Posts Tagged ‘grăniceri’

Mircea Rusnac – Din trecutul Văii Almăjului

2 octombrie 2012

Bozovici în anul 1907. Sursa: Banatul de altădată (pe Facebook).

Almăjul este o depresiune intramontană între Masivul Semenic la nord, lanţul muntos al Aninei şi Munţii Almăjului la sud. Valea Almăjului a fost denumită astfel din vechime, fiind amintită cu acest nume în izvoarele scrise ale evului mediu. (Liviu Smeu, Contribuţii la istoria Almăjului, Bucureşti, 1977, p. 15.) Ea are o lungime de 30,75 km şi o lăţime de 12,75 km, suprafaţa sa totală fiind de 1.144 kmp. Dintre aceştia, numai 12,87% sunt cultivaţi, restul fiind format, datorită reliefului, din păduri, fâneţe, islazuri şi poieni. (p. 16)

În acele locuri romanii au exploatat aur, atât prin guri de exploatare, cât şi prin cernerea nisipului din râuri şi pârâuri. (p. 16) Urme ale antichităţii sunt cetatea dacică de la Grădiştea-Dalboşeţ, villa rustica de la Dragomireana-Dalboşeţ, cetatea romană de lângă cimitirul catolic din Bozovici, o piatră funerară la Ogei-Prigor (p. 19), alta lângă Dragomireana-Dalboşeţ, o piatră cu inscripţie latină în locul denumit „cetate” la Bozovici, o mare lespede de piatră şi un suport de treaptă din piatră la Comoara-Prilipeţ, sarcofage din piatră şi monede tot acolo, dar şi în alte locuri. (p. 20)

Perioada migraţiilor nu a afectat prea mult aşezările existente în Almăj, datorită zonei ferite în care se aflau. S-au păstrat monede bizantine şi bulgăreşti la Pătaş şi Şopotu Nou, aşezarea intrând sub administraţia voievozilor bănăţeni Glad şi Ahtum în secolele X-XI. (p. 20) Din secolul al XIII-lea, Regatul maghiar a introdus în Banat comitatele Timiş, Cenad şi Caraş, precum şi Banatul de Severin. În secolul al XIV-lea în Banat existau opt districte româneşti, inclusiv Almăjul, cărora regii unguri le-au acordat privilegii multiple prin diplomele din 1457 şi 1552, acestea trebuind în schimb să apere hotarele răsăritene ale Ungariei. (p. 20)

În anul 1430, regele Sigismund menţiona în Almăj cnezate şi aşezări stabile care cuprindeau 504 ţărani liberi, 32 de grăniceri şi 26 de curieri. În acelaşi an venea acolo banul Severinului Nicolae Radwitz pentru a judeca unele pricini apărute între nobili şi cnezi. (p. 20)

Din secolele XIV-XV datează primele aşezări existente şi azi, în locuri ferite şi în poieni, fiind ulterior denumite „sălişte”, la Pătaş, Gârbovăţ, Lăpuşnic etc. Până în secolul al XVII-lea aveau să apară şi satele Bănia, Borlovenii Vechi, Bozovici, Dalboşeţ, Moceriş, Prigor, Prilipeţ, Putna, Rudăria şi Şopot. (p. 21) În 1484, conscripţia aşezărilor din Almăj, făcută din motive atât militare, cât şi financiare (impuneri de dări), menţiona Bănia, Bozovici, Lăpuşnic, Moceriş, Prigor, Prilipeţ şi Rudăria. Conscripţia din 1603 adăuga Borloveni, Dalboşeţ, Gârbovăţ, Pătaşu de jos, Pătaşu de sus, Putna şi Şopot. În 1484 mai erau amintite şi câteva sate care între timp au dispărut (Gârlişte, Rustnic, Herniac), la fel în 1550 (Padeş) şi în 1552 (Margine şi Sălişte). (p. 22)

Printre cnezii locali almăjeni documentele medievale îi aminteau pe Radu, Raia, Dobre, Ioan, fiul lui Dragomir, pe Iacob Gârleşteanu, înnobilat de Matei Corvin, precum şi pe vecinii săi Lazăr de Bozovici, George de Moceriş şi Vasile de Bănia. Iacob Gârleşteanu avea să ajungă ban de Severin în perioada 1495-1508, iar urmaşii săi au fost menţionaţi până în 1598 ca proprietari în Valea Almăjului. (p. 22) După instaurarea ocupaţiei turceşti în Banat, în 1552, a fost impusă tuturor o dare, pe care în Almăj o strângea banul Petre Petrovici. Turcii au recunoscut vechile drepturi ale celor opt districte bănăţene: Almăj, Ilidia, Caransebeş, Lugoj, Mehadia, Comiat, Caraşova şi Bârzava. (p. 23)

Din 1658 însă, turcii şi-au extins administraţia şi în Valea Almăjului, ca şi în celelalte districte ale Banatului. Impozitele erau acum adunate de la ţărani de către beiul din Bozovici. (p. 24) Însă în zonă s-au petrecut şi evenimente militare importante. În 1598 almăjenii îl uciseseră pe paşa Eukan al Belgradului, care făcuse o incursiune în regiune. Odată cu el au pierit sute de turci la Poaina Fetei din lanţul muntos Blidariu. (p. 24) Iar în 1605, în „cetatea Almăjului” a fost semnat un tratat de pace între solii împăratului Rudolf II al Austriei şi cei ai sultanului Ahmet I. (p. 25) În 1688, generalul austriac Veterani şi-a stabilit cartierul general în Almăj, aprovizionându-se acolo cu alimente şi furaje. Turcii au prădat satele almăjene, însă în 1689 localnicii i-au învins la locul Groşi de lângă Şopotu Nou şi la Rădutu, lângă Lăpuşnicu Mare, incendiind întăriturile militare pe care şi le făcuseră. (p. 25)

În 1718 guvernatorul austriac Mercy a împărţit Banatul în 11 districte, unul fiind la Orşova-Mehadia-Almăj, cu centrul la Orşova şi două ocoluri, la Mehadia şi Bozovici. Pământul era acum considerat proprietate a coroanei şi împărţit anual pe familii de către cnezii satelor. Robota şi prestaţiile pentru armată erau obligatorii. (p. 30) În 1722 a început lărgirea şi amenajarea vechilor drumuri Bozovici-Pătaş-Borloveni-Mehadia, sub conducerea inginerului Ktencka, a drumului Bozovici-Gura Golâmbului (18 km de-a lungul văii Minişului) şi a celui spre Stăncilova şi Moldova Veche (30 km). Siliţi să robotească la construirea acestor drumuri, mulţi ţărani almăjeni au fugit în păduri, devenind haiduci. (p. 31) Neobişnuiţi cu asemenea tratament, bănăţenii s-au alăturat masiv turcilor în noul război purtat contra austriecilor în 1737-1739.

Conform conscripţiei din 1718, satele almăjene aveau următorul număr de case: Bozovici 82, Bănia 56, Dalboşeţ 15, Gârbovăţ 28, Lăpuşnic 47, Moceriş 26, Pătaş 44, Prilipeţ 57, Prigor 40, Putna 30, Rudăria 82, Şopot 35, Tăria şi Jidovini 30. (p. 34) Altă conscripţie a fost efectuată în scop militar în 1749. Atunci nu mai erau menţionate Tăria-Jidovini de lângă Bozovici, populaţia lor mutându-se între timp în această localitate. (p. 34-35)

Până în anul 1751, Banatul s-a aflat sub administraţia militară cu sediul la Timişoara, iar apoi a trecut sub conducerea sistemului civil sau cameral-provincial. În 1768 a fost înfiinţat Regimentul confiniar româno-bănăţean sau zona Confiniului militar (cuprinzând la început Marga, Caransebeşul, Orşova, iar din 1773 şi Almăjul). Pe scurt, regiunea militarizată avea să se numească Graniţa. (p. 35) Satele situate în acest teritoriu depindeau administrativ direct de Curtea de la Viena şi de Consiliul aulic de război. (p. 36)

De la instaurarea stăpânirii austriece, din Valea Almăjului fuseseră recrutaţi plăieşi, care aveau misiunea să cutreiere permanent dealurile şi munţii dimprejur şi să păzească frontiera dinspre Dunăre. Ieşirile şi intrările în Almăj pe drumurile nou amenajate erau controlate de trei posturi fixe de plăieşi, la Borlovenii Noi în est, la Stăncilova în vest şi la Gura Golâmbului în nord, acestea menţinându-se ca puncte de pază permanente până în 1918. În fiecare sat almăjan exista câte o pază formată din 2-4 plăieşi, care se bucurau de multă vază şi puteau cerceta la nevoie orice casă suspectă. Organizaţia plăieşilor a încetat odată cu extinderea Confiniului militar în Almăj în 1773. (p. 37)

Bozovici în 1910. Sursa: Lugojul de altădată (pe Facebook).

După încheierea păcii cu turcii la Belgrad în 1739, Austria a pierdut Oltenia, noul hotar fiind aşezat pe Dunăre şi către Ţara Românească. Ca urmare, în 1753 a fost înfiinţată Miliţia naţională bănăţeană, care apăra linia Dunării, Almăjul şi zona montană a Caraşului, aflată în plină dezvoltare minieră şi industrială (Moldova Veche, Sasca, Ciclova, Oraviţa, Maidan, Bocşa, Reşiţa). (p. 39) În 1766-1768 s-a înfiinţat Regimentul confiniar iliro-bănăţean. El slujea drept cordon pe linia Munţilor Semenic, dealurile Ţărovei, culmea Rudăriei, culmea Blidariu, dealurile Stăncilovei din lanţul Munţilor Almăjului. Apoi continua cu drumul numit Calea Mare către Potoc-Ciclova şi pădurile de la Gura Golâmbului din lanţul Munţilor Aninei. Cordonul era prelungit către zona Bisericii Albe. În total, în districtul Orşova-Mehadia-Almăj se aflau 11 posturi fixe de pază. Dintre acestea, trei se aflau în Valea Almăjului: la Gura Golâmbului, Stăncilova şi Borloveni, sub dealul Ţărova. (p. 39-40)

În aceeaşi perioadă a fost înfiinţat şi Regimentul germano-bănăţean pentru vestul Banatului, acoperind regiunea dintre Panciova şi Biserica Albă. (p. 40) Iar în urma vizitei făcute în Banat în 1767 de viitorul împărat Iosif II, în 1768 s-a înfiinţat şi Batalionul românesc. În cadrul acestuia erau mobilizate 34 de sate din zona Marga-Caransebeş-Mehadia-Jupalnic. Sediul Batalionului era la Jupalnic, cu patru companii la Ohaba-Bistra, Ilova, Globurău şi Topleţ. (p. 40)

Cum arătam, în 1773 s-au alăturat Batalionului românesc şi cele 13 sate din Valea Almăjului: Bozovici, Bănia, Borloveni, Dalboşeţ, Gârbovăţ, Moceriş, Pătaşu de jos, Pătaşu de sus, Prilipeţ, Prigor, Putna, Rudăria şi Şopot. Militarizarea satelor almăjene a fost hotărâtă cu ocazia vizitei efectuate acolo de Iosif II în 17-18 mai 1773. (p. 40) Marea cazarmă din Bozovici a fost zidită la ordinul Mariei Tereza prin robota satelor în 1745-1750. (p. 42)

În 1775, Batalionul românesc de la Jupalnic s-a contopit cu cel ilir-sârbesc, formând Regimentul româno-ilir nr. 13 cu sediul la Biserica Albă. Comanda sa a fost preluată de către colonelul Papilla. (p. 43) În cadrul său se aflau două companii dislocate în Almăj, la Bozovici şi la Prigor. De cea din Bozovici aparţineau satele: Bozovici, Prilipeţ, Lăpuşnic, Moceriş, Dalboşeţ, Şopot, Gârbovăţ şi Bănia. De cea din Prigor aparţineau: Prigor, Putna, Borloveni, Pătaşu de jos, Pătaşu de sus şi Rudăria. (p. 43) Comandantul divizional al celor două companii era un maior cu reşedinţa la Bozovici. (p. 44)

În 1838, Regimentul româno-ilir nr. 13 s-a despărţit din nou: cel ilir cu sediul la Biserica Albă şi Regimentul de grăniceri româno-banatic nr. 13 cu sediul la Caransebeş. În Valea Almăjului se aflau acum trei companii, la Dalboşeţ, Bozovici şi Prigor. Comandant divizional era comandantul companiei din Bozovici. (p. 44) Acest Regiment confiniar de grăniceri româno-banatic nr. 13 avea să fie desfiinţat la 1 noiembrie 1872, pe baza unui manifest imperial al împăratului Franz Iosif din 9 iunie acelaşi an. (p. 44)

În perioada militarizării satelor almăjene, grănicerii au luat parte la numeroase conflicte militare, făcându-se deseori remarcaţi. Cele mai importante războaie la care au participat au fost împotriva turcilor în 1784 şi 1788-1791, împotriva Franţei napoleoniene (1793-1814), împotriva Prusiei (1866-1867), dar şi împotriva revoluţionarilor unguri din 1848-1849. (Liviu Smeu, Almăjul grăniceresc 1773-1872, Bucureşti, 1980, p. 42.) Contra turcilor au fost mai mult lupte de apărare a graniţelor. Cu Napoleon, almăjenii s-au confruntat de mai multe ori: pe Rin, în Italia (la Arcole, Rivoli, Marengo), la Ulm, la Austerlitz, la Wagram, iar în 1813 au participat la înfrângerea acestuia de la Leipzig. (p. 48) În 1848-1849 ei au luat parte din nou la campania din Italia, luptând la Veneţia, Gorrizia şi Verona până în 1851, când s-au reîntors la Caransebeş. (p. 53) Tot în 1849 au luat parte la apărarea cetăţii Timişoara, aflată sub asediul generalului Bem. (p. 53) În 1854, în timpul războiului Crimeei, trupele almăjene au fost trimise de guvernul austriac în Ţările Române, staţionând la Galaţi până la sfârşitul anului 1855. (p. 54-55). Ultimul război la care au participat a fost cel cu Prusia din 1866, luptând la Sadova, Lipa şi Königgrätz. (p. 55)

În 1774 au fost colonizate la Bozovici şi Prigor 96 de familii germane (Liviu Smeu, Contribuţii la istoria Almăjului, op. cit., p. 53.) Aceştia aveau să fie singurii colonişti care au rezistat mai mult timp în Valea Almăjului, activând ca meseriaşi şi convieţuind paşnic cu localnicii. (p. 55) Iar în 1827 au fost aduşi pemi cehi cu căruţele grănicerilor almăjeni de la Moldova Nouă peste dealurile Stăncilovei la Bozovici şi de acolo la locurile fixate de companie. 36 de familii au fost aşezate la Poneasca (Schönthal). (p. 62) Dar în 1836 localitatea a fost abandonată, unii locuitori întorcându-se în Boemia, iar alţii mutându-se la Şumiţa şi la Ravensca. (p. 63) 64 de familii au întemeiat satul Ravensca prin defrişarea pădurilor. Acesta avea să rămână un sat izolat de cele militarizate din Almăj, fiind considerat un sat cameral, supus administraţiei civile din Timişoara. (p. 63)

De la începutul secolului al XIX-lea, Almăjul număra 16 sate, iar în 1830 a fost construit un nou drum pe cheile Prigorului. (p. 63) În 1848 situaţia se prezenta astfel: cele trei comitate bănăţene (Caraş, Timiş şi Torontal) aparţineau administrativ de Ungaria din anul 1779. Dezvoltarea marii proprietăţi a nemeşimii maghiare a determinat în acel an frământările ţăranilor români. În acelaşi timp, la Timişoara se afla Înaltul comandament militar austriac pentru Banat, cu generalii Glaser, Leiningen, Rukavina şi Wernhardt, cu 8.840 de soldaţi, cărora li se adăuga Confiniul militar german. 65% din pământul pustei Caraşului se afla în stăpânirea unor nemeşi germani sau sârbi maghiarizaţi, precum Bissingen la Iam sau Baici la Vărădia. (p. 77) Zona montanistică sau minieră a Caraşului (Oraviţa, Maidan, Anina, Reşiţa, Bocşa, Dognecea, Secul, Ocna de Fier, Ciclova, Sasca, Moldova Nouă) era condusă de Directorul montanistic de la Oraviţa, Gustav Gränzenstein, care depindea direct de Curtea de la Viena. (p. 77-78) Iar graniţa dinspre Dunăre şi Ţara Românească constituia Confiniul militar românesc bănăţean sau Regimentul româno-bănăţean nr. 13, cu sediul comandamentului în Caransebeş. Şi acesta depindea direct de Curtea din Viena. (p. 78) Prin diverse regulamente, în special Constituţia confiniară din 1807, în graniţă funcţionau şcoli româneşti şi germane, iar fiecare companie avea propriul medic şi personal sanitar, acordând asistenţă medicală gratuită. (p. 78-80) Aceasta explică ataşamentul grănicerilor faţă de austrieci în 1848.

Prin noua Constituţie confiniară din 1850, proprietăţile imobiliare ale grănicerilor erau înscrise în cartea funduară de pe lângă judecătoria de la Bozovici. Dreptul de proprietate deplină a stimulat dezvoltarea economică. Braţele de muncă erau adunate pe comunioane, care îşi distribuiau membrii după ocupaţii. (p. 84) La rândul lor, comunioanele aveau dreptul de diviziune pe familii. (p. 85)

Tot în 1850 era stabilit prin lege ca târgul săptămânal de la Bozovici să aibă loc marţi, iar anual să se ţină patru bâlciuri: luni şi marţi în săptămâna Paştilor din aprilie, luni şi marţi înainte de Înălţarea Domnului (în iunie, când se ţinea şi nedeea la Bozovici), luni şi marţi în săptămâna sărbătorii Cuvioasei Paraschiva (14 octombrie), luni şi marţi în săptămâna Naşterii Domnului din decembrie. (p. 94) La aceste bâlciuri veneau, mai ales toamna, mulţi negustori din Viena şi Budapesta, care cumpărau în Valea Almăjului vite, porci, fructe şi ţuică. Erau aduse în schimb în regiune produse textile, articole de menaj şi îmbrăcăminte din Transilvania, Timişoara, Lugoj etc. (p. 94-95)

În anul 1869 la Viena exista marele depozit de vânzare a rachiului de prune, magiunului şi fructelor conservate al căpitanului pensionar Paul Smeu. Alt depozit avea la Prigor preotul Teodor Câmpian, cu legături la pieţele din Turnu Severin, Craiova şi Bucureşti. Cei doi s-au asociat, înfiinţând o cooperativă de achiziţionare a prunelor din Valea Almăjului. Marele comerciant din Bozovici Ion Stanoilovici achiziţiona şi el vite pentru negustorii turci de peste Dunăre. (p. 95)

Reclamă din 1895. Sursa: Arhivele Naţionale Timiş.

Câţiva ciobani din Almăj, pentru a-şi valorifica produsele pe piaţa Vârşeţului şi Bisericii Albe, au întemeiat aşezări păstoreşti în pusta Deliblata. După o legendă relatată de Nicolae Tincu Velia, ei ar fi întemeiat chiar şi oraşul Vârşeţ, numit astfel după poiana Vârşaţa din codrii Rudăriei, de unde plecaseră cu oile. La Vârşeţ se afla centrul teologico-pedagogic unde învăţau mulţi tineri almăjeni. (p. 95)

În 1853-1855, în Valea Almăjului a fost introdus iluminatul cu lămpi cu petrol. Petrolul era adus de la Orşova. S-a introdus şi iluminatul public cu lămpi cu petrol, fixate pe stâlpi de lemn la încrucişarea drumurilor şi în faţa prăvăliilor şi instituţiilor. (p. 96)

După desfiinţarea graniţei în 1872, interesul satelor almăjene era să obţină dreptul asupra pădurilor, poienilor şi munţilor din partea statului maghiar. Generalul Traian Doda a intervenit în acest sens la Viena şi la Budapesta. În consecinţă, prin legea din 15 iunie 1873 a fost creată Comunitatea de Avere cu sediul la Caransebeş. În 1874 în reprezentanţa regimentară (consiliul Comunităţii de Avere) au fost aleşi reprezentanţi ai preturilor nou înfiinţate. Din partea Văii Almăjului a fost ales ofiţerul Ştefan Dancea din Rudăria. (p. 98) Până în 1879 au fost duse tratative de partajare între reprezentanţa regimentară şi statul maghiar. În acel an a fost ales primul comitet al Comunităţii de Avere de la Caransebeş, preşedinte fiind, până în 1892, Traian Doda. (p. 98)

La sfârşitul secolului al XIX-lea au apărut în zonă numeroase bănci, precum Almăjana, Nera, Cooperativa de Credit, Prilipceana, filiale ale Băncii Poporane din Caransebeş şi ale Băncii Orăviţana, semn al dezvoltării economice din acea perioadă. (p. 120-121) Cu excepţia sfârşitului primului război mondial şi a crizei economice din 1929-1933, situaţia s-a menţinut înfloritoare până la instaurarea regimului comunist. În perioada celui de-al doilea război mondial, în luna septembrie 1944, în Valea Almăjului a avut loc o mare confruntare între sovietici şi germani. (p. 168-172)

Încheind această incursiune prin trecutul unei regiuni extrem de pitoreşti a Banatului, vom reproduce o descriere edificatoare a istoricului maghiar Szentkláray Jenő de la finele secolului al XIX-lea: „De la Steierdorf până la numitul izvor Coronini, stânci ce se înalţă până la cer, de o frumuseţe fără pereche, cu izvoare cu susur de cascade; această lucrare de artă trece prin păduri înfrunzite. Uimitor şi grandios prin frumuseţile tectonice, această regiune poate concura cu cele mai romantice regiuni din Elveţia şi Tirol.” (p. 177-178)

Mircea Rusnac – Trecutul localităţii Cireşa de pe Valea Bistrei

27 februarie 2012

Am aflat date interesante din istoria satului Cireşa din monografia pe care i-a dedicat-o recent Adrian Gerhard. Este un exemplu tipic pentru o veche aşezare bănăţeană, cu tradiţii care se întind pe o durată de peste două mii de ani. Nu este deloc de neglijat faptul că în apropierea acestei localităţi de pe Valea Bistrei au avut loc crâncenele lupte de la Tapae dintre daci şi romani, cu urmări atât de însemnate pentru istoria tuturor românilor. De asemenea, şi alte momente importante din viaţa localităţii au fost surprinse în această monografie, din care vom cita un nou fragment acum. Menţionăm că şi articolele referitoare la posibila localizare a bătăliilor de la Tapae şi la legendele istorice ale Văii Bistrei fac parte din aceeaşi lucrare. În continuare îi vom da cuvântul lui Adrian Gerhard, mulţumindu-i din nou pentru interesul său.

Soldaţi din Cireşa în primul război mondial (1917)

 Dacă la 1552 Banatul de Lugoj-Caransebeş nu este integrat Paşalâcului Timişoara, după un veac, mai precis în anul 1658, Akos (Acaţiu) Barcsai, care-i este ban, îl cedează turcilor drept mulţumire pentru ajutorul primit de a se înscăuna principe al Transilvaniei. În această perioadă populaţia scade dramatic. La Viena, Consiliul Aulic de Război dezbate cucerirea întregului Banat, ceea ce se întâmplă în 1688. Până la Pacea de la Požarevac (Passarowitz) din 21 iulie 1718, ţinutul bănăţean devine teatru de război, sacrificiul armatelor beligerante în morţi şi răniţi fiind considerabil. În toată această perioadă, spune Francesco Griselini, „locuitorii de aici (bănăţenii, n.n.) nu s-au bucurat întotdeauna de vremuri fericite, pentru a se înmulţi în aceeaşi proporţie în care sporeşte populaţia statelor care sub oblăduirea păcii se bucură de belşug şi bunăstare.”

Care sunt urmările acestei păci pentru românii bănăţeni? Aflăm că „populaţia era supusă la o mulţime de lucruri extrem de grele, iar produsele câmpului erau rechiziţionate fără nicio normă şi fără nicio despăgubire.” (Pr. Coriolan Buracu, Din istoria Banatului Severin, Caransebeş, 1932)

În anul 1772 Banatul este împărţit în 12 districte. Alături de alte 21 de localităţi, satul Cireşa va face parte din districtul Caransebeş, cercul Bistra.

Suferinţa este copleşitoare… La 1728 holera şi ciuma fac ravagii în satele bănăţene. Tot mai mulţi bănăţeni părăsesc locurile natale, refugiindu-se în Ţara Românească şi Moldova. Coroana imperială, conştientă de bogăţiile solulul şi subsolului bănăţean, elaborează un plan de exploatare a acestuia. Susţinerea vine din partea coloniştilor germani şi italieni, agricultori şi meşteşugari renumiţi, stăpâni pe noile tehnici de minerit, metalurgie şi manufactură. Supuşi şi disciplinaţi, aceşti colonişti satisfac interesul material al funcţionarilor vienezi, dornici să păstreze ceea ce armata a cucerit.

În patentele (legi) împărăteşti se specifică obligaţiile şi în mai mică măsură drepturile românilor bănăţeni. Pentru paza hotarelor sunt înregimentaţi refugiaţi din teritoriul ocupat de turci de dincolo de Dunăre.

Odată cu izbucnirea războiului ruso-turc (1736-1739), Austria se alătură Rusiei. E un moment de cotitură pentru satele de sus ale Văii Bistrei, bănăţenii răzvrătindu-se şi luptând de partea turcilor sub comanda propriilor căpitani. Strategii austrieci plănuiesc pedepsirea acestora, momentul ales fiind în februarie 1738 (Patriciu Dragalina) – după alte surse ianuarie 1739 – când cei mai mulţi dintre răzvrătiţi se aflau la casele lor. Generalul Lentulus (acelaşi care a incendiat cetatea Jdioarei şi a capturat 50 de haiduci, pe care i-a împuşcat sub zidurile ei) pleacă de lângă Haţeg de la Grădişte cu 1.000 de cavalerişti germani şi 300 de călăreţi din miliţia naţională ardelenească spre a se întâlni la Caransebeş cu locotenent-colonelul Nisemschi, care la rândul său părăsise Timişoara cu 1.600 de infanterişti, 1.290 de cavalerişti şi 70 de voluntari de miliţie. Deoarece „locuitorii din Măru au tras cu foc împotriva patrulelor împărăteşti” (Patriciu Dragalina), satele Ohaba-Bistra, Mal, Crâjma, Măru, Marga şi Cireşa au fost transformate în cenuşă de către trupele generalului Lentulus. O pagină neagră în istoria satului Cireşa, care va duce la strămutarea locuitorilor săi pe actuala vatră.

Satul Cireşa nu a fost mare. În anul 1757 număra numai 42 de familii, aşezate în case răsfirate sub poalele dealurilor din apropiere. Tot aici găsim şi biserica din lemn, neîncăpătoare în zilele de sărbătoare. Locuinţele respectau anumite reguli de construcţie, asigurau un minim de confort, dar nu se ridicau la nivelul conferit de cele din cărămidă. Din curtea fiecărui gospodar nu lipseau uneltele casnice realizate cu măiestrie de meşterii locali: plugul, şâruitoarea, războiul de ţesut şi căzănelul de fiert răchie. Toată această simplitate se datorează şi faptului că din generaţie în generaţie viaţa românului bănăţean s-a intersectat cu stăpâni şi stăpâniri care nu au avut cele mai bune intenţii. Nu puţini au fost cei care, împotrivindu-se regimului imperial, au luat drumul munţilor. Odată prinşi, pedepsele erau din cele mai aspre: sfâşierea cu cleşti înroşiţi în foc, frângerea cu roata şi spânzurătoarea. La 1773, cu ocazia vizitei în Transilvania şi Banat a viitorului împărat Iosif al II-lea, Maria Therezia cere guvernatorului transilvănean „să cureţe drumurile de cadavrele celor ucişi prin ştreang, roată şi ţeapă”, lăsate să putrezească spre spaima locuitorilor.

Viitorul împărat, interesat de militarizarea Banatului, inspectează formaţiunile militaro-grănicereşti constituite încă din 1768 la instrucţiunile baronului Papilla. Odată cu această ultimă vizită s-a definitivat organizarea Batalionului 1 Valah cu 4 companii, pentru ca doi ani mai târziu, în anul 1775, Consiliul Aulic de Război să hotărască contopirea batalionului român cu regimentul iliric într-o singură unitate: Regimentul româno-iliric cu sediul la Biserica Albă. Din 1804 sediul se va muta la Caransebeş, noul regiment fiind format din 16 companii a câte 240 de grăniceri recrutaţi din 99 de comune. În anul 1838 se hotărăşte scindarea acestuia, regimentul iliric-bănăţean transformându-se în Regimentul bănăţean nr. 13. Statul major va fi la Caransebeş. Cireşa va face parte din compania a 12-a cu sediul la Ohaba-Bistra.

Pe lângă imensul tezaur păstrător de obiceiuri şi datini, satul bănăţean îşi identifică parte din trecutul apropiat cu una din cele mai importante clădiri: Casa Grănicerească sau Straja.

La Cireşa, spre deosebire de alte aşezări ale Companiei a 12-a, această clădire s-a păstrat până în zilele noastre. Povestea ei, mai mult sau mai puţin cunoscută, începe după anul 1768, odată cu Ordinul Imperial al Curţii de la Viena de „mutare la drum”. Respectând acest ordin, dar şi pentru unele avantaje, nu mai puţin de şapte familii părăsesc vatra veche a satului (Satul Bătrân) pentru a-şi ridica case noi din piatră şi cărămidă pe actuala vatră, în locul numit Ostlaje (actuala stradă „1 Mai”). Dintre aceste familii cele mai cunoscute sunt Boldea şi Măgariu.

În perioada aceea se construieşte prima Casă Grănicerească. Este din lemn, mai mică (dispunea de o singură încăpere), fiind acoperită, cum se obişnuia pe atunci, cu şindrilă – prăşchilă. Când procesul de strămutare este definitivat, se începe construcţia la actuala biserică, casa parohială şi la noua Casă Grănicerească. Piatra de stâncă dură este spartă din dealul Siminicului şi cărată cu căruţele peste Bistra. Clădirea nou construită are două camere mari dispuse lateral intrării principale şi una de mai mici dimensiuni între cele două, ce pare a fi, din cele povestite de bătrânii satului, încăperea „dezertorilor” sau arestul. Zidurile sunt groase şi au fost tencuite atât interior, cât şi exterior. Dacă la terminarea casei s-a folosit la acoperit şindrila, după anul 1900 (nu se cunoaşte data exactă) se va folosi cunoscuta ţiglă „solzi de peşte”.

După desfiinţarea Confiniului Militar Bănăţean (1872), Casa Grănicerească de la Cireşa va avea mai multe întrebuinţări: post de jandarmi, primărie, bibliotecă sătească, dispensar medical sătesc şi în cele din urmă, după 1970, centru de achiziţie a hârtiei şi a deşeurilor textile.

Iosif al II-lea promite grănicerilor un trai mai liniştit. Legea din 1807 le înlocuieşte pe cele mai vechi. Ca urmare, deşi autoritatea militară creşte, nu se poate nega factorul pozitiv al acestei perioade, Banatul bucurându-se de o dezvoltare economică ce se răsfrânge şi în traiul de zi cu zi al românilor din regiune. Păstrându-şi graiul, portul, obiceiurile şi datinile străvechi, cunoscători de carte (în anul 1806 în cele 86 de comune grănicereşti au funcţionat 67 de şcoli frecventate de 1.615 elevi), sentimentele viitoarelor generaţii vor lăsa să se întrevadă o judecată nobilă pusă în slujba neamului românesc.

Din cele povestite de bătrâni, strămutarea satului Cireşa pe actuala vatră s-a realizat treptat. Cum am mai spus, ca urmare a Ordinului Imperial, Curtea de la Viena obligă locuitorii satelor bănăţene răsfirate pe văi şi dealuri de a se „muta la drum”. Primele case au fost construite în jurul bisericii şi aparţineau preotului şi familiilor de grăniceri. Casele respectau anumite reguli de construcţie impuse de autorităţi, dar păstrau şi elemente arhaice moştenite de la străbuni. Din această perioadă s-a împământenit obiceiul de a se construi porţi masive cu scopul de a ascunde trecătorului secretele gospodăriei, obicei păstrat şi azi…

Cu timpul, vatra veche a satului devine islaz. Grădinile de altădată, despărţite între ele de un „maur” – zid de piatră, locuinţele din lemn, cunoscutele „sălaşe” – rămân peste timp imaginea pitorească, plină de taină, a unui sat născut şi renăscut la poalele dealurilor din preajmă. Nu se ştie cu certitudine ce s-a întâmplat cu biserica din lemn. Deşi se cunoaşte locul unde a fost amplasată (se observă o denivelare a solului şi în imediata apropiere se află „progagea” – vechiul cimitir), se prea poate ca cireşenii, odată cu inevitabila strămutare, să hotărască demolarea ei pentru a o reconstrui pe actualul loc.

La 1830, când se începe construcţia la noua biserică cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, Cireşa a fost un sat închegat care număra până la 300 de credincioşi. Ridicată din piatră de stâncă în stil baroc vienez şi acoperită cu şindrilă, biserica are 17 m lungime şi 9 lăţime. Lucrările au fost terminate după trei ani. Pictura murală datează din anul 1867.

De-a lungul timpului preotul satului şi-a îndemnat credincioşii la smerenie, împărtăşindu-le învăţătura Cărţii Sfinte. O învăţătură de suflet, bine însuşită, care îl făcea pe Francesco Griselini să spună că „una din cele mai frumoase trăsături ale acestui popor este faptul că nu iau cu uşurinţă în deşert numele lui Dumnezeu.”

În anul 1899 se ridică turnul bisericii. Este acoperit cu tablă, are 27 m înălţime şi 5 clopote. Este sfinţit de către protopopul Andrei Ghidiu în anul 1900. Din 1932 au rămas numai două, trei fiind împărţite la alte biserici.

Pictura este refăcută în 1938 de Dumitru Velici din Băseşti-Mehedinţi şi se păstrează şi azi după cele două spălări din 1965 şi 1997. Târnosirea bisericii şi resfinţirea picturii s-au făcut în anul 2006 de către Preasfinţitul Episcop Lucian. Iconostasul este zidit din cărămidă arsă. Mobilierul de acum este executat în 2004 şi este din lemn de frasin. În 2008 se restaurează interiorul bisericii. La praznicul „Intrării în biserică a Maicii Domnului” (21 noiembrie) se săvârşeşte resfinţirea exteriorului.

Preoţii de care am cunoştinţă că au păstorit la Cireşa au fost:

Andrei Adamovici 1794-1800

Gheorghe Popovici 1800-1862

Maghiaru 1860-1900

Grozăvescu 1900-1907

Ioan Popovici 1907-1908

Ioan Turcan senior 1908-1941

Ioan Turcan junior 1934-1981

Liviu Drăgan 1979-1999

Ioan Negrei din 1999

Ca în fiecare comună grănicerească, şi la Cireşa a funcţionat o şcoală naţional-grănicerească cu două clase, denumită după 1872 şcoală „poporală”. Limba de predare a fost româna. Desfăşurarea întregului proces de învăţământ era urmărită de comandantul companiei. Ştiinţa de carte şi dorinţa de cunoaştere fac ca pe Valea Bistrei să circule, pe lângă Foaia Diecezană (organul de presă al Episcopiei), ziarele Lumina, Albina şi Telegraful român. Sunt ani de descătuşare, în care s-a clădit temelia idealului românesc în spiritul tradiţiei împământenite din generaţie în generaţie. De remarcat că ziarul Albina apărea sub deviza „Daco-România morală, culturală, una şi indivizibilă”, pronunţându-se împotriva dualismului austro-ungar.

În anul 1873 învăţător la Cireşa era Ilie Ambruş din Iaz. Între 1873 şi 1894 a strâns folclor şi datini de pe Valea Bistrei. După acest inimos învăţător vor urma absolvenţii Preparandiei Pedagogice, deschisă la 1876 la Caransebeş („Şcoala Normală Ioan Popasu” de mai târziu). La 1902 învăţător este Mihail Bobiciu, care îndeamnă locuitorii din Cireşa să meargă la biserica greco-catolică din Băuţar pentru unele avantaje privind căsătoria civilă.

La 1905 îl aflăm învăţător pe Dumitru Secoşan. Acesta are deosebitul rol de a înfiinţa şi conduce primul cor din Cireşa şi prin „Despărţământul Caransebeş al Asociaţiunii ASTRA” a creării în anul 1906 a bibliotecii săteşti. Până la cel de-al doilea război mondial au mai fost învăţători Ion Fiat şi Romulus Bocu, cel din urmă plecat la Lugoj. Preotul Ion Turcan senior şi soţia Magdalena au predat religia.

Sfârşitul secolului XIX, cu toate schimbările care au avut loc, află ţăranii cireşeni între dorinţă şi statornicie. Agricultura şi creşterea animalelor rămân pe mai departe principalele lor îndeletniciri. Actul de partaj din 28 ianuarie 1880 repartizează pentru Cireşa următoarele terenuri:

pădure 2.452 iugăre

poieni-păşuni 21 iugăre

teren neproductiv 32 iugăre

total 2.505 iugăre

Sunt numiţi prim codreni grănicerii Gheorghe Boldea şi Ovidiu Măgariu.

Un rol deosebit de important în dezvoltarea zonei o are apariţia primelor ateliere de prelucrare a fierului (1796) pe malul drept al Bistrei, în locul numit Ferdinandsberg – Dealul lui Ferdinand. Între proprietari şi colonişti s-a încheiat o convenţie, prin care se atribuie terenuri şi credite pentru construirea de locuinţe. Astfel ia naştere localitatea Ferdinandsberg (1804), nucleul oraşului de mai târziu Oţelu Roşu. Din punct de vedere administrativ, din 1895 până în 1937 de Ferdinandsberg vor depinde satele Văii Bistrei: Cireşa, Mal, Crâjma, Măru, Valea Bistrei şi Zăvoi.

În urma recensămintelor care au avut loc periodic, populaţia satului Cireşa a evoluat după cum urmează:

1830 circa 300 de locuitori

1871   301

1886   404            205 bărbaţi        199 femei

1900   538

1916    573

1920   580

1925   549

1935   619

2002   775

Înlănţuirea evenimentelor până la unirea de la 1 Decembrie a însemnat pentru românii bănăţeni momente de adevărată încercare. Cu înţelepciunea strămoşilor în sânge, cu ochii şi sufletul alături de românii întrupaţi într-o singură ţară, bănăţenii îşi intensifică lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale, aşteptând cu nădejde clipa reîntregirii. Cu toate acestea, în mare parte, urmaşii celor dintâi grăniceri au respectat ordinele de la Viena. Au luptat pentru împărat şi au plătit cu viaţa. S-au contopit cu ţărâna Europei, lăsând în urma lor durerea neîntoarcerii în lacrimile celor rămaşi acasă.

Fotografii primite de la Adrian Gerhard

Relaţiile social-politice şi nu în ultimul rând ideile progresiste promovează în rândul locuitorilor de la oraşe şi sate, peste tot în Banat, o elită care nu ezită să se pună în slujba neamului. Ca urmare, în anul 1899 la Caransebeş, sub preşedinţia protopopului A. Ghidiu, se constituie „Despărţământul Severin al Asociaţiunii ASTRA”.

Coriolan Buracu, în lucrarea Din istoria Banatului Severin, spune: „Pe durata războiului mondial din anii 1914-1918 (urmaşii vechilor grăniceri, n.n.) au luptat cu eroism pe frontul sârbesc, rusesc şi italian, sângerând din belşug.”

Înrolaţi în Regimentul 43 Caransebeş, respectându-şi jurământul militar, 15 tineri din Cireşa nu s-au mai întors acasă. Aceştia au fost:

Ion Cherlea

Ion Popovici

Ion Moisescu

Ion Boldea

Ion Tuştean

Opruţ Boldea

Simeon Boldea

Lampu Boldea

Gheorghe Boldea

Ştefan Iacob

Antanase Boldea

Simeon Avrămuţi

Samson Covaci

R. Giamperlic

Avram Măgărin

Victoria Antantei, din care a făcut parte şi România, întăreşte dorinţa de unire a românilor din Banat şi Transilvania cu ţara mamă. Imediat după încheierea ostilităţilor se constituie Gărzile Naţionale, cu rolul de susţinere a ordinii. La Cireşa a fost ales preşedinte Ion Bob. Într-o adunare ţinută la Ohaba-Bistra în 4 noiembrie 1918 participă şi fruntaşii cireşeni, care depun jurământul de credinţă faţă de poporul român. Sunt momente de mare încărcătură emoţională, dar şi de incertitudine. Armata regală sârbă ocupă Banatul, în vreme ce guvernul instaurat la Budapesta, condus de contele Karolyi, ia decizia ca armata maghiară să se organizeze şi să se pregătească de luptă. Împotriva acestei nelegiuiri, peste 100.000 de români se vor aduna în prima duminică a începutului de decembrie la Alba Iulia, unde au cerut într-un glas, cu orice preţ, la fel ca fraţii basarabeni, bucovineni şi ardeleni, unirea. Din cei 1.228 de delegaţi oficiali, satul Cireşa a fost reprezentat prin: Iosif Aldea, Damian Boldea, Simion Cherlea, Gheorghe Moisescu, Dumitru Popovici, Antanasie Preda, Alexandru Ştiopu, Florea Ştiopu şi Alexandru Ţuican.

Evenimentele care s-au derulat ulterior vor duce la împlinirea acestui deziderat. La 22 iulie 1919 armata română, în frunte cu generalul Bucur Bădescu, intră în Caransebeş şi pe Valea Bistrei, pentru ca mai apoi contraofensiva începută în 27 iulie de întreaga armată română să ducă la înfrângerea definitivă a Ungariei.

În Anuarul Socec al României Mari din 1924-1925, din plasa Caransebeş se arată: comuna rurală Cireşa avea 549 locuitori. Primar era Andronie Popovici, notar Dumitru Maniu, învăţător Romulus Bocu, iar preot Ion Turcan senior. Exista un fierăstrău pe apă, proprietar Ioan Azzola, un mic atelier de fier – „La Ciocane” -, proprietar Anton Halmer. Ion Friedman producea apă gazoasă, Ferdinand Horvath era cârciumar, iar Friedrich Buzzi deţinea un magazin cu articole mixte. Giuseppe Guidi era proprietarul unei fabrici de mosoare. De remarcat că înainte de 1918 Fabrica de chibrituri din Timişoara, sucursală a Societăţii Anonime „Solo” din Viena, pe lângă materialele necesare la fabricarea chibriturilor, care se procurau direct din Germania şi Sicilia, folosea lemnul de beţişoare de la Cireşa. Este perioada de consolidare a activităţii private, de îmbinare a tradiţiei cu noul; un pas necesar spre o viaţă mai bună, mai liniştită. Dacă la Uzina de Fier din Ferdinand munca a fost grea, pe alocuri istovitoare, truditorul pământului din Cireşa avea parte de aceeaşi soartă. Pentru un câştig suplimentar, acesta făcea cărăuşie; transporta lemn pentru gaterele din zonă şi marmură de la Ruschiţa până la gara din Voislova. Temporar, pe timp de vară, era plătit cu ziua pentru a curăţa „teich”-ul. O altă îndeletnicire a fost creşterea viermilor de mătase. În acest scop s-a amenajat în locul numit „La Stelian”, pe „Uliţa Oarbă”, o pepinieră de frăgari.