Mircea Rusnac – În 1945, Tito i-a cerut lui Stalin Timişoara şi Reşiţa!

O informaţie apărută în presa timişoreană de acum câţiva ani prezenta unele detalii deosebit de interesante cu privire la evoluţia situaţiei geopolitice din Europa sud-estică în perioada de final a celui de-al doilea război mondial. (1) Era un moment de maximă instabilitate, când regimurile politice şi frontierele de stat ale unei întregi serii de ţări din regiune au suferit importante şi dramatice modificări. Statele învingătoare în război emiteau pretenţii, de multe ori nejustificate, asupra unor importante teritorii aparţinând vecinilor lor, iar cortegiul revendicărilor ameninţa să transforme întreaga politică est-europeană într-un joc de domino. În acest sens, un adevărat campion al revendicărilor a fost regimul lui Josip Broz Tito, care tocmai era pe cale de a se instala la putere în Iugoslavia.

Am mai scris în altă parte că regimul comunist al lui Tito, mimând o supunere oarbă faţă de Stalin şi de Uniunea Sovietică, factorii principali de putere în zonă în acel moment, încerca să îşi asigure o substanţială lărgire a graniţelor în dauna aproape a tuturor vecinilor, inclusiv a unora, ca România, cu care popoarele iugoslave trăiseră în bună înţelegere până atunci. (2) Astfel, regimul titoist urmărea să ocupe Istria şi Trieste de la Italia (reuşind în cea mai mare măsură), Carintia de la Austria, Macedonia de la Bulgaria, Epirul şi Tesalia de la Grecia şi intenţiona să anexeze întreaga Albanie, care urma să se contopească cu Kosovo într-o republică albaneză în cadrul noii federaţii comuniste. (3)

Faţă de România, conducerea iugoslavă se arăta tot mai interesată de Banat, unde locuia şi o importantă minoritate sârbo-croată. Documentul prezentat în acest sens în publicaţia amintită este edificator şi în acelaşi timp de maxim interes pentru cunoaşterea negocierilor de culise care se purtau intens în perioada amintită. Este vorba de vizita la Moscova, la începutul lunii ianuarie 1945, a unei delegaţii oficiale iugoslave conduse de Andrija Hebrang, trimisul special al lui Tito. El s-a întâlnit cu Stalin la 8 ianuarie, iar stenograma discuţiei a fost descoperită în arhivele moscovite de către istoricul Şerban Voicu, originar din Caransebeş. El a utilizat-o într-o lucrare intitulată provizoriu Instaurarea regimurilor comuniste în Europa răsăriteană 1945-1950. O evaluare, care, după informaţiile noastre, nu a fost încă publicată. Cu atât mai important devine documentul acesta, făcut cunoscut istoricilor prin intermediul săptămânalului timişorean amintit la început.

Pe scurt, conform aşteptărilor, Hebrang a emis în numele guvernului său pretenţii la zone din Ungaria (Pécs şi Baja), Austria (Carintia), Italia (Istria cu Trieste, Pola şi Fiume). Şerban Voicu menţiona în continuare: „În privinţa României, Hebrang a vorbit despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timişoara, incluzând oraşul Timişoara: exista acolo un judeţ cu o populaţie exclusiv sârbească, în timp ce oraşul avea o populaţie preponderent germană, astfel că putea fi, de asemenea, încorporat la Iugoslavia.” (4) Logică tipică de putere învingătoare, fără a ţine seama de realitatea de pe teren! Judeţul Timiş-Torontal, deşi locuit de numeroase etnii, nu avea nici pe departe o „populaţie exclusiv sârbească”, cum pretindea delegatul iugoslav. Sârbii reprezentau abia a patra naţionalitate a judeţului, după români, germani şi maghiari. La fel, oraşul Timişoara nu era în niciun caz preponderent german, nicio etnie de acolo nedeţinând majoritatea absolută. Conform recensământului efectuat în 1930, germanii erau într-adevăr pe primul loc între naţionalităţile oraşului, dar numai cu 32%, fiind urmaţi de maghiari (31%), români (24%), evrei (7%) şi sârbi (2%). (5) Prin urmare, argumentele cu care iugoslavii îşi motivau pretenţiile în faţa conducerii sovietice erau foarte şubrede.

Stalin, ale cărui trupe ţineau România sub ocupaţie de mai bine de patru luni în acel moment, era mult mai bine informat asupra situaţiei de acolo decât sperase Hebrang. De aceea, conform notei sovietice de conversaţie, răspunsul lui a fost categoric: Stalin „a întrebat dacă se tipărise ceva în presă despre această problemă şi, auzind un răspuns negativ, a observat că era necesar ca populaţia acelei regiuni, sârbii înşişi, să ridice problema încorporării lor la Iugoslavia. Totuşi, în general, această problemă ar putea fi inclusă pe agenda viitoarei Conferinţe de pace, dar, dacă dumneavoastră veţi ridica această problemă ca atare, trebuie să aveţi şi anumite argumente.” (6) De unde se vede că liderii sovietici cunoşteau foarte bine în acel moment faptul că revendicările iugoslave erau lipsite de orice bază.

Fără a se descuraja, Hebrang a abordat problema următoare, foarte asemănătoare cu prima. El a ridicat chestiunea unor schimbări de frontieră în zona Reşiţei. În această problemă, el a explicat că în acel oraş, situat pe teritoriul românesc la numai 20 km de frontiera cu Iugoslavia, existau fabrici de fier şi oţel. „Dacă se va dovedi imposibil de încorporat Reşiţa la Iugoslavia, spunea Hebrang, atunci ar fi extrem de important pentru Iugoslavia să obţină fier de la acele fabrici în alt mod.” Aici măcar nu se mai aducea în discuţie aşa-zisul argument etnic, ci doar cel economic. Însă nici această a doua solicitare nu a avut mai mulţi sorţi de izbândă.

Mirat de amploarea revendicărilor iugoslave, Stalin i-a răspuns lui Hebrang: „Dacă se va întâmpla asta, atunci veţi fi la cuţite cu România şi Ungaria şi veţi avea de luptat cu lumea întreagă; o astfel de situaţie ar fi absurdă.” (7) Referirea la Ungaria era făcută în legătură cu zona industrială Pécs-Baja. Stalin dădea clar de înţeles că „lumea întreagă”, incluzând deci şi Uniunea Sovietică, se va opune acestor pretenţii absurde. Înţelegând că ambiţiile teritoriale ale conducerii iugoslave puteau crea dificultăţi chiar şi Uniunii Sovietice, „tovarăşul Stalin (se arăta în nota sovietică de conversaţie) şi-a exprimat părerea că ar fi de dorit ca, înainte de a lua decizii importante, (conducerea iugoslavă) să se informeze despre opinia noastră, pentru că altminteri putem să ne găsim într-o poziţie îngrozitoare.” (8)

Era tocmai ceea ce sesizaseră şi istoricii de mai târziu: faptul că regimul lui Tito încerca să acţioneze pe cont propriu, fără să consulte guvernul sovietic, iar puterile occidentale îl suspectau pe acesta din urmă că ar fi în spatele pretenţiilor iugoslave. (9) Abia după ruptura sovieto-iugoslavă din 1948 au ieşit la suprafaţă gravele divergenţe care existau între cele două puteri comuniste.

Trebuie menţionat faptul că, în momentul discuţiilor din 8 ianuarie 1945, România încă nu avea un guvern comunist, prim-ministru fiind în acea perioadă generalul Nicolae Rădescu. Deşi regimul comunist iugoslav era mult mai apropiat din punct de vedere ideologic celui sovietic, totuşi acesta nu a avut câştig de cauză. România se afla deja sub ocupaţia Armatei Roşii, iar prin acordurile secrete cu puterile occidentale, Stalin avea cel mai important cuvânt de spus în afacerile sale interne şi externe. În scurt timp, la 6 martie 1945, sovieticii impuneau în mod direct guvernul procomunist al lui Petru Groza, iar ţara noastră intra în sfera lor de influenţă pentru 45 de ani. În acest mod se explică interesul lui Stalin ca teritoriul României să rămână intact, deoarece ea se afla oricum sub controlul său total. De aceea, cum am mai arătat, el a renunţat la plănuita anexare a Moldovei şi a susţinut, spre deosebire de Marea Britanie, restituirea întregului teritoriu de nord al Transilvaniei către România. (10)

Totuşi, guvernul iugoslav nu s-a dat uşor bătut. El a reţinut din răspunsul lui Stalin către Hebrang faptul că „era necesar ca populaţia acelei regiuni, sârbii înşişi, să ridice problema încorporării lor la Iugoslavia.” În acest scop, Frontul Antifascist Slav din România, aflat sub conducerea comuniştilor sârbi, a convocat la Timişoara un congres pentru ziua de 8 mai 1945, când urma să se solicite în mod oficial „unirea” Banatului cu Iugoslavia, ca expresie a voinţei întregii populaţii a regiunii! Prinzând însă de veste, autorităţile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic din Bucureşti interzicerea acestui congres, fapt ce s-a şi petrecut, deşi delegaţii din Iugoslavia îşi făcuseră deja apariţia la Timişoara. Tot atunci, sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizaţie politică, înlocuindu-l doar cu una culturală. (11)

Atitudinea sovieticilor s-a dovedit a fi consecventă în faţa pretenţiilor iugoslave. Mai târziu, după ruptura dintre Stalin şi Tito, ambasada română de la Belgrad făcea referiri la situaţia dificilă a populaţiei româneşti din Iugoslavia. Este cazul unui raport al ambasadorului Teodor Rudenco din 1949 despre răul tratament al românilor de pe valea Timocului, situaţie care avea să se menţină mult timp. (12)

Astfel, problema bănăţeană a agitat şi ea spiritele în primii ani postbelici. Totuşi, ea nu a înrăutăţit în mod decisiv raporturile româno-iugoslave, marcate şi ele de evoluţiile cu totul inedite din politica est-europeană din acel timp. După reluarea relaţiilor normale, în anii 1954-1955, cele două state au renunţat la pretenţiile teritoriale reciproce şi între ele a domnit o atmosferă de bună vecinătate până în momentul prăbuşirii regimurilor comuniste.

Note:
1 Costin Bădoiu, Tito voia să anexeze la Iugoslavia întreg Banatul, în Focus Vest, Timişoara, an. VII, nr. 27 (297) din 8-14 iulie 2005.
2 Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sârbi „titoişti” (1950) şi implicaţiile sale, în Analele Banatului, Arheologie-Istorie, V, Timişoara, 1997, p. 387.
3 Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, f.a., p. 93.
4 Costin Bădoiu, op. cit.
5 http://ro.wikipedia.org/wiki/Timi%C5%9Foara
6 Costin Bădoiu, op. cit.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 128.
10 Mircea Rusnac, op. cit., p. 387.
11 Ibidem.
12 Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma roşie. România şi declanşarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), Bucureşti, 2007, passim.

Anunțuri

2 Comments »

  1. draga mircea,
    am nevoie de ajutorul tau. sint scriitor de limba germana de origine timisoreana. pentru noul meu roman ar trebuii sa stiu citeva lucruri importante:

    1. cind a intrat armata rusa in timisoara si cind au fost luptele cu ultimele unitati germane ramase in oras? in ce au constat luptele? ma intereseaza anul si luna. poate stii si un site…

    2. cind a avut timisoara un tramvai, atit cu cai cit si electric

    scuzama ca dau navala pe tine, dar caut de ore in internet si nu gasesc.
    iti multumesc mult. catalin

  2. 2
    Doru Says:

    Cred ca si relatia foarte buna pe care a avut-o Dr. Petru Groza cu Stalin, descrisa in memoriile lui Hrusciov (eu am citit o editie samizdat in anii ’80, tiparita in limba romana la Novi Sad). Hrusciov nu intelegea simpatia lui Stalin fata de „burghezul” din Romania-la Soci, a fost mutat si el si Vorosilov pentru a-i oferi Dr. Petru Groza o vila!

    In legatura cu luptele trupelor romane cu cele germane, in Timisoara, dupa 23 august 1944, pot fi consultate revistele militare din anii ’74-’76; un chimist, Giuran, al carui tata a fost colonel, scria (la Academie-in casa Dr. Petru Groza colt cu fosta Clinica de ortopedie, in acei ani. S-ar putea sa fi publicat si o carte la Editura Facla.


RSS Feed for this entry

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: