Archive for the ‘Persecutarea minorităţilor’ Category

Mircea Rusnac – În ce mod a fost trasată graniţa româno-sârbă în 1919-1920

10 august 2012
Graniţa la Baziaş

Graniţa la Baziaş

Marile puteri învingătoare în primul război mondial, care la Conferinţa de pace din 1919-1920 şi-au asumat răspunderea de a trasa noile graniţe dintre statele Europei centrale şi răsăritene, au luat unele decizii care la prima vedere pot părea cel puţin bizare. În cazul Banatului, profitând şi de intransigenţa lui Ionel Brătianu, care nu dorea să discute nicio variantă a împărţirii acestuia între România şi Serbia, puterile occidentale au trasat o graniţă extrem de dureroasă prin mijlocul acestei regiuni, până atunci perfect unitară din punct de vedere economic, social sau cultural. S-a motivat această decizie prin criteriul etnic, adică acele zone şi localităţi ale mozaicului bănăţean care aveau mai mulţi sârbi au fost date Serbiei şi cele care aveau mai mulţi români au trecut la România (celelalte naţionalităţi bănăţene nu au fost luate în calcul). De pildă, dacă o localitate avea 90% populaţie germană, 5% români şi 4% sârbi, era dată României. Dacă sârbii aveau 5% şi românii 4%, era dată Serbiei. Aparent în aceasta a constat toată filosofia.

Însă la o privire mai atentă putem constata că nici acest principiu etnic nu a fost respectat de-a lungul întregii graniţe. Românii, de pildă, erau nemulţumiţi, pe bună dreptate, că nu primiseră cercurile (plasele) Vârşeţ şi Alibunar, unde deţineau majoritatea absolută a populaţiei, şi nici Banloc şi Jimbolia, unde predominau şvabii, dar elementul românesc era superior numeric celui sârbesc. (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Bucureşti, 1989, p. 480.) Ulterior, prin acorduri bilaterale, s-au făcut unele schimburi de localităţi, astfel încât Banloc şi Jimbolia au trecut totuşi în posesia României. Dar şi sârbii ar fi avut motive să fie nemulţumiţi, întrucât şi astăzi zonele Clisurii de sus, între Baziaş şi Moldova Veche, şi Poliadia (cursul inferior al Nerei) sunt net majoritar sârbeşti, însă au fost atribuite României. Mereu ne-a mirat această decizie a Conferinţei de pace, întrucât acest teritoriu (colţul de sud-vest al judeţului Caraş-Severin), deşi separat de Serbia la sud prin Dunăre, ceea ce ar putea justifica argumentul găsirii unei frontiere naturale, se află însă într-o perfectă continuitate către vest cu teritoriul sârbesc, fiind uneori despărţite doar de râul Nera.

Vizitele la faţa locului din ultimii ani ne-au lămurit oarecum lucrurile pentru înţelegerea luării unei asemenea decizii bizare. Chiar în apropierea graniţei se află patru mânăstiri sârbeşti străvechi, întemeiate după tradiţie de Sfântul Sava în secolul al XIII-lea: Baziaş, Zlatiţa, Cusici şi Kalugerovo. În ultimele două cazuri, mânăstirile sunt despărţite prin frontieră de localităţile cu acelaşi nume. Credem că aceste mânăstiri, care ar fi putut deveni centre de spiritualitate şi de patriotism sârbesc şi obiect al unor ample pelerinaje religioase, au fost trecute în mod forţat pe teritoriul românesc, împreună cu toate satele sârbeşti din spatele lor. Ele ar fi putut reprezenta pentru sârbi, la fel ca şi mânăstirile din Kosovo sau din Fruška Gora, un nucleu spiritual ortodox foarte puternic. Rămase izolate chiar pe graniţă, ele au devenit inutilizabile, degradându-se şi chiar ruinându-se în timp. Probabil ca o monedă de schimb pentru pierderea acestei regiuni, Serbia a fost recompensată cu cercurile româneşti Vârşeţ şi Alibunar.

Fireşte, este numai o concluzie trasă pe teren şi fără o bază documentară din încâlcitele negocieri de pace din 1919-1920. Însă este o încercare de lămurire a unei situaţii care altminteri pare complet inexplicabilă. Multe generaţii de români din Serbia şi de sârbi din România au devenit victimele acestei decizii, cu tot ce a urmat în cei aproape 100 de ani de atunci. Creionul celor mari poate marca profund viaţa unor întregi comunităţi.

Mircea Rusnac – O familie-simbol a vechii Reşiţe: Scheuchenstein

20 ianuarie 2012

Palatul Scheuchenstein la începutul secolului al XX-lea. Fotografie de la Anton Schulz

Perioada de glorie a Reşiţei (1771-1948) se confundă în bună măsură cu existenţa în localitate a unei familii cu totul deosebite, care poseda una dintre cele mai importante clădiri ale timpului. Este vorba de familia şi de palatul Scheuchenstein. Destinul acestei familii este foarte asemănător cu cel al oraşului, cunoscând momente de mare succes în acelaşi timp şi fiind apoi ruinate în aceleaşi condiţii. Se poate considera pe bună dreptate că familia Scheuchenstein şi palatul pe care izbutise să îl construiască au reprezentat un adevărat simbol al Reşiţei acelor vremuri.

În dificila muncă de documentare privind trecutul acestei familii emblematice am avut şansa de a beneficia, pe lângă puţinele surse publicate care o menţionează, de informaţiile şi documentele puse la dispoziţie de Richard Scheuchenstein, fiul ultimului proprietar al palatului, căruia îi mulţumim în mod deosebit şi pe această cale. Pe baza lor ne vom putea face o idee mult mai clară asupra trecutului Reşiţei din perioada când numele său era cunoscut într-o mare parte a Europei.

Ruinele cetăţii Scheuchenstein

Numele Scheuchenstein, care de-a lungul timpului a suferit mai multe modificări (maghiarizare, românizare), este amintit încă în secolul al XII-lea în Falkensteinerkodex, purtând şi particula „von”, atribuită nobililor. În perioada modernă însă familia a renunţat la această particulă. Ruina cetăţii lor de provenienţă se află în Austria, lângă Wiener Neustadt, în comuna Miesenbach. Această comună fusese colonizată cu meseriaşi provenind din localitatea bavareză Miesbach. Cetatea şi micul sat din apropierea ei poartă chiar numele Scheuchenstein. Însă mărturiile despre existenţa acestei familii s-au încheiat în jurul anului 1520. După două secole şi jumătate, descendenţii cu acelaşi nume se vor regăsi pe teritoriul Banatului.

Planul cetăţii Scheuchenstein

Furnalele reşiţene au fost aprinse la 3 iulie 1771. În acea zi a fost întocmit şi un document istoric, procesul-verbal de punere în funcţiune, care specifica următoarele: „Prin prezenta suntem în situaţia de a anunţa cu deplină bucurie şi supuşenie cum că în prezenţa domnilor asesori ai Direcţiei, von Müller şi Redange, ambele cuptoare înalte de la Reşiţa au fost pornite la 3 iulie, dându-li-se la sfinţire numele de Franciscus şi Josephus. Sub oblăduirea lui Dumnezeu, acestea funcţionează constant atât de bine, cum doar ţi-o poţi dori şi, în ciuda multelor şi marilor ape care se constată aici, nu s-a întâmplat şi nu se observă nici urmă de avariere.” (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-nasterea-unui-centru-industrial/) El era redactat de funcţionarul administrativ Engelbert Scheuchenstein şi de controlorul Lammer. Iată deci că din prima zi de existenţă a uzinei şi a noii localităţi Reşiţa Montană, numele Scheuchenstein era deja prezent, şi încă într-o poziţie importantă în ierarhia societăţii.

Trebuie să precizăm însă că acest nume încă nu era consemnat în forma sa corectă, chiar documentele germane prezentându-l în diverse variante. Legat de anul 1771, el apărea drept Schenckenstein la Victor Brătfălean (25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 20 – lucrare scrisă în 1929) sau Scheuchenstuel la Gheorghe Cimponeriu (Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., an I, nr. 2, decembrie 1930, p. 68). Josef Windhager amintea numele Seichenstein printre cele mai vechi familii ale Reşiţei, existente înainte de anul 1848, când au fost incendiate registrele bisericii catolice. (Gründung und Gestaltung Reschitza’s, Reşiţa, 1940, p. 69). Şi în vorbirea curentă a germanilor reşiţeni se va generaliza varianta Seichenstein.

Carnetul "de provenienţă curată" al lui Franz Scheuchenstein (1943)

Conform unui carnet „de provenienţă curată” al lui Franz Scheuchenstein întocmit în perioada nazistă (1943), arborele său genealogic începea în Banat cu Franciscus Seigenstein, născut la 27 martie 1832 la Bocşa şi decedat la 2 iulie 1885 la Reşiţa (alţi strămoşi proveneau din Dognecea). Fiul său, Franz Josephus Scheuchenstein (în sfârşit apărea varianta corectă!), s-a născut la 25 iunie 1852 la Reşiţa, unde a şi murit, la 19 aprilie 1898. Ei erau oameni oarecum obişnuiţi, muncitor în uzină, respectiv măcelar. Cel care a readus familia la gloria de odinioară a fost însă comerciantul Rudolf Scheuchenstein, născut la 4 iulie 1878 la Reşiţa şi decedat în aceeaşi localitate la 29 decembrie 1937. Din căsătoria acestuia cu Anna Henisz au rezultat doi băieţi majori (Anton, născut în 1909, şi Franz, în anul următor), pe lângă numeroşi copii morţi la vârste fragede.

Pe cripta familiei aflată la Cimitirul nr. 3 din Reşiţa sunt menţionaţi copiii Feri (1900-1905) şi Rudi (1907-1908), pe care Richard Scheuchenstein îi crede posibili fraţi ai tatălui său Anton, morţi din cauza unor boli incurabile pe atunci. În acea perioadă mortalitatea infantilă era încă deosebit de mare, ea lovind din plin chiar şi familii bine situate ca aceasta. Este şi cazul surorii gemene a lui Anton Scheuchenstein, Janka (1909-1910), răpusă de difterie, boală care l-a afectat grav şi pe el, însă a supravieţuit. În sfârşit, în criptă se mai află şi un al patrulea copil, Rudi, care a trăit între 1912-1917.

Palatul Scheuchenstein în 1931. Fotografie de la Anton Schulz

În lucrarea sa Hoinărind prin Reşiţa pierdută (p. 6), Dan D. Farcaş menţiona casa Scheuchenstein, „construită în jurul anului 1900”, fiind dotată „cu belşug de ornamente, având magazine cu vitrine mari la parter şi altele în curte.” (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/09/23/trecutul-resitei-pe-internet/). După cum ne-a confirmat Richard Scheuchenstein, Rudolf a construit palatul familial în preajma anului 1900, în apropierea viitoarei Cantine C.S.R.,  însă adăugirile şi finisările au durat până în 1912. Josef Windhager (op. cit., p. 45) scria că el a fost ridicat în 1909. La parter se aflau diferite magazine de jur împrejur, iar pe colţ era o farmacie. În curtea interioară şi în subsol se aflau fabrica de gheaţă, de sifon, de băuturi răcoritoare, de lichioruri şi spirtoase. De acolo se aprovizionau atât Reşiţa, cât şi împrejurimile, afacerea fiind una foarte profitabilă. Sticlele de sifon aveau cap şi mâner de aluminiu, iar pe corpul sticlei era inscripţionat numele Scheuchenstein.

Anton Scheuchenstein la vânătoare

Adalbert Przibram amintea faptul că în anii 1920-1930 fiii doamnei Scheuchenstein erau pasionaţi vânători şi împodobiseră întreaga casă cu numeroase trofee. O cameră avea pe pereţi sute de coarne de cerb şi capete de mistreţ. Doamna Scheuchenstein ştia să gătească foarte bine iepuri, căprioare şi cerbi. (Biblioteca Britanică din Timişoara şi viaţa mea, 2003, p. 22; https://istoriabanatului.wordpress.com/2011/01/18/mircea-rusnac-resita-anilor-1918-1934-in-amintirile-unui-fiu-de-al-sau/). După cum spune fiul său, Anton Scheuchenstein a moştenit pasiunea pentru vânătoare de la tatăl lui, Rudolf.

Anton Scheuchenstein a urmat cursuri universitare de inginerie şi arhitectură la München, absolvindu-le în 1933. A practicat din 1925 sporturi precum atletismul, handbalul şi înotul. A fost şi premiat la concursuri de înot desfăşurate la München şi Buziaş, iar în 1932 a îmbunătăţit de două ori recordul naţional al României la acest sport, la stilul 100 m liber. (Franz König, Cronica înotului sportiv reşiţean 1924-2004, vol. II, Reşiţa, 2004, p. 361). El se ocupa de firma părintească, fiind de asemenea, pe lângă vânător şi sportiv, pictor şi pianist de concert. Era un pacifist convins (nu făcuse nici armata) şi nu se interesa de politică în niciun fel.

Anton Scheuchenstein

Profesoara sa de pian, Frieda Engleitner, îi era în acelaşi timp şi verişoară din partea bunicii. Ea a trăit întotdeauna în Reşiţa, lângă Şcoala de beton. Era probabil soră cu tânărul Rudi Engleitner (1910-1925), aflat şi el în cripta familiei Scheuchenstein. Acesta fusese actor şi corist, fiind accidentat mortal în timpul unei călătorii către Anina, când camionul coriştilor reşiţeni s-a răsturnat într-o prăpastie la Celnic. (https://istoriabanatului.wordpress.com/2010/01/29/mircea-rusnac-perioada-de-glorie-a-muzicii-resitene/) Faptul de a-l regăsi în această criptă după ce am scris despre tragicul eveniment a constituit o veritabilă surpriză.

Fratele lui Anton,  Franz (Feri) Scheuchenstein, cu studii superioare la Viena, s-a căsătorit cu Gertrude Edith Dammberger, originară din acel oraş. Au avut doi copii: Elfriede (Elfi), care a făcut şi ea înot de performanţă, şi Rudolf (Rolfi), care a lucrat ca şofer la C.S.R. Elfriede, căsătorită Lung, trăieşte acum în Traunreut (Bavaria). Spre deosebire de fratele său, Franz a fost atras înainte de război de ideologia nazistă, deţinând, după cum am menţionat, şi un carnet „de provenienţă curată”, care purta semnătura lui Hitler. În perioada celui de-al doilea război mondial, el a fost pentru scurt timp şeful judeţean al Grupului Etnic German, funcţie în care a fost precedat de funcţionarul Fritz Svoboda şi urmat de ţesătorul Fritz Cloos. (Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 112.) La întoarcerea armelor, în 1944, el a reuşit să fugă în Austria şi apoi să locuiască în zona americană de ocupaţie din această ţară. Acolo s-a recăsătorit şi a lucrat ca şef al departamentului de vânzări-cumpărări al unei firme importante. A murit la Linz.

Familia sa însă a mai rămas mult timp în România, fiind persecutată de comunişti atât din cauza orientării naziste a lui Franz, cât şi pentru statutul social pe care îl deţinuse. Anton a fost arestat de mai multe ori pentru a spune unde era fratele său. În 1948, firma şi locuinţa familiei Scheuchenstein au fost naţionalizate, iar Anton a fost ridicat cu ceea ce avea pe el, noaptea la ora 2, cu pistolul la cap. A fost întemniţat până în 1952. În această perioadă, cel mai greu i-a fost la puşcăria de la Târgu Jiu, însă a trecut şi prin altele. După naţionalizare au fost furate toate bunurile familiei, iar utilajele firmei Scheuchenstein au fost împrăştiate pretutindeni. Apoi casa a fost folosită ca aprozar şi alte magazine, producţia nemaifiind posibilă. În anii 1950 ea era „împodobită” cu un imens panou conţinând caricatura lui Tito cu barda plină de sânge.

Planul palatului, desenat din memorie de Anton Scheuchenstein

Eliberat din puşcărie, Anton Scheuchenstein a găsit pentru început refugiu la Măureni, unde a cunoscut-o pe Helene Kohlbach, cu care se va căsători. În 1953 le-a fost impus domiciliu obligatoriu la Hunedoara, unde s-a născut, în anul următor, fiul Richard. În 1974 ei au reuşit să plece în Germania, fiind urmaţi ulterior de verişorii din Reşiţa, Rolfi şi Elfi, şi de mama lor, Gertrude Scheuchenstein. Richard Scheuchenstein a revenit în România în 2006 ca administrator al unei firme germane. El a reuşit să obţină din partea primarului Reşiţei, Mihai Stepanescu, acordarea, la 21 iulie 2009, a titlului de cetăţean de onoare al oraşului (post mortem) pentru Anton Scheuchenstein. Cu ocazia ceremoniei oficiale, a avut marea surpriză de a recunoaşte o parte din mobilierul familial la Casa Municipală din Reşiţa. A făcut un demers în justiţie pentru recuperarea acestuia, acţiunea fiind în curs.

Mobilier aflat la Casa Municipală din Reşiţa

Palatul Scheuchenstein a fost dinamitat şi demolat în anul 1977. Acum în zona Reşiţei în care el a existat se mai află un platan bătrân care odinioară era în curtea clădirii, constituind mândria lui Rudolf Scheuchenstein. Acesta se află tot în cripta familiei, însă probabil în cavoul din mijloc, a cărui inscripţie a fost deteriorată. De altfel, cripta a fost şi spartă de căutătorii de valori, Richard Scheuchenstein descoperind un craniu în copacul din spatele acesteia. O ramură a familiei a mai locuit în Câlnic, din aceasta provenind un cunoscut motociclist reşiţean din anii 1960-1970, campion naţional împreună cu Werner Hirschvogel.

Mobilier aflat la Casa Municipală din Reşiţa. Cu cele două excepţii menţionate, fotografiile provin de la Richard Scheuchenstein

Aceasta este cronica pe scurt a unei mari familii reşiţene de altădată, însă care a fost şi ea victima timpurilor în care a trăit. Familia Scheuchenstein a rămas pentru totdeauna în istoria oraşului şi trecutul său, deşi ţinut cu străşnicie secret chiar şi propriilor descendenţi, se cuvine a fi scos la lumină. Soarta ei a fost prea legată şi prea asemănătoare cu soarta însăşi a Reşiţei pentru a nu face toate eforturile să le descriem aşa cum au fost.

Mircea Rusnac – Sentinţe judecătoreşti timişorene din 1728-1730

31 august 2011

Autorităţile austriece au înţeles să folosească şi în Banat metode destul de dure pentru a menţine ordinea şi siguranţa locuitorilor. Încă din primele momente ale noii stăpâniri, la Timişoara a fost instalată o redutabilă autoritate judecătorească pentru a pedepsi numeroasele infracţiuni care se petreceau în regiune. Francesco Griselini caracteriza foarte limpede situaţia care se încetăţenise în Banat în timpul ocupaţiei turceşti: „Viaţa lipsită de griji şi inactivă a păstorilor, cu care îşi trec primii lor ani de viaţă, dezvoltă însă la români pornirea spre viciile care – potrivit observaţiilor celor din vechime şi a experienţei celor mai apropiaţi de noi – sunt proprii vieţii pastorale. De aceea, din rândurile lor nu lipsesc niciodată hoţii şi tâlharii de drumul mare.” (Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 175-176.)

Luând rapid cunoştinţă de această situaţie, austriecii s-au străduit să o combată prin pedepse grele, gândite să servească drept exemplu altor posibili amatori. Însă chiar şi în 1780, Griselini era nevoit să constate că „exemplele date au puţin efect.” (p. 176) Ele însă nu au lipsit şi din faptele enumerate mai jos se va putea lesne observa că românii erau condamnaţi la pedepse mult mai grele decât cei de alte naţionalităţi pentru infracţiuni asemănătoare. Pentru că nu doar românii au fost infractori.

La 18 octombrie 1728, un anume Nicola, după un schimb de cuvinte şi o bătaie primită, l-a omorât cu sabia pe locotenentul Brieflinger. În consecinţă, a fost decapitat cu sabia la 8 noiembrie acelaşi an.

Olteanul Mihai Zlătaru de 35 de ani, pentru o înşelăciune nedovedită, a primit sentinţa de expulzare la 7 decembrie 1728.

Mihuţa Tutui din Jebel de 23 de ani a violat o fată de 13 ani. A fost condamnat la 25 octombrie 1728 să execute un an de muncă la fortificaţii. El a avut şi trei complici, care au primit acelaşi tip de pedeapsă, însă pe termen mai scurt: doi la câte 3 luni şi unul la 6 săptămâni.

O femeie al cărei nume nu a fost consemnat şi-a ucis pruncul al cărui tată era Ianos Schwager. În consecinţă, la 16 martie 1728 i s-a rupt mâna dreaptă şi a fost decapitată.

Gratschon Pantschurs (40 de ani), Iovan Filit (17 ani) şi Adam Peter (30 de ani) din Jebel au furat cai la 3 mai 1728 la Becicherec. În consecinţă, la 13 august 1729 au fost condamnaţi la câte doi ani de muncă la fortificaţii.

Iossim Wessely de 25 de ani, originar din Moravia, a furat boi, dar a scăpat mai ieftin. La 27 august 1729 era practic achitat, socotindu-i-se drept pedeapsă cele opt luni în care a stat în arest preventiv.

Ardeleanul Mihai Ungur de 40 de ani, vinovat de omor, a fost condamnat la 2 noiembrie 1729 să muncească timp de un an la fortificaţii.

În schimb, olteanul Preda Zota de 20 de ani din Craiova a fost spânzurat la 27 septembrie 1730 pentru furt repetat de vite.

Mihai Petrica de 23 de ani din Oraviţa, care a comis adulter, a primit la 7 septembrie 1730 un an de lucru la fortificaţii.

Iancu Gurun de 13 ani din Ogradena, Baun de 15 ani, Minko de 13 ani şi Stojan Raico (care nu a fost prins) din Lescoviţa au mânat vitele pe pământul locuitorilor germani din Rebenberg (Kaluđerovo, actualmente în Serbia). Aceştia au vrut să le confişte oile, iscându-se o ceartă şi rezultând o bătaie cu pietre. Verişorul copiilor, Stojan Raico, le-a sărit în ajutor, omorându-l pe Iacob Maersdorfer, apoi a fugit. Dintre cei trei copii judecaţi doi au fost achitaţi „fiind tineri”, iar Iancu Gurun a primit, pe lângă cele două luni de arest preventiv, încă o lună de lucru în lanţuri „pentru că a dat cu pietre în germani.”

Aceste sentinţe din 1728-1730 se găsesc în tabelul publicat de Gr. Popiţi în Date şi documente bănăţene (1728-1887), Timişoara, 1939, p. 10. La prima vedere, asprimea cu care erau trataţi românii poate revolta şi poate îndreptăţi ideea că ei erau crunt exploataţi de cruzii Habsburgi. Însă şi ceea ce spunea Griselini ar trebui să ne dea de gândit: „Românii se obişnuiesc atât de uşor cu acest fel de viaţă, încât, pe dată ce şi-au ispăşit pedeapsa, încep din nou să fure, puţin preocupaţi că se vor întoarce iarăşi la vechile lor cătuşe.” (op. cit., p. 176) Să fie aceasta chiar o boală incurabilă?

Mircea Rusnac – Accente antisemite în ziarul Drapelul din 1919

20 august 2011

După încheierea primului război mondial, cel mai mare şi mai distrugător de până atunci din istoria omenirii, lumea era foarte bulversată. Nu puţini erau cei care căutau vinovaţii pentru declanşarea şi desfăşurarea lui, ca şi pentru situaţia deosebit de grea pe care a produs-o populaţiei Europei. Pe fondul sărăciei generale, al haosului şi dezordinii de pe aproape întregul continent, în multe locuri au izbucnit revoluţii comuniste, care au şi acaparat puterea în Rusia (pe termen lung) şi Ungaria (temporar). Faptul că în conducerea mişcărilor comuniste din diferite ţări s-au aflat numeroşi evrei a determinat pe unii contemporani să îi considere pe aceştia drept principalii răspunzători pentru situaţia creată.

Este şi cazul unui editorial apărut în ziarul Drapelul din Lugoj din 28 martie/5 aprilie 1919, intitulat Bolşevismul şi ovreismul. Semnat, din motive uşor de înţeles, cu pseudonimul Cronos, acest articol făcea legătura, la fel ca şi altele din epocă, între cele două mişcări, considerându-le strâns înrudite între ele. Cuvintele folosite la adresa evreilor erau foarte dure: “În al doilea loc, simţim planând peste prăbuşirea aceasta a Ungariei duhul rătăcitor al rasei lui Israil şi-l simţim cum se agită azi în mijlocul confuziunii şi a descompunerii universale, căutându-şi un adăpost ferit pentru mamonul de aur, pentru bogăţiile imense câştigate în acest război, cu puţină osteneală şi niciun risc şi cu o înşelăciune şi o speculă fără păreche, ce a pus în uimire lumea întreagă, de care l-au făcut capabil lungile veacuri cât a trăit un parazit între alte neamuri.”

În acest pasaj, evreii erau acuzaţi în bloc că s-au îmbogăţit de pe urma războiului, deşi printre profitori au fost şi persoane de alte naţionalităţi şi nu toţi evreii profitaseră. Însă curentul în epocă mergea în această direcţie şi de aceea nu este de mirare că în multe state s-au produs puternice mişcări de extremă dreapta. De aici, articolul atingea chestiunea instaurării regimului bolşevic al lui Béla Kun de la Budapesta, pe care îl lega de cele afirmate anterior, deşi acest regim fusese adus la putere de contele Károlyi în disperare de cauză, pentru a nu pierde teritoriile “Ungariei Mari”. Cronos însă afirma: “De aceea ovreimea nu e străină de nimic ce se petrece acolo, în inima capitalei lor: nici de turburările, nici de schimbările, nici de ordinaţiunile dese şi absurde ce se îngrămădesc în birourile comisarilor poporali. Căci oricât de stricăcioase ar părea acestea intereselor ovreieşti, nici pe departe nu se poate compara paguba ce-ar urma din ele cu serviciul bun ce-l aduc cauzei lor – propagându-se prin ele anarhia, confuziunea, nesiguranţa, care împreună mai pot amâna de pe o zi pe alta executarea eventualei sentinţe irevocabile a Conferinţei de pace: «Ungaria are să solvească în bani gata fără amânare atâtea miliarde despăgubire de război.» Şi cine le va solvi? În cea mai mare parte numai ovreismul, îmbogăţit în război, care dispune de bani gata.”

În acest mod vedea lucrurile pe atunci o parte a opiniei publice. Îndârjirea aceasta pe motive naţionale şi de rasă era oarecum explicabilă prin exacerbarea la care s-a ajuns în timpul războiului şi imediat după acesta şi nici evreii nu erau excluşi de pe lista duşmanilor unui stat sau ai altuia. Faptul că ei, deşi deţineau o mare putere economico-financiară în multe ţări, nu ajunseseră încă să îşi constituie un stat al lor, îi expunea la multe neplăceri. Căci chiar şi autorul anonim din ziarul Drapelul, un ziar în general echilibrat şi moderat în acea vreme tulbure, cu excepţia acestui articol, încheia pe un ton ameninţător: “Despre munca lor de sobol în contra noastră, a românilor, despre veştile absurde ce le răspândesc despre statul român, despre răscoale închipuite, despre regele şi regina care fug dinaintea bolşevicilor, mai avem noi multe la dosar, dar pentru aceste le rămânem datori pe altă dată. Azi ne îndestulim cu atâta să ne declarăm cu totul indiferenţi fată de machinaţiunile şi treburile lor de «geschäft» în care li se rezumă toată politica militantă.”

Aceste accente dure ale lui Cronos au rămas un caz izolat în paginile ziarului. Dar am dorit să le menţionăm pentru a arăta cititorilor de astăzi modul de gândire şi de percepere a realităţii pe care îl avea o parte din formatorii de opinie din acel timp. El face parte din trecutul istoric şi poate explica o serie de evenimente care s-au produs ulterior. De aceea, nu trebuiesc neglijate aceste izbucniri antisemite, căci cunoaşterea lor astăzi poate lămuri multe evoluţii negative care s-au produs în ultimul veac.

Mircea Rusnac – Noi imagini din trecutul Lindenfeldului

20 august 2011

Maria Wesselak ne-a trimis alte imagini din Lindenfeldul de altădată, care pot prezenta interes astăzi prin prisma faptului că între timp viaţa acestui sat s-a pierdut prin plecarea locuitorilor germani. Ţinând cont că imaginile fotografice din vremurile bune ale Lindenfeldului sunt extrem de rare, cele două pe care le prezentăm şi noi mai jos sunt cu atât mai interesante. Ele provin din perioada anterioară izbucnirii celui de-al doilea război mondial, dar persoanele prezentate sunt destul de greu de identificat în prezent.

Oamenii aflaţi în această fotografie s-au născut acum aproximativ un secol, deci este puţin probabil ca vreunul dintre ei să mai trăiască astăzi. Imaginea lor este însă bine păstrată şi poate că unii urmaşi i-ar putea recunoaşte. Ei sunt o parte dintre locuitorii de cândva ai satului acum părăsit.


Cei din fotografia a doua făceau parte din generaţia care a urmat celor de mai sus. Dintre ei este posibil ca unii să mai trăiască. Au fost o parte din copiii satului, care ar fi trebuit să reprezinte, în vremuri normale, viitorul acestei localităţi.

Aceste noi imagini primite pot întregi o reconstituire a mărturiilor documentare privind trecutul istoric al Lindenfeldului. În acest sens, ele prezintă o importanţă lesne de înţeles. De aceea le şi publicăm, mulţumind din nou Mariei Wesselak pentru că ni le-a făcut cunoscute.

Mircea Rusnac – Destinul familiei Schwirzenbeck din Caransebeş

28 martie 2011

Multe familii bănăţene au trecut prin evenimente deosebite, generate de contextul perioadei în care au trăit. De multe ori, experienţele acestora pot fi de mare folos înţelegerii mai bune a istoriei, văzută cu ochii omului de atunci, care i-a simţit efectele în mod direct. Din aceste motive, am prezentat o serie de amintiri de familie ale cititorilor noştri şi continuăm să o facem. De data aceasta vom folosi informaţiile şi fotografiile pe care ni le-a pus la dispoziţie Petrică Rădulescu din Caransebeş, căruia îi mulţumim.

Bunicii săi din partea mamei au fost germani: Johann Schwirzenbeck, născut la Lindenfeld în 1909, şi Anna Petzak, născută în 1911 la Caransebeş din părinţi originari din Sadova Veche. Johann era al treilea copil la părinţi, iar la naşterea lui mama sa a murit. A fost crescut de o soră mai mare, care mai târziu, căsătorită Weiss, a locuit la Caransebeş, pe Strada Romanilor.

Johann Schwirzenbeck. Fotografii aflate în posesia lui Petrică Rădulescu.

Tot la Caransebeş, aproape de sora sa, a stat şi Johann Schwirzenbeck, care a deschis o fierărie („covăşie”) pe strada de către aeroport, printre ultimele case de pe stânga. A avut două fiice: Anna („Anusch”), născută în 1933, ulterior căsătorită Popa, şi Paulina („Linusch”), născută în 1937, mama lui Petrică Rădulescu. Totul părea să meargă bine până în perioada celui de-al doilea război mondial, când foarte multe lucruri s-au înrăutăţit.

Către sfârşitul acestuia, Johann Schwirzenbeck a fost nevoit să îşi părăsească familia, atelierul şi oraşul, plecând, la fel ca şi mulţi alţi germani bănăţeni, cu trupele Wehrmacht-ului în retragere. Soţia sa şi cele două fiice, mici pe atunci, au fost nevoite să înfrunte singure marile greutăţi care au urmat. După cum îi povestise lui Petrică Rădulescu bunica sa, erau îngrozite când se bombarda aeroportul, casa lor fiind foarte aproape de acesta. Zgomotul era asurzitor. Alte momente de groază trăiau atunci când erau „vizitate” de soldaţii sovietici care au ocupat Caransebeşul. În acele momente, fetele erau ascunse sub pat pentru a nu fi luate şi expediate în Uniunea Sovietică. După cum aveau să îşi amintească mereu, acei soldaţi erau foarte „duri şi neciopliţi”. Anna Schwirzenbeck avea să spună că numai Dumnezeu a făcut ca ea şi fiicele sale să scape până la urmă.

Anna Schwirzenbeck, născută Petzak, împreună cu sora ei, căsătorită Krall, flancate de fiicele Linusch şi Anusch

În orice caz, nu au scăpat deloc uşor. În 1944, după ce Caransebeşul a fost ocupat de sovietici, au fost arestate toate trei şi ţinute timp de trei zile în beciurile Poliţiei, direct pe podeaua de beton. Anna a fost interogată de mai multe ori de o comisie din care făceau parte un sovietic şi câţiva români. Ei vroiau să afle unde se ascundea Johann, însă soţia lui nu cunoştea pe atunci acest lucru. Cineva o şi învăţase ca sub nicio formă să nu spună că el a plecat cu germanii. În acest timp, în curtea Poliţiei, germanii din oraş erau încolonaţi, urcaţi în camioane şi duşi la gară pentru a fi deportaţi în lagărele de muncă din U.R.S.S. După ce toţi au fost duşi, cele trei au fost eliberate, într-o stare fizică deplorabilă şi foarte slabe. Mama lui Petrică Rădulescu va atinge greutatea de 45 kg abia la 17 ani.

Între cei îmbarcaţi în trenurile de vite pentru a fi deportaţi s-a aflat şi fratele Annei (Petzak), care însă a reuşit să scoată o scândură din podeaua vagonului şi să fugă. Mult timp după aceea, el a stat ascuns în munţi şi prin păduri, pentru a nu fi găsit de sovietici şi arestat din nou.

După încheierea războiului, cele două fete au fost crescute numai de mama lor, care nu s-a mai recăsătorit după plecarea lui Johann Schwirzenbeck. Era o perioadă de foamete cumplită. În acel timp îşi făceau supă din coji de cartofi şi primeau mămăligă de la vecini. Le mai ajuta cu mâncare sora lui Johann, cea care îl crescuse (căsătorită Weiss), care avea o familie mai înstărită. Mai târziu, Anna a lucrat croitorie „la negru”, fiind mereu în pericol de a fi depistată de inspectorii de la Fisc, care făceau controale dese în tot oraşul pentru a-i prinde pe micii meseriaşi care mai lucrau acasă câte ceva.

Ajuns în Germania, Johann Schwirzenbeck s-a stabilit la Ulm, dar nu s-a mai recăsătorit nici el. În anii 1960, la aproximativ două decenii după ce plecase, el a izbutit să facă o scurtă vizită în România, pentru a-şi putea vedea familia. În curând a trebuit să se reîntoarcă în Germania. Nu au mai încercat reîntregirea familiei. După cum spunea Petrică Rădulescu: „În sufletul ei, cred că bunica nu a putut să-l ierte pe bunicul pentru că a plecat, atunci, cu armata germană, deşi el susţinea că NU PUTEA să mai rămână.” Definitiv separaţi, au murit apoi, el în 1975, în apropiere de Ulm, iar ea în 1989 la Caransebeş. „A fost una din multele tragedii generate de război”, conchidea Petrică Rădulescu.

Revederea din anii 1960. Johann Schwirzenbeck, între Anna, fiica lor, Paulina Rădulescu, şi soţul acesteia

Acesta a fost destinul unei familii germane din Banatul postbelic. Perioadă presărată cu multe necazuri şi nedreptăţi, care au marcat destine şi idealuri. Îi mulţumim încă o dată lui Petrică Rădulescu pentru că ne-a împărtăşit aceste informaţii. Practic, fiecare familie germană din Banat poate povesti, din păcate, lucruri foarte asemănătoare cu acestea.

Mircea Rusnac – Satul tirolezilor din Banat

10 noiembrie 2010

În anul 1809, locuitorii regiunii Tirol din Austria s-au răsculat împotriva ocupaţiei bavareze, impuse de către Napoleon după victoria obţinută la 2 decembrie 1805 asupra Austriei la Austerlitz. Conduşi de hangiul Andreas Hofer, ei au trebuit să dea piept atât cu bavarezii, care stăpâneau în mod formal regiunea, cât şi cu trupele franceze ale mareşalului Lefebvre. Răscoala a fost înfrântă, iar Andreas Hofer împuşcat. Supuşi în continuare unei crunte reprimări din partea francezilor şi a aliaţilor lor bavarezi, numeroşi participanţi la răscoală au fost nevoiţi să recurgă la soluţia emigrării de pe pământurile lor. Ei s-au adresat în acest sens împăratului austriac Francisc I, care le-a permis să se stabilească în Banat.

Ajunşi la Viena, cei care au ales să emigreze au primit paşapoarte şi câte 50 de florini, deplasându-se apoi în Banat în trei grupuri, aflate în general sub conducerea unor foşti lideri ai răscoalei. Astfel, primul grup a sosit în vara anului 1810, venind cu vaporul pe Dunăre, Tisa şi Bega, sub conducerea lui Joseph Speckbacher, care fusese numărul 2 al răscoalei după Andreas Hofer, şi a cumnatului lui Hofer, Peter Thalguter. Cele 25 de familii tiroleze ajunse atunci în Banatul timişan au refuzat iniţial două oferte de a se aşeza în câmpie, preferând un teren muntos, aşa cum fuseseră obişnuite să trăiască înainte. Din acest motiv au ales o fâşie de teren situată între localităţile Fizeş şi Doclin, obţinând şi aprobarea de a se aşeza acolo din partea Administraţiei Camerale. Noii veniţi au fost instalaţi la început în Fizeş, iar din august 1810 a pornit construirea primelor case pe locul stabilit pentru familiile lor.

Tirol în 2010

În septembrie 1810 a sosit în Banat şi un al doilea grup de refugiaţi tirolezi, compus din 16 persoane, sub conducerea lui Jeremias Eisenstecken. În aceeaşi lună ei se aflau la Timişoara, unde au fost ajutaţi cu câte 30 de creiţari şi o măsură de pâine sau cu jumătate de măsură de grâu zilnic şi cu câte 70-75 de florini pentru a-şi putea cumpăra haine şi ustensile casnice. Iar în primăvara lui 1811 a ajuns şi cel de-al treilea grup, sub conducerea preotului Johann Mathias Stuefer. Componenţii săi au fost adăpostiţi în Măureni până la terminarea caselor de care aveau nevoie.

2010

Noua localitate care se ridica a fost numită la început Tiroler Dorf (Satul Tirol), apoi Tiroler Treue (Credinţa Tirolului), Neu-Tirol (Tirolul Nou) şi Tyrol. Printr-o decizie a autorităţilor din 16 septembrie 1812, numele coloniei a fost stabilit Königsgnad (Bunăvoinţa Regelui), iar inaugurarea noii localităţi, care număra pe atunci 30 de case, a avut loc la 29 septembrie 1812. Printr-o patentă oficială, noii veniţi au fost împroprietăriţi, primind şi alimente, porumb şi orz pentru semănat şi lemne de foc la preţuri avantajoase. Pentru prima dată ei au arat pământul în 1811, cea dintâi recoltă fiindu-le lăsată în întregime. Iar până în anul 1814 au fost ridicate 56 de case, cu anexele gospodăreşti necesare, precum şi şcoală, farmacie, brutărie, fierărie, atelier pentru reparat căruţe, depozit de mărfuri etc. Localitatea astfel întemeiată a început să facă primii ei paşi.

Croitoria lui Johann Kepl

În documentarea pentru schiţarea istoriei acestui sat bănăţean ne-am folosit de articolul publicat de Rudolf Gräf în Magazin istoric, nr. 11/1988, p. 22, intitulat Răscoala lui Andreas Hofer şi ecourile ei în Banat, şi de cartea lui Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995. Însă cele mai multe informaţii le-am căpătat în mod direct de la Günther Friedmann, originar chiar din satul Tirol şi locuind acum în Germania, care pregăteşte o monografie a acestei localităţi bănăţene. Îi mulţumim şi pe această cale pentru amabilitatea cu care ni le-a pus la dispoziţie.

Primii ani au fost dificili, mulţi locuitori murind din cauza diferitelor boli existente în regiune. Tirolezii nici nu s-au putut adapta la noile condiţii de viaţă, părăsind satul încetul cu încetul, cu începere deja din anul 1813. După înfrângerea lui Napoleon şi revenirea regiunii Tirol sub autoritatea Austriei, majoritatea lor s-au reîntors în locurile de baştină. În 1818, preotul Stuefer a primit oferta de a se aşeza la Timişoara. Cei plecaţi acolo împreună cu el au format Strada Tirolezilor din cartierul Elisabetin, azi Strada Ciprian Porumbescu. La începutul secolului al XX-lea, în satul Tirol mai exista numai familia Zauner, care se trăgea din coloniştii care au întemeiat localitatea.

Magazinul Josefinei Friedmann

Astfel, dacă în 1812 fuseseră 87 de familii în noul sat, acesta era în pericol acum să dispară. Prin urmare, printr-o decizie a Curţii de la Viena din 16 iulie 1818, s-a admis ca în locul lor să se poată aşeza şi alţi locuitori. În consecinţă, la Königsgnad au venit în 1823 colonişti din Boemia şi Bavaria, în 1828 craşoveni din satele Rafnic şi Iabalcea, iar în 1848 slovaci din Ungaria de sus. Viaţa localităţii a putut continua datorită acestor nou veniţi. De la 1 ianuarie 1855, ea a fost inclusă în domeniile St.E.G., puternica Societate care a pătruns în zona muntoasă a Banatului.

Satul, care a fost redenumit Királykegye în 1888 şi Tirol în 1927, a dispus încă din 1810 de un notariat. Prima biserică, o capelă, a fost în hambarul comunal în primăvara anului 1814. Actuala biserică romano-catolică a fost construită între anii 1847-1850, iar în 1896 s-a amenajat parcul din jurul său. De parohia Tirol aparţineau şi filialele: Biniş, Brezon, Doclin, Ferendia, Forotic, Surduc, Berzovia şi Fizeş.

Clasă de şcoală în 1938

Şcoala comunală a existat în perioada 1814-1908, din 1909 ea intrând în posesia statului. Primul dascăl, Christoph Wattmann, a venit din Dognecea, activând o lungă perioadă, din septembrie 1814 până în septembrie 1856. El era şi instructorul primei formaţii muzicale din sat, înfiinţată în 1814, până în 1848, perioadă în care aceasta a avut permanent 10-12 membri. Primul cor s-a constituit mai târziu, în 1888, fiind dirijat până în 1892 de Johann Brück.

Formaţie muzicală la Kirchweih (12 septembrie 1967)

Günther Friedmann ne-a făcut cunoscute şi unele ocupaţii tradiţionale ale locuitorilor satului Tirol. Una dintre acestea a fost creşterea viermilor de mătase, care s-a practicat din momentul întemeierii localităţii. Mărturie stă un dud bătrân care a existat în curtea Primăriei şi care se presupune că a fost plantat încă de primii colonişti tirolezi. Mai târziu, sericicultura a luat amploare, Eduard Spilka fiind primul locuitor care s-a ocupat cu exploatarea mătasei în anii 1852-1861. De asemenea, creşterea albinelor a fost începută de către învăţătorul Andreas Mahler în anii 1870, fiind practicată intens până astăzi.

Din 1909, prin Tirol trece şi calea ferată Oraviţa-Reşiţa, care a fost finalizată după 16 ani de construcţie. În 1910 a fost plantată o întreagă alee de salcâmi. Însă activitatea care a făcut cel mai bine cunoscut Tirolul în Banat şi nu numai este creşterea viţei de vie. Dintr-un protocol încheiat în anul 1810 rezultă că deja primilor sosiţi le-au fost repartizate terenuri pentru plantarea viei, semn că această ocupaţie fusese practicată de ei şi până atunci. Situaţia se poate explica prin faptul că în rândurile coloniştilor se aflau şi refugiaţi din Tirolul de sud, care astăzi aparţine Italiei, şi unde creşterea viţei de vie era foarte răspândită. Mai târziu, în timpul U.D.R.-ului (anii 1930-1940), a fost construită cunoscuta cramă din Tirol, existentă şi astăzi. Confiscată de stat în timpul colectivizării, podgoria din Tirol avea în perioada comunistă o suprafaţă totală de 437 ha. Tirolul a continuat să rămână una dintre cele mai cunoscute mărci de vinuri din Banat.

Crama în 2010

Satul mai deţinea în trecut o măcelărie, o tâmplărie, o fierărie şi chiar şi o bancă. Viaţa locuitorilor a cunoscut de-a lungul timpului numeroase evenimente care au rămas în memoria satului. Astfel, în 1813 au avut loc mari inundaţii. În anii 1895-1900, unii locuitori au plecat în Statele Unite, în căutarea unei vieţi mai bune. Doar puţini s-au mai întors. Tot la sfârşitul secolului al XIX-lea, întreaga plantaţie de viţă de vie a fost distrusă de filoxeră, însă ea a fost refăcută deja înaintea începerii primului război mondial. În anii 1920 au fost înfiinţate noi formaţii de cor şi de teatru, care au participat la întrecerile din regiune. Un asemenea festival a fost organizat chiar la Tirol în 1934.

Grupă de dans în 1950

Primii ani ai perioadei comuniste au lovit puternic localitatea. Toate bunurile oamenilor au fost luate în proprietatea statului. În 1945, mulţi locuitori au fost deportaţi în Uniunea Sovietică, iar în 1951 în Bărăgan. Ulterior, au început să plece în Germania. Acum în Tirol mai există extrem de puţini germani. În locul celor plecaţi au venit alţi locuitori, iar satul nu mai seamănă cu cel de dinainte. El a cunoscut astfel o evoluţie conformă contextului general al regiunii, cu puţine suişuri şi multe coborâşuri. Însăşi situaţia actuală a podgoriei este mai mult decât edificatoare. La aproape două secole de la înfiinţarea sa, satul Tirol aşteaptă încă o renaştere a frumoaselor sale tradiţii.

Echipă de fotbal în 1960

Alte imagini cu satul Tirol pot fi vizionate aici.

Mircea Rusnac – Îngerul din Lindenfeld

13 octombrie 2010

Satul părăsit Lindenfeld şi familiile care l-au locuit au cunoscut de-a lungul timpului şi momente extrem de dureroase. Asemenea momente nu au ocolit nici familia fruntaşului local Franz Grenzner, la care am mai avut ocazia să facem referire. Acum, cu sprijinul amintirilor de familie şi al fotografiilor puse cu bunăvoinţă la dispoziţie de Robert Babiak, putem urmări loviturile primite de la soartă de către bunicii săi şi copiii acestora.

Julianna şi Franz Grenzner au avut trei copii: Harald (Harry), născut în 1935; Gertrude, născută în 1937; şi Hilde, născută în 1942. După cum se poate vedea, erau trei copii reuşiţi, frumoşi, care se bucurau de întreaga afecţiune din partea părinţilor lor. Franz Grenzner era o personalitate de prim rang în mica lume a Lindenfeldului. Pe vremea aceea, el deţinea un aparat de fotografiat şi radio, care erau mari rarităţi nu doar în satul acela pierdut între munţi, ci la nivelul întregii ţări. Prin urmare, ei erau informaţi despre ceea ce se petrecea atunci în lume. Franz ştia că nazismul nu avea viitor în Germania şi că războiul va fi pierdut. El încerca să îi avertizeze pe consătenii săi, însă aceştia, la fel ca şi alţi germani, nu voiau să creadă aşa ceva. Prin urmare, unii au ajuns să îl privească cu suspiciune sau chiar cu ură, acuzându-l de a fi „bolşevic”. Şi atunci, ca şi astăzi, era o mare diferenţă între cei care se informau asupra situaţiei şi ceilalţi.

După 23 august 1944, s-a dovedit că Franz Grenzner avusese dreptate. Germanii din România erau consideraţi în bloc duşmani, indiferent de opiniile lor anterioare. Curând au început să fie deportaţi în U.R.S.S. Julianna Grenzner a fost şi ea arestată şi dusă la Caransebeş în acelaşi scop, fiind salvată de la deportare de un frate, care s-a oferit să meargă în locul ei şi care din această cauză şi-a petrecut următorii cinci ani în lagărele ruseşti. Franz Grenzner a fost ţinut până în 1945 în patru lagăre de concentrare româneşti, în condiţii de mare mizerie şi înfometare, supravieţuind numai datorită pachetelor pe care le primea de acasă. Unde în acelaşi timp s-a produs şi nenorocirea.

Hilde, copilul cel mai mic, era o fetiţă vioaie şi dezgheţată, fiind răsfăţata întregii familii. Fotografiile ei arată un copil vesel, înconjurat cu multă dragoste de fraţii săi mai mari. Ei practic au copilărit în curtea şcolii din Lindenfeld, unde tatăl lor era dascăl şi director, şi la un pas de biserică, unde Franz Grenzner ţinea locul preotului şi dădea şi concerte de orgă. Însă după arestarea părinţilor, viaţa acestei familii fericite s-a înrăutăţit mult. Hilde s-a îmbolnăvit grav în condiţiile iernii foarte aspre 1944-1945, dar în localitate nu existau medici şi nici posibilitatea de a fi dusă în altă parte pentru tratament, ea fiind foarte slăbită. Toate strădaniile Juliannei Grenzner de a determina un medic să meargă la Lindenfeld au eşuat. În scurt timp, biata fetiţă a murit, în timp ce tatăl ei se afla încă în lagăr (11 ianuarie 1945). Când s-a putut întoarce era prea târziu şi tragedia deja avusese loc. Hilde Grenzner, ca şi mulţi alţi copii şi adolescenţi ai acelor timpuri, murise din cauza inexistenţei asistenţei medicale.

Familia lor fusese crunt lovită. Franz Grenzner a revenit acasă într-o stare foarte rea. La 1,80 m înălţime mai avea 45 kg, îi crescuseră părul şi barba, iar hainele îi erau pline de paraziţi din lagăr. Când a vrut să îşi îmbrăţişeze copiii, aceştia nu l-au recunoscut, s-au speriat şi au fugit. Acolo în curtea casei i s-a făcut şi „deparazitarea”. I-au fost arse hainele de puşcăriaş, a fost tuns şi ras, a făcut baie în cada folosită la tăierea porcilor. Astfel, casa lor a fost ferită de contaminare. A urmat un alt an foarte greu, în care el nu a avut servici, fiind nevoit să muncească la pădure sau în alte locuri pentru a-şi întreţine familia. Mai târziu şi-a putut relua activitatea în învăţământ, iar după câţiva ani familia Grenzner a plecat din Lindenfeld.

Acolo a rămas numai mormântul micuţei Hilde. Treptat, întregul sat s-a depopulat, iar cimitirul a rămas şi el în părăsire. În 2004, când a fost vizitat de germanul Gerd Ballas, acolo mai puteau fi văzute numai câteva cruci, majoritatea răsturnate, iar iarba ameninţa să acopere totul în curând. Ca printr-o minune însă, crucea lui Hilde continua să reziste timpului, fiind fotografiată de Gerd Ballas, care nu cunoştea întâmplările relatate nouă de Robert Babiak. Abia când am văzut fotografia din 2004 am putut face legătura.

Când am vizitat la rândul nostru Lindenfeldul, la 8 august 2010, necunoscând încă trecutul familiei Grenzner, nu am căutat şi urmele cimitirului. Este foarte posibil ca între timp ele să fi fost complet acoperite de vegetaţie şi nivelate de numeroasele turme de oi din zonă. Urmele satului şi ale locuitorilor săi dispar încet, dar sigur. Între ruine mai rătăcesc numai spiritele celor morţi prematur. Micul înger Hilde Grenzner a rămas de-a pururi acolo, împreună cu ceilalţi dispăruţi. Ei veghează şi acum pentru ca amintirea fostei aşezări a pemilor să nu se piardă.

Mircea Rusnac – Momente din viaţa Lindenfeldului de altădată

13 septembrie 2010

Suntem în măsură să mai facem cunoscute cititorilor noştri două secvenţe din perioada când satul Lindenfeld era încă locuit şi arăta ca orice aşezare omenească obişnuită. Această perioadă este însă tot mai îndepărtată de zilele noastre. O dovedeşte şi faptul că fotografiile făcute atunci erau alb-negre, dar aceasta poate da o idee în plus în privinţa „parfumului de epocă”. Viaţa din Lindenfeldul de altădată poate fi foarte uşor întrezărită cu ajutorul mărturiilor de mai jos.

Imaginea aceasta, preluată de pe www.banaterra.eu, provine din colecţia de fotografii a lui Franz Dürbeck. Ea surprinde vechiul centru al localităţii, cu biserica, şcoala (în stânga) şi cu elemente ale vieţii de zi cu zi. Acum biserica este goală şi şcoala este în mare măsură demolată. În acele vremuri, Lindenfeld era legat de Reşiţa printr-o linie ferată îngustă care străbătea Masivul Semenicului şi cu ajutorul căreia se transportau lemne şi mangal pentru uzine. Acum, câteva şine provenind din acea linie, care poartă şi astăzi sigla „Resicza”, se află în gardul metalic din faţa bisericii părăsite.

Am primit fotografia de mai sus de la Maria Wesselak, originară din Lindenfeld şi aflată acum în Germania. Aceasta a fost făcută în 1966 de pe una din înălţimile care înconjoară localitatea şi surprinde o vedere de ansamblu a acesteia. Se poate distinge şi aici cu uşurinţă biserica şi pot fi văzute casele din sat, care acum se află aproape toate în ruine. Peisajul în care a fost amplasată această localitate este unul încântător. Mulţumim Mariei Wesselak că ne-a pus la dispoziţie această frumoasă fotografie.

Două instantanee care surprind viaţa de altădată a acestei localităţi. Lindenfeldul a resimţit puternic influenţa istoriei şi a politicii, fiind părăsit treptat de populaţia sa, exclusiv germană, în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Acum, el aşteaptă cu răbdare trezirea la o nouă viaţă. Traiul tihnit al pemilor de odinioară este înlocuit astăzi cu agitaţia turiştilor şi a iubitorilor naturii. Şi poate acum, datorită acestora, Lindenfeldul a devenit mai cunoscut şi mai vizitat decât atunci când era o modestă aşezare de pemi, care îşi vedeau liniştiţi de munca lor şi nu cereau restului lumii decât să fie lăsaţi să îşi ducă traiul aşa cum fuseseră obişnuiţi din moşi-strămoşi.

Mircea Rusnac – Mânăstirile ortodoxe sârbeşti din Clisură şi Poliadia

8 septembrie 2010

Clisura este zona din sudul Banatului care se mărgineşte cu Dunărea, iar Poliadia se află pe cursul inferior al Nerei, acolo unde acest râu formează graniţa dintre Serbia şi România. Ambele sunt zone de veche locuire sârbească, fiind presărate cu aşezări ale acestei etnii bănăţene. Putem spune că cele mai vechi edificii sârbeşti de acolo şi practic inima regiunii sunt mânăstirile de la Baziaş, Zlatiţa şi Cusici, pe care le-am vizitat şi noi de curând. Din acest motiv, le vom prezenta cititorilor noştri.

Mânăstirea Baziaş. Fotografii de Gheorghe Popoviciu.

Mânăstirea Baziaş, aflată pe malul Dunării, este cea mai importantă dintre ele. La intrarea sa se găseşte o inscripţie pusă recent, cu următorul conţinut în limbile sârbă şi română: „Mânăstirea ortodoxă sârbă Înălţarea Domnului, lăcaşul Sfântului Sava, Baziaş, sec. XIII, 1225.” Aşadar, conform tradiţiei locului, ctitorul acestei mânăstiri ar fi însuşi Sfântul Sava Nemanjić, care s-ar fi oprit acolo din cauza unei furtuni pe Dunăre declanşate de vântul Coşava (detalii pe Banaterra). Oricum, întemeierea lăcaşului este plasată cu probabilitate în secolele XIV-XV, iar cei care au susţinut ridicarea de mânăstiri pe malul stâng al Dunării, la Baziaş, Cusici şi Zlatiţa, au fost despoţii sârbi. În 1581 mânăstirea Baziaş era funcţională. (I.D. Suciu, Monografia mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 99.) Un manuscris slavon existent acum la Biblioteca Academiei din Belgrad, datând din anii 1652-1654, se aflase şi el acolo. (Ibidem, p. 102.)

Iniţial, această veche mânăstire a fost construită din nuiele împletite, apoi din bârne. Ea a fost de-a lungul timpului adesea incendiată, însă de fiecare dată reconstruită. După cum s-a văzut, a continuat să fiinţeze chiar şi în perioada stăpânirii turceşti asupra Banatului, între 1552-1718. Mai bine avea să fie întreţinută în secolul al XIX-lea. În 1805 a fost ridicat un conac din piatră, iar în 1855 mânăstirea a fost reparată cu ajutorul călugărilor veniţi de la Zlatiţa. În 1860 ea a fost pictată în interior de Živko Petrović şi de fiul său Dimitrije, cu ajutorul zugravului Moritz Brayer. În 1868-1872 au fost efectuate şi alte reparaţii.

Secolul al XX-lea a fost mult mai agitat. În cele două războaie mondiale, mânăstirea Baziaş a fost lovită cu tunurile de către marina germană de pe Dunăre. După 1919, cele trei mânăstiri sârbeşti au ajuns pe teritoriul României, în proximitatea noii frontiere. În primii ani, cea de la Baziaş a fost afiliată Zlatiţei, iar în 1934 nu mai avea niciun călugăr. Deşi a fost din nou reparată în 1936, avea să fie abandonată în perioada comunistă, până în 1980, când a fost iarăşi supusă restaurării. După aceea, s-a permis desfăşurarea acolo a unor slujbe religioase, care se bucurau de participarea a mii de credincioşi.

Acum, clădirea se prezintă bine, fiind întreţinută prin grija Serbiei, însă a rămas din păcate din nou fără slujitori. După spusele localnicilor, acolo stătuse un timp un călugăr venit din Kosovo, însă acesta a plecat şi momentan nu i-a luat nimeni locul.

Mânăstirea Zlatiţa

Mânăstirea Zlatiţa, aflată în apropierea Nerei, este dedicată şi ea Sfântului Sava, fiind întemeiată după tradiţie tot în anul 1225. Oricum, şi specialiştii români consideră că toate aceste trei mânăstiri datează din secolele XIV-XV, însă pot fi chiar mai vechi. (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1992, p. 333.) Mânăstirea de la Zlatiţa exista şi ea înaintea instaurării stăpânirii turceşti din 1552, fiind distrusă de turci după ocuparea Banatului. (I.D. Suciu, op. cit., p. 72.) Lângă mânăstirea actuală se văd şi acum ruinele lăcaşului medieval. Nici perioada austriacă nu a fost foarte liniştită. Clădirea actuală a fost construită în perioada 1760-1772, iar în 1775 mânăstirile Baziaş şi Cusici au devenit filii ale Zlatiţei. Dar în 1788 mânăstirea de la Zlatiţa a fost iarăşi incendiată de turci în timpul războiului cu austriecii, iar în 1848 de honvezii maghiari, ca represalii faţă de unele distrugeri comise în alte locuri de armata revoluţionară sârbească. Cu acest ultim prilej, cei cinci călugări ai mânăstirii au fost nevoiţi să se refugieze la Baziaş, unde au rămas până în 1860. În acel interval, după cum am arătat, ei au contribuit la repararea mânăstirii de acolo. Mânăstirea Zlatiţa a fost şi ea renovată atât în secolul al XIX-lea, cât şi în 1934. În perioada comunistă, fiind situată practic chiar la graniţă, nu a mai putut fi întreţinută.

Acum este începută o restaurare, în special a interiorului şi a faţadei, din partea Serbiei, însă starea generală a clădirii este destul de rea. Nici ţipenie de călugăr nu am văzut pe acolo. În faţa mânăstirii se află îngropaţi câţiva foşti slujitori ai săi, având pietre funerare cu inscripţii slavone, în cea mai mare parte şterse de timp (am putut descifra doar un Jorgović). În spate, lângă fundaţiile vechiului aşezământ, curge un izvor cu debit bogat. Liniştea locului este tulburată doar de apariţia câte unui ATV al Poliţiei de frontieră.

Mânăstirea Cusici

Şi mânăstirea Cusici, aflată tot în apropierea Nerei, este considerată la fel o ctitorie a Sfântului Sava. Deşi aflată şi ea lângă satul Zlatiţa, este numită astfel după o localitate care acum se află în Banatul sârbesc. Frontiera desparte practic satul Cusici (Kusić) de mânăstirea cu acelaşi nume! În preajma ei a fost descoperită ceramică din secolele XIV-XV, iar construcţia vechii mânăstiri este datată tot din secolul al XV-lea. Un catastif de mile al mânăstirii Patriarhiei sârbeşti din Ipek (1666) amintea, între altele, mânăstirile Cusici şi Sângeorge. (I.D. Suciu, op. cit., p. 98.) Aceasta din urmă este tot o mânăstire sârbească, aflată în judeţul Timiş şi întemeiată în 1487. (Ibidem, p. 72.)

Mânăstirea de la Cusici deţine o necropolă din secolul al XVIII-lea. Ea a fost refăcută în 1930. Acum este din nou în curs de restaurare de către partea sârbă, prezentându-se mai rău decât cea de la Baziaş, dar mai bine decât cea de la Zlatiţa. Nici acolo nu am întâlnit vreun călugăr în acea duminică de 29 august 2010.

În final, ţinem să mulţumim din nou lui Gheorghe Popoviciu, care ne-a fost un foarte competent ghid şi îndrumător în vizitarea acestor frumoase mânăstiri sârbeşti din Banat. Ele constituie monumente istorice care au fost ţinute prea mult timp în umbră, din cauza condiţiilor geopolitice în care s-au aflat de-a lungul vremii. Acum, după aproape un secol de neplăceri, amplasarea lor în zona frontierei româno-sârbeşti le-ar putea aduce în sfârşit şi unele beneficii, ţinând cont de accentul care este pus pe acordurile şi proiectele transfrontaliere. Ele au răzbit prin atâtea veacuri de zbuciumată istorie, încât ar merita un viitor mai conform cu nevoile spirituale pentru care au fost construite.