Mircea Rusnac – „Al doilea nivel” al mişcării de rezistenţă anticomunistă din Banat

Până acum ne-am străduit să prezentăm situaţia şi evenimentele petrecute în zona mişcării de rezistenţă anticomunistă din Banat, care a îmbrăcat, putem spune astăzi cu toată certitudinea, o dimensiune la nivel naţional. Puternicele grupări care au creat atâtea probleme autorităţilor comuniste au făcut faima regiunii, plasând-o pe un loc de frunte în rezistenţa acelor ani. Însă meritul bănăţenilor nu se opreşte aici. Rezistenţa anticomunistă bănăţeană a avut atât o amploare la nivel naţional, cât şi o profunzime remarcabilă în sânul societăţii regiunii. Grupările de care ne-am ocupat până acum reprezintă doar primul nivel al mişcării. În continuare, vom face o incursiune în ceea ce am numit „al doilea nivel” al acesteia, cel aflat de multe ori în umbra primului, dar fără de care nu ne îndoim că nu ar fi putut exista nici celălalt. Este vorba de multe alte grupări care acţionau în acei ani în Banat, aparent de o mai mică importanţă, dar care, puse alături de cele prezentate până acum, ne vor demonstra că în Banat rezistenţa anticomunistă a fost aproape un fenomen de masă, că ea s-a manifestat adesea până la nivelul omului de rând, aflat singur în calea greutăţilor.

Chiar într-o sinteză informativă a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului din 21 octombrie 1948 se recunoştea că „în acţiunea de «partizanat», dusă în strânsă colaborare cu organizaţiile subversive, fugarii politici coboară adeseori de la munte, făcând în satele vizitate propagandă antiguvernamentală.” (1) Într-adevăr, acest al doilea nivel al rezistenţei cuprinde mai puţine fapte eroice decât primul, în special din cauza faptului că acesta era compus din grupuri mai puţin consistente numeric şi mai slab organizate decât grupările mari. De multe ori, grupurile celui de-al doilea nivel cuprindeau în primul rând fugari din faţa represiunii comuniste şi mai puţin luptători încercaţi.

De multe asemenea mini-grupări sau doar tentative de grupări mai putem afla acum unele informaţii doar din documentele autorităţilor. Astfel, de exemplu, la 12 septembrie 1948, Secretariatul general pentru trupe al Direcţiei Regionale de Securitate din Timişoara semnala prezenţa unei organizaţii care se intitula Partizanii lui Tito, în pădurea din zona comunelor Vărădia şi Mercina. (2) Membrii acesteia vor fi fost desigur sârbi. Tot în sudul Banatului mai era prezentă şi o altă organizaţie, intitulată Mişcarea Naţională de Rezistenţă pentru Patrie şi Rege, care a lansat un manifest la 8 octombrie 1948, adresat muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor, ofiţerilor, subofiţerilor şi ostaşilor. În textul acestui manifest, căderea comunismului era considerată ca fiind iminentă. (3)

Tot în 1948 era semnalat un mic grup de partizani, la origine legionari, în zona de nord a judeţului Severin, sub conducerea doctorului Petre Ambruş. El era constituit din cinci membri, care au acţionat până în 1950 în regiunea muntelui Vârful Bătrân din acea zonă. (4)

În privinţa legionarilor, trebuie să precizăm din nou că, imediat după terminarea războiului, conducătorii P.C.R. au încheiat cu aceştia un acord secret de colaborare, incluzându-i şi pe cei paraşutaţi din Germania în ultimele luni. S-a decretat că aceia care au deţinut arme şi le vor preda nu vor fi pedepsiţi în niciun fel. În consecinţă, mulţi legionari şi-au predat armele, dar alţii totuşi nu au făcut-o. Însă o relativă acalmie în relaţiile dintre comunişti şi legionari s-a menţinut până la alegerile din noiembrie 1946. Imediat după desfăşurarea şi „câştigarea” lor, arestările au reînceput în rândurile legionarilor. Tot atunci s-au mărit şi cotele impuse ţăranilor la cereale, carne şi lapte, ca şi impozitele. Toate acestea au concurat la închegarea unei tot mai largi opoziţii făţişe, care a început să se organizeze din 1947.

Un grup constituit în special din legionari a fost cel condus de Doran şi Popovici, despre care există relatări mai amănunţite. După cum relata un fost membru al grupării, Avram Gîru, Nicolae Doran, originar din comuna Ciclova Română, revenea din armată la încheierea războiului şi deja de atunci intenţiona să înfiinţeze o organizaţie de rezistenţă împreună cu vechii săi colegi din Frăţia de cruce: Nicolae Caragea, Ilie Dancea şi Avram Gîru. Însă Doran voia să urmeze cursurile unei facultăţi de drept la fără frecvenţă şi pentru aceasta trebuia să îşi găsească un loc de muncă. Astfel, el a devenit agent de Poliţie la Biroul de Siguranţă din Oraviţa. Din acest post, el era în măsură să cunoască toate acţiunile care urmau a fi întreprinse împotriva rezistenţei. (5) În 1945 au evadat de la Aiud Nicolae Popovici şi Alexandru Dobrin, care s-au alăturat şi ei grupului.

În 1947, după falsificarea alegerilor, un mare număr de legionari, atât localnici (din Ciclova Montană, Ciclova Română, Oraviţa, Comorâşte, Cacova, Mercina, Răcăjdia, Ciuchici, Rusova, Nicolinţ, Socolari, Slatina-Nera şi Anina), cât şi veniţi din Bucureşti şi Timişoara,     s-au întrunit la Peştera Rolului, sub conducerea lui Popovici. A doua zi, întregul grup s-a deplasat în zona dintre Crivina şi valea Minişului, apoi componenţii săi s-au retras la casele lor, în aşteptarea declanşării acţiunilor. (6)

În 14-15 mai 1948, autorităţile comuniste au trecut la arestarea masivă a tuturor legionarilor din ţară. Aflând despre aceasta, ca şi despre faptul că şi el însuşi se afla pe listă, Doran a dezertat din serviciu şi şi-a anunţat colegii de organizaţie, fugind împreună cu ei. Aveau şi armament pregătit din vreme. Ei s-au retras în pădurile din dreptul localităţilor Ciclova Română, Ciclova Montană, Potoc, Socolari, Răcăjdia şi înspre zona Bozoviciului (iulie 1948). Conform datelor autorităţilor, grupul cuprindea opt membri, şi chiar acestea recunoşteau că ei nu au comis nici jafuri şi nici acte de terorism. (7) Popovici se deplasa adeseori la Bucureşti, unde ţinea legătura cu Ştefan Florescu zis Puiu, (8) care făcea parte dintr-o grupare legionară de rezistenţă. (9)

În noaptea de 22-23 august 1948, gruparea lui Doran a fost atacată în apropiere de Oraviţa de organele de Siguranţă. Doran a ripostat acestui atac, ordonând deschiderea focului. În confruntare a fost ucis partizanul Brindescu, originar din Timişoara. Autorităţile au avut pierderi mai grele, fiind ucis plutonierul-major Ioan Ion din Comandamentul teritorial Caraş, şi rănit la picior sublocotenentul Raichici. (10) În continuare, în păduri au rămas efectiv doar şapte membri ai grupului, respectiv Nicolae Doran, Nicolae Caragea, Ilie Dancea, Gheorghe Stoia, Pavel Cotârlă (toţi din Ciclova Română), Nicolae Popovici (din Bucureşti) şi Ion Chirilă (din Ciuchici). (11)

Popovici şi Chirilă vor fugi în curând la Timişoara, unde primul a fost împuşcat mortal de Securitate în cursul unei operaţiuni desfăşurate în decembrie 1948. Tot atunci, Chirilă a fost capturat şi condamnat la 20 ani de închisoare. (12) După cum susţinea Avram Gîru, toate aceste lovituri se datorau trădării lui Alexandru Dobrin, datorită căruia şi alţi numeroşi partizani au fost arestaţi. Doran a mai rămas cu un grup de doar trei oameni: el, Caragea şi Dancea, cu care a continuat să activeze în jurul Oraviţei şi Reşiţei.

În ianuarie 1949, micul grup a avut o nouă confruntare cu securiştii, lângă sălaşul lui Nicolae Penţa de la Răcăjdia, care îi trădase după ce a fost prins. Au participat la luptă soldaţi din Batalionul de intervenţie al Securităţii, împreună cu securiştii de la Oraviţa. După schimbul de focuri,   s-au înregistrat patru soldaţi morţi şi mai mulţi răniţi. În realitate, securiştii s-au împuşcat între ei, deoarece erau dispuşi în careu cu scopul de a prinde la mijloc micul grup de partizani. (13) Aceştia au profitat de derută, reuşind să scape din încercuire.

Grupul peregrina acum prin localităţile Ciclova Română, Ilidia, Socolari, sau prin bordeie săpate în câmp în timpul verii. A reuşit să fie infiltrat în rândurile Securităţii Gheorghe Suru din Ilidia, care îi informa asupra mişcărilor acesteia. (14) Ilie Dancea l-a împuşcat mortal pe Andrei Ilia, informator al Securităţii. După aceasta, Securitatea şi-a intensificat acţiunile de lichidare a grupului.

La 24 noiembrie 1949, Gîru a fost arestat la Cluj, unde făcea armata, şi dus la Timişoara, fiind anchetat de însuşi colonelul Moiş. A fost condamnat la 8 ani, iar Penţa, arestat şi el, la 7. Alte 12 persoane au primit între unu şi patru ani. Caragea a fost capturat la 27 octombrie 1949, fiind rănit în casa lui Nicolae Murgu din Ilidia. Au mai scăpat numai Doran şi Dancea. A urmat un nou val de arestări în localităţile din jurul Oraviţei. (15)

Doran şi Dancea s-au ascuns acasă la avocatul  Martin Bălan din Răchitova, care fugise iniţial în Iugoslavia, dar fusese returnat de grănicerii sârbi. Cum însă securiştii nu au fost înştiinţaţi de sârbi despre returnarea lui, nu îl mai căutau, astfel încât el stătea ascuns acasă împreună cu cei doi partizani. Dar în iarna anilor 1950-1951, ei au fost trădaţi de Petre Novăcescu din Ciclova Montană. Au fost arestaţi toţi trei în ianuarie 1951. Întregul grup care mai rămăsese a fost judecat de către Tribunalul militar din Timişoara, fiind condamnaţi astfel: Nicolae Doran şi Ilie Dancea la moarte, Nicolae Caragea şi Pavel Andrei la câte 20 de ani, Gheorghe Suru, Ion Andrei şi Gheorghe Băieşu la câte 12 ani, Nicolae Murgu la 5 ani şi alţii între doi şi patru ani. După trei zile, primii doi au fost executaţi. Caragea a supravieţuit în închisoare până la graţierea din 1964. (16)

Membrii acestui grup au fost: Nicolae Doran, Nicolae Popovici, Ilie Dancea, Nicolae Caragea, Nicolae Gîru, Avram Gîru, Pavel Cotârlă, Vasile Martin, Vasile Măran, Pavel Brânzei, Maxim Pârcea, Vichente Dancea, Pavel Andrei, Cornel Lazăr, Nicolae Zarcula, Nicolae Irimia, Adam Măran, Nicolae Murgu, Gheorghe Stoia, Ştefan Luca, Valeriu Lazăr, Ion Andrei, Constantin Coniac, Luca Damaschin, Ioan Botişan, Paul Cojan, Dica Paul Botoş, Strein Olaru, Octavian Botoş, Puiu Roşu, Ion Chirilă şi Nicolae Penţa. (17)

Grupuri mai mici, tot de factură legionară, au mai existat şi la Mercina şi la Comorâşte. (18) La Comorâşte exista, de altfel, şi o filieră legionară de trecere a frontierei, utilizată de exemplu de Filon Verca la părăsirea de către acesta a României.

Profesorul Filon Verca, legionar refugiat în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost paraşutat la 9 decembrie 1944 la Bunila, în judeţul Hunedoara, împreună cu alţi cinci oameni: Nicu Bălănescu din Bucureşti, Ion Chirilă din Ciuchici, Ion Carapantea din Lugoj, Tismănaru şi încă unul rămas anonim. Ei aveau ca sarcini, în prima fază, informarea germanilor privind mişcările de trupe sovietice către front şi asupra diferitelor probleme militare, economice sau politice, iar în a doua fază, sabotarea trenurilor care se îndreptau spre front şi întreruperea cât mai îndelungată a circulaţiei. Ei dispuneau de arme şi muniţii, pe care le-au depozitat în zona Racoviţa din Caransebeş. Şi Filon Verca a stat ascuns în aceeaşi zonă, la moş Dragu Grozăvescu. Împreună cu Ion Chirilă, el a depus eforturi susţinute în vederea reorganizării mişcării legionare din judeţul Severin şi a nucleelor sale înarmate. Au fost contactaţi în acest scop Ion Constantin, comandantul legionar al regiunii, şi Teodor Roman zis Bubi, care va juca un rol important în activitatea legionară din zonă. Totodată, din ianuarie 1945 au mai fost solicitate, şi s-au mai primit, încă două sau trei paraşutări din Germania, conţinând armament, bani şi alimente. Prin urmare, au fost constituite grupurile înarmate din Iablaniţa, Băile Herculane, Teregova, Domaşnea, Caransebeş etc. (19)

Au fost tot atunci contactaţi viitorii conducători ai marii mişcări de partizani din următorii ani: Domăşneanu, Marineasa, Spiru Blănaru etc., în vederea stabilirii strategiei şi tacticii de luptă. Dar, după încheierea războiului, a intervenit pactul de neagresiune dintre comunişti şi legionari. În virtutea acestuia, armamentul paraşutat, depozitat până atunci de legionari lângă Domaşnea, a fost predat autorităţilor.

În decembrie 1945, Verca a devenit profesor la liceul Traian Doda din Caransebeş, unde a şi constituit o organizaţie legionară de tineret. În vara lui 1947, după ruperea pactului de către comunişti, el a fost arestat la Petroşniţa, însă a reuşit curând să evadeze. Reîntors la Petroşniţa, Verca a format un grup împreună cu Ion Brânzei, Nicolae Cristoi, Pătru Grozăvescu, Nicu Bălănescu şi Spiru Blănaru, retrăgându-se pe vârful Nemanu Mare, unde s-au adăpostit în colibe şi bordeie. Ei străbăteau zone întinse, pentru a reface rezistenţa legionară. Apoi Verca a fost din nou prins, în urma trădării pădurarilor Şoanda şi Madincea din Goleţ. După numeroase şi chinuitoare anchetări, el a reuşit să evadeze a doua oară, la 23 august 1948, din celula nr. 10 aflată la subsolul clădirii Securităţii din Timişoara. (20)

În clandestinitate, a organizat o ultimă întâlnire cu Spiru Blănaru, Domăşneanu şi Gogu Cristescu, apoi a trecut prin Comorâşte în Iugoslavia, iar de acolo în Occident. Cu el au mai plecat Alexandru Câlniceanu şi Petre Indrieş, ambii din Reşiţa, şi moldoveanul Vasile Simian. (21)

Un caz asemănător oarecum cu al lui Filon Verca s-a petrecut şi în zona Aradului. Acolo a fost paraşutat de către germani în iarna anului 1945 Gligor Cantemir, care mai târziu şi-a organizat o tabără pe muntele Drocea de lângă Gurahonţ. Şi el şi-a întrerupt activitatea în perioada pactului dintre comunişti şi legionari din 1945-1947. Din 1947, el s-a ascuns în păduri sau pe la cunoştinţe, însoţit de alţi legionari, care fugeau şi ei de teama arestărilor. În urma raziei din noaptea de 14-15 mai 1948, Siguranţa a descoperit evidenţa tuturor legionarilor din judeţ. Totuşi, Cantemir nu va fi arestat decât în noaptea de 20-21 decembrie 1948 în comuna Cil. În 1949    s-au desfăşurat două procese, în care au fost judecaţi un total de 40 de partizani şi sprijinitori arădeni. Dar organizaţia creată de Cantemir a continuat să activeze până în noiembrie 1952. Ea a avut ciocniri cu Securitatea în comuna Iosaş în august 1949, apoi la 4 noiembrie 1950 şi 28 mai 1952. În aceste lupte purtate în Munţii Zarandului şi în Munţii Codrului au fost ucişi partizanii Ioan Jurcuţa, Iulian Hagea, Ioan Luluşa, Pavel Dobre şi alţii. (22)

Alt grup a fost înfiinţat în zona Aradului de legionarul Adrian Mihuţiu, originar din comuna Măderat. Pentru a evita arestarea din mai 1948, şi el a peregrinat prin satele judeţului, unde a constituit un grup de luptători împotriva comunismului format din aproximativ 70 de membri. Apărându-se de asalturile Securităţii, grupul lui Mihuţiu a avut nu mai puţin de cinci confruntări armate cu aceasta, ucigând un securist şi rănindu-i pe mulţi alţii. Conducătorul grupului a fost prins abia la 17 noiembrie 1956, în urma trădării unui văr de-al său. Ca urmare, au fost arestate în total 69 de persoane, care au fost judecate în 1957 în trei loturi de către Tribunalul militar Cluj în deplasare la Timişoara. Adrian Mihuţiu şi Pavel Suciu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la Jilava, deşi ministrul arădean Avram Bunaciu le promisese comutarea pedepsei. (23)

În aceeaşi zonă a mai activat, în 1948, grupul de rezistenţă anticomunistă condus de Valer Şirianu, cu un efectiv de circa 105 membri. Între componenţii acestui grup se remarcau generalul Baloşiu, colonelul Rădulescu, dr. Boieriu, preotul Tiberiu Dârlea, subofiţerul Ion Ardelean şi Sabin I. Sas din Târnova, judeţul Arad. Profesorul Ion Blăgăilă din Arad a creat în 1949 o organizaţie paramilitară constituită din 38 de persoane, în majoritate ţărani, intitulată Mişcarea Naţională de Eliberare. Începând din luna august 1951, membrii acestei organizaţii au fost capturaţi de Securitate, fiind judecaţi de către Tribunalul militar din Timişoara. Ei au primit pedepse variind de la muncă silnică pe viaţă la 15 ani temniţă grea. (24)

În urma lichidării puternicelor grupări din zona Teregovei, acolo au mai rămas numeroşi partizani, care s-au regrupat în organizaţii de mai mică importanţă, dar care au creat şi în continuare destule probleme autorităţilor. Astfel, grupul fraţilor Ion, Nistor şi Petru Duicu din Domaşnea (naţional-ţărănişti) s-a constituit încă din 1947, după care a fuzionat cu grupul colonelului Uţă. Dar în iarna anilor 1948-1949 ei s-au despărţit iarăşi de grupul lui Uţă, deoarece atunci se primiseră informaţii potrivit cărora Securitatea se găsea în apropierea locului în care se aflau ei, respectiv la sălaşul lui Iosif şi Dumitru Pârvan din pădurea Bozoviciului. Împreună cu consătenii lor Petru Românu şi Gheorghe Cristescu, aceştia s-au ascuns în casa lui Atanasie şi Ilie Lozici din Domaşnea, dorind să afle noi informaţii. Dar fiind înştiinţaţi despre prezenţa a numeroase trupe militare în zonă, grupul fraţilor Duicu s-a deplasat către Cornereva, unde s-a aprovizionat cu alimente. Apoi au ajuns pe vârful Cozia din apropiere, unde s-au ascuns până în primăvara lui 1949, însoţiţi şi de alţi aderenţi la mişcare. (25) Aceştia erau: Nicolae Lalescu, Nistor Armaş zis Gărbin, Ion Izbaşa zis Daba, Ion Duicu (toţi din Cornereva), Stelian Berbecaru (Buzău), pe parcurs mai adăugându-li-se şi alţii. Ei au rămas necunoscuţi Securităţii, deoarece ziua stăteau la casele lor, participând numai la operaţiuni nocturne. Acest grup utiliza tot pe sprijinitorii grupului lui Uţă. Grupul a avut numeroase confruntări cu trupele de Securitate, care au înregistrat mari pierderi în morţi şi răniţi. (26)

Ei au acţionat foarte energic, atacând deseori autorităţile şi pe colaboratorii acestora. La 28 martie 1948, au organizat un atentat asupra primarului din Domaşnea, care însă nu a reuşit. La 3 octombrie 1948, în locul numit Podul lui Scot, situat între Rusca şi Cornereva, au incendiat maşina în care se afla sublocotenentul de Securitate Vasile Hasberger din Caransebeş, aruncând o grenadă sub roţile acesteia. Totuşi, cei doi securişti aflaţi în maşină au scăpat cu viaţă. (27) Tot acest grup a participat la executarea informatorului Securităţii Lazăr Cernescu din Rusca (la 8 noiembrie 1948) şi l-a lichidat pe activistul comunist Simion Raescu din Luncaviţa (la 20 iulie 1949). În toamna lui 1949, grupul fraţilor Duicu şi-a construit adăpostul pentru iarnă în locul numit Bantă de lângă Domaşnea, adăpost dotat cu un cuptor, o lampă cu petrol şi o mare cantitate de alimente, asigurate de părinţii celor trei fraţi. (28) Eventualele deplasări pentru noi informaţii erau efectuate noaptea de către întregul grup, compus atunci din şapte membri, folosind şi parolele necesare.

La 30 ianuarie 1950, grupul Duicu a fost atacat în propriul adăpost de către trupele Securităţii. În lupta declanşată cu acest prilej, Ion Duicu şi Gheorghe Cristescu au fost împuşcaţi mortal, Petru Duicu, Petru Românu şi Nicolae Lalescu au fost capturaţi, iar Nistor Duicu şi Stelian Berbecaru au reuşit să fugă. Capturat şi el curând, Berbecaru a fost judecat în noiembrie 1950 de către Tribunalul militar din Timişoara, condamnat la moarte şi executat. (29) Petru Duicu a „scăpat” cu o condamnare de 25 ani de muncă silnică, după ce încercase să se spânzure în timpul anchetării. (30)

Arealul parcurs de acest grup fusese aproximativ acelaşi ca şi al grupului colonelului Uţă: Munţii Semenic, Almăj, Baia de Aramă, Munţii Mehedinţiului, Cernei, Ţarcu, Gugu, Godeanu, Olanu.

Singurul dintre cei trei fraţi care scăpase din încercuire, Nistor Duicu, i-a regăsit pe Victor Curescu şi pe alţi foşti componenţi ai grupului lui Uţă, reunindu-i apoi într-un nou grup condus de această dată de el. Este vorba despre Dumitru Işfănuţ zis Sfârloagă din Domaşnea, Ion Caraiboţ din Luncaviţa, Dumitru Mutaşcu, Victor Curescu şi Gheorghe Şărăngău din Verendin, Ioan Baderca, Pavel Vădraru, Gheorghe Baderca şi Iosif Baderca din Mehadica, Gheorghe Stănescu din Mărăşeşti, judeţul Mehedinţi, Nicolae Ciurică din Titirleşti, acelaşi judeţ, Ion Bălică din Văliug, plus alţii aflaţi la casele lor şi care luau parte numai la atacurile nocturne. Grupurile de sprijin rămâneau aceleaşi ca în vremea lui Uţă şi Ion Duicu.

În august 1952, ei au fost trădaţi de moş Ţuruc, socrul lui Curescu, fiind imediat atacaţi de forţe mari de Securitate la Cornereva, la sălaşul lui Nistor Cernescu, unde Nistor Duicu a murit în luptă, iar Curescu a fost capturat, judecat şi executat. (31) În prealabil mai avusese loc o luptă a acestui grup cu Securitatea, la sfârşitul lui februarie 1952, în zona Răşchie de lângă Lăpuşnicu Mare. Atunci fusese rănit Gheorghe Şărăngău, însă el a continuat să tragă până când ceilalţi partizani au reuşit să îl recupereze. (32) Şi mai devreme, prin lunile mai-iunie 1951, partizanii lui Nistor Duicu făceau antrenamente de tragere la ţintă cu arma în Munţii Semenicului, fiind auziţi de un brigadier silvic, care a chemat Securitatea. Ei au fost încercuiţi, fiind rănit Ion Caraiboţ, dar partizanii au contraatacat cu pistoale automate şi grenade, recuperându-l pe acesta în cele din urmă. Încercând apoi să se apropie de frontieră pentru a trece în Iugoslavia, ei au fost atacaţi în zona Verendinului, spre Mehadica, unde le-au fost împuşcaţi caii. Nicolae Ciurică a rămas atunci încercuit, dar a fost şi el recuperat de partizani. (33)

În 1950, grupul lui Nistor Duicu a atacat o căruţă cu care călătoreau numeroşi miliţieni către Luncaviţa, fiind împuşcat mortal plutonierul-major Cornel Subu, iar ceilalţi fiind răniţi. (34)

După moartea în 1952 a lui Nistor Duicu, supravieţuitorii grupului său se vor regăsi în organizaţia condusă de Sfârloagă.

Alţi foşti partizani ai lui Uţă şi Ion Duicu au format grupul condus de Nistor Armaş zis Gărbin din Cornereva. Ei se ascundeau în zona acestei comune, în căutare de adăpost, hrană şi informaţii. Iniţial, în 1948, ei făcuseră parte din grupul lui Ion Duicu. Este vorba despre Nistor Armaş zis Gărbin, Ion Duicu zis Ujei, Nicolae Lalescu (toţi din Cornereva), Ion Izbaşa şi Horia Izbaşa (ambii din Cănicea). După uciderea lui Ion Uţă, Ion Duicu îşi împărţise oamenii în două grupuri, în vederea iernării şi a viitoarelor confruntări pe care le aveau de susţinut. Grupul lui Gărbin a fost atacat de Securitate la 7 martie 1949 la sălaşul lui Pavel Laitin de pe Cracul Stânei. În acel atac, Horia Izbaşa a fost ucis, dar Gărbin, deşi rănit, a reuşit să fugă. În acel moment, grupul ajunsese să numere zece oameni. Curând va fi ucis şi Gărbin, fiind împuşcat de către şoferul postului de Miliţie din Cornereva, Nica, în timp ce stătea de vorbă cu doi consăteni. Supravieţuitorii grupului său de partizani aveau să se reîntoarcă în gruparea lui Ion Duicu. (35)

În zona Teregovei au mai existat şi alte grupuri mici de partizani, dar care au avut o existenţă efemeră. Astfel, în toamna anului 1949 activa un grup format din Moise Anculia, Ion Caraiboţ şi Dumitru Mutaşcu, primul fiind arestat la 6 ianuarie 1950 într-un bordei construit de el însuşi. Un alt grup, constituit din Ion Grozăvescu, Martin Copăcean şi Horia Smultea, a fiinţat o singură zi, ei fiind imediat arestaţi. Grupul lui Gheorghe Ivănici, Iacob Cimpoca şi Ilie Ghimboaşă a rezistat ceva mai mult, circa trei luni etc. (36) Aceste grupuscule erau preocupate mai degrabă de problema propriei supravieţuiri şi de amenajarea unor adăposturi, de regulă în locuri greu accesibile şi situate în apropierea unor surse de apă. Aprovizionarea lor se făcea din ce în ce mai greu, din cauza numeroaselor razii şi controale întreprinse de autorităţi atât în interiorul localităţilor, cât şi în împrejurimile acestora.

Încă din 1946, opera un grup în localitatea Sălbăgel, condus chiar de primul primar comunist al comunei, Serafim Mustaţă, care fugise în pădure. El stătuse o vreme acasă la el, într-un adăpost, apoi pe la diverse locuinţe şi sălaşe din Ştiuca, Scăiuş, Honorici, Satu Mic, Zorlencior şi Obiţa. În grupul format de el se mai aflau Mihuţ din Zorlencior, Mihai Hlobel din Scăiuş, Ghera din Remetea-Pogănici şi încă doi rămaşi anonimi, din Obiţa şi Zgribeşti, ultimul decedând mai târziu în închisoarea din Timişoara. Chiar în 1946 grupul a avut o confruntare cu Jandarmeria la locuinţa lui Gheza de la Ştiuca. Atunci Mustaţă a şi fost capturat, executând în continuare 18 ani de închisoare, de unde a ieşit în 1964 aproape orb. Hlobel şi Ghera au fost răniţi, dar primul a reuşit să scape şi să se ascundă, alăturându-se apoi grupului de la Rugi. (37)

Grupul Mustaţă se ocupase cu jefuirea magazinelor săteşti din Dragomireşti, Scăiuş, Dezeşti, Remetea-Pogănici, Zorlenţu Mare etc. Alimentele procurate în acest mod erau depuse la diferite sălaşe situate între Dragomireşti şi Zorlenţu Mare. Membrii săi nu au comis nicio crimă, deşi erau înarmaţi. Prezenţa acestui grup avea mai mult un rol psihologic, reuşind de multe ori să tempereze zelul colectorilor, perceptorilor şi activiştilor comunişti din zonă. (38)

În ziua de Paşti a anului 1947 a avut loc o bătaie între numeroşi locuitori ai comunei Rugi şi activiştii comunişti care îi trimiteau la însămânţările de primăvară. În noaptea următoare au venit acolo trupe ale Jandarmeriei din Caransebeş, arestând trei cetăţeni şi ducându-i la Primăria comunei. În zori, ei au fost eliberaţi. În acest timp însă, fiii lor plecaseră în păduri, adăpostindu-se la sălaşuri şi bordeie improvizate în locurile Dârna şi Ruget, unde au stat până în primăvara anului 1948. Este vorba despre Martin Rada, Toma Tantu şi Martin Guia. Treptat, în jurul lor s-au adunat mai mulţi alţi fugari: dr. Ionel Vuc şi Ioan Beg din Zorlenţu Mare, Nicolae Cristoi şi Ion Brânzei din Caransebeş, Nicolae Achim din Ruginosu şi Augustin Stoican din Ohabiţa. Ei au depus jurământul de credinţă, conceput de preotul Pavel Bilcă, la sălaşul lui Petru Tantu. În anii 1948-1949, acestui grup i s-au mai alăturat Ion Bălică din Văliug, Martin Daia din Soceni, Ion Albu din Obiţa şi Mihai Hlobel din Scăiuş. Grupul avea o componenţă politică eterogenă, fiind format din naţional-ţărănişti, liberali şi legionari, şi s-a destrămat datorită neînţelegerilor asupra unui mod comun de acţiune. Legionarii Vuc, Beg şi Hlobel se vor retrage la Zorlenţu Mare, unde au format un grup propriu, iar Bălică va ajunge în grupul lui Uţă. (39)

În continuare, grupul din Rugi a rămas numai cu cei trei membri de la început, împreună cu preotul Bilcă. Grupul de sprijin era mai numeros, fiind compus din: Petru Ilca, Ion Rada, Petru Tantu, Toma Gogoaşă, Dimitrie Chera, Lazăr Minescu, Vasile Minescu (toţi din Rugi) şi Augustin Stoican (din Ohabiţa). Ei dispuneau de două pistoale automate „Oriţa”, un pistol tip „Mauser”, un pistol tip „Parabellum”, două pistoale sovietice, muniţia necesară acestora, două lăzi cu grenade defensive şi carabine Z.B. O mare parte a grenadelor şi muniţiei fusese procurată de Martin Rada. Zona lor de acţiune se situa între Zorlenţu Mare, Obârşia Văii, Zăganu, Bradul Moşului, Brebu Nou, Văliug, Lindenfeld, Buchin, Caransebeş. Unul dintre sprijinitorii acestui grup era Bujor Popovici din Poiana, prieten cu primul ministru Petru Groza şi deputat în Marea Adunare Naţională! El i-a aprovizionat pe partizani cu alimente, băutură şi bani. (40)

Partizanul Martin Guia a fost ucis după un conflict cu sătenii, aţâţaţi de securişti. O altă luptă avusese loc cu jandarmii la o cazemată din locul Dârna. Atunci partizanii au aruncat o grenadă, după care conflictul s-a aplanat. Jandarmii au cerut să nu se mai arunce cu grenade, lăsându-i în schimb pe partizani să părăsească locul. Ei şi-au luat cât au putut din alimente şi au plecat la cazemata din locul Porumbăţ. Aceasta era construită din piatră şi dispunea de un izvor şi de un WC interior. În acea cazemată, partizanii au fost încercuiţi de securişti la 2 februarie 1949, cei trei predându-se fără a opune rezistenţă. Arestaţi, ei au fost anchetaţi foarte dur, în spiritul vremurilor. Totuşi, deoarece nu li se puteau imputa fapte prea grave, au fost eliberaţi în aprilie 1951, dar au fost rearestaţi la 8 septembrie 1953, când s-a descoperit că fuseseră în legătură şi cu alte grupuri de partizani bănăţeni. Chiar şi atunci, au fost condamnaţi la pedepse de până la cinci ani, deoarece nu aveau la activ crime sau distrugeri. (41)

„Grupul glimbocenilor” avea o denumire oarecum improprie, întrucât din el făceau parte şi partizani din localităţile Marga, Ferdinand, Ohaba-Bistra şi Crâşma. La hora satului din seara de Sfântul Ioan (7 ianuarie 1948), Avram Mâţu zis Brangiu din Glimboca a strigat în repetate rânduri „Trăiască regele!”, care tocmai abdicase, apoi a rupt portretul Anei Pauker. După aceasta, fiindu-i teamă de represalii din partea autorităţilor, a fugit şi el în pădure. Timp de aproape doi ani a stat ascuns în jurul localităţii Var. La câteva luni după el, a fugit şi Ion Murariu, care avea de ispăşit o pedeapsă de câteva luni la închisoarea din Caransebeş. El avea asupra lui o armă de vânătoare. Ulterior, grupul a crescut prin sosirea lui Moise Roi şi Gheorghe Mădincea din Ohaba-Bistra, V. Pamfil din Crâşma şi Mihai Beg din Marga. Toţi locuiau într-un bordei, fiind ajutaţi cu alimente de Ion Ghiaur, Nicolae Ghiaur, Luţă Moisescu şi alţii.

După un timp, Pamfil şi Mădincea s-au predat de bunăvoie Securităţii, ultimul fiind lăsat liber, ca momeală pentru prinderea celorlalţi. Apoi s-au mai predat Roi şi Beg. Acesta din urmă reuşise anterior să îl ucidă pe primarul comunei Marga, lovindu-l cu o piatră în cap. Totuşi, şi el a fost lăsat liber condiţionat, pentru a ajuta autorităţile să-i captureze pe Mâţu şi Murariu.

În martie 1950, aceştia au pătruns într-o seară în postul de Miliţie din Glimboca, unde l-au împuşcat pe plutonierul Lampă şi l-au rănit pe primarul Alexandru Crâsnic. Deşi Securitatea a ocupat imediat Glimboca cu trupe, cei doi nu se mai aflau acolo. Mâţu era înarmat cu un pistol automat cu 32 de cartuşe, iar Murariu cu o carabină Z.B. Ei s-au retras în pădurea Obârşia Gogenii, făcându-şi acolo o colibă, după care au stat într-un bordei în locul numit La Drapel, lângă un izvor, de unde scoteau apa cu o găleată legată cu funia. Bordeiul era bine camuflat şi se situa amplasat     într-un loc greu accesibil. Aici cei doi au locuit din toamna anului 1950 până în martie 1951. Erau aprovizionaţi cu mâncare de Matei Crâsnic, Pavel Sorinca, Moise Mateoni şi Ion Maier. Curând, Mateoni a fost arestat şi anchetat de autorităţi, împreună cu Rusalin Maier. Însă cel care avea să divulge locul ascunzişului lui Mâţu a fost Ion Maier, după ce a fost torturat timp de o săptămână de Securitatea din Caransebeş. (42)

Securiştii i-au capturat pe Mâţu şi Murariu la 13 martie 1951, împreună cu armamentul pe care îl aveau. Judecaţi de către Tribunalul militar din Timişoara, ei au fost condamnaţi la moarte şi împuşcaţi la „Pădurea Verde”. Ceilalţi membri ai grupului au primit pedepse mai uşoare. (43)

Acest grup a avut şi el mai ales un efect psihologic prin prezenţa sa, atât asupra populaţiei din zonă, care se simţea încurajată să reziste presiunilor regimului comunist, cât şi asupra numeroaselor trupe de Miliţie şi armată concentrate acolo, care se simţeau permanent în nesiguranţă.

Tot la Glimboca mai era menţionată o altă grupare anticomunistă, într-un raport din 4 februarie 1949 al maiorului Aurel Moiş către locotenent-colonelul Koloman Ambruş. Ea era formată din Teodor Român, Constantin Munteanu şi Nicolae Bălănescu şi fusese deja lichidată de autorităţi. (44)

În pădurile din Munţii Poiana Ruscăi s-au refugiat, după ce s-au înarmat, avocatul Ioan Târziu şi prietenul său Ivănescu, fiind urmăriţi de autorităţile comuniste. Ei au fost nevoiţi să se deplaseze până în zona Munţilor Mehedinţiului. În 1954, Ivănescu a căzut în luptă cu Securitatea. (45)

Şi în zona Văii Almăjului mai fiinţa în 1950 o grupare, formată iniţial din trei membri (Emil Purdelea, Iosif Pitic şi Damaschin Catană), peregrinând în preajma localităţilor Şopotu Nou, Şopotu Vechi, Gârbovăţ, Bănia, Rudăria şi Dalboşeţ. Ei beneficiau însă de sprijinul a numeroşi „găzduitori, informatori şi alimentatori” din regiune, cum se exprimau autorităţile. (46) Printre aceştia erau enumeraţi: Iosif Purdelea, Sofia Pitic şi Ioan Străin din Gârbovăţ şi Dănilă Roşcovanu din Borlovenii Noi. Se consemna faptul că, în aprilie 1949, Emil Purdelea trăsese un foc de armă, rănind un membru de partid, iar în iulie 1949, fiind surprinşi pe când dormeau de patrula postului de Miliţie din Dalboşeţ, membrii grupului au ripostat, trăgând din nou focuri de armă, cu care au rănit un miliţian şi un caporal. Tot cu acea ocazie, din rândul partizanilor a fost ucis Damaschin Catană. (47) Ei erau înarmaţi cu grenade, un pistol „Oriţa”, o armă de vânătoare şi o armă Z.B.

După capturarea notarului Gheorghe Ionescu de către Securitate la 1 octombrie 1950, foştii membri ai grupului său din Almăj au avut următoarea soartă: Emil Purdelea şi Iosif Pitic au fost împuşcaţi mortal la 6 octombrie 1950, în apropierea localităţii Gârbovăţ. Petre Bejan a fost prins la 7 octombrie 1950 în preajma comunei Rodna Veche, judeţul Năsăud. Locotenentul Vasile Văluşescu şi Francisc Nimu au fost capturaţi şi ei în zona Caransebeşului la 16 octombrie 1950, iar a doua zi li s-a adăugat, în aceeaşi regiune, şi Dumitru Zoica. (48)

În acelaşi an 1950 activa, în zona comunelor almăjene Prigor, Borlovenii Noi, Borlovenii Vechi şi Putna, şi gruparea condusă de inginerul Aurel Ignea, formată din Dumitru Hânda, Nicolae Măciucă şi Matei Verindeanu. Între găzduitorii acestora, autorităţile îl identificaseră numai pe Ion Sârbu din Prigor. Grupul dispunea de un pistol automat „Deimler”. Membrii săi nu acţionau făţiş împotriva comuniştilor, ci stăteau doar ascunşi prin păduri, autorităţile bănuind că ei ar fi fost în legătură cu gruparea lui Purdelea. (49)

Tot în Valea Almăjului, prin vara anului 1950 mai peregrinau şi unii partizani solitari, supravieţuitori ai vechilor grupări decimate de autorităţi, între aceştia numărându-se Vasile Văluşescu, în zona Prigor-Putna, sau Iosif Budescu, în zona Dalboşeţ-Moceriş. (50)

În 1948, medicul generalist Ionel Vuc din Zorlenţu Mare, care studiase la Strasbourg şi care era aderent al Mişcării legionare, a fugit în pădure pentru a nu fi arestat. În perioada următoare, a stat ascuns pe la diferiţi cetăţeni, care îl adăposteau şi îl ajutau, deoarece el era un medic foarte bun. Dar fiind mereu încolţit de Securitate, el a trebuit să locuiască în sălaşele şi ascunzătorile de pe Dealul Codrului. Printre sprijinitorii lui se aflau Ioan Beg şi Gheorghe Drăgan din Zorlenţu Mare şi Mihai Hlobel din Scăiuş, care atacaseră un magazin din Fârliug şi pe urmă fugiseră şi ei în pădure. Aceştia se ascundeau împreună cu Vuc pe dealurile Codrului şi Ezerişului, unde aveau un bordei săpat în pădure. Până în 1950, ei au avut numeroase ciocniri cu Securitatea.

Grupul condus de Vuc se pregătea să acţioneze în cazul izbucnirii unui război între sovietici şi anglo-americani. El dădea lupte numai când era atacat de Securitate, precum în 1949, pe Dealul Codrului, sau la 6 decembrie 1950, când au fost capturaţi Vuc şi Drăgan, ca şi sprijinitorul Martin Bugărin. Atunci au mai rămas în libertate numai Beg şi Hlobel. Aceştia vor avea confruntări mai numeroase cu Securitatea. Ei dispuneau de pistoale automate germane, Z.B.-uri, pistolete şi grenade. În 1954, în locul numit Groapa Murgii, partizanii au fost încercuiţi de Miliţia din Zorlenţu Mare. Atunci Beg a aruncat o grenadă, ucigându-l pe ajutorul şefului de post. (51) În 1956, încolţiţi din nou de Securitate, Hlobel a fost ucis, dar Beg, rănit, a reuşit să scape. El a fost în fine capturat la 17 decembrie 1958, fiind trădat de sprijinitorul Lazăr Orăşanu.

Arealul de acţiune al acestui grup se situa între Zorlenţu Mare, Ezeriş, Cornuţel, Rugi, depresiunea Brebu şi dealurile Socenilor. Grupul de sprijin era format din Ion David, Floarea Miloş, Martin Dimcea şi Dumitru Ciuciună din Zorlenţu Mare, Petru Ştefoni, Maria Cata şi Ion Cata din Ezeriş şi Simion Bugărin din Delineşti. (52)

Dr. Vuc a fost judecat la Caransebeş şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. El a fost eliberat în 1964, în stare de nebunie, murind în 1967. Tot atunci, Gheorghe Drăgan a fost condamnat la 10 ani închisoare. În 1959 a fost însă rejudecat, cu urmări tragice.

Procesul membrilor grupului condus după capturarea lui Vuc de către Beg a avut loc la garnizoana din Timişoara în zilele de 21 şi 22 mai 1959, în faţa unui complet de judecată format din: maior Augustin Fechete, căpitan Emil Pop, maior Ioan Comşa, maior Ioan Boantă şi căpitan Ioan Lucaci. Procuror a fost maiorul Constantin Ovessa. (53) La 11 iunie 1959 au fost condamnaţi la moarte de către Tribunalul militar al Regiunii a III-a Militare Cluj: Ioan Gheorghe Beg, Nicolae Ioan Cioca, Gheorghe Drăgan şi Martin Bugărin zis Labău, toţi din Zorlenţu Mare. Ei au fost executaţi la penitenciarul din Arad la 29 septembrie 1959. (54) Împreună cu ei mai fusese condamnat la moarte şi Ioan Cata zis Păianu din Ezeriş, însă acestuia i-a fost comutată pedeapsa la temniţă grea pe viaţă prin decretul nr. 365 din 21 septembrie 1959 al prezidiului Marii Adunări Naţionale. El a fost eliberat din puşcărie la graţierea generală din 1964. (55) Au mai fost condamnaţi la detenţie în acelaşi proces: Petre Crina zis Borduz, Dumitru Ciuciună, Floarea Miloş, Petru Ştefoni, Ioan David zis Nicavuc, Gheorghe Beg, Circea Dimcea zis Noilă, Martin Dimcea zis Momac, Maria Drăgan şi Simion Bugărin. (56) În momentul execuţiei, Beg avea 48 ani, Cioca 61, Drăgan 50 şi Bugărin 52. (57)

După eliberarea sa din detenţie, unde fusese trimis pentru că activase în grupul Chera-Dârloni, Iosif Cireşan Loga a revenit în 1954 acasă, în satul Duleu, unde a găsit numeroase probleme. Sărăcia bântuia satele, iar perceptorii şi colectorii rechiziţionau pentru cote şi supracote toate produsele ţăranilor, cărora nu le mai rămânea nimic. În consecinţă, s-a organizat un nou grup de rezistenţă în zona Munţilor Arinişului, care acţiona în noile condiţii existente atunci. Acest grup era format din: Iosif Cireşan, Gheorghe Bulgăr, Petru Pau, Ion Vasi, Petru Cireşan, Ion Trăilă, Iosif Laţcu, Ion Smolean şi Ion Vancea. Toţi aceştia mai făcuseră parte din grupul Chera-Dârloni din 1947-1949 şi toţi făcuseră puşcărie ulterior. Acesta era un grup care se baza pe încrederea reciprocă dintre membrii săi. (58)

Mai târziu a fost cooptat în grup şi Gheorghe Vasi, care refuza să se înscrie în colectiv. Membrii grupului nu se adunau niciodată toţi în acelaşi loc. Principalul lor mod de acţiune era incendierea avutului ştabilor comunişti din zonă, fără ca Securitatea să-i poată descoperi. Activitatea mai serioasă a acestui grup a început din anul 1958, când presiunea exercitată asupra ţăranilor pentru a se înscrie în colectiv s-a accentuat.

În raionul Reşiţa, satul Duleu rămăsese ultima localitate necolectivizată. Atunci el a fost transferat în raionul Gătaia (1960), apoi în raionul Lugoj, în cadrul comunei Visag (1961). De la Lugoj au venit echipe de bătăuşi care îi forţau pe ţărani prin diverse metode să semneze cererile de înscriere în colectiv. În replică, grupul de rezistenţă a atacat cu pietre, în martie 1961, clădirea şcolii vechi, unde erau adunaţi zbirii din localitate, şi  i-au spart geamurile. Au fost imediat arestate şase persoane bănuite a fi implicate în eveniment, dar ele au trebuit să fie eliberate din lipsă de probe, deşi fuseseră bătute de securistul Baba de la Lugoj. (59)

În 1961 a fost înfiinţat şi colectivul de la Duleu. Curând după aceea, a fost incendiată într-o noapte gospodăria maiorului Petru Bulgăr, şi nu a sărit niciun sătean să îl ajute să stingă focul. La fel a păţit şi secretarul de partid, Victor Semenescu. Cei bănuiţi de aceste fapte erau „chiaburii” din sat şi nu partizanii! De aceea, ei şi-au continuat isprăvile, incendiind şi pădurea din Munţii Arinişului, unde nu li se mai permisese locuitorilor să pătrundă în niciun fel. Imediat după colectivizare au ars şi căpiţele de fân din lunca râului Pogăniş. Dar toate acestea erau mai degrabă acte de sabotaj, decât acţiuni directe, după cum recunoştea însuşi Iosif Cireşan. (60)

Erau atacaţi uneori paznicii de câmp, noaptea, pentru ca ţăranii să poată fura din porumbul colectivului. Oricum, ştabii furau mai mult, încât s-au îmbogăţit! Preşedintelui colectivului din sat, Petru Măduţ, i-a fost incendiat de asemenea avutul. La Doclin au fost incendiate grajdurile colectivului de acolo. Cele mai multe astfel de sabotaje le făceau Gheorghe Vasi, Iosif Laţcu şi Ion Vasi, care mai târziu au fugit din sat. Mai ales Gheorghe Vasi, fiind urmărit, se tot ascundea în perioada 1965-1970. Fiind persecutaţi membrii familiei sale, el s-a răzbunat, incendiind nutreţul lui Ionel Smolean, din rândul autorităţilor. Alte lovituri mai dădea Iosif Laţcu, care apoi se retrăgea la Reşiţa. Ambii au fost bătuţi foarte tare la anchete, încât din aceasta li s-a tras sfârşitul. (61)

După trecerea satului Duleu la raionul Lugoj, la Sfatul popular era preşedinte Nicolae Gurgu, iar secretar era Păun Jăg. Perceptorul se numea Gheorghiţă, iar colectorul – Bălăban, aceştia fiind consideraţi de Iosif Cireşan drept „adevăraţi criminali, încât nu au avut suflet de om, ci de câine turbat.” (62) Ei îi constrângeau pe ţărani să intre în colectiv cu ajutorul bătăii şi aduceau pentru aceasta şi o echipă de bătăuşi de la Securitatea din Lugoj, în frunte cu sus-pomenitul Baba. Printre cei care au fost bătuţi de aceştia se numărau: Petru Tomescu, Martin Groza, Ion Laţcu, Gavrilă Groza, Petru Cireşan, Ion Inăşel etc. Conform mărturiei locuitoarei Ana Schuldi, fostul mare proprietar din localitate Aurel Crista a fost omorât în bătaie de secretarul de bază (de celulă) Ion Ivănescu, care l-a călcat cu picioarele pe burtă şi i-a rupt toate organele interne. Familia nu a avut curaj să se plângă nimănui pentru acest fapt. Castelul lui Crista a devenit sediul C.A.P.-ului din sat, acum fiind Căminul cultural din Duleu. (63)

Tot acolo, Dumitru Cocoş, deşi era membru de partid, a refuzat să se înscrie în colectiv. A fost şi el bătut şi forţat să semneze cererea, fiind şi dat afară din partid. Dar el a refuzat în continuare să lucreze la colectiv, preferând să muncească la o carieră de piatră şi apoi clopotar la biserică. În acest mod, el a revenit la calea credinţei. (64)

În final ne vom referi la „ultimul partizan din România”, cum este acum unanim considerat Ion Banda zis Milescu, din satul Rusca. (65) Acesta fusese partizan încă în grupul lui Uţă şi apoi în cel al lui Ion Duicu. Dar după o vreme el s-a despărţit de aceştia, nefiind de acord cu modul dur de pedepsire a comuniştilor, activiştilor şi trădătorilor, pe care aceştia îl practicau. Banda a rămas totuşi în relaţii amicale cu ceilalţi partizani. Se adăpostea la sălaşele din jurul Ruscăi şi al Cornerevei. Ulterior, şi-a săpat bordeie în regiunea muntoasă. Avea destulă experienţă, deoarece intrase în mişcarea de partizani încă din 1946, la Rusca, într-un grup care număra atunci peste 20 de membri. (66) Neputând să-l captureze din cauză că era ajutat şi adăpostit de săteni, Securitatea i-a arestat fiul. Fiindcă Banda tot nu se preda, fiul său a fost „lăsat” să evadeze, împreună cu informatorul Ion Gavrilă, în speranţa că fiul îi va conduce pe complicii lui Gavrilă la adăpostul tatălui său. Nu s-a întâmplat lucrul acesta, dar fiul lui Banda a divulgat totuşi, fără să-şi dea seama, o serie de oameni de legătură, care au şi fost arestaţi la 31 august 1950. Este vorba despre Petru Ghera, Paşan Nicoară, Mihai Stepănescu, Petru Gherga, Ion Banda zis Jurjulescu, Ianăş Gherga şi Ion Matica. Dar Benda tot nu a putut fi prins. (67)

Până la final, Securitatea nu a reuşit niciodată să dea de Ion Banda. El a mai trăit solitar în pădure până în 1962, rămânând la acea dată singurul partizan din întreaga Românie! De la el se găseau mereu mesaje înscrise cu cuţitul pe scoarţa copacilor, cu următorul cuprins: „Banda trăieşte!”, „Banda nu va muri niciodată!”, „Banda se va răzbuna!”, „Trăiască regele Mihai!” etc. (68) În cele din urmă va fi ucis, însă nu de autorităţi, ci în condiţii nu prea clare, dar se pare că făptaşii erau nişte braconieri din Cornereva, despre care el ştia destule lucruri şi care se temeau că, în caz că va fi capturat de Securitate, îi va deconspira şi pe ei. (69) În acest mod a luat oficial sfârşit istoria mişcării de partizani împotriva comunismului din Banat şi din întreaga Românie.

 

 

 

 

 

 

Note:

1   Dorin Dobrincu, Rezistenţa armată anticomunistă la începutul „republicii populare”, în Analele Sighet 6. Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, 1998, p. 212.

2    Ibidem, p. 213-214.

3    Ibidem, p. 214.

Ibidem, p. 222; Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România 1944-1962, www.miscarea.com/Brisca.htm

5    Mărturia lui Avram Gîru, consemnată de Iosif Cireşan Loga, Rezistenţa din Munţii Banatului, ms.

6    Ibidem.

7  D. Oberşterescu, Aspecte ale rezistenţei anticomuniste din Munţii Banatului, în Banatica, Reşiţa, nr. 15/II, 2000, p. 278.

8    Dorin Dobrincu, op. cit., p. 222.

9    Ibidem, p. 230.

10   Avram Gîru, op. cit.; D. Oberşterescu, op. cit., p. 278.

11   Ion Hurtupan, Grupul de partizani Doran-Popovici din Caraş, condus de Nicolae Doran, în Timpul gugulanului din 18 septembrie 1998.

12   Avram Gîru, op. cit.; Dorin Dobrincu, op. cit., p. 222.

13   Avram Gîru, op. cit.

14   Ibidem.

15   Ibidem; D. Oberşterescu, op. cit., p. 278.

16   Avram Gîru, op. cit.

17   Ion Hurtupan, op. cit.

18   Iosif Cireşan Loga, Rezistenţa din Munţii Arinişului a continuat, ms.

19   Ion Hurtupan, Contribuţia lui Filon Verca la mişcarea de partizani, în loc. cit. din 13 noiembrie 1998; Filon Verca, Paraşutaţi în România vândută. Mişcarea de rezistenţă 1944-1948, Timişoara, 1993, passim.

20   Ion Hurtupan, op. cit.

21   Ibidem.

22   Adrian Brişcă, op. cit.

23   Ibidem.

24   Ibidem.

25  Gabriela Bicu, Mărturii orale despre rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului, în Banatica, Reşiţa, nr. 15/II, 2000, p. 268.

26   Ion Hurtupan, Grupul de partizani condus de „Popa” Ion Duicu, în loc. cit. din 3 iulie 1998.

27   Gabriela Bicu, op. cit., p. 268-269.

28   Ibidem, p. 269.

29   Ibidem.

30   Ion Hurtupan, op. cit.

31  Idem, Grupul de partizani condus de Nistor Duicu, în loc. cit. din 10 iulie 1998; Gabriela Bicu, op. cit., p. 269.

32   Ion Hurtupan, op. cit.

33   Ibidem.

34   Gabriela Bicu, op. cit., p. 269.

35   Ion Hurtupan, Grupul de partizani „Gărbin” din Cornereva, în loc. cit. din 24 iulie 1998.

36   Gabriela Bicu, op. cit., p. 271.

37   Ion Hurtupan, Grupul de la Sălbăgel, în loc. cit. din 7 august 1998.

38   Ibidem.

39   Idem, „Bandiţii din Rugi…”, în loc. cit. din 23 octombrie 1998.

40   Ibidem.

41   Ibidem.

42   Idem, Grupul de partizani din Glimboca – „Grupul glimbocenilor”, în loc. cit. din 12 iunie 1998.

43   Ibidem.

44  Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului în documente, selecţia documentelor şi îngrijirea ediţiei: Miodrag Milin, Bucureşti, 2000, p. 177.

45   Adrian Brişcă, op. cit.

46   Gabriela Bicu, op. cit., p. 280.

47   Ibidem.

48   Adrian Brişcă, op. cit.

49   Gabriela Bicu, op. cit., p. 280.

50   Ibidem, p. 284.

51   Ion Hurtupan, Grupul armat din Zorlenţu Mare (Dr. Vuc – Beg), în loc. cit. din 26 iunie 1998.

52   Ibidem.

53  Liliana Bocu, Victor Lungu, Transformarea adversarului politic în delincvent de drept comun la Tribunalul militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: mecanismele terorii, Bucureşti, 1999, p. 347.

54   Ibidem, p. 343-344.

55   Ibidem, p. 346; Ion Hurtupan, op. cit.

56   Liliana Bocu, Victor Lungu, op. cit., p. 351-352.

57   Ibidem, p. 343-344.

58   Iosif Cireşan Loga, op. cit.

59   Ibidem.

60   Ibidem.

61   Ibidem.

62   Idem, Lupta partizanilor din Munţii Arinişului, ms.

63   Ibidem.

64   Ibidem.

65   Adrian Brişcă, op. cit.

66   Ion Hurtupan, O „evadare” şi o urmărire ca în filme după un partizan singuratic, în loc. cit. din 28 august 1998.

67   Ibidem.

68   Idem, Primarul Teregovei împacă lupul cu capra şi varza, în loc. cit. din 30 octombrie 1998.

69   Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului, p. 16-17.

Anunțuri

1 Comment »

  1. Foarte interesant si documentat articol, domnule Rusnac! As dori sa va intreb daca mai detineti alte informati despre Ion Constantin, seful legionar al Banatului, parasutat in tara in 1944, in afara de cele din cartea lui, Istorie traita, sau cele din lucrarea lui Filon Verca. Ma intereseaza foarte mult subiectul Ion Constantin si organizatia legionara din Banat si daca sunteti dispus sa discutam pe seama acestei teme, va pot lasa o adresa de mail.

    Cu stima,
    Dragos Carbuneanu


RSS Feed for this entry

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: