Posts Tagged ‘Renania de Nord – Westfalia’

Mircea Rusnac – Uniunea de Promovare Economică Banat, o şansă pierdută

5 august 2014

acst

Imediat după revoluţia din decembrie 1989 se putea observa destul de limpede faptul că Banatul era regiunea României cu cea mai hotărâtă orientare democratică şi pro-europeană. Rezultatele alegerilor din mai 1990 şi în special din septembrie 1992 situau Banatul în fruntea tendinţelor de rupere cu trecutul comunist şi de croire a unui nou curs, mult mai firesc, către democraţie. Opţiunile locuitorilor regiunii noastre nu au trecut neobservate de comentatorii politici interni şi externi.

Rezultatele au început să se vadă în scurt timp. În noiembrie 1992, oficialităţi ale landului german Renania de Nord – Westfalia au efectuat o primă vizită în judeţul Arad. Cu acea ocazie a fost pentru prima dată lansată ideea constituirii Uniunii de Promovare Economică Banat. Materializarea acestei idei însă n-a fost deloc uşoară, procesul întinzându-se pe o durată de mai mult de un an. La 15 decembrie 1993, după dezbateri intense în Consiliile judeţene Arad, Timiş şi Caraş-Severin, care au necesitat ore întregi de discuţii, delegaţiile celor trei judeţe au semnat la Timişoara documentele necesare legiferării acestei uniuni. Ele erau formate din preşedinţii celor trei Consilii judeţene, din cei ai Camerelor de comerţ şi din primarii reşedinţelor de judeţ: Timişoara, Arad şi Reşiţa.

Uniunea de Promovare Economică Banat era o personalitate juridică română, înfiinţată pe timp nelimitat. Scopul său era promovarea dezvoltării economice prin intermediul unor proiecte specifice în partea de vest a României. Activitatea pe care o desfăşura era în beneficiul public şi nu urmărea interese politice sau comerciale. Ea nu făcea concurenţă agenţilor economici locali, nici organismelor de promovare economică existente deja în cele trei judeţe. Pentru atingerea obiectivelor propuse, uniunea urma să elaboreze un concept de dezvoltare economică regională şi câteva proiecte regionale, judeţene sau locale. Conform declaraţiei preşedintelui Consiliului judeţean Caraş-Severin, Gheorghe Pavel Bălan, apărută în ziarul Timpul, nr. 250 din 21 decembrie 1993, reprezentanţii acestui judeţ propuseseră, pentru început, două proiecte: realizarea unui concept de dezvoltare turistică şi modernizarea spaţiilor locative existente.

Demersul de dezvoltare economică regională era susţinut de un patrimoniu al uniunii, în valoare de 20.000 DM, pus la dispoziţie de partea germană. În acelaşi timp, uniunea îşi putea finanţa activitatea din resurse proprii, donaţii, sponsorizări sau cotizaţiile membrilor.

Conducerea executivă era asigurată prin intermediul unui organism cu sediul la Timişoara şi sucursale în fiecare judeţ. Ca manager al uniunii a fost desemnat Sergiu Morariu, expert din partea organizaţiei germane CIM. Sucursalele îşi aveau reşedinţele în sediile Consiliilor judeţene. Prima întâlnire între membrii fondatori şi partea germană a avut loc la Arad, la 13 ianuarie 1994.

Acest proiect economic regional a îngrijorat însă regimul neocomunist român al lui Iliescu şi Văcăroiu, prefecţii atacând în instanţă constituirea lui. Tribunalul din Timişoara a dat câştig de cauză autorităţilor române şi toată construcţia atât de minuţios realizată s-a prăbuşit peste noapte. După atâta timp, putem concluziona că ea nu a reprezentat în niciun caz un atentat la integritatea şi suveranitatea României, cum se pretindea, însă ar fi putut duce în timp la un mare decalaj între economiile celor trei judeţe şi cea a restului ţării. În mod sigur nu s-ar fi ajuns la dezastrul economic, şi în special industrial, existent astăzi. În plus, termenul „Banat” a fost pe punctul de a se oficializa, a doua oară după 1919, prima fiind efemera regiune comunistă din perioada 1960-1968. Demn de notat că şi judeţul Arad accepta pe atunci, din interese economice, integrarea în Uniunea de Promovare Economică Banat, lăsând uitării rivalitatea cu Timişoara.

Din păcate, a fost o mare şansă pierdută.

 

Reclame

Mircea Rusnac – Principiul „Nu ne vindem ţara!” şi consecinţele sale pentru Banat

15 decembrie 2012

După 1989 o idee de bază în politica românească a fost cea enunţată deschis în primele luni ale regimului democratic: „Nu ne vindem ţara!” Această lozincă, formulată iniţial la adresa prezumtivilor investitori străini în economie, s-a extins apoi la tot ce nu convenea celor aflaţi la conducere într-un moment sau altul. Acum se recunoaşte faptul că a fost o prostie, însă apelul la păstrarea „suveranităţii, independenţei, integrităţii naţionale” revine oricând este necesar pentru îndepărtarea unor iniţiative periculoase. Populaţia, sensibilă la motivaţia patriotică, a muşcat în destule rânduri momeala întinsă.

Dacă, de regulă, „pericolul unguresc” era agitat la nivel naţional oricând era nevoie să se mascheze mediatic diferite manevre ale politicienilor, aşa-zisului „separatism bănăţean” nu i s-a dat atenţie în mod public, dar s-au luat măsuri prompte pe plan local împotriva oricărei încercări de ieşire din formaţia de marş. Evident că acest separatism era o ficţiune într-o regiune în care românii formează acum aproape 90% din populaţie, majoritatea lor având origini nebănăţene. Deci iniţiativele locale ar fi fost menite numai să înlesnească o descentralizare economică şi financiară, Banatul fiind realmente sufocat şi suferind pierderi imense în aceste domenii. Însă principiul apărării integrităţii şi independenţei era imediat scos de la naftalină.

Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990 preciza la punctul 11: „Timişoara este hotărâtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative. S-a şi propus experimentarea în judeţul Timiş a unui model de economie de piaţă, pornind de la capacităţile sale puternice şi de la competenţa specialiştilor de care dispune. Pentru atragerea mai uşoară şi mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub formă de tehnologie şi materii prime speciale, şi pentru crearea de societăţi mixte, cerem şi pe această cale înfiinţarea la Timişoara a unei filiale a Băncii de Comerţ Exterior. O parte din câştigurile în valută ale părţii române din cadrul acestor societăţi mixte va intra în salariile muncitorilor. În plus, paşapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ţinut în sertar. O altă consecinţă pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creşterea imediată a nivelului de trai.”

Formularea era în sine corectă, însă doar la câteva luni de la prăbuşirea comunismului încă nu se cristalizase ideea Banatului indivizibil. Dacă formula din articol „judeţul Timiş” ar fi fost înlocuită cu „Banat”, ar fi fost perfect. Caraş-Severinul dispunea atunci încă de mari capacităţi miniere şi industriale, care ar fi putut fi puse în valoare de o gândire economică adecvată şi cunoscătoare a realităţilor locale. Deşi, după cum se poate vedea, nu era deloc aşa, mult timp Proclamaţia de la Timişoara a fost incriminată că urmăreşte „autonomia Banatului”.

Inclusiv investitorii străini erau atraşi în acei primi ani de potenţialul economic bănăţean. Un exemplu edificator l-a constituit interesul arătat mult timp de conducerea celui mai puternic land german, Renania de Nord-Westfalia. Delegaţii sosite din acel land, de multe ori conduse de însuşi primul ministru Johannes Rau, ulterior preşedinte al Germaniei, au stabilit contacte de bun augur cu Consiliile Judeţene Timiş, Arad şi Caraş-Severin. Acestea au fost invitate să îşi creeze Agenţii de Dezvoltare Economică, prin care contactele cu acest land ar fi fost intensificate. Conform informaţiilor prezentate în epocă, germanii erau pregătiţi să investească 1.200.000.000 de mărci în economiile judeţelor bănăţene. În final, acordul de cooperare a fost semnat de Johannes Rau şi de cei trei preşedinţi de Consilii, Coifan, Bălan şi Ivan. Aceştia, pentru o mai bună coordonare, au înfiinţat chiar Uniunea de Promovare Economică Banat, ai cărei preşedinţi urmau a fi ei, prin rotaţie, pe o perioadă de câte un an. Dar prefecţii din Timiş şi Caraş-Severin ai guvernului Văcăroiu au atacat în justiţie acest acord, pe motiv că încălca „independenţa, suveranitatea şi integritatea” României. Tribunalul din Timişoara a dat câştig de cauză reprezentanţilor guvernului, acordul a fost anulat, banii pierduţi, iar principiul „Nu ne vindem ţara!” a cunoscut noi momente de glorie.

La fel s-a procedat şi în cazul judeţelor Satu Mare şi Maramureş, ai căror preşedinţi de Consilii încercaseră aderarea la un proiect zonal al bazinului carpatic cu regiuni din Ungaria şi Ucraina. Toate aceste judeţe, din motive care acum par ridicole, au fost trecute, la fel ca judeţele Harghita şi Covasna, în categoria „regiunilor separatiste”.

De atunci au trecut destui ani, economia s-a ruinat în bună măsură, investiţiile n-au mai venit, iar principiul „Nu ne vindem ţara!”, după ce şi-a făcut cu brio menirea, a fost declarat depăşit. Împinşi de Uniunea Europeană, politicienii români din ambele tabere combatante declară acum, care mai de care, că se va trece la regionalizare în cel mai scurt timp, incluzând modificarea Constituţiei care să o facă posibilă. După ce timp de circa doi ani s-a făcut caz de „pericolul dezmembrării României şi al distrugerii poporului român”, acum suntem asiguraţi că în 2013 va fi modificată Constituţia, iar în 2014 vor fi organizate primele alegeri regionale. Principiul de la care se pleacă este cel al celor opt regiuni de dezvoltare, care nu respectă întrutotul limitele regiunilor istorice.

Acum nu mai agită niciun politician lozinca „Nu ne vindem ţara!” Timp de 23 de ani, ea şi-a făcut din plin datoria. 85% din industria românească a dispărut, economia este la pământ, însă „suveranitatea, independenţa, integritatea”, nu-i aşa, au fost salvate cu brio!