Mircea Rusnac – Tragedia din 1966 de pe Muntele Mic

muntele mic

La 29 mai 1966, pe Muntele Mic a avut loc un cumplit accident montan, despre care presa de atunci nu a scris nimic, informaţiile circulând numai pe căi neoficiale. Am putut afla amănuntele acestei tragedii de la un martor important al ei, Traian Constantin Novac din Timişoara, amănunte pe care le vom relata în cele ce urmează. În acea perioadă, accidentul petrecut pe Muntele Mic, soldat cu nouă victime, a fost cel mai grav întâmplat în munţii Banatului şi al doilea la nivel naţional, după cel de la Bâlea-Lac din 1977, unde s-au înregistrat peste 20 de morţi.

În cazul celui de la Muntele Mic, au fost opt victime dintre participanţii la un concurs de orientare turistică şi un cioban ardelean. Concursul a fost organizat la nivel naţional, de către Federaţia Orientării Turistice. Aceasta avea pe atunci o organizare identică cu cea a altor federaţii sportive, cu concursuri şi campioni pe ţară. Un asemenea concurs, cu participanţi din întreaga ţară, a avut loc şi pe Muntele Mic la 29 mai 1966, concurs organizat de reşiţeanul Adrian Cârje, stabilit la Timişoara, şi de Asociaţia Electromotor Timişoara. De altfel, şi cele mai multe victime aveau să provină din acelaşi oraş. Ulterior, echipa din care făcea parte şi Traian Constantin Novac avea să participe mai mult de o săptămână la căutarea cadavrelor. Dar ce se întâmplase de fapt?

Concursul a început la ora 9 dimineaţa pe o vreme acceptabilă, însă la scurt timp aceasta s-a deteriorat brusc. A pornit un vânt de 90 km/h, s-a lăsat o ceaţă groasă, iar ploaia s-a transformat repede în zăpadă. Însă se pare că până la urmă principala cauză a tragediei care a urmat a fost panica participanţilor. Dacă ei nu ar fi intrat în panică, dezastrul ar fi putut fi evitat. Dacă în zona cabanelor de pe Muntele Mic, la altitudinea de 1.500 m, ningea, mai jos, în zona Fântâna Voinei, la 1.100 m, era numai ploaie, iar de acolo putea fi găsit drumul către Borlova. Aşadar, concurenţii ar fi trebuit să coboare către vale, însă se pare că şi-au pierdut firea, iar în două cazuri există chiar suspiciunea că ar fi băut.

Între aceştia din urmă s-a numărat şi concurentul Petrea din Oţelu Roşu, care, cunoscând de altfel foarte bine zona, a vrut să meargă către Poiana Mărului. Când a fost găsit decedat, era aproape în picioare, ţinându-se de nişte crengi de brad. Chiar dacă la un moment dat concursul a fost anulat, acest lucru era foarte dificil de anunţat participanţilor, pe atunci neexistând telefoane mobile.

Un grup de 7-8 dintre aceştia au încercat să se salveze, însă şi aici au avut loc două drame. În primul rând, chiar Cârje s-a desprins de grup, pretinzând că nu era bună direcţia în care se mergea. El a plecat singur, întâlnindu-se apoi cu nişte ciobani din Borlova. Având la el mulţi bani (câteva mii de lei), el le-a oferit acestora toţi banii, solicitându-le să-l ducă la cabană. Însă aceştia au refuzat banii, spunând că pentru ei animalele erau mai importante. L-au chemat cu ei până a doua zi, oferindu-se să îl găzduiască la stână. Cârje însă a refuzat, existând şi în cazul său suspiciunea că ar fi băut ceva înainte. În consecinţă, mai târziu aceiaşi ciobani l-au găsit decedat. Atunci i-au luat toţi banii şi l-au îngropat undeva, locul precis nefiind identificat nici până astăzi.

A doua dramă a fost cea a tânărului de 24 de ani Săucan, provenit dintr-o familie de maramureşeni stabiliţi în Timişoara. El era suferind de hipoglicemie şi deseori i se întâmpla să leşine. Prin urmare, ar fi trebuit să aibă la el în permanenţă nişte cuburi de zahăr sau bucăţi de ciocolată, însă în acest caz nu s-a asigurat în sensul respectiv. În consecinţă, a căzut pe traseu, fiind lăsat acolo de colegi, situaţie inadmisibilă din punct de vedere sportiv. Mai târziu ei nu l-au mai găsit şi Săucan a murit îngheţat. S-au înregistrat şi victime din alte localităţi, precum Turnu Severin, Braşov sau Piteşti. Cei care au supravieţuit s-au adăpostit pe la stâne până când a trecut urgia.

Zilele următoare a avut loc căutarea victimelor, facilitată pe măsură ce stratul de zăpadă depus se topea. Primul mort găsit a fost Păcurariu de la Electromotor Timişoara, care a fost pus într-o pătură şi tras pe zăpadă. Către cruce a fost găsit şi Săucan, care a fost transportat cu un camion până la Timişoara. Trei oameni fuseseră scoşi din producţie, fiind detaşaţi pe Muntele Mic pentru a căuta cadavrele victimelor. Pe lângă această echipă din Timişoara, au mai participat la căutare şi echipe din Braşov şi Piteşti. O victimă a fost găsită aproape dezbrăcată, presupunându-se că ar fi înnebunit de disperare. În câteva zile au fost găsiţi toţi, cu excepţia lui Cârje. În cazul său ar fi trebuit să se facă plângere la Miliţie împotriva ciobanilor care l-au jefuit şi l-au abandonat, astfel căutările desfăşurându-se în continuare. Deşi se ştia că mama sa mai trăia la Reşiţa, nu s-a depus nicio asemenea plângere, iar căutarea în cazul său nu s-a mai făcut.

Pe lângă aceşti participanţi, după cum arătam, a pierit şi un cioban originar din Ardeal, angajat la Borlova. Acesta s-a rătăcit, necunoscând prea bine zona. A fost găsit de o expediţie care îl căuta pe Cârje. Era în mare măsură mâncat de animale. Pentru toată tragedia a fost găsit un acar Păun în persoana secretarului Federaţiei, prezent la competiţie, care a fost înlocuit din funcţie pe motivul că nu trebuia să permită desfăşurarea acesteia.

Ulterior, Rudolf Kroupa din Timişoara s-a îngrijit să pună însemne pe toate locurile unde au fost găsite victimele. El a consumat o energie deosebită pentru ca aceste victime să nu intre cu desăvârşire în uitare. De asemenea, Traian Constantin Novac a ridicat un mic monument pe locul în care a fost găsit decedat Săucan. Tragedia aceasta a rămas permanent în memoria martorilor din acea vreme.

Conform altui martor al evenimentului, Helmut Kulhanek, Adrian Cârje nu se număra printre organizatorii competiţiei, fiind un simplu concurent. Colegii se fereau de el, existând suspiciunea justificată că era informator al Securităţii infiltrat printre ei. De aceea, dispariţia lui fără urmă la 29 mai 1966 este extrem de suspectă. După o zi-două zăpada se topise, iar salvatorii ar fi trebuit să găsească ceva. Dacă l-ar fi îngropat ciobanii, trebuia să fie vizibil locul. Dacă l-ar fi mâncat lupii, trebuiau să rămână bocancii, cureaua etc.

După câţiva ani, cineva aflat într-o deplasare de serviciu în Italia, susţinea că îl văzuse pe Cârje la Roma, însă el nu ar fi vrut să recunoască cine este, răspunzând în italiană că trebuie să fie o confuzie. Au fost cunoscute astfel de cazuri, când Securitatea profita de anumite evenimente pentru a-şi face dispăruţi agenţii, cărora apoi le schimba identitatea şi îi trimitea sub acoperire în străinătate. Acesta pare să fi fost şi destinul lui Adrian Cârje.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: