Posts Tagged ‘Coriolan Cocora’

Mircea Rusnac – O carte veche despre fostele ruine din cartierul Moroasa (Reşiţa)

5 mai 2012

Am primit recent, prin bunăvoinţa mai multor prieteni (colonelul Gheorghe Popoviciu, Anton Schulz, Horst Krucso), cartea scrisă în 1938 de învăţătorul reşiţean Coriolan Cocora despre ruinele care mai puteau fi văzute până foarte curând în punctul Ogăşele de lângă Ateneul Tineretului.* În acea vreme, locul respectiv era în proprietatea lui Moise Sârbu din Reşiţa Română. Acolo existau urme ale unor vechi ziduri, iar la distanţă de circa 50 m era o ridicătură scobită în interior. Întregului ansamblu, populaţia din Reşiţa Română îi spunea „biserica turcească” sau „cetatea turcească”. (p. 1)

Unii istorici mai vechi (Pesti Frigyes, Alexander Mihalik) opinaseră că ele ar fi fost urmele unei aşezări medievale maghiare, însă fără o bază documentară în acest sens. (p. 1-2) Locul este situat între dealurile Faţa Berzaviţei şi Târnovei de o parte şi Munţii Semenic de alta. (p. 2) În această zonă era menţionată în documentele editate de adunările comitatului Caraş începând cu anul 1370 localitatea Borzafew, însemnând Capul Bârzavei. (p. 2-3) Ea reapărea sub aceeaşi formă sau ca Borzwafeu în documente din anii 1400, 1418, 1421 şi 1437. (p. 3) În 1451, Borzafew era menţionat ca district românesc privilegiat într-o scrisoare a lui Iancu de Hunedoara, iar în 1457 într-una a regelui Ladislau V. În 1500, de districtul Borzafew aparţineau comunele Târnova, Bratova şi Micolţ. (p. 3) Ultimul document cunoscut despre acest district data din 30 iunie 1597: atunci Sigismund Bathory dăruia lui Nicolae şi Petru de Ţerova şi lui Nicolae Petheö comunele Târnova, Ţerova, Bratova, Sincova, Feyerviz (Râul Alb?), Ţeroviţa şi Valle, care aparţineau de districtul Borzafew. (p. 3)

După această dată Borzafew a dispărut din istorie, fără a se cunoaşte cu exactitate locul în care se situase. Cert este că se afla în zona râului Bârzava, care era menţionat în documentele timpului sub diverse denumiri: Borza, Burzua, Burzna, Borzva, Borsova, Borzova. (p. 3) După Atanasie Marienescu, numele acesta ar fi de origine celtică (Ber însemnând deal, iar Bârzava – apa care înconjoară dealul), care ar corespunde în bună măsură situaţiei de la faţa locului. (p. 3) De la celţi, romanii ar fi preluat termenul sub forma Berzobis sau Berzovia. (p. 4)

De-a lungul timpului s-a încercat plasarea lui Borzafew între Târnova, Văliug şi Reşiţa sau la izvoarele Bârzavei. În acest sens, în apropiere de Văliug se găseşte un loc denumit Grădişte, aşa cum numeau românii zonele întărite ale fostelor cetăţi, însă acolo nu a fost descoperită nicio urmă. (p. 4) După părerea lui Cocora, numele de Capul Bârzavei nu înseamnă că localitatea era neapărat către izvorul acesteia, după cum nici Crasswofew (Cetatea Caraşova) nu se află la izvoarele Caraşului. În trecut, Reşiţa Română era ultima aşezare situată în amonte pe cursul Bârzavei. (p. 4) Mai departe era greu de pătruns pe valea râului. Pe locul Reşiţei Montane, până în 1771 se aflau mlaştini, iar mai sus s-a construit ulterior cu greutate un drum prin tăieri de stâncă. Văliugul a apărut şi mai târziu. (p. 4-5) Din aceste motive, Cocora nega şi presupusa existenţă a unui drum roman pe valea Bârzavei, care ar fi traversat Munţii Semenic, coborând în valea Timişului prin dreptul actualei localităţi Slatina-Timiş. În consecinţa acestei demonstraţii, Borzafew n-ar fi putut fi pe cursul Bârzavei mai sus de Reşiţa. Presupusa cetate de la Ogăşele se afla amplasată în centrul natural al localităţilor menţionate în documentele medievale şi care există şi acum. Cetăţile în acele vremuri erau zidite pentru apărarea unui întreg ţinut şi a locuitorilor acestuia, iar aşezările erau ridicate în jurul cetăţilor tocmai pentru ca locuitorii să îşi poată găsi adăpost acolo în caz de primejdie. De aceea, concluziona Coriolan Cocora, Borzafew nu putea fi nici la izvoarele Bârzavei, nici pe dealurile din jurul Groposului, cum susţineau unii. (p. 5)

De la Ogăşele poate fi văzută o panoramă deosebită în jur: văile Bârzavei, Mociur, Ţerovei, Domanului, dealurile Golului, Budinic, Crucii cu coasta Cămenic şi Cioara. Doar către apus se interpune dealul Faţa Berzăviţei, oprind vederea către Câlnic. La poale se află Lunca Pomostului. Locul are o formă rotundă, fiind despărţit de colinele dimprejur prin nişte şanţuri. (p. 6) Către apus, un pârâu a săpat încă un şanţ. (p. 7) De aceea, credea Cocora, dacă în acel loc s-a aflat o cetate, era foarte probabil ca ea să fi fost chiar Borzafew, Cetatea Bârzavei cea mult căutată. De acolo ar fi putut fi apărate strategic văile Bârzavei, Ţerovei şi Domanului, iar în caz extrem, apărătorii cetăţii s-ar fi putut retrage în pădurile mari care acopereau dealurile aflate în spate. Unii locuitori bătrâni din Reşiţa Română îi şi spuneau acelui loc „cetate”. (p. 7)

Problema este că lipseau cu desăvârşire zidurile unei asemenea cetăţi. Dealul respectiv nu este stâncos, ci este format din pământ argilos şi nisipos, propriu pentru cultură. Timp de peste trei secole de la probabila dărâmare a cetăţii (de când nu a mai fost niciunde menţionată), locuitorii din zonă se pare că au folosit piatra de acolo la zidirea caselor, acareturilor şi sălaşelor dimprejur. În zonă lipsind piatra, ei ar fi preferat să o ia din ruinele cetăţii, decât să o care de pe dealurile Crucii sau Golului. În 1938 mai existau numai două vestigii: una a unei biserici cu dimensiunile de 12×5 m, iar la 50 m către sud-vest, în locul cel mai înalt al colinei, se afla o formă perfect rotundă cu diametrul de 9 m, care putuse fi temelia unui turn de observaţie sau a unei fântâni. În perioada comunistă, chiar în acel loc s-au făcut construcţii, aşa încât şi acest vestigiu a dispărut definitiv, rămânând până de curând numai fundaţiile bisericii de tip sală. Către estul acesteia se mai putea vedea o ridicătură de pământ care dădea bisericii aspectul unui loc întărit. În 1938 acolo erau deja vizibile urmele căutătorilor de comori. (p. 8 )

Satul existent în mod cert în apropierea acestor ruine putea fi unul din cele dispărute, menţionate din plin de documentele medievale: Ţeroviţa, Feyerviz, Sincova, Valle… Conform lui Cocora, dintre acestea, Feyerviz s-ar fi putut afla la vărsarea Râului Alb în Bârzava, iar Ţeroviţa era logic să fi fost în apropierea Ţerovei. Ar mai rămâne neelucidată aşezarea pentru Sincova şi Valle (p. 9), dar şi pentru alte sate menţionate cu diverse ocazii: Maycho, Berzaviţa (p. 9), Baci, Berzi, Micolţ, Mailat. (p. 10) Iesenovaţ, pe care Cocora nu îl putea localiza (p. 9-10), este actualmente înglobat în satul Clocotici.

Toate aceste aşezări aveau un număr foarte mic de locuitori şi foarte puţine case. În perioada invaziilor turceşti, locuitorii lor erau deseori siliţi să-şi părăsească căminele, care rămâneau pradă armatelor regulate şi apoi bandelor de hoţi. (p. 10) Locuitorii se retrăgeau în munţii şi în pădurile din apropiere, inclusiv în peşteri. Un exemplu în acest sens era peştera de la Sodol, la gura căreia existau şi urme ale unor ziduri de întăritură. (p. 11) După retragerea turcilor, populaţia îşi găsea aşezările nimicite şi căuta să îşi întemeieze altele noi, în locuri mai ferite. În acest mod au apărut şi au dispărut atâtea localităţi în această zonă. (p. 11) Nici Reşiţa Română nu a fost dintotdeauna pe locul cunoscut astăzi. Bătrânii povesteau că înainte ea era în preajma Izvorului rece, într-un loc foarte strâmt şi accidentat, unde ar fi încăput foarte puţine case. (p. 12)

Însă Ogăşele este înconjurat de dealuri mult mai înalte, care ar fi fost mai potrivite pentru construirea unei cetăţi. Din acest motiv, Cocora credea că ea nici nu a fost o cetate propriu-zisă, aşa cum erau la Bocşa şi la Caraşova, ci numai o localitate întărită. Acolo nici nu au existat ziduri de cetate, ci numai o biserică din piatră. Aceasta era oarecum o raritate în acele vremuri, când doar la câte patru-cinci sate se găsea o biserică din lemn, unde se adunau duminica şi de sărbători toţi credincioşii din jur (ca în cazul bisericilor din Secaş sau Vărădia). Deci biserica aceasta nu a fost românească, ortodoxă, ci ori turcească (moschee), cum rămăsese în tradiţia populară, ori ungurească (catolică), cum scrisese Pesti Frigyes. Oricum, în vorbirea populară, termenul „turcesc” putea însemna străin, iar în Banat nu au existat moschei turceşti. Eventual ruina rotundă, ulterior distrusă, de la Ogăşele, ar fi putut fi un minaret. De altfel, la Reşiţa şi la Ţerova puteau fi întâlnite şi unele nume de familie de provenienţă turcească, precum Uzum. (p. 13) Însă nici aşezări stabile ungureşti nu au existat în aceste locuri. Putea totuşi să fi fost o biserică catolică, denumită şi acum de români drept biserică nemţească sau ungurească. Ea putea să fi fost zidită de seniorul ungur de religie romano-catolică care stăpânea acel district, sau chiar de cavalerii teutoni în perioada 1430-1435, când era şi des menţionată Borzafew. Ei aveau obiceiul ca peste tot pe unde treceau să ridice întărituri şi biserici din piatră. Existenţa bisericii catolice confirma faptul că acolo s-a aflat reşedinţa unui district românesc privilegiat denumit Borzafew, susţinea Cocora, deoarece în acel loc era sediul conducătorului districtului, împreună cu suita sa, cu armata şi cu personalul. (p. 14)

În apropiere mai existau şi alte puncte de veghe, cu care se putea comunica ziua prin coloane groase de fum, iar noaptea prin focuri. Dincolo de Târnova, pe la Măgura Mare şi Tâlva Bobului, se afla un loc numit „Straja”, care surprindea cele ce se petreceau pe valea Pogonişului sau către Caransebeş. Înspre Semenic, pe la Cracu Roşu, unele informaţii spuneau că ar fi fost temeliile altei biserici din piatră. De acolo se putea observa valea Nerei şi până către Teregova. (p. 15) Multe informaţii în acest sens a primit Coriolan Cocora de la bătrânii din Reşiţa Română, între care Ion Vida Lăpădatu avea 83 de ani în 1938. El le ştia la rândul său de la bunica sa, care murise la vârsta de peste 80 de ani.

Din aceeaşi sursă se mai ştia că pe Cămenic în perioada otomană se cultivase viţă de vie, iar potecii care ducea acolo i se spunea din această cauză „Poteca Turcului”. Satele făceau pe rând de strajă în timp de noapte, în grupuri de câte 12 oameni, care la apropierea turcilor se împrăştiau strigând: „Fugiţi, mă! Vin turcii, mă!” În asemenea cazuri, toată lumea fugea să se ascundă pe valea Domanului, însă uneori aveau loc şi lupte cu turcii. (p. 16)

Acestea erau mărturiile culese de Coriolan Cocora de la bătrânii timpului său. Coroborate cu informaţiile documentare existente, ele au putut fi închegate într-o demonstraţie destul de logică. Dacă a fost sau nu misterioasa Borzafew la Ogăşele rămâne încă de discutat. Însă este sigur că aceasta a fost o aşezare importantă a timpului şi că, în cazul în care nu s-a numit Borzafew, ar fi destul de greu de găsit o alternativă credibilă într-un spaţiu geografic atât de restrâns.

Trebuie să mai menţionăm în încheiere faptul, deosebit de dureros, că ruinele bisericii de la Ogăşele au fost rase de pe faţa pământului cu lama buldozerului în anul de graţie 2010. Am verificat personal pe teren. Acum nu se mai găseşte nicio urmă.

*Coriolan Cocora, Biserica sau cetatea turcească de lângă Reciţa, Ed. Gazetei Reşiţa, 1938, 19 p.

Mircea Rusnac – Perioada de glorie a muzicii reşiţene

29 ianuarie 2010

 În anii maximei dezvoltări industriale a oraşului, Reşiţa a cunoscut progrese în toate domeniile. Chiar şi viaţa culturală a localităţii în acel timp era înfloritoare. Pe măsură ce, către sfârşitul secolului al XIX-lea, regimul de muncă devenea mai relaxat şi numărul de ore lucrate pe zi scădea, apărea problema petrecerii într-un mod util şi plăcut a timpului liber. În acest nou context, nu puţini reşiţeni, chiar de condiţie socială modestă, şi-au descoperit vocaţia culturală în general şi muzicală în special, localitatea putându-se integra astfel marii mişcări de redeşteptare spirituală care cuprindea în acea perioadă întregul Banat. Secolul cuprins între 1848 şi 1948 a fost unul de glorie în istoria Banatului, inclusiv în ceea ce priveşte efervescenţa culturală.

În Reşiţa Montană, prima „Asociaţie de cântări” („Resiczaer Gesangverein”) a fost întemeiată de către locuitorii germani după modelul Oraviţei, în 1869. Aceasta era o reuniune corală, care încă de la început se va impune ca o formaţie vocală de prestigiu. Ea se alătura acum vechii orchestre montanistice, care era formată din muncitori şi funcţionari ai uzinelor. Muzica instrumentală avea deja vechi tradiţii la Reşiţa, unde se bucura de atenţia autorităţilor şi a conducerii uzinelor, participând la toate manifestările cu caracter festiv din localitate. Printre primii dirijori ai noii Asociaţii au fost Adalbert Hehn şi Josef Tietz, care au creat renumele şi prestigiul corului.

În acest climat cultural, a urmat înfiinţarea în 1871 a primei biblioteci din Reşiţa, care a înlesnit accesul muncitorilor la lectură şi la marile creaţii literare. În primăvara anului 1872, din iniţiativa învăţătorului Ion Simu, sprijinit de alţi fruntaşi ai românilor, precum Iuliu Vuia sau Petru Broşteanu, a luat fiinţă şi „Reuniunea română de cântări şi muzică din Reşiţa Montană”. Ca membri fondatori erau 61 de bărbaţi, constituind al doilea cor vocal românesc de pe valea Bârzavei, după cel din Bocşa. Primul dirijor a fost Johann Dworzsak. Până în 1878, corul se va remarca prin concertele date în favoarea copiilor săraci şi a sinistraţilor de pe urma inundaţiilor care s-au produs în Transilvania şi Ungaria. Concertele şi programele, în care treptat au fost introduse şi declamări, scenete, apoi chiar piese de teatru, se axau pe cântece populare, marşuri şi cântece muncitoreşti.

Din mai 1878, dirijor al corului românesc va fi Stefan Kolofik, dar faţă de momentul de început se înregistra deja un regres, exprimat şi prin numărul coriştilor: 24 în 1880. În 1879 avusese loc prima manifestare comună a corurilor german şi român din Reşiţa Montană, cu ocazia unui nou concert filantropic. În continuare, corul românesc va deveni unul mixt, prin cooptarea a 15 femei. Ca urmare, s-a consemnat o refacere a activităţii sale, în 1882 susţinând patru concerte, dintre care unul împreună cu „Resiczaer Gesangverein”. În 1885, dirijor a devenit Ion Simu, care s-a ocupat cu multă pasiune de instruirea formaţiunii artistice. În acelaşi an, conducerea va fi preluată de dirijorul Osvald Bösz, dar nu pentru mult timp, interimatul fiind asigurat de acelaşi Simu până în 1888. În acest an a venit învăţătorul Adalbert Hehn, apoi învăţătorul Vasile Marişescu. Până în 1894 a fost o nouă perioadă de stagnare a activităţii corului românesc, chiar dacă au fost cooptaţi ca dirijori Adalbert Hehn şi Josef Tietz.

O perioadă de renaştere s-a produs odată cu sosirea la Reşiţa a învăţătorului Iosif Velceanu, care îl avusese ca îndrumător la Caransebeş pe Antoniu Sequens. Acesta se va dovedi şi un talentat dirijor. El a înfiinţat un cor mixt format din 45 de copii, cor care a existat timp de patru ani, susţinând concerte împreună cu coriştii adulţi sau în mod independent şi bucurându-se de aprecierea publicului. Velceanu a desfăşurat o activitate intensă, compunând piese muzicale, preluând motive folclorice sau armonizând piese din repertoriul naţional şi universal, totodată punând în scenă şi piese de teatru în calitate de regizor amator. El era prieten cu Ion Vidu, care a venit în vizită la Reşiţa cu corul de la Lugoj, cel mai important cor românesc din Banat. Impresia lăsată la Reşiţa a fost extraordinară, mult timp localnicii aflându-se sub influenţa prestaţiei artiştilor lugojeni. Reprezentaţiile artistice erau susţinute în localul Casinei române din Reşiţa Montană.

În acelaşi timp, „Resiczaer Gesangverein”, în paralel cu reuniunea germană de la Oraviţa, începea să pună în scenă cu mult succes piese de operetă vieneză. Un actor şi solist vocal foarte apreciat era Árpád von Biró, iar în calitate de capelmaistru a avut mult succes la Reşiţa Anton Pavelka.

În 1897, era înfiinţat un al doilea cor german, intitulat „Resiczaer Sängerbund” („Asociaţia cântăreţilor din Reşiţa”), o reuniune de cânturi şi asociaţie de amatori de teatru. Începuturile sale se leagă tot de numele cunoscutului dirijor Josef Tietz, care va aşeza în scurt timp noul cor printre cele mai bune formaţii de acest gen din Banat. El a promovat lucrări pentru coruri bărbăteşti, de femei şi mixte, însoţindu-le uneori cu spectacole teatrale, lieduri sau arii din opere şi operete. Pe steagul acestui cor erau înscrise cuvintele: „Arbeit ehrt, Gesang adelt” („Munca onorează, cântecul înnobilează”), ca o expresie vie a dragostei muncitorilor pentru frumos şi pentru muzică.

În 1895 fusese înfiinţată Societatea literar-muzicală a ţăranilor din Reşiţa Română, marcând debutul cultural şi pentru această parte a localităţii. Ea a fost stimulată de succesele coriştilor români din Reşiţa Montană. Primul dirijor a fost învăţătorul Adalbert Hehn. Tot la sfârşitul secolului al XIX-lea a apărut la Reşiţa şi „Cercul maghiar de cântări” („Magyar dalkör”), care din 1905 va trece sub auspiciile societăţii culturale „Magyar olvasokör” („Cercul maghiar de lectură”). În formaţia corală activau muncitori, funcţionari şi mici meseriaşi, printre membri fondatori numărându-se: fierarul Fekete Geza, învăţătorii Horvath Peter şi Dénes Karoly, impiegatul Adorjan Lajos, pantofarul Bradics Andras şi lăcătuşii Ban Sandor, Albert Karoly şi Szlifka Geza. Printre dirijorii care au condus corul de-a lungul timpului au fost Peter Rohr, Adalbert Hehn, Alexander Kralik şi Kardos Bela, iar printre regizori au fost Szlifka Geza şi Josef Fraunhoffer.

În 1905 s-a desfăşurat o activitate comună a tuturor corurilor reşiţene: cele două româneşti, cele germane: „Resiczaer Gesangverein”, „Resiczaer Sängerbund” şi „Resiczaer Lyra” şi cel maghiar „Magyar dalkör”. Corul condus de Iosif Velceanu avea 76 de membri la începutul secolului al XX-lea, el având ca motto următoarele versuri:

„Fluiere la lucru-n pace,
Zi şi noapte-am tot muncit,
Fierul roş, oţelul rece,
Rupţi de trudă l-am tocit.
Haid’ să dăm şi horii zor!
Toţi în cor!”

Corul românesc a luat parte la marele festival de la Bucureşti din 1906, când se aniversau 40 de ani de la urcarea pe tron a lui Carol I. Deşi a ajuns chiar în dimineaţa începerii emulării corale de la Arenele Romane, corul reşiţean a avut onoarea de a deschide întrecerea. El a intonat cu acest prilej piesele „Urare României” de I. Costescu şi „Răsunetul Ardealului” de Ion Vidu. Din cor făceau parte 120 de persoane, cei angajaţi la uzine găsindu-şi înainte înlocuitori la locul de muncă pentru perioada în care erau plecaţi! Ca represalii pentru participarea la marele festival panromânesc, dirijorul Iosif Velceanu a fost mutat disciplinar de guvernul maghiar la o şcoală din Timişoara, fiind nevoit să întrerupă activitatea la corul reşiţean. Totuşi, medalia de aur obţinută la Bucureşti a reprezentat mult timp un motiv de mare mândrie pentru cântăreţii români din Reşiţa Montană. În continuare, corul va fi preluat de dirijorul Otto Sykora, conducătorul orchestrei montanistice, urmat de E. Bambach. Până în 1919 însă se va consemna o nouă perioadă de declin.

În 1902, corul plugarilor din Reşiţa Română a participat la un spectacol muzical împreună cu cântăreaţa Irina Vlădaia din Bucureşti, aflată în turneu la Reşiţa. Dirijor era acum Ştefan Albu, iar motto-ul corului era:

„Grija noastră să ne fie
Munca rodnică şi vie,
Înţelegere-ntre fraţi
Ani mulţi şi netulburaţi.”

Corul conlucra atât cu reuniunea românească din Reşiţa Montană, cât şi cu celelalte formaţiuni muzicale reşiţene, influenţa lor dovedindu-se propice culturalizării populaţiei şi întreţinerii unei frumoase vieţi spirituale în localitate. Reuniunea şi-a clădit un local propriu, cu sală de concerte şi pentru reprezentaţii teatrale, ulterior cinematografice, săli-anexă pentru repetiţii şi o bibliotecă. În acest cor activau şi germani şi maghiari din Reşiţa Română, printre dirijori mai aflându-se Avram Neda şi din 1907 învăţătorul Ion Mărilă.

Tot la începutul secolului al XX-lea, corul „Resiczaer Sängerbund” era dirijat de Peter Rohr şi a făcut o serie de turnee la Timişoara, Oraviţa, Lugoj, Anina, Biserica Albă, ajungând chiar şi la Viena. În 1905 s-a înfiinţat „Secţia de cânturi a sindicatului muncitorilor metalurgişti şi fierari din Reşiţa” („Gesangsektion des Reschitzer Eisen- und Metallarbeitergewerkschaft”). Ca şi la Steierdorf-Anina, pe lângă ea a fost creat şi un grup de „diletanţi”. Printre cântecele aflate în repertoriul său se numărau „Hora muncitorilor” şi „Sună trâmbiţa de-alarmă”, promovând şi teatrul în proză şi opereta. Totuşi, până în 1919 activitatea corului muncitoresc reşiţean a fost destul de slabă. În 1918 a luat fiinţă încă un cor german, „Cvartetul de oţel” („Eisernes Quartett”), printre iniţiatorii săi aflându-se dirijorul Josef Tietz şi artistul Karl Kummergruber. Obiectivele grupului erau cultivarea muzicii şi promovarea creaţiei locale. Corul era format din foşti membri ai celorlalte formaţiuni germane reşiţene, care în timpul primului război mondial îşi suspendaseră activitatea. Tietz a compus piese corale de mică întindere şi cu o linie melodică uşor accesibilă. Numărul membrilor în 1918 era de 28 de bărbaţi, recurgându-se foarte rar la cântăreţe din distribuţia spectacolelor de operetă.

După încheierea primului război mondial, cele patru coruri germane din Reşiţa: „Asociaţia de cânt” („Gesankverein”), „Uniunea cântăreţilor” („Sängerbund”), „Secţia de cântări a muncitorilor metalurgişti” („Metallarbeiter-Gesangsektion”) şi „Cvartetul de oţel” („Eisernes Quartett”) şi-au reluat activitatea, la fel ca şi cele două româneşti şi cel maghiar. Toate continuau tradiţiile muzicale antebelice. Corurile germane continuau şi cultivarea operetei în forma sa vieneză. Un foarte apreciat interpret de operetă şi regizor a fost strungarul Adolf Bender. Alţi talentaţi interpreţi ai acelor ani au mai fost funcţionarii Eduard Kehr, Mihály Béla, Josef Gruber, funcţionara Csenek Rozsi şi casnicele Marischka Springl şi Fanny Minarek. Dirijor al fanfarei uzinei era şi în continuare Otto Sykora, urmat de Jaroslav Lang. Printre dirijorii de operetă s-au remarcat Peter Rohr, Slowig Geza şi dascălul de gimnaziu Adalbert Hehn jr., cel care a pus bazele Cvartetului de coarde din Reşiţa. Totodată, pe lângă fanfara uzinei au mai apărut numeroase grupe de muzicieni amatori sau profesionişti, atât germani, cât şi români. Dintre aceştia, cei mai îndrăgiţi au fost violoniştii Gusti Busch, Leopold Tomajka şi Willi Hackenberger, violoncelistul Hans Drexler, fraţii Oppelz, clarinetistul Gusti Krenitschan şi violoniştii Alexander Serbul şi Peter Hudetz.

Între reuniunile de cântări din zona montanistică a Banatului avea loc în această perioadă un schimb intens de vizite şi participări la manifestări comune. Cele mai numeroase vizite reciproce se desfăşurau între coriştii germani din Reşiţa şi cei din Steierdorf, ca şi între formaţiile de diletanţi din aceste localităţi. În timpul unei asemenea deplasări către Anina, unde urmau să interpreteze opereta Der Obersteiger de Karl Zeller, camionul care îi transporta pe coriştii reşiţeni s-a prăbuşit într-o prăpastie la Celnic, în 1925. În acest tragic accident şi-au pierdut viaţa cântăreţii Engleitner şi Bittermann, înregistrându-se şi numeroşi răniţi.

Accidentul de la Celnic din 1925

După 1920 a fost practic reînfiinţat şi corul muncitoresc „Metallarbeiter-Gesangsektion”, care a desfăşurat în continuare o activitate mult mai rodnică decât în perioada antebelică. Acum şi această grupare începea să monteze spectacole de operetă mai dificile, precum şi piese în proză. Cu acelaşi Obersteiger s-a stabilit un adevărat record, opereta fiind reprezentată de 22 de ori. În 1929, conducerea Secţiunii de cântări era asigurată de preşedintele Hermann Rausch şi de regizorul Adolf Bender.

În 1926 a fost adoptat statutul de organizare şi funcţionare al „Eisernes Quartett”. Multe dintre concertele susţinute de acesta aveau un scop filantropic, bucurându-se de aprecierea presei, a specialiştilor şi a publicului. În acelaşi an, în sala de spectacole „Oltenia”, acest cor a participat la un concert comun cu Orchestra montanistică a uzinelor („Werkskapelle”), dirijată de Otto Sykora.

În 1919 a mai luat fiinţă încă o secţiune muzicală germană: „Leseverein Gesangsektion” („Secţia de cântări de pe lângă Reuniunea generală de lectură din Reşiţa”), condusă iniţial tot de dirijorul Peter Rohr. Corul era alcătuit din 25 de tineri, fiind închegat în mod spontan. Scopul său principal era cultivarea liedului german, care era preponderent în repertoriul formaţiei. Iniţial s-a practicat însă şi spectacolul de operetă, care avea o mare audienţă, în scopul atragerii simpatiilor publicului. În 1932, acest cor făcea parte din „Asociaţia cântăreţilor germani din Banat”, care organiza numeroase manifestări. Corurile germane din Reşiţa şi cele din Anina alcătuiau gruparea montanistică a acesteia.

În 1937, „Resiczaer Gesangverein” era dirijată de Alexander Kralik. Alte coruri sau grupuri vocale germane au mai desfăşurat o existenţă efemeră în perioada interbelică, fiind organizate de către diferite bresle sau cercuri de amatori de muzică. Printre acestea pot fi amintite „Lyra”, avându-l ca dirijor pe Josef Lenhardt, şi „Touristen Gesangverein Echo”, condus de Alexander Kralik, acestea având viaţa cea mai lungă. Până după cel de-al doilea război mondial, opereta germană era bine reprezentată la Reşiţa, cei mai importanţi promotori ai săi fiind textierul, regizorul şi interpretul Franz Kehr, soliştii vocali Rudolf Karlicsek, Anton Licker, Arpad Bender şi dirijorul Hunyadi Laszlo. Ulterior a fost organizat un cerc de operetă în cadrul U.C.M.R., avându-l ca dirijor pe profesorul Franz Stürmer. Tradiţia corală germană a Reşiţei însă se apropia de sfârşit.

Perioada interbelică a cunoscut o evoluţie inegală şi pentru corul maghiar din Reşiţa. Mai ales în perioada de început au fost momente de stagnare şi de declin al activităţii acestuia. Ulterior, corul şi echipa de teatru a cercului maghiar de lectură au început să se afirme prin concerte, spectacole de teatru şi mai ales prin prezentarea cu mult succes a unor operete ale marilor compozitori maghiari şi a unor spectacole de comedie muzicală ale căror texte şi muzică au fost scrise de dirijorii corului sau de alţi artişti localnici. La spectacolele de divertisment şi-au adus contribuţia Albert Karoly, Fekete-Stocsék Rozsi, Stocsék Jozsef, Csenek Béla, Pap Rozsi, Varó Árpád sau Novácsek Karoly, fiind prezentate pe scenele de la Casa Muncitorească sau de la sala „Oltenia”. Afişele de popularizare a acestor spectacole erau tipărite în trei limbi (română, maghiară şi germană), publicul prezent fiind şi el format din mai multe naţionalităţi.

În 1922, corul românesc din Reşiţa Montană îşi aniversa semicentenarul, prilej cu care a avut loc un concert la care au participat peste 20 de coruri bănăţene. În perioada interbelică, cel mai important membru al corului a fost maistrul Vasile Petrovici de la Fabrica de poduri, care s-a remarcat ca un bun cântăreţ şi dirijor. Şi corul din Reşiţa Română a avut o activitate bogată, mai ales după 1930, susţinând concerte şi spectacole de teatru amator. Afişele sale erau de asemenea tipărite în toate cele trei limbi ale Reşiţei, corul promovând ideea înţelegerii şi colaborării interetnice. Conducători în această perioadă au fost profesorul Coriolan Cocora şi apoi Trandafir Lugojenel. Formaţia corală efectua deplasări în centrele muncitoreşti de pe valea Bârzavei, precum şi în satele din jur, unde susţinea concerte şi spectacole de teatru amator. Nivelul era însă în general mai scăzut decât cel al colegilor din Reşiţa Montană. Totuşi, merită remarcate strădaniile lui Coriolan Cocora de a monta piese de teatru şi de a dirija formaţia. Orchestra acesteia era condusă de N. Cişmaş. Un alt dirijor remarcabil a fost muncitorul în uzină Ion Iliasă, care va activa şi la Moniom şi Câlnic. Spectacolele se ţineau la Palatul Cultural nou construit, dar şi la Timişoara, unde atât corul, cât şi dirijorul Iliasă, au fost premiaţi.

După cel de-al doilea război mondial, toate aceste formaţiuni muzicale ale Reşiţei, indiferent de etnia membrilor lor, au dispărut. Ultimele încercări pentru refacerea corului românesc din Reşiţa Montană au fost depuse de dirijorul Horaţiu Bandu, însă fără succes. În locul lor a apărut un mare cor sindical, care activa pe scena Casei Muncitoreşti sub conducerea profesorului Ion Românu. Acum nu se mai punea accent pe apartenenţa naţională a membrilor, ci era promovat spiritul comunist. Corul devenea un element oficial în viaţa oraşului, având misiuni mobilizatoare şi ideologice. Reprezentaţiile aveau loc şi la Palatul Cultural din Reşiţa Română, iar mai târziu pe scena nou construitei Case de cultură. Frumoasele tradiţii locale erau date uitării, iar noul cor, în ciuda unor succese pe plan naţional în primii ani postbelici, a decăzut apoi, în special după plecarea dirijorului Românu. Vechile emulări şi toate frumoasele activităţi din anii anteriori lui 1944 au rămas fără continuitate în Reşiţa, ca şi în întregul Banat.

Bibliografie: Ion Crişan, Un secol de cântare muncitorească în Reşiţa (1872-1972), Reşiţa, 1972; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995; Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998.