Mircea Rusnac – Căi ferate forestiere în Banat

Într-un articol anterior am prezentat fosta linie de cale ferată Anina – Portul Secul, folosind printre sursele de documentare lucrarea Wälder und Dampf. Bilder aus vergangenen Tage der CFF a austriecilor Roland Beier şi Hans Hufnagel (Gablitz, 1993). La finalul volumului II, ei publicau un instructiv tabel cuprinzând toate liniile forestiere care au existat cândva în România şi despre care se cunoaşte tot mai puţin. Înainte acest mijloc de transport era intens folosit pe teritoriul României, din care aproximativ un sfert era reprezentat de păduri. În 1928, căile ferate forestiere totalizau în România nu mai puţin de 4.350 km lungime. Ele aveau cele mai diverse ecartamente, atât cele clasice de 600, 760 sau 1.000 mm, cât şi altele considerate “exotice”, de 630, 700, 790 sau 980 mm. Circa 1.400 km aveau ecartamentul de 600 mm, alţi 2.780 km aveau 760 mm, 110 km aveau ecartament de 1 m, iar 60 km aveau ecartament normal. (p. 9-10)

Numărându-se printre regiunile ţării bogate în păduri, Banatul deţinea şi el multe asemenea căi ferate, despre care mai există foarte puţine date astăzi. Cercetătorii austrieci au sintetizat ceea ce se mai ştie despre ele, urmând ca, în măsura în care vom mai descoperi noi informaţii, să aducem cuvenitele adăugiri. Aşadar, în cele ce urmează vom enumera datele referitoare la Banat cuprinse în lucrarea amintită.

Reşiţa Fabrică (km 0,5) – Podul Secul (km 8 ) – Secul (km 12,4). Este vechea linie pe care am mai pomenit-o în articole anterioare, fiind printre primele din Banat.

Podul Secul (km 0) – Râul Alb – Moara cu Turbină (km 6) – Igazeu – Fâneţu – Valea Lungă – Şaua Măgura – Măgura Mică – Mina Bobu (Delineşti, km 24), construită în 1909, desfiinţată în 1968. Este vorba de legătura Reşiţa-Delineşti, pe care am mai prezentat-o. Putem adăuga că nu departe după actualul hotel “Turist” am putut vedea piciorul unui pod peste Bârzava, peste care pornea din fostul triaj situat într-o poiană de după actualul lac Secul o ramificaţie a acestei linii până aproape de Canalul principal care coboară din Semenic către Reşiţa (sectorul tunel Coziuţa – apeduct Stârnic – tunel Cozia).

Autorii austrieci amintesc de altfel alte două ramificaţii ale acestei linii: la km 15,6 Valea Albă (Pădurea Corneanu) 5,04 km, existentă între 1926 şi 1932, şi Mina Bobu – Tâlva Bobului (3 km), construită în 1911 şi dezafectată şi ea în 1968. (p. 92)

Linia Secul-Anina la 16 septembrie 1970, cu puţin timp înaintea închiderii definitive

Reamintind cei 2,1 km ai liniilor din zona minelor de cărbune de la Secul, vom menţiona bogata reţea existentă cândva în regiunea Aninei:

Anina (km 0) – Florărie (km 3) – Puţul I (km 4) – Ţarc (km 9) – Livada Mare (km 12) – Ponor (km 16) – Crivina (km 20) – Şeaua Răcăjdiana (km 23), construită în 1908 şi desfiinţată în 1971. Avea şi ea următoarele ramificaţii:

km 12 Livada Mare – Marila (4 km) 1948-1971;

km 19,5 Crivina – Ogaşul Miniş (4 km) 1908-1931;

km 20 Crivina – Mândrişag (4 km) 1908-1931;

km 20 Crivina – Iudina (km 4) – Călugăra (km 6) – Varniţa – Plavi (km 8 ) – Cârşa (km 9) – Valea Minişului (km 10) – Sălişte – Gura Culumbului (km 11,8) 1910-1971;

Sterpari – Valea Roşchii 5,2 km (1930-1941);

km 21 Crivina – Padina Seacă 2,4 km, construită în 1915;

km 23 Şeaua Răcăjdiana – Răcăjdiana 2,9 km, construită în 1920;

Răcăjdiana – Beiul Sec 9,5 km, adăugându-i-se în 1926 alţi 3 km, iar în 1943 ultimii 6,5 km. La aceste ultime căi ferate nu este cunoscut cu precizie anul dezafectării;

km 27 Ursoanea (4 km). Acesteia nu i se cunoaşte anul construcţiei. A fost desfiinţată în 1931;

km 32,5 Pleşiva (6 km), construită în 1931;

km 32,5 Broscăniş (3,5 km), construită în 1940. Nu le este cunoscut anul dezafectării. (p. 92)

Fotografiile au fost făcute de câţiva turişti austrieci la 16 septembrie 1970

Referitor la aceste linii din zona Aninei, Ion Păsărică scria în 1935 în Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, că linia Anina-Pauleasca a fost construită în 1908 exclusiv pentru exploatări silvice. Avea ecartamentul de 700 mm şi lungimea în acel moment, fără ramificaţii, de 32,5 km. Se foloseau 14 locomotive şi 200 de vagoane, toate fabricate la Reşiţa. Dintre vagoane, 20 erau pentru cărbuni de lemn, 25 pentru cărbuni de piatră, 61 pentru buşteni şi 87 erau platforme pentru lemne de foc. Personalul număra 8 funcţionari şi 116 muncitori. (p. 57)

Tot Păsărică amintea următoarele ramificaţii:

Crivina – Cârşa – Gura Golumbului de Jos la km 19,1, construită în 1911 pentru a servi şi fabricii de distilare a lemnului de la Cârşa. Avea lungimea de 15,8 km. (p. 57)

Gura Golumbului de Jos – Şoseaua lui Iacob – Pleşiva continua linia anterioară, fiind construită în 1925. Avea 18,8 km lungime. (p. 58)

Mindrişaga se ramifica de la km 20,1 al liniei Anina – Pauleasca, având lungimea de 5,1 km. Fusese construită în 1915. (p. 58)

Răcăşdiana, ramificată şi ea de la linia Anina – Pauleasca la km 23, avea 3 km lungime, fiind construită în 1925. (p. 58)

De la Anina înspre nord, Beier şi Hufnagel aminteau linia către Portul Secul (37 km), cu numeroase ramificaţii, pe care le-am menţionat în articolul dedicat acesteia.

În 1907, firma “Winkler testverék és Seidner Bérnat, Csirsá” a construit o linie forestieră în Munţii Poiana Ruscă, care se intersecta cu linia de C.F.R. Caransebeş – Haţeg. Ea lega Voislova de Ruschiţa (15 km), cu o ramificaţie de la Rusca Montană pe lângă Pârâul Şoimu (5 km) şi alta de la podul de peste Bistra pe Valea Stârna – Mărgănească (7 km). (p. 150) În 1915, această linie, care avea atunci 22 km, era deservită de două locomotive. (p. 147) Ea era conectată cu o a doua linie către Zăvoi, făcându-se astfel conexiunea Zăvoi – Ruschiţa. În 1967 încă circulau trenuri mixte între aceste localităţi, până la carierele de marmură.

Altă linie începea la Zăvoi, fiind construită de “Baiersdorf és Biach” în 1905. Ea urca în Munţii Ţarcului, având 19,8 km lungime în 1916 şi fiind deservită de 3 locomotive şi 33 de vagoane. (p. 147) Ulterior a fost prelungită cu o serie de ramificaţii: Măru – Valea Saşa (5 km); Poiana Mărului (km 23) – Pârâul Şucul; Poiana Mărului (km 23) – Pârâul Bistra Mărului (km 27), mai târziu prelungită; ramificaţii pe Valea Sturului, Pârâul Peceneaga şi altele patru mai mici. (p. 151)

Conform tabelului din finalul volumului II, în zona Anina erau 107 km de căi forestiere, având ecartamentul de 700 mm. (p. 155)

La Armeniş erau 24 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Bârzava, în judeţul Arad, erau 56 km cu ecartament de 600 mm. (Ibidem)

La Cladova existau 19 km cu 600 mm. (Ibidem)

La Cruşovăţ, 30 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Drencova – Berzasca erau 70 km de căi ferate forestiere cu ecartament de 760 mm. (Ibidem)

La Gurahonţ, 17 km cu 760 mm. (p. 156)

Austriecii menţionau o linie la “Kavaran”, punând derutaţi semnul întrebării. (p. 156) Este vorba de actuala localitate Constantin Daicoviciu. După cum îşi amintea tatăl meu Vasile Rusnac, originar din comuna Copăcele, această linie lega fabrica de var de la Căvăran cu cariera situată la Măgura Poiana, trecând prin localităţile Mâtnicu Mare, Copăcele şi Ohaba-Mâtnic. Urmele terasamentului mai sunt vizibile şi astăzi. Lungimea aproximativă a liniei era de 18 km. Ea a fost dezafectată încă înaintea celui de-al doilea război mondial.

La Mănăştur erau 79 km de cale ferată cu ecartamentul de 760 mm. (p. 156)

La Margina erau 52 km tot cu 760 mm. (Ibidem)

La Mehadia erau 4 km cu 600 mm. (Ibidem)

La Milova, 8 km cu 600 mm. (Ibidem)

La Nadăş, tot 8 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Plavişeviţa, tot 8 km, dar cu ecartament de 630 mm. (Ibidem)

La Radimna erau 27 km de căi ferate, având ecartamentul probabil de 760 mm (austriecii puneau semnul întrebării în acest caz, ibidem.)

La Radna erau 61 km, ecartamentul rămânând necunoscut. (Ibidem)

La Săvârşin erau 53 km cu 600 mm. (Ibidem)

La Sebiş – Moneasa erau 46 km cu ecartamentul de 760 mm. (Ibidem)

La Şoimoş, 13 km cu 600 mm. (p. 157)

La Teregova, 25 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Vărădia, 36 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Vârfurile, 21 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Zăvoi – Voislova erau în total 74 km, având ecartamentul de 760 mm. (Ibidem)

Era menţionată şi existenţa unei linii la Zlatiţa, însă nici despre ea nu se mai ştie nimic. (Ibidem)

Scurt tunel pe linia Secul-Anina. Fotografie de colonelul Gheorghe Popoviciu.

Acestea sunt informaţiile, din păcate incomplete, pe care le-au obţinut Roland Beier şi Hans Hufnagel. Pentru noi ele sunt totuşi foarte importante, căci ne ajută să întregim tabloul liniilor ferate forestiere din Banat şi Arad. Din păcate, traseul exact al multora dintre ele este aproape necunoscut astăzi şi din ce în ce mai greu de reconstituit pe teren. Însă pornind de la această evidenţă a lor, se pot întreprinde pe viitor alte cercetări care să le scoată din anonimat.