu au intervenit în Banatul ocupat de sârbi, aceştia fiindu-le aliaţi. Dar de la sfârşitul lunii noiembrie 1918 francezii au început să treacă Dunărea, iar la 2 decembrie a ajuns la Timişoara o divizie colonială, condusă de generalul Gambetta. Şi ea a fost bine primită de conducerea Republicii. Francezii exercitau un control asupra comportamentului trupelor sârbeşti din Banat, împotriva cărora mai ales românii făceau tot mai multe reclamaţii. (17) Tot în decembrie a sosit pentru informare generalul Berthelot. Ca efect al acestei vizite, la 16 ianuarie 1919 primul ministru Georges Clemenceau îi scria lui Berthelot că „nu am ezitat, pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti, care în decursul operaţiunilor au ocupat Banatul, şi să le înlocuim în partea centrală cu trupele generalului Henrys, cu aceeaşi rezervă a hotărârilor finale ale Conferinţei de pace.” (18)

În prima etapă, trupele sârbeşti au evacuat Banatul de răsărit, Caraş-Severinul, locul lor fiind luat de cele franceze. La 27 ianuarie 1919 Divizia 11 colonială a generalului Léon Farret a ocupat oraşele Lugoj şi Caransebeş, fiind întâmpinate cu bucurie de români. De asemenea, au intrat şi în oraşul Vârşeţ, care mai târziu, la Conferinţa de pace, avea să fie atribuit din nou sârbilor. Armata sârbească rămânea însă provizoriu în zona centrală a Banatului, inclusiv în Timişoara. Tot în ianuarie se deschidea şi Conferinţa de pace de la Paris. La 19 februarie a sosit de acolo o comisie de informare condusă de americanul Goodwin. La Timişoara, el a discutat cu generalul Farret, cu generalul sârb Grujić şi cu episcopul Letić, iar în sala mare a Palatului Lloyd i-a primit în audienţă pe toţi fruntaşii naţionalităţilor din Banat.

În urma acestei vizite, la 20 februarie armata de ocupaţie sârbească a hotărât să preia şi administraţia civilă a Banatului. În numele guvernului de la Belgrad, dr. Martin Filipon a anunţat toate instituţiile publice din Timişoara că va prelua administraţia teritoriului comitatului Timiş. A fost dizolvat Consiliul Naţional Sârbesc, iar a doua zi şi cele ale celorlalte naţionalităţi bănăţene. A fost desfiinţat şi Comisariatul maghiar al Banatului, care îl avea în frunte pe Otto Roth. La 21 februarie 1919 a fost instaurată administraţia civilă sârbească în comitatul Timiş, comite suprem fiind numit Martin Filipon. Prefect al oraşului Timişoara a fost inginerul Reinhold Heegn, iar căpitan suprem orăşenesc dr. M. Jivanovici. Radu Păiuşan concluziona la aceasta: „Deci, din acest moment, a încetat dualitatea administraţiei în Banat, atât administraţia militară, cât şi cea civilă intrând în competenţa guvernului de la Belgrad. Începând Conferinţa păcii de la Paris, iar Ungaria nemaifiind un partener de discuţie pentru Belgrad, din cauza situaţiei sale clare de ţară învinsă, guvernul de la Belgrad nu a mai considerat necesar să menţină administraţia maghiară, chiar şi numai nominală, asupra Banatului.” (19)

Referitor la încheierea existenţei Republicii Bănăţene, Georg Hromadka menţiona: „Fără a aştepta vreo hotărâre a puterilor învingătoare, ocupanţii sârbi ai Banatului instaurează o administraţie civilă. Ei îi arestează pe conducătorii «Republicii Autonome Bănăţene». Dr. Otto Roth scapă de arestare, cerând protecţia francezilor. Nici măcar patru luni nu a durat existenţa în umbră a «Republicii Bănăţene»”. (20) În replică faţă de intenţia sârbilor de a anexa Banatul, sindicatele din regiune au organizat o grevă generală de protest.

Evenimentele ulterioare, culminând cu decizia Conferinţei de pace de la Paris din 13 iunie 1919 de a împărţi Banatul între România şi Serbia (comunicată oficial la 30 iunie) şi cu Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, care stabilea în mod precis traseul noii frontiere, au avut consecinţe nefaste asupra locuitorilor regiunii, amintite şi de Constantin Kiriţescu: „Banatul era o regiune unitară, un tot indivizibil, o provincie aşa fel constituită geograficeşte încât a tăia o parte dintr-însul înseamnă a stăvili şi a compromite viaţa economică pentru fiecare parte. Regiunea muntoasă de est, minieră şi industrială, se completează în mod armonic cu regiunea şesului Tisei, din partea de vest, agricolă. Cele două regiuni îşi furnizează reciproc ceea ce-i lipseşte celeilalte. Orice linie trasă spre a despărţi cele două regiuni ar fi o linie arbitrară care, tăind liniile principale de comunicaţie, atât cele ferate, cât şi cele navigabile, ar paraliza viaţa economică a ţării.” (21)

Trebuie să precizăm în final că, spre cinstea regimului românesc de atunci, unii importanţi opozanţi ai unirii Banatului cu România, precum Otto Roth sau Gaspar Muth, au putut activa fără nicio oprelişte în întreaga perioadă interbelică la Timişoara şi nu au fost niciodată traşi la răspundere pentru opiniile lor din anii 1918-1919.

În scurt timp, după doi-trei ani, alte personalităţi bănăţene importante, precum Sever Bocu sau Traian Vuia, au început să exprime regrete profunde legat de cele întâmplate şi de tragedia produsă regiunii lor. Însă atunci era deja prea târziu, iar faptele fuseseră consumate. Unitatea Banatului a fost distrusă în 1919 şi nu a mai fost niciodată refăcută după acest moment.

Note:

1 Radu Păiuşan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Timişoara, 1993, p. 102-103.

2 Ibidem, p. 141, 152.

3 Ibidem, p. 106.

4 Ibidem, p. 109.

5 Ibidem, p. 110.

6 Ibidem, p. 114.

7 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 77.

8 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 68.

9 Georg Hromadka, op. cit., p. 77.

10 Ibidem.

11 Radu Păiuşan, op. cit., p. 152.

12 Ibidem, p. 153.

13 Ibidem, p. 154.

14 Ibidem, p. 133.

15 Ibidem, p. 137.

16 Ibidem, p. 143.

17 Ibidem, p. 142.

18 Ibidem, p. 146.

19 Ibidem, p. 147.

20 Georg Hromadka, op. cit., p. 78.

21 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Bucureşti, 1989, p. 480.

Mircea Rusnac – Începuturile fotbalului reşiţean

18 septembrie 2012

Începutul secolului al XX-lea a adus şi în centrul industrial reşiţean jocul cu balonul rotund, un prim club luând fiinţă aici în anul 1911. Dar dezvoltarea vertiginoasă a acestui sport s-a produs abia din anii ’20. Atunci s-au înfiinţat cele două echipe rivale, Internaţionale, apoi S.S.M.R. (Societatea Sportivă a Muncitorilor) în 1923, susţinută de sindicate, şi U.D.R. (Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa) în 1926, sprijinită de conducerea uzinei cu acelaşi nume. Frumoasa rivalitate sportivă dintre aceste două echipe avea să aducă în timp multe satisfacţii publicului din oraş. La S.S.M.R., cei mai cunoscuţi jucători au fost Nowak, Szépe, Lackstätter şi Kilwanya.

Fotografii de epocă de la Anton Schulz

În acei ani nu exista un campionat la nivel naţional, ci se organizau mai multe campionate districtuale (regionale), câştigătoarele acestora întâlnindu-se apoi în partide eliminatorii. Cel mai puternic campionat districtual era cel de vest (bănăţean), dominat de formaţiile timişorene. Timp de şase ani consecutiv (1922-1927), Chinezul Timişoara a câştigat atât campionatul regional bănăţean, cât şi titlul naţional, record neegalat nici până astăzi de vreo altă echipă.

Cu atât mai senzaţională apare victoria obţinută la 24 aprilie 1928 la Timişoara de către U.D. Reşiţa în faţa Chinezului. A fost practic primul rezultat de răsunet al tinerei echipe reşiţene, la doar doi ani după înfiinţare. Timişorenii au deschis scorul prin Kuszka II, însă U.D.R. a revenit şi a câştigat partida datorită lui Grosz şi Lakatos. În acel campionat, Chinezul a pierdut numai două jocuri, dar această înfrângere pe teren propriu a fost cea mai surprinzătoare. Reşiţenii au jucat în formula: Czinczér – Szilágyi, Rech – Bundi, Andresz, Pecsenovszky – Grosz, Pázler, Lakatos, Deşu, Keller.

În urma acestui rezultat neaşteptat, Chinezul Timişoara se afla pentru prima dată în pericol de a nu câştiga campionatul districtual şi în consecinţă de a nu-şi putea apăra titlul la nivel naţional. În ultima etapă, la 17 iunie 1928, se juca meciul U.D. Reşiţa – Banatul Timişoara. Dacă Banatul câştiga, devenea ea campioană districtuală. Ea a şi deschis scorul la Reşiţa prin Dobay în minutul 6, însă gazdele, dând dovadă de sportivitate, au învins cu 6-1 (2-1), prin golurile lui Keller (4), Grosz şi Lakatos. Astfel, Chinezul a câştigat din nou seria cu 23 de puncte, urmată de Banatul cu 22 şi U.D.R. cu 18.

În campionatul următor reşiţenii au înregistrat scoruri mai normale: 1-1 şi 1-2 cu R.G.M. Timişoara, 5-1 cu Fratelia, 0-3 la C.A. Timişoara, 0-3 la Chinezul, terminând pe locul 5. O formaţie utilizată la sfârşitul anului 1928 era: Körmöczi – Szilágyi, Rech – Petica, Andresz, Grosz – Győri, Pázler, Lakatos, Deşu, Keller. În 1929-1930 au terminat din nou pe locul 3, cu 11 puncte, înregistrând în primăvară rezultate precum 1-0 (0-0) cu Kadima Timişoara sau 1-4 (1-2) la Banatul Timişoara.

Campionatul districtual 1930-1931 s-a desfăşurat pe două categorii, datorită numărului mare al echipelor înscrise. În categoria I au fost opt echipe: R.G.M.T., Chinezul, C.A.T., Banatul, Politehnica, I.L.S.A. şi Kadima (toate timişorene) şi U.D. Reşiţa. Echipa reşiţeană a avut o evoluţie remarcabilă, pierzând numai două jocuri în întregul campionat: 0-1 (0-1) la R.G.M.T. în etapa a doua (gol înscris de Gyoka) şi 1-2 la Kadima, ultima clasată, în finalul campionatului. În retur U.D.R. a învins R.G.M.T. tot cu 1-0, scorul dovedindu-se decisiv pentru câştigarea campionatului bănăţean. În acea ediţie multicampioana Chinezul a ocupat doar penultimul loc, iar echipele Politehnica şi Banatul n-au putut depăşi mijlocul clasamentului. Chinezul a ocupat cea mai slabă poziţie de până atunci. Cu rezultate ca: 2-0 (1-0) şi 3-0 (2-0) cu I.L.S.A. sau 3-2 (1-1) cu C.A.T., U.D.R. a devenit în acel an campioană districtuală cu 24 de puncte şi golaveraj de 52-9, fiind urmată de R.G.M.T. (21) şi C.A.T. (19).

Acel an a şi marcat cea mai mare performanţă a istoriei fotbalului reşiţean, cucerirea de către U.D.R. a titlului de campioană naţională a României. În jocurile eliminatorii cu celelalte campioane regionale, U.D.R. a învins în deplasare cu 3-2 (1-1) pe Prahova Ploieşti, iar în finala jucată la Reşiţa a dispus de S.G. Sibiu cu 2-0 (1-0), datorită golurilor marcate de Lakatos în minutele 9 şi 84. La reşiţeni au jucat: Damacek – Pomacek, Győri – Sincu, Sepi III, Bundi – Fibişanu, Lakatos, Ploeşteanu, Kilianovitz, Moise. Antrenorul reşiţenilor a fost Ernest Loukota. Sibienii au jucat cu: Phol – Haftner, Schiftmann – Hochmann, Luher, Ivancici – Mellán, Kirschner, Seifert, Heiser, Puchlapek.

Performanţa aceasta a fost la un pas de a fi repetată în anul următor, când reşiţenii au ajuns iarăşi până în finală, pe care însă au pierdut-o. Beneficiind de aceiaşi jucători de clasă Damacek, Ploeşteanu, Lakatos, Sepi III, Kilianovits, Czakó, Győri, Moise sau Keller, U.D.R. a câştigat mai întâi campionatul districtual 1931-1932, devansând cu un singur punct echipa R.G.M. Timişoara, de la care a şi suferit unica înfrângere. Aceasta s-a întâmplat însă abia în ultima etapă, la 22 mai 1932, când reşiţenii îşi asiguraseră deja calificarea mai departe. Timişorenii au câştigat la Reşiţa cu 3-0, prin golurile lui Löwenfeld. Între altele, U.D.R.-ul o învinsese din nou pe Chinezul cu 4-2. În clasament, U.D.R., cu 24 de puncte şi golaveraj de 37-17, era urmat de echipele timişorene R.G.M.T., I.L.S.A., Banatul, Chinezul, C.A.T., Rapid şi Kadima. După victoria din campionatul districtual trebuia obţinut şi titlul de campioană a Ligii de vest. Finala de ligă s-a disputat la Timişoara, U.D.R. învingând Gloria C.F.R. Arad cu 5-2 (2-1). Cu aceasta, reşiţenii au intrat direct în semifinala campionatului naţional, pe care au jucat-o acasă cu Mureşul Târgu Mureş, campioana Ligii de centru, câştigând cu 8-2. Finala s-a jucat la Bucureşti, unde U.D. Reşiţa a fost învinsă cu 3-0 (1-0) de Venusul fraţilor Vâlcov. Au jucat în acea finală: Damacek – Czakó, Győri – Bundi, Sepi III, Kilianovitz – Fodor, Ploeşteanu, Lakatos, Moise, Keller.

Au fost anii cei mai glorioşi ai echipei U.D. Reşiţa. Mulţi jucători au plecat şi în campionatul următor evoluţiile au fost mai modeste. În 1932-1933 U.D.R. a terminat doar pe locul 3 în campionatul districtual, cu 18 puncte şi golaveraj de 52-14, având cel mai fructuos atac al seriei. Pe primele locuri s-au situat Chinezul (22 de puncte) şi C.A.T. (20). Printre rezultatele reşiţenilor pot fi consemnate 0-1 şi 1-1 cu Electrica Timişoara şi 0-1 la C.A.T. În sezonul următor, după înfrângerea cu 5-1 (3-1) în faţa C.A.T., reşiţenii au ratat câştigarea campionatului districtual Liga de vest. Au jucat în acel meci: Damacek – Czakó, Guruian – Bundi, Kilianovitz, Jeszenszky – Fodor, Lakatos I, Lakatos II, Morărescu, Keller.

Declinul a continuat în campionatele următoare. În 1934-1935 s-a înfiinţat Divizia B, U.D.R. evoluând în seria a II-a. După rezultate precum C.A.T.-U.D.R. 3-1 în tur, R.G.M.T.-U.D.R. 2-2 sau I.L.S.A.-U.D.R. 4-0 în retur, reşiţenii se clasau în final pe locul 6 din opt participante, cu 12 puncte şi golaveraj pozitiv: 35-27. În 1935-1936 mai era coborât un loc, tot cu 12 puncte şi tot cu golaveraj pozitiv: 25-20. În acel an U.D.R. a câştigat totuşi finala Ligii de vest, după trei jocuri cu Electrica Timişoara. În primul joc au câştigat reşiţenii cu 2-1, returul pierzându-l cu 0-2. Ei au făcut însă o contestaţie, în urma căreia s-a mai jucat un al treilea meci: U.D.R.-Electrica 3-0. Din 1936, echipa reşiţeană a evoluat în prima ediţie a Diviziei C.

Seria acestei divizii intitulată Liga de vest a fost câştigată categoric în 1936-1937 de U.D.R., care în întreg campionatul a pierdut un singur punct. Primele trei locuri erau ocupate în ordine de U.D. Reşiţa cu 35 puncte şi golaveraj 62-8, de Minerul Lupeni cu 26 puncte şi golaveraj 31-21 şi de S.S.M. Reşiţa cu 24 puncte şi golaveraj 39-20. Astfel, U.D.R. a revenit în Divizia B.

Deşi nou promovaţi, reşiţenii vor încheia campionatul 1937-1938 pe primul loc, după o luptă dramatică cu C.A.M. Timişoara. În final cele două echipe au avut o linie de clasament identică: câte 17 victorii, 2 egalităţi şi 3 înfrângeri şi câte 36 puncte. Regula golaverajului nu era în vigoare, ea favorizându-i de altfel pe timişoreni (85-27 faţă de 75-21). S-a recurs la rezultatele jocurilor directe, care au dat câştig de cauză reşiţenilor: 4-1 şi 0-2. Şi astfel, în numai doi ani, ei ajungeau din Divizia C în Divizia A.

Acel sezon a fost foarte bun pentru Reşiţa şi datorită faptului că echipa a doua a oraşului, S.S.M.R., a promovat şi ea în Divizia B, câştigând Liga de vest după un retur deosebit. Pierzând numai 3 puncte în întregul retur, faţă de 9 ale rivalei Banatul Timişoara, S.S.M.R. a depăşit şi echipa Electrica Timişoara, deşi şi aceasta evoluase bine. În serie erau şapte echipe timişorene dintr-un total de zece formaţii. S.S.M. Reşiţa a avut 28 puncte şi golaveraj de 49-21, fiind urmată în clasamentul final de Electrica (26) şi Banatul (24).

În ediţia 1938-1939 a primei divizii, U.D. Reşiţa s-a clasat în cele din urmă pe locul 4, însă după o luptă strânsă, având cu numai patru puncte mai mult decât Chinezul Timişoara de pe locul 10, care a retrogradat. U.D.R. a acumulat 23 puncte, cu golaveraj de 30-33. Era o performanţă meritorie pentru o nou promovată, care cu numai trei ani în urmă fusese în Divizia C.

Locul 4 a fost obţinut şi în campionatul 1939-1940 al primei divizii, cu 25 puncte şi golaveraj de această dată pozitiv: 43-42. În derby-ul bănăţean cu Ripensia Timişoara, U.D.R. a reuşit un 4-4 în deplasare şi un 3-0 acasă. Iar în 1940-1941 reşiţenii au încheiat pe locul 7 din 13 echipe, cu 23 puncte şi golaveraj 59-58. În meciul soldat cu 2-2 împotriva Ripensiei din acest campionat au evoluat: Konrad – Alaşu, Fodor – Negrău, Csipai, Szölösi – Micu, Pantea, Pop, Zsizsik, Dura, golurile fiind realizate de Zsizsik. Tot în acel an, S.S.M. Reşiţa termina pe locul 2 în Divizia B cu 26 puncte şi golaveraj 49-23, cu un punct în urma echipei C.F.R. Turnu Severin.

Din 1941, campionatele oficiale au fost suspendate din cauza războiului, astfel încât avântul echipelor reşiţene a fost stopat. A fost instituită totuşi o Cupă de război, cuprinzând zece serii. Cea mai puternică dintre acestea era seria I, de vest, cu Ripensia, Chinezul, U.D.R., Vulturii Lugoj sau Rapid Timişoara. La sfârşitul sezonului de toamnă, U.D.R. era lider al seriei. Primele jocuri ale primăverii lui 1942 confirmau forţa echipelor reşiţene: C.F.R. Timişoara – U.D.R. 0-3, Chinezul (fuzionat cu C.A.M.T.) – S.S.M.R. 2-2. În final, tot U.D. Reşiţa va câştiga grupa, însă în primul tur al turneului final aceasta a pierdut inexplicabil pe teren propriu în faţa echipei Mica Brad.

În 1943, U.D.R. a luat parte la un turneu la Bucureşti, unde a fost învinsă cu 4-3 de F.C. Rapid, dar a învins cu 6-2 pe F.C. Craiova. Tot atunci s-a calificat în sferturile Cupei României în urma neprezentării Gloriei Arad, fiind învinsă cu 2-1 la Bucureşti de Sportul Studenţesc. În noul campionat de război început în 1943, U.D.R. a pierdut în prima etapă tot la Bucureşti cu Carmen (1-2). Totuşi, după nouă etape, atacantul Köhl era, la egalitate cu Toni Dascălu de la Universitatea Cluj-Sibiu, golgeter al competiţiei cu nouă goluri înscrise. După o înfrângere în etapa a X-a, 0-3 la C.F.R. Turnu Severin, returul avea să fie suspendat de către Federaţie, întrucât nu se mai puteau efectua deplasări sportive de la un oraş la altul. Războiul se apropia de graniţele României şi alarmele aeriene erau permanente.

Totuşi, în 1946, când activitatea sportivă s-a reluat, echipa U.D.R. a făcut parte din Divizia A. În derby-ul bănăţean cu C.F.R. Timişoara ea a făcut un egal în primele etape, pierzând în retur (când îşi schimbase denumirea în Oţelul Reşiţa) cu 6-2. Ea a încheiat campionatul pe locul 11 din 14, cu 22 puncte şi golaveraj 49-64, evitând cu greu retrogradarea. În acelaşi an, în Divizia B seria I, Locomotiva Reşiţa se clasa tot pe locul 11 din 14.

La 22 iunie 1947, portarul Konrad a evoluat în jocul naţionalei României disputat pe stadionul Giuleşti din Bucureşti împotriva Iugoslaviei pentru Campionatul balcanic (1-3), fiind înlocuit cu Valentin Stănescu.

Schimbându-şi din nou denumirea în campionatul 1947-1948 în Metalochimie Reşiţa, echipa a terminat pe ultimul loc în Divizia A cu 18 puncte şi golaveraj 44-90 (0-6 acasă în prima etapă cu Juventus Bucureşti, pierzând în retur şi derby-ul cu C.F.R. Timişoara cu 2-5 la Reşiţa). În seria a III-a a Diviziei B, Locomotiva Reşiţa încheia din nou pe locul 11 din 14 echipe.

Primii ani postbelici au fost aşadar departe de glorioasele perioade 1930-1932 şi 1936-1941. Totuşi, în ediţia 1948-1949 a seriei a II-a a Diviziei B, echipa Metalochimie Reşiţa s-a clasat pe locul secund cu 34 puncte şi golaveraj 66-35. Cum prima clasată, cu 36 puncte, a fost Dinamo B Bucureşti, fără drept de promovare, reşiţenii au revenit astfel în prima divizie (realizaseră şi un 2-0 cu C.A.M. Timişoara). În toamna anului 1949 nu s-a jucat, trecându-se la sistemul sovietic de campionat, primăvară-toamnă. A avut loc atunci numai o Cupă de toamnă, cu participarea echipelor din categoriile A şi B. În seria I a acesteia, Metalochimie Reşiţa a terminat pe locul 2 cu 11 puncte în 10 meciuri, cu 6 mai puţin decât C.F.R. Timişoara.

În turul campionatului 1950 al primei divizii s-a înregistrat rezultatul Locomotiva Timişoara – Metalul Reşiţa 4-2. Reşiţenii au încheiat pe penultimul loc, cu 18 puncte şi golaveraj 38-48, retrogradând din nou. În 1951 vor fi eliminaţi şi din 16-le Cupei R.P.R. de către Ştiinţa Timişoara. Ajungând în acel timp chiar în Divizia C, în 1952 Metalul a câştigat barajul pentru promovarea în B: 1-1 şi 5-0 cu Progresul Timişoara. A urmat o lungă stagnare în Divizia B, până la promovarea din 1972. În acest interval, în 1954 Metalul Reşiţa a reuşit o mare performanţă, cucerind Cupa R.P.R. În campionat, de cele mai multe ori se termina pe locul 11, cea mai bună performanţă fiind în ediţia 1963-1964, când a fost ocupat locul 2, cu 32 puncte, golaveraj 40-24, la patru puncte distanţă după Minerul Baia Mare. Un alt loc 2 a fost obţinut în ediţia 1968-1969, cu 35 puncte, golaveraj 46-30, dar la 5 puncte după C.F.R. Cluj. Avea să urmeze promovarea în Divizia A după ediţia de campionat 1971-1972.

Bibliografie: Iosif Dudaş, Timişoara leagănul fotbalului românesc, 1971; Mihai Flamaropol, Fotbal – cadran românesc, Bucureşti, 1986; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995.

Mircea Rusnac – O carte veche despre fostele ruine din cartierul Moroasa (Reşiţa)

5 mai 2012

Am primit recent, prin bunăvoinţa mai multor prieteni (colonelul Gheorghe Popoviciu, Anton Schulz, Horst Krucso), cartea scrisă în 1938 de învăţătorul reşiţean Coriolan Cocora despre ruinele care mai puteau fi văzute până foarte curând în punctul Ogăşele de lângă Ateneul Tineretului.* În acea vreme, locul respectiv era în proprietatea lui Moise Sârbu din Reşiţa Română. Acolo existau urme ale unor vechi ziduri, iar la distanţă de circa 50 m era o ridicătură scobită în interior. Întregului ansamblu, populaţia din Reşiţa Română îi spunea „biserica turcească” sau „cetatea turcească”. (p. 1)

Unii istorici mai vechi (Pesti Frigyes, Alexander Mihalik) opinaseră că ele ar fi fost urmele unei aşezări medievale maghiare, însă fără o bază documentară în acest sens. (p. 1-2) Locul este situat între dealurile Faţa Berzaviţei şi Târnovei de o parte şi Munţii Semenic de alta. (p. 2) În această zonă era menţionată în documentele editate de adunările comitatului Caraş începând cu anul 1370 localitatea Borzafew, însemnând Capul Bârzavei. (p. 2-3) Ea reapărea sub aceeaşi formă sau ca Borzwafeu în documente din anii 1400, 1418, 1421 şi 1437. (p. 3) În 1451, Borzafew era menţionat ca district românesc privilegiat într-o scrisoare a lui Iancu de Hunedoara, iar în 1457 într-una a regelui Ladislau V. În 1500, de districtul Borzafew aparţineau comunele Târnova, Bratova şi Micolţ. (p. 3) Ultimul document cunoscut despre acest district data din 30 iunie 1597: atunci Sigismund Bathory dăruia lui Nicolae şi Petru de Ţerova şi lui Nicolae Petheö comunele Târnova, Ţerova, Bratova, Sincova, Feyerviz (Râul Alb?), Ţeroviţa şi Valle, care aparţineau de districtul Borzafew. (p. 3)

După această dată Borzafew a dispărut din istorie, fără a se cunoaşte cu exactitate locul în care se situase. Cert este că se afla în zona râului Bârzava, care era menţionat în documentele timpului sub diverse denumiri: Borza, Burzua, Burzna, Borzva, Borsova, Borzova. (p. 3) După Atanasie Marienescu, numele acesta ar fi de origine celtică (Ber însemnând deal, iar Bârzava – apa care înconjoară dealul), care ar corespunde în bună măsură situaţiei de la faţa locului. (p. 3) De la celţi, romanii ar fi preluat termenul sub forma Berzobis sau Berzovia. (p. 4)

De-a lungul timpului s-a încercat plasarea lui Borzafew între Târnova, Văliug şi Reşiţa sau la izvoarele Bârzavei. În acest sens, în apropiere de Văliug se găseşte un loc denumit Grădişte, aşa cum numeau românii zonele întărite ale fostelor cetăţi, însă acolo nu a fost descoperită nicio urmă. (p. 4) După părerea lui Cocora, numele de Capul Bârzavei nu înseamnă că localitatea era neapărat către izvorul acesteia, după cum nici Crasswofew (Cetatea Caraşova) nu se află la izvoarele Caraşului. În trecut, Reşiţa Română era ultima aşezare situată în amonte pe cursul Bârzavei. (p. 4) Mai departe era greu de pătruns pe valea râului. Pe locul Reşiţei Montane, până în 1771 se aflau mlaştini, iar mai sus s-a construit ulterior cu greutate un drum prin tăieri de stâncă. Văliugul a apărut şi mai târziu. (p. 4-5) Din aceste motive, Cocora nega şi presupusa existenţă a unui drum roman pe valea Bârzavei, care ar fi traversat Munţii Semenic, coborând în valea Timişului prin dreptul actualei localităţi Slatina-Timiş. În consecinţa acestei demonstraţii, Borzafew n-ar fi putut fi pe cursul Bârzavei mai sus de Reşiţa. Presupusa cetate de la Ogăşele se afla amplasată în centrul natural al localităţilor menţionate în documentele medievale şi care există şi acum. Cetăţile în acele vremuri erau zidite pentru apărarea unui întreg ţinut şi a locuitorilor acestuia, iar aşezările erau ridicate în jurul cetăţilor tocmai pentru ca locuitorii să îşi poată găsi adăpost acolo în caz de primejdie. De aceea, concluziona Coriolan Cocora, Borzafew nu putea fi nici la izvoarele Bârzavei, nici pe dealurile din jurul Groposului, cum susţineau unii. (p. 5)

De la Ogăşele poate fi văzută o panoramă deosebită în jur: văile Bârzavei, Mociur, Ţerovei, Domanului, dealurile Golului, Budinic, Crucii cu coasta Cămenic şi Cioara. Doar către apus se interpune dealul Faţa Berzăviţei, oprind vederea către Câlnic. La poale se află Lunca Pomostului. Locul are o formă rotundă, fiind despărţit de colinele dimprejur prin nişte şanţuri. (p. 6) Către apus, un pârâu a săpat încă un şanţ. (p. 7) De aceea, credea Cocora, dacă în acel loc s-a aflat o cetate, era foarte probabil ca ea să fi fost chiar Borzafew, Cetatea Bârzavei cea mult căutată. De acolo ar fi putut fi apărate strategic văile Bârzavei, Ţerovei şi Domanului, iar în caz extrem, apărătorii cetăţii s-ar fi putut retrage în pădurile mari care acopereau dealurile aflate în spate. Unii locuitori bătrâni din Reşiţa Română îi şi spuneau acelui loc „cetate”. (p. 7)

Problema este că lipseau cu desăvârşire zidurile unei asemenea cetăţi. Dealul respectiv nu este stâncos, ci este format din pământ argilos şi nisipos, propriu pentru cultură. Timp de peste trei secole de la probabila dărâmare a cetăţii (de când nu a mai fost niciunde menţionată), locuitorii din zonă se pare că au folosit piatra de acolo la zidirea caselor, acareturilor şi sălaşelor dimprejur. În zonă lipsind piatra, ei ar fi preferat să o ia din ruinele cetăţii, decât să o care de pe dealurile Crucii sau Golului. În 1938 mai existau numai două vestigii: una a unei biserici cu dimensiunile de 12×5 m, iar la 50 m către sud-vest, în locul cel mai înalt al colinei, se afla o formă perfect rotundă cu diametrul de 9 m, care putuse fi temelia unui turn de observaţie sau a unei fântâni. În perioada comunistă, chiar în acel loc s-au făcut construcţii, aşa încât şi acest vestigiu a dispărut definitiv, rămânând până de curând numai fundaţiile bisericii de tip sală. Către estul acesteia se mai putea vedea o ridicătură de pământ care dădea bisericii aspectul unui loc întărit. În 1938 acolo erau deja vizibile urmele căutătorilor de comori. (p. 8 )

Satul existent în mod cert în apropierea acestor ruine putea fi unul din cele dispărute, menţionate din plin de documentele medievale: Ţeroviţa, Feyerviz, Sincova, Valle… Conform lui Cocora, dintre acestea, Feyerviz s-ar fi putut afla la vărsarea Râului Alb în Bârzava, iar Ţeroviţa era logic să fi fost în apropierea Ţerovei. Ar mai rămâne neelucidată aşezarea pentru Sincova şi Valle (p. 9), dar şi pentru alte sate menţionate cu diverse ocazii: Maycho, Berzaviţa (p. 9), Baci, Berzi, Micolţ, Mailat. (p. 10) Iesenovaţ, pe care Cocora nu îl putea localiza (p. 9-10), este actualmente înglobat în satul Clocotici.

Toate aceste aşezări aveau un număr foarte mic de locuitori şi foarte puţine case. În perioada invaziilor turceşti, locuitorii lor erau deseori siliţi să-şi părăsească căminele, care rămâneau pradă armatelor regulate şi apoi bandelor de hoţi. (p. 10) Locuitorii se retrăgeau în munţii şi în pădurile din apropiere, inclusiv în peşteri. Un exemplu în acest sens era peştera de la Sodol, la gura căreia existau şi urme ale unor ziduri de întăritură. (p. 11) După retragerea turcilor, populaţia îşi găsea aşezările nimicite şi căuta să îşi întemeieze altele noi, în locuri mai ferite. În acest mod au apărut şi au dispărut atâtea localităţi în această zonă. (p. 11) Nici Reşiţa Română nu a fost dintotdeauna pe locul cunoscut astăzi. Bătrânii povesteau că înainte ea era în preajma Izvorului rece, într-un loc foarte strâmt şi accidentat, unde ar fi încăput foarte puţine case. (p. 12)

Însă Ogăşele este înconjurat de dealuri mult mai înalte, care ar fi fost mai potrivite pentru construirea unei cetăţi. Din acest motiv, Cocora credea că ea nici nu a fost o cetate propriu-zisă, aşa cum erau la Bocşa şi la Caraşova, ci numai o localitate întărită. Acolo nici nu au existat ziduri de cetate, ci numai o biserică din piatră. Aceasta era oarecum o raritate în acele vremuri, când doar la câte patru-cinci sate se găsea o biserică din lemn, unde se adunau duminica şi de sărbători toţi credincioşii din jur (ca în cazul bisericilor din Secaş sau Vărădia). Deci biserica aceasta nu a fost românească, ortodoxă, ci ori turcească (moschee), cum rămăsese în tradiţia populară, ori ungurească (catolică), cum scrisese Pesti Frigyes. Oricum, în vorbirea populară, termenul „turcesc” putea însemna străin, iar în Banat nu au existat moschei turceşti. Eventual ruina rotundă, ulterior distrusă, de la Ogăşele, ar fi putut fi un minaret. De altfel, la Reşiţa şi la Ţerova puteau fi întâlnite şi unele nume de familie de provenienţă turcească, precum Uzum. (p. 13) Însă nici aşezări stabile ungureşti nu au existat în aceste locuri. Putea totuşi să fi fost o biserică catolică, denumită şi acum de români drept biserică nemţească sau ungurească. Ea putea să fi fost zidită de seniorul ungur de religie romano-catolică care stăpânea acel district, sau chiar de cavalerii teutoni în perioada 1430-1435, când era şi des menţionată Borzafew. Ei aveau obiceiul ca peste tot pe unde treceau să ridice întărituri şi biserici din piatră. Existenţa bisericii catolice confirma faptul că acolo s-a aflat reşedinţa unui district românesc privilegiat denumit Borzafew, susţinea Cocora, deoarece în acel loc era sediul conducătorului districtului, împreună cu suita sa, cu armata şi cu personalul. (p. 14)

În apropiere mai existau şi alte puncte de veghe, cu care se putea comunica ziua prin coloane groase de fum, iar noaptea prin focuri. Dincolo de Târnova, pe la Măgura Mare şi Tâlva Bobului, se afla un loc numit „Straja”, care surprindea cele ce se petreceau pe valea Pogonişului sau către Caransebeş. Înspre Semenic, pe la Cracu Roşu, unele informaţii spuneau că ar fi fost temeliile altei biserici din piatră. De acolo se putea observa valea Nerei şi până către Teregova. (p. 15) Multe informaţii în acest sens a primit Coriolan Cocora de la bătrânii din Reşiţa Română, între care Ion Vida Lăpădatu avea 83 de ani în 1938. El le ştia la rândul său de la bunica sa, care murise la vârsta de peste 80 de ani.

Din aceeaşi sursă se mai ştia că pe Cămenic în perioada otomană se cultivase viţă de vie, iar potecii care ducea acolo i se spunea din această cauză „Poteca Turcului”. Satele făceau pe rând de strajă în timp de noapte, în grupuri de câte 12 oameni, care la apropierea turcilor se împrăştiau strigând: „Fugiţi, mă! Vin turcii, mă!” În asemenea cazuri, toată lumea fugea să se ascundă pe valea Domanului, însă uneori aveau loc şi lupte cu turcii. (p. 16)

Acestea erau mărturiile culese de Coriolan Cocora de la bătrânii timpului său. Coroborate cu informaţiile documentare existente, ele au putut fi închegate într-o demonstraţie destul de logică. Dacă a fost sau nu misterioasa Borzafew la Ogăşele rămâne încă de discutat. Însă este sigur că aceasta a fost o aşezare importantă a timpului şi că, în cazul în care nu s-a numit Borzafew, ar fi destul de greu de găsit o alternativă credibilă într-un spaţiu geografic atât de restrâns.

Trebuie să mai menţionăm în încheiere faptul, deosebit de dureros, că ruinele bisericii de la Ogăşele au fost rase de pe faţa pământului cu lama buldozerului în anul de graţie 2010. Am verificat personal pe teren. Acum nu se mai găseşte nicio urmă.

*Coriolan Cocora, Biserica sau cetatea turcească de lângă Reciţa, Ed. Gazetei Reşiţa, 1938, 19 p.

Mircea Rusnac – Şcoala greco-catolică din Reşiţa în 1884-1885

5 martie 2012

Biserica greco-catolică nu a avut nicicând prea mulţi credincioşi la Reşiţa, ca de altfel nici în Banat. Totuşi, ea a jucat şi aici un rol important în educarea şi în luminarea maselor, desfăşurând o activitate demnă de laudă în domeniile cultural şi patriotic. La Reşiţa, biserica greco-catolică (actualul Protopopiat ortodox) a fost construită în 1864, însă un serviciu religios greco-catolic şi un cimitir existau încă din 1837. (Josef Windhager, Gründung und Gestaltung Reschitza’s, Reşiţa, 1940, p. 47.) Conform aceleiaşi surse, pe lângă biserica greco-catolică a funcţionat din 1937-1938 o şcoală populară cu mai multe clase. (Ibidem.) Este vorba de viitoarea Şcoală nr. 3, aflată peste drum de biserică.

Însă, după cum rezultă din două documente pe care ni le-a semnalat Anton Schulz, la Reşiţa a existat o şcoală greco-catolică cu mult înainte de 1937-1938. Primul document se intitulează Consemnarea pruncilor insinuaţi spre a frecventa şcoala gr. cath. din comuna Resitia romana pre anulu scolasticu 1884-5, întocmită de Nicolae Gonţeanu, „docinte gr. cath.”, la 13 septembrie 1884. Tabelul cuprinde nr. curent, numărul casei, numele elevilor, anul naşterii, genul, religia şi naţionalitatea fiecăruia. Datele cuprinse în el pot duce la concluzii foarte interesante.

Era vorba de un număr de 83 de elevi, dintre care 46 de băieţi şi 37 de fete. Dintre aceştia, numai 16 erau greco-catolici! Rezultă în mod clar că şcoala aceasta nu avea un caracter exclusivist, ci primea în grija ei elevi de orice religie şi naţionalitate, în intenţia de a le da o educaţie şi a le ghida primii paşi în viaţă. Predominau romano-catolicii (51), urmaţi de ortodocşi (11), israeliţi (3) şi calvini (1). Eleva Maria Sieg nu avea trecută nicio religie! După naţionalitate, cei 83 de copii se împărţeau astfel: 47 germani, 25 români, 5 cehi, 3 maghiari şi 3 evrei.

Ei erau născuţi între 1872 şi 1878. Printre germani se întâlneau nume ca Werlein, Schiefer, Ritz, Tripscha, Pischel, Korb, Stohl, Beiser, Schwartz, Tendl, Tremmel, Pasterniczky, Schmutzer, Oberst, Wolf, Rieger, Sprihal, Mellinger, Szerbul, Sieg, Lendl, Rottermann, Breitenhoffer, Gerber etc. Românii se numeau: Mogos, Zsurca, Gonţeanu, Isverniceanu, Ivascu, Bradescu, German, Miklea, Albu, Tököly, Uzum, Szabo, Cipu, Marian, Bărlea, Calinu, Laboda etc. Cehi erau Zagorszky, Izu, Springl sau Bastius, unguri erau Szép şi Kollar, iar evrei Goldstein şi Kohn (unele nume se întâlneau la mai mulţi elevi).

Însă buna intenţie a duhovnicilor greco-catolici nu a fost înţeleasă, din diferite motive, la fel de bine de toţi cei care şi-au trimis iniţial copiii la şcoală, după cum rezulta dintr-o însemnare adăugată de Nicolae Gonţeanu, adresându-se Ordinariatului Episcopal. În anul 1883, din 56 de „prunci” care fuseseră înscrişi, doar 42 au rămas până la terminarea cursurilor. În 1884 situaţia era şi mai rea, căci din 83 de elevi au mai rămas numai 46.

Situaţia acestor 46 era prezentată în documentul celălalt, intitulat Conspectu despre starea şcolii, cercetarea şi progresulu scolariloru din Classa I, a II şi a III-a pre anulu scolasticu 1884-5, având acelaşi autor. Cei 46 de elevi se împărţeau în 30 de băieţi şi 16 fete. După religie, erau 29 romano-catolici, 9 greco-catolici, 6 ortodocşi şi 2 israeliţi. Dar chiar şi cu aceştia fuseseră probleme, căci numai 18 dintre ei au „cercetat” şcoala în mod regulat. 14 au avut întreruperi „prin morbu” (pe caz de boală), 7 din cauza sărăciei şi alţi 7 „fără causă scusabilă”. 7 primiseră calificativul „foarte bun”, 17 „bun”, 16 „suficient” şi 6 „insuficient”. În clasa I se aflaseră 27 de copii, în clasa a doua 11 şi în clasa a treia 8. Conspectul purta data de 27 iunie 1885.

Nu erau vremuri uşoare, iar abandonurile şcolare pe motiv de boală sau sărăcie erau încă foarte frecvente. Dincolo de aceste lucruri, merită subliniat efortul şcolii şi al bisericii greco-catolice pentru educarea populaţiei, care era foarte importantă în drumul către o viaţă trăită în mod demn şi conştient. Faptul că la această şcoală s-au înscris elevi de cele mai diferite naţionalităţi şi religii dovedeşte că ea avea o bună reputaţie şi că strădaniile promotorilor săi aveau efect în rândul populaţiei. Tendinţa către educaţie şi progres a fost una definitorie pentru sfârşitul secolului al XIX-lea.

Mircea Rusnac – Prezenţele reşiţenilor în Divizia A de fotbal în 1992-1993 şi 1997-2000

5 februarie 2012

După retrogradarea echipei F.C.M. Reşiţa din Divizia A în 1978 au urmat 14 ani lungi de anonimat. Numele său a redevenit C.S.M. (Clubul Sportiv Muncitoresc), însă fără vreun efect asupra evoluţiilor din Divizia B, deşi promovarea era un obiectiv mereu afirmat. Un suflu nou a adus în oraş doar echipa de juniori a clubului în anul 1988. Antrenată de Francisc Varga, ea a câştigat fără drept de apel una dintre cele 12 serii ale campionatului republican cu zece victorii şi o egalitate şi cu golaverajul de 45-1! Majoritatea victoriilor obţinute în seria bănăţeană fuseseră la scoruri categorice: 4-0 în deplasare cu Progresul Timişoara, 11-0 cu C.S.Ş. Jimbolia, 4-1 cu Politehnica Timişoara, 4-0 cu U.T. Arad, 8-0 în deplasare cu C.S.Ş. Reşiţa, 4-0 cu C.S.Ş. Timişoara etc. Faza a doua a calificărilor s-a desfăşurat în şase grupe de câte patru echipe, câştigătoarele urmând să evolueze în două grupe semifinale.

Una dintre cele şase grupe desfăşurate tip turneu a avut loc chiar la Reşiţa, juniorii gazdă urmând să întâlnească pe Steaua Bucureşti, Viitorul Craiova şi F.C. Bihor Oradea. După un 3-3 în deschidere contra Stelei, ajutată serios de arbitri (reşiţenii conduseseră cu 2-0 şi 3-1 prin golurile lui Panduru şi Szijj de două ori), câştigătoarea grupei urma să se decidă la golaveraj. Învingând cu 3-1 în faţa Craiovei şi cu 8-0 în faţa Bihorului, reşiţenii au eliminat Steaua şi au mers la Braşov pentru grupa semifinală. Acolo au învins cu 2-0 pe Ceahlăul Piatra-Neamţ, însă au pierdut cu 0-3 în faţa campioanei en titre Dinamo Bucureşti. Debusolaţi, reşiţenii au pierdut şi „finala mică” în faţa Braşovului (2-3), obţinând locul 4 pe ţară.

În scurt timp, cea mai mare parte a componenţilor acestei echipe au fost promovaţi în lotul mare (portarul Ianu, fundaşii Cojocaru, Lupu, Calofir, mijlocaşii Doană, Panduru, Puşcaş, Bica, atacantul Szijj), iar rezultatele au început să se vadă. În 1992 aceşti jucători, care aveau cu toţii vârsta de 21-22 de ani, au terminat pe locul 3 în seria a III-a a Diviziei B, în urma echipelor U.T. Arad şi Unirea Alba Iulia. Dar printr-un aranjament extrasportiv dintre primele două echipe, cunoscut sub numele de „afacerea haina de blană”, ele au fost drastic depunctate de federaţie, C.S.M. Reşiţa promovând în Divizia A de pe locul 3! Era într-un fel un rezultat frumos pentru tinerii jucători, dar contactul cu prima divizie a fost prematur. Se adăugau la aceasta dificultăţile materiale şi plecarea bruscă a antrenorului Carol Oţil.

Sub conducerea lui Ion Copăceanu, adus de la grupele de copii, C.S.M. Reşiţa a făcut o repriză foarte bună în prima etapă, la 16 august 1992, împotriva lui Inter Sibiu: 3-0 la pauză, prin golurile lui Cristian Alexandru, Petrescu şi Szijj. Lipsa de pregătire fizică s-a văzut însă în partea a doua, când sibienii au revenit la 3-2 prin golurile lui Majearu şi au dominat clar. A fost totuşi o primă victorie. Au jucat: Popa – Cepoi, Lupu, Uţiu, Calofir – Boltaşiu, Sandu Rocco, Potocianu, Cristian Alexandru – Szijj (86 Mărgineanţu), Petrescu (56 Puşcaş).

Turul acelui campionat avea să fie însă de coşmar, echipa nemaiobţinând altă victorie până în etapa a 11-a. S-a pierdut în deplasare cu 0-3 la Constanţa, 0-4 la Braşov, 0-9 la Steaua, acasă remizându-se cu Gloria Bistriţa şi Rapid, apoi pierzându-se jocurile cu Oţelul Galaţi (1-2) şi Universitatea Cluj (0-2). În etapa a 10-a, după înfrângerea de la Bacău (0-1) în faţa ultimei clasate, C.S.M. Reşiţa prelua „lanterna roşie” a campionatului. Antrenorii Dudu Georgescu şi apoi Dan Firiţeanu nu au schimbat mersul echipei, care avea în primul rând mari carenţe fizice, dar şi o totală lipsă de experienţă, practic toţi jucătorii fiind debutanţi în Divizia A.

Un rezultat oarecum diferit în tur a fost doar cel din etapa a 11-a, 4-0 cu altă nou promovată, Progresul Bucureşti, prin autogolul lui Mirea şi reuşitele lui Petrescu, Puşcaş şi Szijj. În jocul următor, deşi au condus la pauză cu 2-1 la Craiova prin golurile lui Puşcaş şi Ianu, reşiţenii vor pierde în final cu 3-2, rămânând tot pe ultimul loc. După alte înfrângeri, inclusiv una acasă (1-2 cu Dinamo) şi un singur egal, tot acasă (1-1 cu Poli Timişoara, gol Szijj), bilanţul turului era catastrofal: două victorii, trei egalităţi şi 12 înfrângeri, 7 puncte şi un golaveraj de 15-39!

Sosirea în iarnă a antrenorului Silviu Stănescu a mai redresat situaţia, însă retrogradarea nu mai putea fi evitată. Şi în retur au fost pierdute toate jocurile din deplasare, chiar dacă în prima etapă, la Sibiu, reşiţenii reveniseră de la 0-2 la 2-2 datorită lui Puşcaş şi Szijj, dar partida avea să fie pierdută din nou pe final cu 2-3. Au urmat un 0-3 acasă cu Farul Constanţa şi un nou 0-3 la Bistriţa. Etapa a 21-a a adus o victorie cu mari emoţii în faţa lui F.C. Braşov (4-2), după ce scorul fusese 0-2 şi apoi portarul Popa a mai apărat două penalty-uri! Au marcat Petrescu, Alexandru (din penalty), Sandu şi Szijj. Însă meciul de glorie al acelui campionat avea să se joace în etapa a 23-a, când Steaua, neînvinsă până atunci, pierdea la Reşiţa cu 2-0 prin golurile lui Puşcaş (în minutul 27) şi Alexandru (în minutul 62). Au jucat: Boşca – Cojocaru, Lupu, Potocianu, Panescu – Stroia, Ianu, Puşcaş, Alexandru – Szijj, Petrescu (88 Marcă). Victoria a făcut senzaţie şi a marcat în mintea multora prezenţa Reşiţei în acel campionat de Divizia A.

Pe final, când echipa nu mai avea ce pierde, au fost obţinute şi alte victorii, semn că tinerii jucători începuseră să se rodeze. La 25 aprilie, în etapa XXV, era învinsă F.C. Ploieşti cu 2-1 (Stroia în minutul 23 şi Petrescu în minutul 29). Urmau F.C. Bacău (2-0 prin Panescu şi Cepoi din penalty), însă un nou meci cu scandal, ca şi cu mulţi ani în urmă, acasă cu Universitatea Craiova (pierdut cu 1-2) a determinat suspendarea terenului şi disputarea a două jocuri la Anina. Ambele aveau să fie câştigate, 2-0 cu Electroputere Craiova (Szijj şi Stroia) şi 1-0 cu Sportul Studenţesc (Petrescu). După două înfrângeri categorice în deplasare, 0-6 la Dinamo şi 0-5 la Timişoara, jocul de adio de la Reşiţa cu Dacia Unirea Brăila a fost câştigat cu 2-0 prin golurile lui Marcă din 11 m şi Panescu. În acea perioadă Ovidiu Ioaniţoaia remarcase în Sportul românesc deplina sportivitate a echipei reşiţene, care, deşi nu mai avea nimic de pierdut, fiind retrogradată practic încă din turul campionatului, învinsese toate echipele aflate în zona periculoasă (Braşov, Ploieşti, Bacău), apărându-şi corect şansele până la capăt.

Au urmat alţi patru ani de anonimat. Apariţia altor jucători talentaţi, proveniţi din judeţ (Ciocoi, Ciucur, Căprariu, Marinescu) şi activitatea antrenorului Mircea Chivu, care a lucrat mult la pregătirea fizică a echipei, au avut rezultate bune. La finalul turului 1996-1997 C.S.M. Reşiţa era pe primul loc în seria a III-a, după ce în etapa a 17-a a învins-o la Reşiţa pe contracandidata Extensiv Craiova cu 1-0 prin golul lui Szijj. În acea iarnă prefectul judeţului, Iosif Hilofsky, a făcut un apel la susţinerea materială a echipei, care dovedise bune aptitudini sportive. Susţinută în special de Combinatul Siderurgic şi de Uzina Constructoare de Maşini, C.S.M. Reşiţa a început returul cu antrenorii Victor Roşca şi Mircea Chivu, primul aducând dorinţa de a câştiga toate partidele, atât acasă cât şi în deplasare, iar celălalt având meritul de a fi pregătit excelent jucătorii din punct de vedere fizic, după ce el însuşi evoluase un timp ca jucător în Germania.

Returul a fost deosebit: 13 victorii şi doar 4 înfrângeri, promovare obţinută în ultima etapă chiar pe terenul contracandidatei. Între 8 martie şi 3 mai 1997 au fost obţinute 9 victorii consecutive, atât acasă, cât şi în deplasare, după dorinţa antrenorului Roşca. În acelaşi timp, Extensiv, finanţată de fraţii Mihăilescu, obţinea rezultate dubioase şi stimula financiar adversarii Reşiţei, fapt care a contribuit la creşterea calitativă a echipei. Înaintea ultimei etape, C.S.M. Reşiţa avea 70 de puncte, iar Extensiv 67. Regulamentul prevedea ca în caz de egalitate de puncte promovarea să fie decisă în urma rezultatelor directe. În tur reşiţenii învinseseră cu 1-0. În ultima etapă peste 1.000 de suporteri însoţeau echipa la Craiova. Deşi gazdele au deschis repede scorul, reşiţenii au egalat rapid prin Ciucur. Arbitrat ireproşabil de Sorin Corpodean, meciul se va încheia cu scorul de 2-1 pentru craioveni printr-un gol marcat în final, însă reşiţenii au promovat datorită golului reuşit în deplasare. Au urmat revenirea în triumf de la Craiova şi baia suporterilor în fântâna arteziană din centrul Reşiţei.

Chiar dacă în vară au plecat antrenorul Roşca şi liderul echipei Marinescu, reşiţenii se prezentau în 1997 mult mai pregătiţi să joace în Divizia A decât fuseseră în 1992. Jucătorii rămaşi de atunci erau mult mai maturi şi pregătirea echipei era corespunzătoare. Noul antrenor Ioan Sdrobiş, ajutat tot de Mircea Chivu, a menţinut nivelul ridicat pe care l-a găsit la echipă. Dacă în 1992-1993 lipsa pregătirii fizice făcuse ca multe jocuri să fie pierdute pe final, în 1997 situaţia era inversă. Echipele de A cedau fizic şi reşiţenii câştigau în ultima jumătate de oră. În prima etapă, la 2 august, Petrolul Ploieşti era învins cu 2-0 (Ciocoi în minutul 47, Claudiu Balaci în minutul 73). Au jucat: Popa – Căprariu, Sandu, Panescu, Ciocoi – Ciucur, Dincă (46 Mutică), Doană, Jilavu – Szijj, Stoica (59 Balaci). În etapa a doua Ibric egala în minutul 86 la Constanţa (1-1) la 6 august, iar peste trei zile era învins Sportul Studenţesc cu 2-1(0-1), prin golurile noilor veniţi Mutică şi Jilavu. Au urmat înfrângeri la scor (1-4 la Bistriţa şi 1-5 la Steaua), dar şi victorii acasă (2-0 cu Universitatea Cluj şi 4-1 cu Jiul Petroşani). După alte rezultate normale, la 15 octombrie se obţinea prima victorie în deplasare, 1-0 la Bacău prin golul lui Doană din minutul 60. Au jucat: Boşca – Căprariu, Sandu (76 Bica), Bătrânu, Panescu, Chivu – Mutică, Doană, Ciocoi (89 Perşa), Ciucur – Szijj (81 Balaci). C.S.M. Reşiţa se afla pe locul 7.

După victoria cu 2-0 asupra Forestei Fălticeni şi egalul de la Craiova (1-1, gol Perşa), a urmat la 1 noiembrie, în etapa a 14-a, un meci de pomină cu Rapidul la Reşiţa. La pauză era 1-1, după ce oaspeţii au deschis scorul, iar Claudiu Balaci a egalat. La reluare Rapidul a înscris din nou. La un fault în careu asupra lui Balaci, arbitrul Corpodean i-a arătat acestuia cartonaşul galben pentru simulare. Fiind al doilea, Balaci a fost eliminat. În inferioritate, reşiţenii au încasat gol după gol, jocul încheindu-se cu scorul de 1-6. Au fost de vină şi arbitrajul, dar şi depunerea completă a armelor de către jucătorii echipei gazdă. Au evoluat: Boşca – Căprariu, Sandu, Bătrânu, Ibric, Ciocoi – Ciucur, Doană (81 Dincă), Bica (46 Perşa) – Szijj, Balaci.

La 8 noiembrie reşiţenii au obţinut însă un nesperat 1-1 în deplasare cu Dinamo prin golul aceluiaşi Sansiro Ciocoi, devenit vedetă în presa bucureşteană. Turul era terminat pe locul 8, însă înainte de sfârşitul anului 1997 s-au jucat şi trei etape din retur pentru că echipa naţională urma să evolueze în vară la Campionatul Mondial din Franţa. În ultimul joc al anului, la 13 decembrie, reşiţenii câştigau net în deplasare, 4-1 cu Sportul Studenţesc, prin golurile aceluiaşi Ciocoi în minutul 19 şi ale lui Szijj în minutele 51, 59 şi 90. Au jucat: Boşca (86 Combei) – Căprariu, Sandu, Ibric, Chivu (84 Bica) – Ciucur, Mutică, Doană, Ciocoi – Szijj, Balaci (57 Perşa). Reşiţenii încheiau sezonul pe locul 6, fiind revelaţia campionatului. În echipă se remarca Cristian Chivu de 17 ani, fiul antrenorului secund, care apoi a devenit jucător celebru la Ajax Amsterdam şi Internazionale Milano.

În iarnă, cu două zile înaintea începerii mini-returului, antrenorul Sdrobiş a părăsit brusc echipa. Pentru meciul din 28 februarie 1998 cu Gloria Bistriţa, secundul Mircea Chivu, aflat în stare gravă la spital, a venit pe bancă pentru a conduce formaţia, gest de mare ataşament faţă de culorile acesteia. Partida a fost câştigată cu 3-1 (Ciocoi în minutul 25 din 11 m, Doană în minutul 44 şi iarăşi Ciocoi în minutul 85). Ultimul 11 aliniat de Mircea Chivu a fost acesta: Boşca – Căprariu (57 Trăistaru), Sandu Rocco (69 Panescu), Bătrânu, Chivu – Ciucur, Mutică, Doană, Ciocoi – Szijj, Balaci (65 Jilavu). A doua zi a fost adus Silviu Stănescu.

Au urmat rezultate nefaste: 1-3 la Cluj, 0-2 acasă cu Steaua, doar 1-1 la Petroşani, unde câştigase aproape toată lumea. O uşoară redresare a fost în etapa XXV, 3-0 cu Oţelul Galaţi (goluri Mutică şi Szijj de două ori). În noaptea dinaintea jocului cu Ceahlăul Piatra-Neamţ, Mircea Chivu a decedat la doar 43 de ani. Meciul s-a jucat totuşi la 1 aprilie, reşiţenii învingând cu 5-1. Golul al treilea, din penalty, a fost marcat de Cristian Chivu, fiul celui decedat (a fost primul său gol în Divizia A). Ultimul gol, tot din penalty, l-a înscris portarul Boşca. Dar peste doar trei zile se reuşea numai un 1-1 acasă cu F.C.M. Bacău (gol Szijj). După un nou egal pe teren propriu cu Dinamo (0-0) şi alte înfrângeri în deplasare, campionatul a fost încheiat cu o victorie categorică, 6-1 cu Chindia Târgovişte, care în cazul unui rezultat pozitiv ar fi evitat retrogradarea. Au marcat: Perşa (minutul 7), Szijj (minutele 26 şi 54), Doană (minutul 62), Jilavu (minutul 79) şi Panescu (minutul 89). Au jucat: Boşca – Dobre (74 Sandu), Ibric, Bătrânu, Ciocoi (80 Panescu) – Ciucur, Mutică, Doană, Chivu – Szijj (65 Jilavu), Perşa. Campionatul era terminat, meritoriu, pe locul 7.

Marcatorii acestei ediţii au fost: Szijj (de 11 ori), Ciocoi şi Doană (câte 9), Mutică (6), Balaci şi Perşa (câte 4), Chivu, Ibric, Jilavu şi Panescu (câte 2), Sandu, Ciucur, Bătrânu şi Boşca (câte 1). Ciucur şi Szijj au evoluat în toate jocurile, fiind urmaţi de Ciocoi, Doană, Mutică (câte 32), Căprariu (31) şi Boşca (30). A fost un campionat foarte promiţător pentru o nouă promovată, însă plin de neprevăzut şi de evenimente nedorite şi tragice.

Ediţia 1998-1999 a fost mult mai puţin reuşită. La 1 august ea debuta cu un 0-0 la Universitatea Cluj, în formula: Boşca – Dobre, Căprariu, Bătrânu, Ibric, Ciocoi – Szijj, Huza (49 Sandu), Doană, Perşa (75 Jilavu) – Frunză (38 Balaci). Însă după un alt 0-0 acasă cu F.C. Argeş şi 0-5 la F.C. Oneşti, antrenorul Stănescu a fost schimbat din nou cu Ioan Sdrobiş. Această mutare nu a putut împiedica înfrângerea acasă (1-2) în faţa Rapidului, dar s-a obţinut prima victorie abia în etapa a 5-a, 3-2 cu Farul Constanţa (autogol Macavei în minutul 6, goluri Ciocoi şi Balaci în minutele 47 şi 90). După alte înfrângeri în deplasare şi două egaluri acasă (2-2 cu Ceahlăul Piatra-Neamţ şi 0-0 cu F.C.M. Bacău), a doua victorie s-a obţinut în etapa a 11-a: 2-0 cu Gloria Bistriţa, datorită lui Frunză şi Nica. Au jucat: Boşca – Căprariu, Ibric, Bătrânu, Brehui – Szijj (46 Ciucur), Nica, Doană, Ciocoi (68 Dianu) – Jilavu, Frunză (89 Balaci). Peste o săptămână s-a produs însă un dezastru, 0-7 la Dinamo, apoi de două ori 1-1 acasă cu Foresta Fălticeni şi Olimpia Satu Mare, înfrângeri de neprezentare afară: 0-3 la F.C. Naţional şi Astra Ploieşti. După jocul de la Naţional antrenorul Sdrobiş a fost demis, rămânând pentru ultimele trei etape ale turului doar secunzii Aurel Şunda şi Ion Ilieş. La 5 decembrie, în etapa a 17-a, se obţinea a treia victorie, 3-2 cu Universitatea Craiova (Savu în minutul 26, Doană în minutul 58 şi Szijj în minutul 65). Turul era încheiat pe locul 15, cu 3 victorii, 6 egaluri şi 8 înfrângeri, golaveraj 13-36.

Pentru salvarea echipei de la retrogradare a fost readus în iarnă antrenorul Victor Roşca, cel care o şi promovase cu doi ani înainte. În etapa a 18-a, la 6 martie 1999, era învinsă codaşa Universitatea Cluj cu 3-0, goluri Szijj, Balaci şi Pogăcean. La debutul său în A, antrenorul Roşca a folosit formaţia: Urai – Zotincă (69 Ibric), Pelici, Bătrânu, Dianu – Ciucur, Nica, Doană, Pogăcean – Szijj (76 Kovacs), Balaci (81 Frunză). Au urmat însă trei înfrângeri la rând, inclusiv 0-2 acasă cu F.C. Oneşti, până la 3 aprilie, când s-a smuls un 0-0 la Constanţa. La 9 aprilie, după ce fusese 2-0 pentru Steaua la Reşiţa, C.S.M. reuşea egalarea în ultimele 9 minute prin Zotincă şi Vali Ştefan. Au jucat: Urai – Radu David, Pelici, Bătrânu, Dianu – Savu (80 Perşa), Vali Ştefan, Doană (70 Zotincă), Nica, Pogăcean (65 Priseceanu) – Szijj.

După o nouă victorie izolată cu Petrolul (2-1), s-au produs alte înfrângeri, inclusiv 2-3 acasă cu Oţelul Galaţi. Totul părea pierdut, căci mai erau 7 etape. Echipa avea până atunci 5 victorii, 8 egaluri, 14 înfrângeri, golaveraj 23-53! Însă aceste 7 etape vor marca o neaşteptată revenire, cu 3 victorii, 3 egaluri şi un singur insucces. La 8 mai era obţinut un 2-2 la Bistriţa (goluri Jilavu şi Perşa), urmat de un răsunător 1-1 acasă cu Dinamo, care astfel pierdea titlul. A egalat Szijj în minutul 82 şi au jucat: Urai – Căprariu, David, Ibric, Dianu, Brehui – Ciucur (70 Kovacs), Savu, Priseceanu (67 Pogăcean), Jilavu (73 Szijj) – Perşa. Meciul cheie pentru evitarea retrogradării s-a jucat la 15 mai, reuşindu-se un 0-0 eroic în deplasare cu Foresta Fălticeni. Din acel moment tensiunea a dispărut, obţinându-se două victorii clare, 4-1 acasă cu F.C. Naţional şi 3-1 la Satu Mare. Deşi în penultima etapă Astra Ploieşti învingea la Reşiţa cu 1-0, campionatul era terminat cu victoria de la Craiova, 1-0 prin golul lui Jilavu din minutul 17. Au jucat în ultima etapă: Urai – David, Ciucur, Ibric, Dianu, Brehui – Kovacs (77 Păuna), Priseceanu (52 Savu), Nica, Jilavu (68 Benga) – Perşa. Finalmente se termina pe locul 15, primul de peste linie.

Au fost utilizaţi în acest campionat 33 de jucători, cele mai multe meciuri adunându-le Ibric (28), Bătrânu şi Szijj (câte 26), Doană (24). Marcatorii echipei au fost: Ciocoi şi Szijj (câte 5 goluri), Jilavu, Savu şi Perşa (câte 3), Balaci, Doană şi Pogăcean (câte 2), Frunză, Nica, Zotincă, Ştefan, Priseceanu, Ciucur, Dianu şi Kovacs (câte 1), precum şi un autogol. Însă imediat după terminarea campionatului, Victor Roşca a fost demis, fiind apoi înlocuit cu Gabriel Stan.

Campionatul retrogradării, 1999-2000, a plasat din start echipa C.S.M. Reşiţa pe locurile codaşe ale clasamentului. După doar două etape antrenorul Stan părăsea formaţia, care a rămas alte două jocuri sub conducerea lui Viorel Vişan şi Ion Ilieş. Aceste patru etape au însemnat două egaluri (1-1 cu Farul acasă şi 2-2 la Craiova) şi două înfrângeri, între care un catastrofal 0-6 acasă cu Dinamo, care se răzbuna astfel pentru titlul pierdut. Au jucat în acel meci din 4 august 1999: Tufişi – Zotincă, Ibric (56 Căprariu), Cazangiu, Dobre, Brehui – Kovacs (78 Antal), Savu, Doană (56 Nica), Priseceanu – Szijj. După instalarea noului antrenor Dan Firiţeanu, era pierdut acasă cu 2-5 şi meciul cu Astra Ploieşti, echipa ajungând după cinci etape pe ultimul loc. Înfrângerile au continuat, din nou acasă, 1-3 cu Ceahlăul Piatra-Neamţ, într-un joc care a trebuit să se dispute fără public, apoi 0-5 la Steaua. După 9 etape se realizaseră trei puncte (din trei egalităţi), golaverajul fiind de 7-25. În etapa a 10-a se va obţine, surprinzător, prima victorie, 2-1 în deplasare cu Oţelul Galaţi, prin golurile lui Nica (minutul 55) şi Stanciu (minutul 78). Au jucat: Urai – Căprariu, Dobre, Necula, Călugăriţa, Dianu – Nica (82 Savu), Doană, Ciocoi – Stanciu (86 Balaci), Szijj (74 Ciucur). Pentru o etapă a fost părăsit ultimul loc.

A fost un simplu foc de paie. Abia către sfârşitul turului s-au mai reuşit două victorii acasă, 3-1 cu F.C. Braşov în etapa a 15-a (Sasu, Nica, Stanciu) şi 1-0 cu F.C. Naţional (Stanciu) în etapa a 17-a, turul fiind încheiat pe penultimul loc cu doar 14 puncte. S-au disputat din nou trei etape ale returului înaintea pauzei de iarnă, căci echipa naţională urma să evolueze în vara anului 2000 la Campionatul European din Belgia şi Olanda. În etapa a 18-a, la 20 noiembrie, C.S.M. Reşiţa zdrobea pe F.C. Oneşti cu 6-1 prin golurile lui Stanciu (în minutele 7 din 11 m şi 48), Dianu (38), Doană (56), Nica (69) şi Ciucur (80). Au jucat: Tufişi – Dobre (46 Ibric), Căprariu, Necula, Dianu – Stanciu, Doană (61 Szekely), Nica, Ciocoi (69 Ciucur) – Sasu, Szijj. Dar după alte două înfrângeri afară, sezonul era încheiat pe locul 17.

Anul 2000 era început la 4 martie cu 0-0 acasă cu Universitatea Craiova, urmat de alte trei înfrângeri, între care 1-2 acasă cu F.C.M. Bacău. Retrogradarea începea să devină inevitabilă, chiar dacă la 26 martie a fost învinsă Steaua cu 2-0 datorită lui Stanciu (minutul 81 din penalty) şi Perşa (minutul 90). Au jucat: Tufişi – Dobre, Boerean, Căprariu, Călugăriţa, Dianu – Ciucur, Nica (62 Perşa), Doană (69 Lupaşcu), Szekely – Stanciu (90 Tudor). După un egal smuls in extremis la F.C. Argeş (Ciucur din penalty în minutul 88), au revenit înfrângerile, făcând ca antrenorul Firiţeanu să fie demis după retrogradarea matematică a echipei. Rămaşi până la finalul campionatului, foştii secunzi Vişan şi Ilieş au mai reuşit un singur punct, 0-0 acasă cu Extensiv Craiova în etapa XXIX (pe tot parcursul returului a mai fost şi un director tehnic la echipă: Ion V. Ionescu). Au evoluat în acel egal: Tufişi – Ibric, Boerean, Necula, Bădăluţă (46 Perşa), Dianu – Ciucur, Doană (61 Lupaşcu), Nica (80 Tudor), Bercsenyi – Stanciu.

Ultimele etape au însemnat tot atâtea înfrângeri: 2-4 la Petrolul Ploieşti, 0-1 acasă cu Rocar Bucureşti, 0-4 la Braşov, 0-1 acasă cu Rapid şi 1-5 la F.C. Naţional. În acest ultim joc în Divizia A, la 10 mai 2000, când Doană a deschis scorul în minutul 2, au evoluat: Tufişi – Dobre, Călugăriţa, Necula, Boerean (46 Ibric), Dianu – Bercsenyi, Doană, Savu (59 Tudor) – Lupaşcu, Păuna (69 Bădăluţă). Linia finală arăta locul 17, cu 5 victorii, 8 egaluri şi 21 de înfrângeri, golaveraj 35-73. Marcatorii acelui campionat au fost: Stanciu (12 goluri), Nica (6), Szijj, Doană şi Ciucur (câte 3), Sasu (2), Priseceanu, Zotincă, Antal, Dianu, Lupaşcu şi Perşa (câte 1). Cele mai multe jocuri au adunat Doană (32), Dobre (31), Nica (28), Căprariu, Ciucur şi Stanciu (câte 27).

Pe ansamblul celor trei campionate 1997-2000, marcatorii echipei au fost 27: Szijj (19 goluri), Ciocoi şi Doană (câte 14), Stanciu (12), Perşa (8), Nica (7), Mutică şi Balaci (câte 6), Jilavu şi Ciucur (câte 5), Savu (3), Chivu, Ibric, Panescu, Pogăcean, Zotincă, Priseceanu, Dianu şi Sasu (câte 2), Sandu, Bătrânu, Boşca, Frunză, Ştefan, Kovacs, Antal şi Lupaşcu (câte 1), precum şi autogolul unui adversar. Cele mai multe partide au jucat Doană (88), Ciucur (83), Szijj (80), Căprariu (77), Ciocoi şi Ibric (câte 65), fiind utilizaţi în total 56 de jucători. Pe ansamblu s-au disputat 102 meciuri, între care 28 de victorii, 25 de egaluri şi 49 de înfrângeri, golaveraj 124-181. Bilanţul de acasă şi de afară era următorul:

Total          Jocuri         Victorii      Egaluri      Înfrângeri    Golaveraj        Puncte

Acasă             51                   23                15                 13                86-64                84

Afară              51                     5                 10                 36               38-117              25

Aceasta a fost ultima prezenţă de până acum a Reşiţei în Divizia A. Dincolo de rezultatele predominant nefavorabile (cu excepţia campionatului 1997-1998), ea a lăsat o amintire frumoasă prin sportivitate, corectitudine şi prin entuziasmul publicului şi al galeriei, aceasta ajungând să fie cunoscută pretutindeni în ţară. A fost poate cea mai semnificativă prezenţă a Reşiţei la nivel naţional în acei ani marcaţi de profunde frământări pe toate planurile.