Mircea Rusnac – În 1954, Metalul Reşiţa a cucerit Cupa României la fotbal

În anul 1954, fotbalul din România a înregistrat o premieră care este amintită şi acum, de fiecare dată când se dispută finala Cupei naţionale. Atunci, Cupa fusese cucerită pentru prima oară de o echipă din divizia secundă. Această echipă se numea Metalul Reşiţa şi numele ei a rămas înscris pentru totdeauna pe prestigiosul trofeu.

Activitatea fotbalistică era destul de veche la Reşiţa, un prim club luând fiinţă în anul 1911. După primul război mondial, localitatea ajunsese să aibă două formaţii între care avea loc o frumoasă rivalitate sportivă: U.D. Reşiţa, înfiinţată în 1926 şi campioană naţională în 1931, susţinută în mod oficial de conducerea uzinei, şi S.S.M.R., înfiinţată în 1923, cu sprijinul sindicatului muncitoresc. După al doilea război mondial, aceste echipe au fuzionat sub denumirea de Oţelul, modificată apoi în câteva rânduri, până s-a ajuns la numele, devenit foarte popular în timp, de Metalul Reşiţa. Sub această denumire s-a produs şi importantul eveniment din 1954.

În acel an, echipa reşiţeană încheiase campionatul pe locul şapte în seria a II-a a Diviziei B, fiind deci departe de valoarea necesară unei promovări în prima categorie. Trebuie precizat faptul că atunci campionatul se desfăşura după sistemul sovietic, primăvară-toamnă, încheindu-se către sfârşitul anului calendaristic. La fel, „Cupa R.P.R.”, cum era denumită în epocă, îşi disputa fazele finale în lunile octombrie-decembrie, finala desfăşurându-se chiar în ajun de „Moş Nicolae”. Toate echipele erau amatoare, profesionismul fiind strict interzis de statul comunist. Aşa se face că în lotul echipei Metalul Reşiţa evoluau şapte lăcătuşi-mecanici, patru funcţionari şi câte un forjor, strungar, oţelar, electrician şi impiegat.

Evoluţia echipei reşiţene în acea ediţie a Cupei a fost ireproşabilă, ea eliminând pe parcurs nu mai puţin de cinci reprezentante ale primului eşalon, dintre care patru erau chiar fruntaşe ale clasamentului. Ţinându-se cont de diferenţa de categorie, partidele (cu excepţia finalei) au avut loc la Reşiţa. În şaisprezecimi, la 11 august 1954, era eliminată Ştiinţa Timişoara cu scorul de 5-1. În optimi, la 20 octombrie, era rândul Locomotivei Târgu Mureş să încaseze 4-0 la Reşiţa. La 28 noiembrie aveau loc sferturile, victima numindu-se atunci Locomotiva Timişoara (2-0), iar în semifinale, la 1 decembrie, la Reşiţa pierdea însăşi C.C.A. Bucureşti cu 1-0. Bilanţul reşiţenilor în compania acestor patru prim-divizionare era deja unul strălucit, ei eliminându-le pe toate pe rând, cu scorul general de 12-1!

La 5 decembrie 1954, de la ora 13,30, avea loc finala Cupei R.P.R. între Dinamo Bucureşti, viitoarea campioană a ţării, şi Metalul Reşiţa, echipă de pluton din Divizia B. Meciul s-a disputat pe Stadionul Republicii din capitală, în faţa a peste 30.000 de spectatori, fiind condus bine de arbitrii D. Schulder, C. Mitran şi S. Segal. La Dinamo, echipă antrenată de Angelo Niculescu, au evoluat jucători cunoscuţi în întreaga ţară: Constantinescu – Szőke, Băcuţ II, Fodor – Călinoiu, Băcuţ I – Bartha, Nicuşor, Ene, Ozon (din minutul 46 Neagu), Suru. În schimb, reşiţenii, conduşi de antrenorii Mihai Zsizsik şi Emil Cosma, erau nişte iluştri necunoscuţi: Zarits – Chirilă, Teodorescu, Potoceanu – Munteanu, Apro – Jojart II, Mioc, Urcan, Iovan (din minutul 70 Vida), Szeles. Ei jucau pentru prima dată în deplasare, tocmai cu medaliata cu bronz a campionatului naţional!

Relatarea acestei partide a apărut în ziarul Sportul popular de a doua zi, sub semnătura prestigioşilor gazetari Radu Urziceanu şi Eftimie Ionescu. Ea era intitulată în mod entuziast: Echipa metalurgiştilor din Reşiţa a cucerit Cupa R.P.R. la fotbal. În finala de ieri, Metalul Reşiţa a întrecut Dinamo Bucureşti cu 2-0 (2-0), fiindu-ne semnalată de Walter Woth. Datorită acestei relatări, ne putem face o imagine mai exactă asupra modului în care s-a desfăşurat memorabila finală.

Ea începea cu… sfârşitul: „Ultimele secunde ale jocului se scurg în aplauzele miilor de spectatori, iar odată cu fluierul final al arbitrului aceste aplauze se transformă în adevărate urale: Metalul Reşiţa a câştigat Cupa R.P.R. pe anul 1954! Ea reuşeşte astfel o performanţă unică în fotbalul nostru: este prima echipă de categoria B care cucereşte importantul trofeu.” Ca bilanţ final, reşiţenii au eliminat cinci prim-divizionare, îmbunătăţindu-şi şi golaverajul: 14-1! Ca urmare, în mod meritat, echipa Metalul Reşiţa era denumită de autorii cronicii drept „performera numărul 1 a acestui an fotbalistic”.

Prima caracteristică a acestei echipe-revelaţie era puterea de luptă, ea apărându-se în general cu şapte jucători şi atacând doar cu 4, 3 sau uneori cu 2 oameni (într-o epocă în care se foloseau de regulă cinci atacanţi). Jurnaliştii continuau: „Toate acţiunile dinamoviştilor au trebuit să se desfăşoare într-un spaţiu restrâns şi aglomerat, oprindu-se regulat în faţa zonei de nepătruns a apărătorilor metalurgişti, în timp ce contraatacurile echipei din Reşiţa, deşi sporadice, au fost totdeauna periculoase, fiindcă s-au desfăşurat pe un spaţiu larg, «deschis» şi împotriva unei apărări descoperită de însăşi tactica ei ofensivă.” Pe măsură ce timpul se scurgea, apărarea oaspeţilor era tot mai calmă, decisă, promptă şi organizată, jucătorii lor luptând pentru fiecare balon. Marcaţi în acest mod, jucătorii dinamovişti au început să se enerveze şi să greşească tot mai des, chiar dacă dominarea lor era foarte clară. Raportul de cornere la finalul jocului, de exemplu, a fost de 8-1 (2-1) în favoarea lui Dinamo.

Însă fotbalul se joacă pe goluri şi cei care au înscris de două ori, încă înainte de pauză, au fost reşiţenii. Cum s-au marcat aceste goluri? Redăm din „filmul jocului” prezentat în aceeaşi relatare din Sportul popular: Minutul 30: „Urcan pasează printre doi adversari lui Szeles, care, profitând de o ezitare a apărătorilor, trimite mingea pe lângă Constantinescu, în plasă: 1-0.” Minutul 40: „Szeles execută o lovitură liberă de la 25 metri, trimiţând balonul, peste zid, în plasă: 2-0.” În rest, Dinamo a dominat aproape tot timpul jocului, însă steril, fiind mereu întreruptă de contraatacurile reşiţenilor. Şi astfel, jocul s-a încheiat cu victoria outsider-ilor. În final, ziariştii remarcau întreaga echipă reşiţeană pentru dăruirea ei.

În spiritul vremurilor de atunci, când profesionismul din sport era interzis, jucătorii reşiţeni au fost răsplătiţi pentru succesul lor nu cu bani, ci cu alimente, care aveau mare căutare în acea perioadă. După cum îşi amintea Anton Schulz, un mare tablou în genul celor făcute la terminarea liceului, înfăţişându-i pe componenţii Metalului Reşiţa împreună cu Cupa R.P.R., a fost amplasat în vitrina Universalului vechi, pe atunci cel mai mare magazin din oraş, care fusese inaugurat cu doi ani mai devreme. Chiar şi prin anii ’80, la sediul clubului din Piaţa Traian Vuia (devenit între timp sediul unui partid politic) putea fi văzută o copie din cristal a prestigiosului trofeu cucerit în 1954.

Echipa a primit totuşi de la C.N.E.F.S. suma de 10 milioane lei, care a fost utilizată la ridicarea unei noi baze sportive. Este vorba de actualul stadion „Mircea Chivu” de pe Valea Domanului, construit prin munca „voluntară” a locuitorilor Reşiţei în perioada 1954-1958. Baza sportivă avea o suprafaţă totală de 48.460,51 mp, din care 26.304,46 mp suprafaţă construită, şi o capacitate a tribunelor de 12.500 de locuri. Astfel, efectele succesului din 1954 se pot vedea şi acum în structura arhitectonică a oraşului.

La un cu totul alt nivel, anul 1954 a marcat încă o mare surpriză fotbalistică. În vară, naţionala Germaniei Federale, avându-l în componenţă şi pe lugojeanul Jupp Posipal, a câştigat titlul mondial în Elveţia, producând o enormă senzaţie, trăită până astăzi de suporterii germani. Prin incredibila victorie împotriva marii favorite Ungaria, Germania revenea în prim-planul mondial, la aproape un deceniu după catastrofala înfrângere din război. De atunci, ea şi-a menţinut şi consolidat poziţia redobândită, rămânând unul dintre principalele state ale planetei. În schimb, Reşiţa nu a reuşit să utilizeze la fel de bine importantul succes din 1954. Echipa a continuat să se zbată în anonimat, iar cele câteva apariţii în Divizia A din anii ’70 şi ’90 au fost doar nişte excepţii. Acum s-a ajuns ca o bază sportivă bine întreţinută şi modernizată să nu fie folosită la valoarea ei, din cauza marii decăderi a activităţii fotbalistice din oraş. În această situaţie, succesele naţionale dobândite în 1931 şi în 1954 sunt tot mai îndepărtate şi imposibil de repetat într-un viitor prea apropiat.

Anunțuri

3 Comments »

  1. 1
    Eugen Says:

    Ehei, Ocsi Zarics, Misi bacsi, Apro bacsi….si tatal meu.

  2. 2

    Fotbalul pe teritoriul romanesc actual a inceput in Banat. Din pacate in perioada postbelica Banatul nu a reusit decat trei Cupe ale Romaniei si cateva locuri 2 si 3 in campionat. Pentru ca Aradul nord-muresan nu este Banat.
    Pentru echipele timisorene si pentru fotbalul timisorean, in ansamblu, s-au scris cateva carti. Ar fi interesanta si una despre fotbalul caras-severinean.

  3. exceptional material…
    impresionant
    te-as ruga sa imi dai un mail pe cristi.china pe gmail sa povestim ceva
    multumesc 🙂


RSS Feed for this entry

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: