Banatul şi zona Aradului au fost primele teritorii din România actuală în care s-a jucat fotbal. Primul meci cunoscut s-a desfăşurat la Arad în august 1899, între o selecţionată locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, care a câştigat cu 10-0. (Ioan Chirilă, Cu cărţile pe faţă, Bucureşti, 1976, p. 9.) După Arad, următoarele localităţi în care au avut loc jocuri de fotbal au fost Jimbolia, Lugoj şi Timişoara, deci pasiunea pentru acest sport a cuprins repede Banatul. (Ibidem, p. 7.)
În scurt timp, au fost înfiinţate numeroase echipe, sportul cu balonul rotund ajungând să cunoască o mare amploare. Nu trebuie uitate performanţele echipelor bănăţene în perioada interbelică, când au cucerit numeroase titluri de campioane naţionale şi Cupe ale României, iar majoritatea jucătorilor naţionalei proveneau din regiunea noastră. Iar ca să înţelegem pe deplin dimensiunea acestui fenomen în acea perioadă, vom face referire la un aspect rar întâlnit chiar până în ziua de astăzi.
În Almanahul Sportul 1971, paginile 139-140, am găsit o relatare foarte interesantă semnată de judecătorul pensionar Silviu Andru, intitulată O femeie-fotbalist în România anilor ’30. Ea se referea la formaţia Victoria Ineu, care în acea perioadă activa în a treia ligă. Având culorile alb-negru, echipa din Ineu era alcătuită din 25-30 de tineri croitori, pantofari, frizeri şi tâmplari şi din 2-3 funcţionari de la Finanţe şi Judecătorie, printre care şi autorul acestor amintiri. Dar ceea ce era cu totul ieşit din comun la Victoria Ineu comparativ cu alte echipe de fotbal din acea perioadă era prezenţa în rândurile sale a domnişoarei Elisabeta (Böske) Szigeti, născută în 1909. Aceasta a practicat sportul încă din timpul şcolii, remarcându-se la atletism, patinaj şi înot. Ea a evoluat timp de 12 ani (până în 1937) chiar în postura de centru atacant, în timp ce fratele ei, Alexandru Szigeti, era extremă dreaptă, iar Silviu Andru era half dreapta (în sistemul WM de atunci, 1-2-3-5). Ca atacant, ea şi-a adus un aport consistent la obţinerea unor importante victorii pentru echipa sa.
Conform descrierii lui Andru: „Această femeie – centru atacant – avea toate calităţile unui înaintaş: bine clădită (…), avea viteză, orientare în joc, deschidea bine extremele, dribla, fenta, lovea mingea cu capul, şuta, era aproape dură în joc şi la nevoie ştia să dea şi la glezne. Singurul ei defect era că nu rezista ritmului dictat de noi băieţii decât 50-60 de minute. De regulă, la începutul reprizei secunde trebuia înlocuită.”
Cu o asemenea componentă în echipă, Victoria Ineu producea senzaţie în deplasările pe care le efectua în judeţele învecinate, Timiş-Torontal şi Bihor, şi chiar în oraşe importante precum Arad, Oradea şi Timişoara. Pretutindeni, „băieţii erau disciplinaţi pe teren şi respectuoşi faţă de public, de arbitri şi mai ales faţă de Elisabeta. Jucam fotbal de dragul mingii şi din mândrie pentru orăşelul nostru”, cum arăta Silviu Andru. Iar concluzia lui era: „Am vrut mai ales să arăt că pasiunea femeilor pentru jocul de fotbal nu e chiar aşa de nouă cum se crede şi că pe la noi există mărturii în acest sens, poate unice în lume la data aceea.”
Acest exemplu dovedeşte o dată în plus ce amploare luase fotbalul în regiunile noastre în acel timp. Chiar la nivelul micilor localităţi, el era jucat de plăcere şi cu sportivitate, constituindu-se într-un adevărat spectacol pentru public. Iar prezenţa pe teren a unei femei precum Elisabeta Szigeti nu putea decât să mărească atractivitatea acestui joc. Este una dintre paginile frumoase ale istoriei mişcării noastre sportive.
Istoria Banatului 