Posts Tagged ‘Ion Păsărică’

Mircea Rusnac – Calea ferată Oraviţa-Anina trebuie să devină patrimoniu mondial UNESCO!

1 Iunie 2016

anina

„Să descriu frumuseţea liniei? Dar ea trebuie trăită! Nu se poate povesti, cum nu se poate povesti farmecul unui tablou făcut de un meşter mare. Trebuie să trăieşti cu linia, să te caţeri cu ea pe coaste, cu ea să te guduri sub frunziş de fag şi să te scalzi în razele de lumină ce se strecoară prin frunziş. Trebuie să ameţeşti cu ea deasupra prăpăstiilor şi pe viaducte înalte, să te înfioare fluierul locomotivei când ai intrat în adâncul tunelului şi să zburzi cu voioşia unui copil când ai ieşit la lumină, ca peste un minut să intri iar în negura din sânul muntelui. Pe dreapta, stânca înaltă, pe stânga, prăpastia abruptă. O întorsătură, un salt de pe un munte pe altul şi tabloul se schimbă, acolo unde ai avut coastă, privirea ţi se afundă într-o vale însorită, în care păcurarul ţi se pare copil, iar oaia cât pisica. De cealaltă parte, în schimb, nu poţi scoate capul pe geam, că-ţi freci nasul de stânci. Iar sufletul tău se bucură că stă sigur între ele pe o platformă lată de trei metri.”

Astfel descria Virgil Birou în 1940, în cartea sa intitulată Oameni şi locuri din Căraş, traseul de vis al liniei Oraviţa-Anina. Evident, şi alte descrieri ale acestei linii montane, a doua ca vechime din Europa, abundă în superlative. Într-o monografie întocmită de Regionala Timişoara a S.N.C.F.R. în 1993, la împlinirea a 130 de ani de la punerea în funcţiune a căii ferate Oraviţa-Anina, se preciza: „Calea ferată Oraviţa-Anina este şi astăzi o lucrare inginerească unică în ţară. Ea este numită cu mândrie de localnici linia Semmering bănăţeană. Comparaţia are un substrat istoric, deoarece linia Semmering a fost construită în Austria între anii 1845-1854 şi la data inaugurării liniei din Banat (în anul 1863, deci după numai nouă ani), era singura linie de acest tip din Europa (proiectată în relief montan). Linia Brenner a fost construită abia în 1867.” (S.N.C.F.R. Regionala Timişoara, Monografie cu ocazia aniversării a 130 de ani de la darea în exploatare a liniei Oraviţa-Anina, p. 4.)

Tot în perioada interbelică, inginerul Ion Păsărică o denumea „Semmeringul românesc”. Descriind linia la rândul său, el o compara cu „un şarpe uriaş”, continuând astfel: „De o parte şi de alta a liniei ferate poţi prinde cu vederea impresionantele reliefuri ale vârfurilor de munţi, despărţiţi prin văi frumos înverzite, pe care pasc agale numeroase vite, ce par din depărtare nişte puncte pestriţe mişcătoare, pe fondul verde intens al păşunilor. Ca într-un film de cinematograf, tablourile ce-ţi trec prin faţa ochilor, în mersul trenului, sunt care mai de care mai fermecătoare.” (Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 77.)

Sora geamănă a acestei căi ferate, linia austriacă Semmeringbahn, a fost declarată încă din anul 1998 drept patrimoniu mondial UNESCO.

Pentru a putea înţelege mai bine gradul de asemănare al datelor tehnice ale liniilor Semmeringbahn şi Oraviţa-Anina, vom prezenta în continuare următoarele cifre:

Linia: Semmeringbahn, respectiv Oraviţa-Anina. Distanţă: 41 km – 34 km; diferenţă de nivel: 388 (459) m – 340 m; pantă maximă: 25‰ – 21‰; pantă minimă curbă: 190 m – 114 m; tuneluri: 15 – 14; viaducte: 16 – 10; cel mai lung tunel: Semmering, 1.512 m – Gârlişte I, 660 m; defilee Oraviţa-Anina: 2.117 m; altitudine: 438m/897 m – 218 m/558 m.

Cele 14 tuneluri ale liniei noastre, în lungime totală de peste 2 km, se numesc: Lişava, Maniel, Dolhoff, Jitin sau Seiler, Ţiglă, Bran, Bec-Maşină, Vânt, Polom, Gârlişte I, Gârlişte II sau Tunelul cu peşteră, Gârlişte III, Gârlişte IV şi Schlucht. (S.N.C.F.R., op. cit., p. 5.) Cele 10 viaducte de pe traseu totalizează aproape 1 km lungime, cele mai importante fiind Jitin, Cuptor, Racoviţă, Gârlişte, Iam, Maidan şi Schlucht. Cei peste 2 km de defilee reprezintă şi ei, în fond, nişte tuneluri fără acoperiş. Zidurile de sprijin superioare ale căii ferate (ramblee) au 5 km lungime şi ajung până la 36 m înălţime, iar zidurile de sprijin inferioare (deblee) totalizează 13 km lungime şi coboară până la 15 m adâncime. Curbele, în număr de 160, reprezintă 70% din lungimea totală a traseului. 129 dintre acestea (81%) au raza de curbură mai mică de 200 m, reprezentând 20 km în total. Cele mai mici raze de curbură, de numai 114 m, sunt prezente pe tronsonul median Lişava-Gârlişte. Panta maximă, de 21‰, afectează nu mai puţin de jumătate din acest tronson, iar din cei 11 km ai acestuia, numai 200 m sunt orizontali. (Ibidem, p. 9.)

anina2

Linia Oraviţa-Anina are cele mai mici distanţe între tren şi pereţii stâncoşi ai tunelurilor sau defileelor, din acest motiv ferestrele vagoanelor fiind parţial blocate. Dacă linia Semmering are o diferenţă de nivel de 388 m la o lungime a traseului de 41 km, linia Oraviţa-Anina are o diferenţă de nivel de 340 m la o lungime de 34 km. (Ibidem, p. 4.)

De la început, locomotivele şi vagoanele care au circulat pe această linie au avut o construcţie specială. Locomotiva „Steyerdorf”, fabricată în 1862, a fost menţionată deja în 1865 în cursul Traité élémentaire des chemins de fer al reputatului specialist feroviar francez Auguste Perdonnet. Ea a fost prezentă, de asemenea, la expoziţiile internaţionale de la Londra (1862) şi Paris (1867). „Linia Oraviţa-Anina a devenit astfel cunoscută în întreaga Europă, nu numai prin traseul ei dificil, ci şi prin locomotivele sale cu abur de o construcţie specială, care au trezit un mare interes în rândurile specialiştilor feroviari. Prin originalitatea lor, primele locomotive cu abur care au circulat pe linia Oraviţa-Anina figurează în vechile mari tratate ale tracţiunii cu abur”, concluzionau autorii monografiei aniversare amintite. (Ibidem, p. 8.)

Dacă la aceasta adăugăm faptul că linia a fost proiectată de ingineri şi specialişti austrieci, iar la construirea ei au luat parte pietrari italieni, că străpungerile în stâncă au fost realizate înainte de inventarea dinamitei, în mare parte cu dalta şi târnăcopul, înţelegem dimensiunea universală şi valoarea inestimabilă a acesteia. Credem că toate cele menţionate aici îndreptăţesc din plin includerea căii ferate Oraviţa-Anina în patrimoniul mondial UNESCO, între marile realizări ale umanităţii.

Anunțuri

Mircea Rusnac – Începutul activităţii turistice pe Semenic

28 Noiembrie 2009

Una dintre cele mai frumoase zone turistice ale Banatului este cea a Munţilor Semenic. Deşi nu ating o înălţime impresionantă (1.447 m), aceştia se evidenţiază prin accesibilitate, peisaje pitoreşti şi prin posibilitatea practicării sporturilor de iarnă timp de multe luni în fiecare an. Blândeţea climei, cu influenţe mediteraneene, a determinat de timpuriu pe numeroşii turişti proveniţi atât din regiunea înconjurătoare, cât şi de la distanţe apreciabile, să îi viziteze, rămânând cu amintiri de neuitat şi cu dorinţa de a reveni.

În ciuda acestor lucruri, până la primul război mondial nu a existat practic un turism organizat pe Semenic. Pe vastul platou de peste 4.000 ha, situat între vârfurile Piatra Goznei, Semenic şi Piatra Nedeei, rătăceau în voie numai ciobanii cu turmele lor, venind de la stânele de pe valea Nergăniţei. De două ori pe an, la Sfântul Ilie (20 iulie) şi la Schimbarea la Faţă (6 august), ţăranii români din împrejurimi urcau la Baia Vulturilor pentru a se scălda în apele reci ale acesteia, în credinţa că ele aveau puteri miraculoase. În restul anului, aceiaşi ţărani mai ajungeau pe platou pentru a cosi fânul bogat care se întindea până pe culmi. În acele vremuri, apariţia câte unui turist iubitor al naturii era extrem de rară pe Semenic.

După 1911, în localităţile montanistice bănăţene s-au constituit cercurile turistice „Prietenii naturii”, însă nici aceştia nu au fost tentaţi de la început de vizitarea Semenicului. Primele lor călătorii vizau regiunea Dunării, cu Cazanele, Porţile de Fier şi insula Ada-Kaleh, sau Munţii Retezat, mult mai impunători. Nici cercul din Reşiţa, aflată la poalele Semenicului, n-a făcut excepţie în acest sens. Abia după 1920 preotul catolic Paul Fulda şi profesorul de matematică Bruno Windhager au început să orienteze tineretul către drumeţiile pe Semenic. Ultimul a creat o organizaţie de cercetaşi şi a construit, împreună cu aceştia, primul adăpost de pe culme. Tot el a acordat o mare atenţie potenţialului turistic al Gărânei, asociindu-se cu birtaşul Jakob Weinfurter din localitate în lansarea sporturilor de iarnă, în special a schiatului, în acea zonă mirifică.

Pe lângă tineret, Fulda şi Windhager au căutat să-i atragă şi pe muncitorii reşiţeni în activităţile turistice. Ei au ţinut prelegeri în acest scop în faţa „Comitetului de educaţie muncitorească”. În 1925, profesorul de germană Alexander Tietz a înfiinţat grupul denumit „Pasărea călătoare”, care căuta să impună modul civilizat de drumeţie şi îl asocia cu remarcabile realizări în domeniul cultural.

Un alt centru de pornire al turismului bănăţean a fost Oraviţa (nucleul acestuia fiind creat încă din 1892). Animator al acestui fenomen a fost acolo Ion Băiaş, care din 1930 începea să conducă drumeţi către Semenic. În anul următor, el a ridicat în apropierea izvoarelor Nergăniţei, pe terenul Comunităţii de avere, o primă colibă din scânduri, care avea două încăperi pentru turişti. În curând însă a donat-o ciobanului Băcilă din Borlovenii Noi.

Tot la îndemnul său, în 1933 i s-a asociat medicul orăviţean Gheorghe Runcan, cumpărând împreună două livezi de pe versantul din stânga al văii Goznei. Pe acel teren a început în toamnă zidirea primei cabane adevărate de pe Semenic, „Cabana lui Ion ăl mic” (adică Ion Băiaş), punându-se în acest fel bazele staţiunii.

În efortul lor de a „cuceri” Semenicul, aceşti pionieri ai turismului bănăţean au întâlnit în drumul către culme o serie de localităţi montane care aveau chiar ele însele un potenţial remarcabil în acest sens. De aceea, primele lucrări dedicate Semenicului şi obiectivelor sale turistice nu uitau să amintească de Văliug, de Gărâna sau de Brebu Nou, etape obligatorii în urcuşul către vârf.

Văliugul (Franzdorf) era descris în 1936 de inginerul Ion Păsărică drept o „liniştită staţiune climatică”, aflată la altitudinea de 645 m, la 20 km sud-est de Reşiţa. Climatul era „subalpin, fără vânturi şi un aer bine ozonat de întinsele păduri de brazi dimprejur.” El avea „căsuţe curate şi înşirate în ordine de o parte şi de alta a drumului principal şi care par că-ţi surâd de bucurie.” Pe teritoriul său curg atât râul Bârzava, cât şi pârâul Gozniţa. Populaţia era formată din românii băştinaşi, din „colonişti austriaci” şi din bufeni (olteni), emigraţi din cauza asupririi turceşti.

Şi Gheorghe Runcan menţiona Văliugul în 1947, când avea peste 2.500 de locuitori. Populaţia era majoritar românească (în special bufeni), existând şi puţini germani. „Frumoasa comună” deţinea restaurante, măcelării, brutării, prăvălii de coloniale, oficiu poştal, ocolul silvic al Societăţii U.D.R. cu un cămin propriu şi centrală telefonică. În apropiere se aflau barajul de la Breazova, înalt de 27 m, şi funicularul către vârful Semenicului. De asemenea, o serie de poteci urcau în direcţia muntelui.

Gărâna (Wolfsberg), la 36 km de Reşiţa, se afla, conform lui Păsărică, „în regiunea romantică şi plină de legende a Munţilor Semenicului, înconjurată din toate părţile de imenşi codri nepătrunşi încă de fiinţe omeneşti, în care fauna alternează cu flora cea mai bogată, reprezentată prin superbe exemplare de brazi şi fagi ce răspândesc efluvii îmbălsămate de răşină.” Altitudinea sa e de 1.000 m, iar locuitorii erau exclusiv germani. Era deja declarată drept „staţiune climatică”, dar nu deţinea încă sanatorii sau vile speciale. „Se găsesc însă numeroase case ţărăneşti, curate, văruite, împodobite cu diverse motive şi mobilate simplu, dar cu tot ce e necesar.” În 1936 continua să joace un rol important restaurantul lui Weinfurter, care servea vizitatorilor mese atât cu regim, cât şi fără.

De la gara din Slatina-Timiş, un autobuz parcurgea distanţa de 26 km până la Gărâna, pentru o taxă de 120 lei adulţii şi 60 lei copiii. La 10 minute distanţă de staţiune se afla un ştrand cu plajă, „lângă o minunată pădure de brazi.” Şi până acolo circula un autobuz „cu o taxă mică de dus şi întors.” Pe perioada verii, la Gărâna locuia medicul Luft Baran, originar din Viena şi stabilit la Reşiţa, fiind „la dispoziţia publicului.” Iarna aveau loc competiţii de schi şi săniuţe, atrăgându-i denumirea de „Sinaia Banatului”.

În 1947, se spunea că locuitorii Gărânei ar fi fost de fapt „de origine cehă, însă germanizaţi, cunoscuţi sub numele de «pemi» (bohemi).” Era un „iubit loc de vilegiatură.” Continua să domine marele restaurant şi hotelul lui Weinfurter, înconjurat de case particulare pentru oaspeţi, prăvălii, măcelării şi brutării.

Brebu Nou (Weidenthal) era amintit doar de Ion Păsărică, fiind situat „pe romantica şosea Timiş-Slatina-Reşiţa, lângă apa zburdalnicului râu Timiş.” Este situat la o altitudine crescătoare cu începere de la 900 m. Era locuit de 1.200 de germani, „care acum vorbesc cu toţii româneşte.” Era recomandat pentru bolnavii de nervi, de Basedov, catar pulmonar şi al căilor respiratorii şi de anemie, în schimb era contraindicat celor cu tuberculoză avansată.

Pe platoul Semenicului, o atracţie specială a exercitat-o dintotdeauna asupra turiştilor Baia Vulturilor (Adler Bad), un izvor de apă foarte rece (4-6 grade Celsius), având un diametru de cca. 4 m. Altitudinea la care se află este de 1.421 m. Conform legendei transmise de medicul Runcan, acolo „vulturii îşi scaldă puii lor şi de aceea ei sunt sănătoşi şi trăiesc mult.” De sărbătorile amintite mai sus, românii mergeau în procesiune acolo şi se îmbăiau. Conform lui Virgil Birou, citat de Runcan: „Cine se scaldă de şapte ori în Baia Vulturilor (numit mai nou Izvorul Tămăduirii), dacă e olog, se înzdrăveneşte, dacă e copil plăpând, se face băiat voinic, iar păcatele femeilor tot cu apa izvorului se duc.” Credinţa aceasta era foarte veche. În anii ’30, când Ion Băiaş şi preotul Miron Mănescu din Văliug au curăţat şi amenajat lacul, au găsit pe fund monede din 1740! Pe malul acestuia, Societatea U.D.R. a construit o mare cruce din fier cu înălţimea de 12 metri, având şi o clopotniţă. Ea atrăgea atenţia turiştilor care căutau lacul şi servea la oficierea slujbelor ţinute acolo de preotul din Văliug cu ocazia pelerinajelor ce aveau loc. 

În 1944-1945, la apelul preotului Mănescu şi prin concursul directorului general Alexandru Popp şi al soţiei sale, Societatea U.D.R. a construit în apropiere o frumoasă biserică din lemn, vizibilă din orice punct al platoului. Ea a fost sfinţită în 1946 de episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor. De asemenea, în 1945-1946 U.D.R.-ul a construit un funicular cu plecare din valea Goznei, la 3,5 km de Văliug, şi cu sosire pe culmea Semenicului, traseu pe care îl străbătea în 30-35 de minute. Funicularul a dispărut în timpul comunismului.

Conform statisticii medicului Gheorghe Runcan, în 1947 pe platoul Muntelui Semenic se aflau nu mai puţin de 18 cabane, cu câteva sute de locuri de cazare. Cea mai mare era Cabana U.D.R., cu 100-120 de locuri, dotată cu sală de joc, confort, telefon public, apeduct cu apă caldă şi rece, curent electric şi sobe de teracotă, fiind deschisă tot anul. Cabana Costeanu, pentru 40-45 de persoane, avea sală de mese, baie şi apă curentă. Cabana Lighezan, cu sală de mese, avea 20-25 de locuri. Cabana Societăţii pe acţiuni a muncitorilor din Reşiţa avea 25-30 de locuri. Pe lângă acestea, mai erau cabanele familiare: Dr. Gheorghe Runcan din Oraviţa, reşiţenii Gheorghe Vucu, I. Feher, Markovski, Alexandru Costeanu, Apeldauer, Zipfl şi I. Zima şi timişorenii Ion Negru, I. Nichici, Kohn, Dr. Marin şi Bandu, Dr. Galetaru şi Cârloabă, toate cuprinzând câte 3-4 camere.

O contribuţie importantă la dezvoltarea turismului pe Semenic au avut-o membrii Clubului turistic din Oraviţa, conduşi de Ion Băiaş şi de profesorul Ilie Rusmir. Ei au construit şoseaua dintre Prislop şi Semenic şi au amenajat o cabană, distrusă din păcate de un incendiu în 1942. Alţi promotori ai dezvoltării staţiunii au fost preoţii M. Mănescu şi E. Servou din Văliug, Alexandru Costeanu şi membrii Clubului sportiv U.D.R. din Reşiţa, dar în special inginerii Alexandru Popp şi Cornel Manciu, directori ai Societăţii, artizani ai construirii funicularului, a liniei telefonice şi a confortabilei cabane a U.D.R.-ului.

Stadiul la care ajunsese turismul de pe Semenic în 1947 era astfel descris de medicul Runcan: „Seara adeseori se organizează întruniri vesele, cu muzică şi dans la Cabana U.D.R., iar alteori se fac şezători în jurul focului de tabără, sub imensa boltă înstelată a cerului senin. Iarna se organizează diferite concursuri şi exibiţii sportive, iar în zilele calde şi senine, în bătaia soarelui de iarnă, şedinţe de helioterapie.”

În acest mod începuse să fie folosită staţiunea Semenic de bunicii şi părinţii noştri. Era desigur un start promiţător, ţinând cont că majoritatea staţiunilor din ţară s-au dezvoltat mult mai târziu. În schimb, Semenicul a decăzut, ajungând astăzi într-o stare de plâns. Încă din 1947 se trăgea un semnal de alarmă în acest sens: „Sper că aceste începuturi lăudabile vor fi susţinute şi în viitor cu aceeaşi ardoare şi chiar intensificate, pentru ca Semenicul să devină aşa cum merită, un centru turistic însemnat şi reputată staţiune climatică, constituind în acelaşi timp un important izvor de câştig pentru populaţia din împrejurimi.” Acest semnal de alarmă nu a fost auzit în deceniile ce au urmat. Semenicul a decăzut încet dar sigur, iar astăzi nu a mai rămas nici amintirea frumoaselor iniţiative din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Bibliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului, cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936; Gheorghe Runcan, Muntele Semenic, Oraviţa, 1947; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995.