Posts Tagged ‘industrie’

Mircea Rusnac – O lucrare puţin cunoscută despre trecutul Reşiţei

25 noiembrie 2011

În primele 18 numere din anul 1940 ale săptămânalului Reschitzaer Zeitung a apărut un serial foarte interesant despre trecutul oraşului, scris de Josef Windhager, fostul şef al Ocolului silvic de la Văliug. Intitulat Gründung und Gestaltung Reschitza’s, acest serial de 18 episoade avea paginile numeroate în continuare, putând fi, prin decupare, reconstituit într-o cărţulie de 72 de pagini. Informaţiile conţinute în ele sunt extrem de dense, de interesante şi din păcate tot mai puţin cunoscute astăzi. Din aceste motive, le vom menţiona pe cele pe care nu le-am amintit cu alte ocazii.

După Pesty, prima menţionare a Reşiţei ar data încă din 1430 sub forma „Reuşiţa” (pârâu mic), care a fost apoi preluată de germani, care la început foloseau forma „Röschitz”. Altă variantă a numelui ar fi fost „Reşiţia” (Izvorul rece), după numele unui izvor situat pe valea Domanului. (p. 8 ) Şi Alexander Mihalik scrisese în 1896 că Reuşiţa sau Reşiţia era deja cunoscută din anul 1430. În vecinătatea vechii Reşiţe sunt vizibile şi acum ruinele unor construcţii (biserică, şcoală, castel, locuinţă) la punctul „Ogăşelele”. Coriolan Cocora credea în 1938 că acestea ar fi putut fi resturile fortăreţei Borzafew, menţionată în documentele medievale. (p. 9) Windhager mai menţiona că bătrânii români reşiţeni din vremea sa povesteau că de mulţi ani acolo se găsiseră bucăţi de mortar şi ţigle, ceea ce ar fi putut denota existenţa cândva în acel loc a unui întreg sat. (p. 10)

Referitor la construirea uzinei, Josef Windhager se referea la unele documente care astăzi nu mai există şi care aduc importante precizări. Astfel, la 31 iulie 1770, controlorul Anton Untergutsch aprecia faptul că furnalele vor fi terminate în şase luni. El cerea şefului districtului Caransebeş să trimită la Reşiţa 180 de lucrători. Pentru că mulţi muncitori se îmbolnăviseră de febră, Untergutsch a cerut tot atunci ajutorul chirurgului de la Dognecea, pentru o plată de 150 de florini pe an. (p. 14)

Deşi se sperase ca furnalele să poată porni la 1 ianuarie 1771, o inspecţie a administratorului montanistic Redange a găsit o infiltraţie de apă la un zid al unui furnal. Maistrul Klesko a fost în consecinţă arestat şi obligat să reconstruiască zidul, întreaga operaţiune prelungindu-se până la sfârşitul lunii iunie 1771. (p. 15) Cele două cuptoare de var ar fi fost cam unde este acum cimitirul evreiesc, la poalele Dealului Crucii, iar cele două cărămidării la Culeaşa-Berg. (p. 13) În acest timp, cărbunarii români acţionau în Cozia, Râul Alb, Şestover, Varan, Barni şi Breazova. În mijlocul acestor puncte, la Şestover, ei şi-au îngropat primii morţi, locul respectiv fiind cunoscut şi în 1940 sub denumirea de „Morminţ”. (p. 18)

La 29 iunie 1772, Oficiul montanistic din Bocşa a început construirea la Reşiţa a unei case de rugăciuni, deoarece erau până la 50 de romano-catolici. (p. 20) În 1788 a fost ridicat un nou mare furnal, cele din 1771 fiind astfel înlocuite. (p. 21) Tot în 1788 a avut loc lupta cu turcii de pe valea Ţerovei, menţionată şi de alţi autori mai vechi. (p. 21) După aceea, multe familii olteneşti s-au refugiat în Banat, aşezându-se la Sasca, Bocşa, Reşiţa (Stavila) etc. Aceştia erau denumiţi „ţărani”. (p. 21-22)

Din anul 1800, un preot ortodox a activat pentru Reşiţa şi Văliug. El se numea Nicolae Teodorovici. Mai târziu, românii au construit din banii lor biserica şi şcoala. Biserica ortodoxă a fost terminată în toamna lui 1818. Tot din 1800 activa la Reşiţa şi un învăţător român. Preotul şi învăţătorul erau salarizaţi de uzină. (p. 22)

Biserica catolică a fost terminată abia în 1847. Până în 1785, la Reşiţa slujiseră călugări franciscani de la Caraşova, iar din acel an a existat un preot propriu. Bisericile din Reşiţa şi din Clocotici au fost ridicate în acelaşi timp şi de către acelaşi constructor. Din motive necunoscute încă (greşeală?), planurile lor au fost inversate, astfel că la Reşiţa se află şi în prezent o biserică romano-catolică mai mică decât în satul Clocotici! (p. 22) Din 1776 activa şi un învăţător german, plătit de stat. (p. 23)

Fotografii de la Anton Schulz

După preluarea uzinei de către St.E.G. (1855), fiecare secţie avea câte un sfânt drept patron: Sf. Florian (4 mai) era celebrat la furnale, turnătorie, fabrica de valţuri, pudlaj şi fierării; Sf. Barbara (4 decembrie) era la mine; Sf. Petru şi Paul (29 iunie) la construcţiile de maşini şi de poduri; Sf. Rochus (16 august) la zidari; Sf. Josephus (19 martie) la dulgheri şi pădurari. În plus, fiecare branşă avea câte un steag cu însemnele proprii. Ziua de 4 mai era o sărbătoare generală, atunci nu se muncea în uzină şi toţi locuitorii petreceau împreună, indiferent de naţionalitate sau de religie. Cu acele ocazii activau din plin formaţia uzinală de muzică, dirijată de Anton Pavelka, şi cea a pompierilor conduşi de Johann Bayer. (p. 28) Veteranii defilau sub conducerea lui Anton Weselofsky, iar lucrătorii montani sub cea a lui von Bene, toţi îmbrăcaţi în costumaţii specifice. Cu ocazia sărbătoririi celorlalţi sfinţi patroni, branşele mărşăluiau sub steagurile proprii, în acordurile formaţiei de muzică uzinale, până la biserica catolică. Constructorii de maşini şi de poduri urcau până la crucea de pe Dealul Crucii. Din 1871, petrecerile aveau loc în Parcul Josefin şi se încheiau seara cu un bal. (p. 29)

În anii 1871-1872, la Reşiţa au fost construite primele locomotive de pe teritoriul Ungariei de atunci. Este vorba de trei locomotive pentru liniile uzinale şi de altele două mai mici pentru Erbstollen (tunelul Reşiţa-Doman). (p. 34) Autorii lor au fost inginerul Karl Heinrich, asistentul Ludwig Müll, J. Reischl, Karl Schwarz, Konrad Kunze, Josef Willinger, Emerich Skertich, Anton Stemle, Oswald Böss, Stefan Kretschmar, Josef Bohrer, Ferdinand Ringeisen, Robert Juretschka, R. Rudolf şi J. Wischniak. La 3 septembrie 1872, mecanicul Johann Pittner a condus pentru prima oară locomotiva pe linia uzinală Reşiţa-Bocşa. (p. 35)

În 1871 activau în Reşiţa, de exemplu, farmacistul Eduard Brada, morarii Josef Stadlmann şi Johann Juracsek, brutarii P. Barthen, A. Brech, A. Heger, Ignaz Klein, J. Rétka, K. Schmidt, Fr. Stadlmann, Vasile Jian etc. (p. 36) La 3 iulie 1871, uzina îşi sărbătorea centenarul. Atunci a fost o zi de sărbătoare, atât în Reşiţa, cât şi pe domenii, în fabrici, mine şi păduri. (p. 37) În linişte, lumea s-a adunat de dimineaţă, apoi, în frunte cu orchestra uzinală, sutele de oameni au mărşăluit pe strada principală până la moara Juracsek din Stavila. Nimeni nu a rămas acasă. Clădirile erau împodobite cu crenguţe de brad, în ferestre fiind flori şi luminiţe. (p. 37-38) S-au ţinut cu acea ocazie slujbe în toate bisericile din localitate, apoi s-a servit o masă festivă, iar dupămasa a fost inaugurat Parcul Josefin. (p. 38)

În acei ani, germanii formau populaţia majoritară a Reşiţei. Ei proveneau în principal din regiunile Stiria, Austria Superioară şi Carintia, continuându-şi şi în noul loc viaţa obişnuită de până atunci. Casele lor aveau grădini în care se cultivau legume şi pomi fructiferi şi se creşteau animale. Până către 1900, aproape fiecare gospodărie reşiţeană deţinea câte o vacă pentru lapte. (p. 40) În acea perioadă, serviciul la uzină dura câte 12 ore sau mai mult pe zi, cu o jumătate de oră pauză pentru micul dejun şi o oră pauză pentru prânz, consumându-se mâncare adusă de acasă. (p. 41) Reşiţenii întreţineau şi strânse relaţii de prietenie cu cei din Dognecea, Anina sau Văliug, vizitându-se reciproc. (p. 42) În ziua de 5 august era Kirchweih la biserica Maria Schnee, în faţa căreia populaţia se aduna să sărbătorească. (p. 43) La 1 septembrie 1859, Reşiţa a fost declarată colonie, încheindu-şi statutul de localitate rurală. (p. 44)

În 1771 fuseseră 45 de case şi 300 de locuitori, toţi germani şi romano-catolici. În 1779, cele 58 de case numărau 490 de locuitori, dintre care 425 de germani catolici şi 65 de români ortodocşi. În 1789 erau 69 de case, cu 610 locuitori (492 de germani şi 118 români). În 1848, casele ajunseseră la 189, iar locuitorii la 1.098. Cei 773 de germani erau acum urmaţi de 190 de slovaci şi de 135 de români. Cu excepţia românilor ortodocşi, toţi ceilalţi locuitori erau catolici (903). În 1849 erau 368 de case, locuite de 2.772 de oameni: 2.389 de germani, 193 de români şi 190 de slovaci. 2.519 erau catolici, 193 ortodocşi şi 60 lutherani. După încă un an, în 1850, cele 402 case numărau 2.872 de locuitori: 2.383 de germani, 193 de români, 190 de slovaci şi 100 de cehi. Toţi erau catolici, cu excepţia românilor şi a celor 60 de lutherani. În 1856 erau 538 de case şi 3.242 de locuitori: 2.800 germani, 270 români, 172 slovaci, 100 cehi. 2.880 erau romano-catolici, 240 ortodocşi, 86 lutherani, 30 greco-catolici şi 6 calvini. În sfârşit, în 1858 erau 549 de case şi 4.650 de locuitori, dintre care: 3.244 germani, 840 români, 370 cehi, 172 slovaci şi 24 unguri. După religie, ei erau: 3.702 romano-catolici, 770 ortodocşi, 92 lutherani, 70 greco-catolici şi 16 calvini. (p. 44)

În 1912, străzile principale ale Reşiţei au fost pavate cu macadam, iar în 1930 cu granit. În 1934 strada principală a fost asfaltată până la palatul Scheuchenstein, existent din 1909. (p. 45) În 1896 au fost instalate la capetele podurilor şi pe străzi 90 de felinare cu petrol lampant, de a căror aprindere şi stingere se ocupa Maigart. Din 15 noiembrie 1911, străzile au fost luminate cu gaz, iar din 1926 cu curent electric. Până în 1900, aproape în fiecare curte se afla câte o fântână cu apă potabilă. (p. 46)

Piaţa se afla în faţa viitoarei Case Muncitoreşti, având o suprafaţă de 4.000 mp. Acolo strada a fost asfaltată în 1935. Din 1937, la Casa Muncitorească erau vizionate spectacole de teatru şi cinematograf. Din 1909 exista cinematograful Apollo, iar din 1928 Culturalul. La terasa-restaurant Horwath publicul stătea la umbra nucilor, ascultând jazz în zilele călduroase de vară. (p. 47)

Şcoala centrală a fost construită în intervalul 1912-1936, funcţionând apoi ca gimnaziu de fete. În 1937-1938 a început activitatea şcolii populare cu mai multe clase, lângă biserica greco-catolică, construită în 1864. Un serviciu greco-catolic şi un cimitir funcţionau încă din 1837. Biserica ortodoxă din Reşiţa Română data din 1780. Cimitirul ortodox a fost folosit în perioada 1430-1880, fiind părăsit ulterior. (p. 47) Şcoala orăşenească a fost construită în 1877, având patru clase, mai târziu pentru băieţi şi fete, din 1920 gimnaziu real în limba română, iar din 1938-1939 şcoală industrială. (p. 48)

Cimitirul romano-catolic s-a aflat până în 1872 între canal şi Strada Rândul I. În 1906 a fost strămutat pe locul actual. Primăria a fost construită în 1896, iar biserica evanghelică şi o şcoală în 1910. În 1924-1925 a fost ridicată o nouă şcoală în curtea acestei biserici, cu predare în limba germană. Reformaţii participau între 1872-1890 la slujbele evanghelicilor, iar din 1890 au avut şi ei o biserică şi din 1893 o şcoală. Morţii acestor două confesiuni protestante erau îngropaţi în cimitirul catolic. Românii ortodocşi aveau un cimitir propriu, iar cei sosiţi mai târziu l-au avut pe cel din cartierul Stavila. (p. 48) În cimitirul românesc se afla o veche piatră funerară, a cărei inscripţie preciza că un bătrân de 79 de ani a murit în anul 1339 (deci se născuse în 1260). Piatra respectivă provenea din dealul Budinic. Se ştie faptul că în anii 1338-1339 în Banat fusese foamete şi o epidemie de ciumă, deci este probabil să fi fost vorba de o victimă a acelor nenorociri. (p. 49)

Şcoala de beton a fost terminată în 1910, iar grădiniţa Fröbel în 1888. În 1936 s-a construit azilul de bătrâni în Länd II, pe linia uzinală către Secul. (p. 49) În acei ani, Reşiţa Montană se dezvolta neîncetat. În 1871 avusese 801 case şi 6.302 locuitori. În 1881 numărul lor creştea la 935 şi respectiv 7.919. În 1891 ajungeau la 1.095 şi 10.164. Numărul de case creştea la 1.228 în 1920 şi la 2.665 în 1939. Şi Reşiţa Română înregistra o creştere, ceva mai lentă, însă continuă: în 1771 avea 62 de case şi 460 de locuitori; în 1848, 193 şi 995; în 1856, 219 şi 1.107; în 1891, 301 şi 2.955. (p. 50)

În 1859 a fost deschisă şoseaua Văliug-Cuptoare, prelungită în 1876 până la Reşiţa, în 1887 până la Prislop, continuată către Brebu Nou şi Sadova Veche. Şoseaua către sud, Reşiţa-Doman-Caraşova-Anina-Oraviţa (57,5 km), făcea legătura cu calea ferată către Baziaş şi Timişoara. În 1862 se deschidea şi şoseaua Reşiţa-Steierdorf. Deja din 1771 exista drumul până la Bocşa (19,5 km) de-a lungul Bârzavei, completat între 1872-1908 cu o linie uzinală, iar din 1908 de calea ferată de stat. Din 21 octombrie 1938 era în funcţiune şi linia de stat Câlnic-Caransebeş. (p. 50)

Vizita regală din 1926 la Reşiţa. Sursa: Banaterra

În 1880 fusese construită în uzină vila Direcţiunii, având în faţă un parc englezesc. Acolo au locuit în timpul vizitelor la Reşiţa regele Ferdinand, regina Maria şi principesa Elena între 8-12 iunie 1926 şi regele Carol II în 1936, sosit pentru inaugurarea lucrărilor la linia Câlnic-Caransebeş. Pe Dealul Crucii, la 80 m vest de cruce, fusese amplasat în 1848 tunul care a apărat Reşiţa. Pe cruce a fost pus un Christos adus din Boemia. Cariera de acolo era legată din 1883 de turnătorie cu un funicular. De asemenea, o mică locomotivă transporta piatra de calcar din Dealul Golului până la cuptoare. Valea Domanului, cu izvoarele sale calde şi reci, era un loc vizitat cu plăcere de reşiţeni, ca şi valea Stârnicului, dealurile Golul şi Ghica, unde în 1935 s-a deschis un centru pentru convalescenţi. (p. 51)

Peştera de la Stârnic a fost descoperită de un vânător, al cărui câine, fugărind o vulpe, a căzut în ea. Era situată la 130 m peste nivelul văii. Un ţăran din Cuptoare a scos câinele contra plată. În acea peşteră se ascundeau românii în perioada invaziilor turceşti. (p. 52)

Prima asociaţie turistică reşiţeană, înfiinţată în 1911 şi condusă de vânătorul Albert Rotter, făcea excursii la Cozia, pe valea Bârzavei, în munţii Lindenfeld-Poneasca, în Cheile Nerei sau Retezat. Apoi au ajuns şi către Anina, Văliug, Gărâna şi pe Semenic, unde au construit cabane private şi centre turistice. (p. 53) Ştrandul funcţionarilor era amplasat din 1918 lângă centrala Grebla, având un mare bazin din beton, datorându-şi existenţa înaltului funcţionar Koloman Richting. (p. 54)

Corurile reşiţene s-au înfiinţat în următoarea ordine: în 1869 Reschitzaer Gesangverein, în 1870 Magyar olvasókör és delegylet, în 1872 Reuniunea română de cântări şi muzică din Reşiţa Montantă, în 1897 Reuniunea română de cântări şi muzică a Plugarilor din Reşiţa Română, în 1897 Sängerbund, în 1902 Arbeiter-Gesangverein şi în 1918 Gesangverein Eisernes Quartett. (p. 60)

Reşiţa Montană avea o primărie din 1885, iar Reşiţa Română din 1898. Poşta către Oraviţa a funcţionat prin mesager între 1771-1821, poşta de stat a existat între 1851-1884, iar serviciul de poştă şi telegraf din 1884. Asfaltarea trotuarelor a început în 1904, captarea apei din Sodol în 1911, electrificarea în 1926, podul Stavila a fost inaugurat la 29 decembrie 1931. Prin Reşiţa au circulat autobuze din 1933, pavarea străzilor făcându-se în 1933-1938 şi canalizarea în 1933-1936. Pompierii au existat din 1879, având muzică proprie din 1933. Construirea şcolii centrale a început la 31 mai 1914, fiind terminată în 1932 (pe o pagină anterioară se dăduseră date puţin diferite în această privinţă). Şcoala de lângă Distileria lemnului funcţiona din 1908, iar Şcoala de beton din 1907. Învăţători germani cu îndelungată activitate au fost: Ernest Peter (1846-1886), Ludwig Mottl (1856-1898), Josef Tietz (1877-1920), Adalbert Henn (1879-1912) şi August Pittner (1897-1934). Casa parohială romano-catolică a existat din 1853, centrul catolic din 1925, orga nouă a bisericii era din 23 decembrie 1929, iar clopotele metalice noi din 16 decembrie 1935. (p. 62)

Preoţii catolici care au slujit la Reşiţa au fost: Lorenz Fritsch (1794-1798), Laurentius Kempf (1798-1812), Matthias Eisele (1812-1836), Paul Botka (1836-1845), Augustin Wendeschu (1845-1846), Georg Eisner (1846-1870), Anton Bartl (1870-1893), Ferdinand Löschhard (1893-1899), Siegmund Rothmayer (1899-1902), Matthias Pálya (1903-1915), Stefan Fiedler (1916-1923), Geza Rech (1924-1925) şi Matthias Lischerong din 1926. (p. 63) La Reşiţa Montană au oficiat şi preoţii ortodocşi Nicolae Teodorovici (din 1800), Gheorghe Pocreanu, David Terfăloagă, Ioan Popovici şi Iosif Ieremia. Pastori evanghelici au fost Pantyik şi Szende, iar reformaţi: Vörös, Szombathy-Szabó, Zöld şi Keresztes. Preoţii greco-catolici reşiţeni au fost Iosif Teodorovici (1837-1864), Ioachim Frenţiu (1864-1922) şi Ioan Mâxer din 1922. (p. 63)

De-a lungul timpului, la Reşiţa au fost editate următoarele periodice: Berzava (1869-1901), Reschitzaer Zeitung din 1886, Reschitzaer Wochenschau din 1925 şi Reşiţa din 1935. Orchestra uzinală activa din 1865, Cazinoul funcţionarilor din 1862, iar Comunitatea germană din 1922. Clubul pescarilor exista în oraş din 1933, Uniunea Vânătorilor din 1905, primul centru turistic pe Semenic a fost deschis în 1934, iar centrul profesorilor de la Gărâna în 1936. (p. 64)

În finalul lucrării, Windhager prezenta o listă a celor mai vechi nume din Reşiţa, existente înainte de revoluţia din 1848, când toate evidenţele au fost incendiate. La unele persoane a fost menţionat anul naşterii, care uneori este anterior cu câteva decenii anului 1848, iar în două cazuri chiar anului 1800. Redăm lista numelor germane, urmate de cele ale primilor români sosiţi de la Bocşa şi apoi de cele ale oltenilor aşezaţi în 1837-1838 în cartierul Stavila.

Germani: Albrecht (1825), Apek, Babiak, Brodnyansky, Becker, Bohrer, Baumann (1825), Burgermann, Biernstill, Bayer (1824), Balint, Bann, Bartl (1828), Biegler (1815), Bradler (1814), Binus (1828), Braun (1819), Baum (1812), Briklmayer (1818), Chlepko, Cservenka (1822), Csehalek, Dewald (1802), Demetrovits (1817), Diematsek (1825), Drexler (1819), Drechsler (1811), Ebler, Engleitner (1818), Fischer (1814), Ferenschitz, Frank, Faber (1802), Fargasch (1813), Friedrich (1800), Farkasch (1818), Gartner, Gottesgraber (1800), Gottschalk, Gassenheimer, Grill, Getzi, Getiny (1805), Herbst (1814), Hrabach, Hoflinger, Hanz (1812), Hahn (1829), Haupt (1815), Huber (1810), Hüttl (1822), Hollschwandner (1819), Horwath (1811), Hribanek, Hohn, Herglotz (1806), Juraschitz (1814), Johannovsky, Janik, Intze, Joska (1825), Jerinai (1828), Jenoe (1818), Kelm, Karcson, Krischer, Kakutya, Kunz (1820), Kumher (1816), Kling, Kehl (1826), Kellner (1821), Koch, Kiefer (1818), Kiritza (1828), Kirchler (1811), Klemens (1809), Keinrich (1825), Langhardt, Lachstädter, Ladansky, Leiritz, Lang (1818), Leschnovsky, Littway (1814), Lenhart (1826), Lepatsek (1804), Müller, Meigarth (1810), Miko, Moller (1811), Meisel, Matuschka, Metzler (1817), Moischko, Mack (1808), Metwetzky (1823), Mischek (1821), Nemetz (1812), Nemesch (1817), Nowotny (1812), Nowak (1825), Ott, Peter (1816), Penze (1818), Paulus (1828), Paulowits, Pasko, Petrovits, Polfner (1808), Partelly, Polak (1810), Petz (1816), Panek (1810), Reith, Ruhmann (1793), Reichardt, Rombauer (1818), Reindl (1828), Richter (1824), Rührkraut (1822), Roob, Rosen (1824), Rettenbacher, Redl (1828), Ringeisen, Riedl (1827), Rudolf (1817), Sarge, Schwartz, Schneider (1811), Schmidt (1810), Schropp (1810), Siegl, Schedl (1816), Scheibl, Schimeg, Schiefer, Seichenstein, Schwarz, Schmalzried (1824), Stemle (1815), Schubala, Schier, Strobl (1806), Schäffer, Schimpf (1795), Stolp (1828), Soltis, Svetly, Schicht, Skertitsch (1819), Stadlmann (1818), Schlepar (1823), Schiessler (1818), Seuser (1813), Stitz (1810), Törtl (1819), Tolicsek, Toth (1812), Ungar (1803), Ulrich (1823), Urschel, Uschek, Veith, Villach, Wallner (1810), Wanted, Wolf, Wilhelm (1818), Werbovsky (1819), Williger, Windberger, Wartha, Weidinger, Weidek, Zimmermann (1807), Zsemlye (1814), Zwanzleitner, Ziegler (1813). (p. 65-71)

Români proveniţi din Bocşa: Adam, Apostolescu, Baiaş, Boulescu (1830), Bălănescu, Baltezan (1801), Dobrescu (1826), Iova, Isvonar (1830), Crenician, Craiovan (1823), Costian (1817), Cristoi (1814), Crenian, Muntean (1811), Marişescu, Pocrean (1811), Petrovici (1818), Popescu (1803), Tismonar (1824), Jian (1818). (p. 71-72)

Olteni veniţi în 1837-1838 în cartierul Stavila: Baiaş, Balica, Brebenar, Dura, Dobrescu, Dinijan, Iepuran, Muntean, Moise, Marta, Pateşan, Perian, Jurchiţă, Tulburean, Tismonar. (p. 72)

Mircea Rusnac – Problemele Reşiţei în 1919

12 noiembrie 2011

Ziarul Drapelul, an. XIX, nr. 66 din 12 iulie 1919, prezenta un editorial semnat de profesorul reşiţean Nicolae I. Goanţă, intitulat Ce şcoale ne trebuiesc în Reciţa? Scris la 6 iulie în această localitate, articolul debuta cu unele consideraţii generale referitoare la necesitatea culturii şi învăţământului pentru viitorul unei naţiuni. Autorul scria: „Îşi poate da cineva seamă, înainte de a fi văzut ce s-a făcut aci la noi, ce înseamnă pentru dezvoltarea şi fericirea industrială şi comercială a României Mari bogăţiile naturale nemărginite, minele neexploatate, izvoarele dătătoare de viaţă nesăcabile, silvicultura fără păreche ale Caraş-Severinului? Şi în special: Ce înseamnă fabricele de renume universal din Reciţa, care emulează chiar şi cu cele mai bune fabrici americane prin iscusitele lor produse industriale?”

În consecinţa acestor aprecieri, el arăta: „Da, Reciţa va fi negreşit – fiindcă trebuie să fie – emporiul industrial şi comercial al României Mari. Acesta este un fapt şi un adevăr clar şi evident, fiindcă asemenea centru noi românii – dar nici alţii din jurul nostru – nu au.”

Goanţă solicita ca acest important centru industrial să fie „aclimatizat şi romanizat”, în primul rând prin „aşezarea fundamentului culturii româneşti a şcoalei naţionale în acest loc” (subl. aut.). Românii de pe valea Bârzavei fuseseră până atunci „fii vitregi ai fostului regim maghiar.” În momentul schimbării regimului, românii din Reşiţa aveau nevoie atât de o şcoală reală, care până atunci funcţionase în limba maghiară, cât şi de deschiderea unei şcoli industriale, care „aci în locul acesta va fi o comoară de oameni de profesie pentru fabrici, precum fabricile vor fi comoara pentru întreaga naţiune, căci aci se vor putea creşte mai uşor şi mai practic forţele de specialitate pentru industria română, de prezent atât de neglijată.”

Viitoarea încadrare a Reşiţei în noul stat putea facilita schimbarea situaţiei etnice din localitate, care pe atunci număra „12-13.000 străini”, în timp ce „împrejurul Reciţei este pur români, vreo 100.000 locuitori.” În consecinţă, „nu e greu a compara contingentul viitor a(l) românismului din acele fabrici, care sunt chemate să depună fundamentul industrial al României Mari.”

Acestea erau ideile dominante în anul de schimbări profunde 1919. Cum au fost puse ele în practică în anii şi în deceniile care au urmat, este o temă care poate implica multe discuţii.

Mircea Rusnac – Amintire de la U.D.R.

1 mai 2010

                        Fotografia aceasta, aflată în arhiva familiei mele, a fost făcută la Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa la 2 aprilie 1937, autorul ei fiind Hermann Heel. Cei trei muncitori din imagine se numeau Stefan Dezsu, Jacob Lovasz şi Franz Brezina. Acesta din urmă a fost bunicul meu.

                        S-a născut la Reşiţa la 12 iulie 1922, iar la 14 ani, după terminarea şcolii, s-a angajat ca ucenic la U.D.R. Fotografia aceasta aşadar este făcută înainte de a împlini 15 ani şi când nu avea încă un an de vechime în muncă. A lucrat 46 de ani la U.D.R., apoi la U.C.M.R., ca muncitor şi tehnician, pensionându-se în 1982 ca tehnician principal de la Serviciul Tehnolog-Şef al U.C.M. Reşiţa. A murit în acelaşi oraş, la 11 august 2007.

                        Este o amintire din vremea de glorie a uzinei şi a Reşiţei, când numele acestora era recunoscut pretutindeni pe plan intern şi internaţional. Atunci Reşiţa era o forţă a industriei naţionale şi chiar europene, iar postura de angajat la U.D.R. conferea oricui un titlu de valoare şi o marcă a calităţii. De aceea, mă mândresc cu faptul că bunicul meu a fost în acel moment şi în acel loc.

                        Totodată, aceasta reprezintă o mărturie a trecutului industrial al Reşiţei, care nu trebuie dat uitării. Acest vechi centru industrial şi muncitoresc are o istorie de mare importanţă pentru noi. Din motivele arătate, trebuie ca ea să fie cunoscută de toţi. Orice mărturie în acest sens este binevenită.

Mircea Rusnac – Evoluţia industrială a Reşiţei între 1920-1944. Perioada U.D.R.

6 decembrie 2009

Şi trupele române, proaspăt intrate în Banat, au proclamat, la rândul lor, starea de asediu. La Reşiţa, infanteriştii români au ocupat temporar „Casa muncitorească”, fosta casă Bähr. În curând, locuitorii Reşiţei, indiferent de naţionalitate, au ajuns să cunoască procedeele rău famate ale Siguranţei, făcând cunoştinţă cu metoda „educativă” moştenită de la turci, „bastonada” celor 25 de lovituri. (1) Însă şi în anii care au urmat lui 1919, autorităţile române au recunoscut şi acceptat pentru muncitorii reşiţeni ziua de muncă de opt ore şi concediul plătit. Vechile asociaţii şi reuniuni au renăscut, întemeindu-se şi altele noi. La Reşiţa, muncitorii şi-au extins şi şi-au amplificat activitatea, atât cea sindicală, cât şi cea politică, în cadrul social-democraţiei. Pe plan naţional, având peste 3.000 de membri cotizanţi, organizaţia locală Reşiţa era cea mai puternică din România în cadrul sindicatelor metalurgiştilor. (2)

La 10 iunie 1920, în adunarea generală constitutivă, a fost înfiinţată Societatea anonimă „Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa”, prescurtat U.D.R., cu sediul în Reşiţa. Aceasta achiziţiona uzinele de fier şi oţel, minele, alte întreprinderi şi stabilimente industriale, precum şi domeniile şi pădurile aparţinând St.E.G. din judeţul Caraş-Severin şi, totodată, încorpora şi domeniile, minele şi uzinele proprietate a statului român de la Hunedoara şi Cugir. Prin aportul în natură al fostei societăţi St.E.G., noua Societate U.D.R. devenea proprietara următoarelor întreprinderi, mine, concesiuni şi domenii în judeţul Caraş-Severin: uzinele metalurgice din Reşiţa şi Anina; fabrica de maşini şi unelte agricole de la Bocşa; minele de fier de la Ocna de Fier; minele de cărbuni de la Anina, Secu şi Doman; minele de aramă şi de aur de la Oraviţa; mina de aramă de la Ciclova; mina de aramă de la Sasca; minele de aramă şi de pirită de fier de la Moldova Nouă; concesiunea următoarelor mine: minele de fier şi mangan de la Delineşti, minele de fier de la Armeniş, minele de lignit de la Caransebeş, Armeniş şi Bozovici, minele de aramă şi de fier de la Liubcova; domeniile, în suprafaţă totală (după aplicarea reformei agrare, în 1923) de 95.803 ha, dintre care 88.248 ha păduri. Pe aceste domenii funcţionau patru fabrici de cherestea (Anina, Vasiova, Văliug şi Zăvoi); o vărărie la Colţan; o instalaţie de mărunţit lemnul la Reşiţa; 134 km de căi ferate proprii; 103 km canale; trei podgorii (Ramna, Tirol, Moldova Nouă); două pisciculturi (Văliug şi Anina); opt lacuri; 27 de depozite de desfacere. De asemenea, U.D.R. a preluat participaţiile St.E.G. la următoarele întreprinderi: „Societatea română pentru industria distilării lemnului”, „Societatea Industriei fierului din Nădrag”, „Industria forestieră din Nădrag”, „Société anonyme serbe minière et métalurgique”, „Industria morăritului din Banat”, „Société bulgare minière et métalurgique” etc. În acest mod, U.D.R. a moştenit situaţia privilegiată deţinută de St.E.G. în fostul Imperiu austro-ungar, constituind, datorită puterii şi influenţei sale, un adevărat stat în stat. (3)

Capitalul social al U.D.R. a fost subscris de mari patroni, bancheri şi moşieri români, precum C. Caragea, Dr. V. Bontescu, D. Brătianu, M. Pherekide, Gr. Duca, M. Diamandi sau I. Boambă, de fostul director general al St.E.G., austriacul Adalbert Veith, şi de băncile: „Marmorosch-Blank”, „Crissoveloni”, „Banca de scont”, „Banca comercială”, „Banca generală a Ţării Româneşti”, „Banca Albina din Sibiu”, „Temesvarer Bank und Handels A.G.” etc. Dar această primă împărţire a capitalului a nemulţumit profund atât pe politicienii liberali, care au împiedicat, printr-o vastă campanie de presă şi prin opoziţie în Parlament, votarea legii privitoare la organizarea şi funcţionarea Societăţii U.D.R., cât şi capitalul străin, care a accentuat intervenţiile politice, recurgând inclusiv la corupţie pentru atingerea scopurilor sale. Sindicatul internaţional care controla Societatea St.E.G., format atunci din „Boden Kredit Anstalt” din Viena, „Vickers-Armstrong” din Londra şi „Continental Trust for Bank & Industrial Values” din Basel, pentru a influenţa atitudinea guvernului român, a procedat la o redistribuire a acţiunilor U.D.R. aflate în posesia St.E.G. şi a determinat noi emisiuni de acţiuni ale U.D.R. În consecinţă, din 1922 un rol extrem de important în capitalul şi conducerea Societăţii U.D.R. l-a avut firma de armament britanică „Vickers-Armstrong”. (4)

Şi pe plan intern, disputele au continuat, concomitent cu cele externe prezentate mai sus, pentru acapararea unor poziţii cât mai privilegiate în cadrul U.D.R. Astfel, în decembrie 1921, datorită disputei acerbe pentru acţiunile uzinelor reşiţene, guvernul condus de generalul Alexandru Averescu a fost îndepărtat de la putere. Guvernul liberal instalat la o lună după aceasta a promulgat, la 14 iunie 1923, legea privitoare la organizarea şi funcţionarea Societăţii U.D.R.

După încheierea primului război mondial şi schimbarea completă a cadrului de existenţă al uzinelor reşiţene, activitatea de aici se relua cu destulă dificultate. În 1919, producţia lor nu mai reprezenta decât 33%, comparativ cu cea a anului 1913. (5) Prima activitate prestată în cadrul statului român a fost, în anii 1919-1920, repararea a unui număr de aproape 300 de locomotive pentru C.F.R. (6) Mai târziu, în 1921-1923, U.D.R. a construit o fabrică de locomotive, unde au fost executate până în 1944 un număr de 1.402 reparaţii de locomotive şi, începând din 1925, şi 566 de locomotive noi de diferite tipuri, inclusiv 52 cu ecartament îngust, pentru căile ferate industriale şi forestiere. (7) Locomotivele produse erau moderne pentru vremea aceea, fiind fabricate atât după licenţă germană, cât şi după concepţii proprii ale inginerilor reşiţeni.

În 1923 a fost reluată fabricaţia de armament, prin executarea unor comenzi de proiectile, iar în 1925 s-au făcut şemizări ale tunurilor de câmp. Din 1924, ţinându-se cont de specificul economiei româneşti, a început şi producţia de unelte şi utilaje pentru industria petrolieră. În vederea dezvoltării acestui nou sector de fabricaţie, U.D.R. a încheiat o convenţie cu firma „National Supply Corporation” (N.S.Co) din Statele Unite, obţinând licenţa pentru numeroase utilaje destinate industriei petroliere. (8) Astfel, constructorii de maşini din Reşiţa au putut să livreze către industria extractivă de ţiţei primele instalaţii de foraj adânc produse în România. În 1925, uzinele reşiţene aveau 7.000 de angajaţi şi peste 300 de funcţionari. (9)

O perioadă de avânt în viaţa uzinelor a început din anii 1926-1927. În aceşti ani au fost executate următoarele construcţii metalice: halele mecanice pentru „Societatea franco-română” Brăila; centrala electrică a atelierelor C.F.R. „Griviţa” Bucureşti; magazia fabricii de zahăr de la Bod şi depoul de vagoane al „Societăţii tramvaielor” din Bucureşti. În anii 1927-1929 au fost executate construcţiile metalice ale atelierelor „Malaxa” din Bucureşti, şi anume: atelierul mecanic, fabrica de locomotive, cazangeria, forja, fabrica de muniţii, fabrica de ţevi şi oţelăria. În 1929 au fost construite halele atelierelor C.F.R. din Cluj, în 1930 pasarela Bucureşti-Griviţa şi hala Militari; în 1932 Palatul telefoanelor din Bucureşti; în 1935 palatele „Adriatica” şi „Societatea de gaz şi electricitate” Bucureşti; în 1938-1940 palatul administraţiei C.F.R. din Bucureşti etc. În 1927, U.D.R. realiza 69,7% din producţia totală de fontă a României, 90,1% la oţel, 65% la laminate, 100% la locomotive, poduri şi construcţii metalice, ramificaţii de cale ferată, roţi montate, locomotive-vagoane şi maşini electrice. (10)

U.D.R. a construit peste 180 de poduri feroviare şi 100 de poduri rutiere pe întreaga suprafaţă a ţării. (11) În 1920, constructorii de poduri reşiţeni au refăcut podul de la Feteşti, peste braţul stâng al Dunării, distrus în timpul primului război mondial. În 1930, U.D.R. a construit la Reşiţa primul pod arcuit integral sudat din România şi al treilea din Europa. În 1926 au fost produse primele motoare electrice pentru centralele din Iaşi şi Tulcea.

În 1929, U.D.R. deţinea acţiuni la alte 29 de societăţi; în 1935, ca urmare a efectelor crizei economice, participarea a fost redusă la 20 de societăţi; dar în 1941 ea crescuse din nou la 30, în special ca urmare a colaborării cu noua fabrică de armament „Astra” Braşov, unde U.D.R. deţinea 40% din acţiuni. (12)

Din 1930, manifestările crizei economice au început să se resimtă şi la U.D.R. Statul şi-a redus bugetul, iar unele comenzi deja lansate către U.D.R. au fost reziliate. În consecinţă, a trebuit să fie desfăcute unele contracte de muncă şi să fie practicat şomajul tehnic al unor salariaţi. Reacţia muncitorilor s-a exprimat printr-un şir de greve şi manifestaţii de protest. Din 1931, datorită adâncirii crizei, Societatea U.D.R., ale cărei livrări către stat nu mai erau plătite decât parţial şi la intervale inegale, nu mai reuşea să plătească salariile şi restanţele muncitorilor şi funcţionarilor. După ce au izbucnit unele greve mai mici, muncitorii au hotărât să părăsească toate secţiile uzinelor, având loc o demonstraţie masivă, la care au luat parte şi femei şi şomeri. În urma acţiunilor repetate ale muncitorilor, statul a alocat, în cele din urmă, fondurile necesare achitării salariilor restante. În 1932, anul de apogeu al crizei, U.D.R. mai avea doar 9.000 de angajaţi, faţă de 16.000 în 1928. (13) Grevele au continuat şi acum, pentru că nu erau plătite salariile restante.

Redresarea uzinelor reşiţene a început în 1934, când au primit comenzi masive de armament din partea statului şi au produs tunuri antiaeriene şi antitanc, aruncătoare de grenade, mine marine şi altele. În acest sens, a fost încheiat un contract de parteneriat cu uzinele engleze „Vickers-Armstrong”. În 1935, U.D.R. era cea mai mare societate industrială din România, având 12.838 de angajaţi, dintre care numai la Reşiţa erau 5.998. (14) În 1932, Societatea reşiţeană a construit structura metalică a Palatului telefoanelor din Bucureşti, care a fost prima clădire-turn din România. În 1938-1940, U.D.R. a livrat un schelet metalic complet sudat, în greutate totală de 4.800 tone, pentru construcţia blocului administrativ al Direcţiei generale a C.F.R. din Bucureşti, aceasta fiind, şi ea, prima construcţie de acest gen din România.

În 1930, U.D.R., împreună cu Societatea „Uzinele Metalurgice Titan-Nădrag-Călan”, au cumpărat jumătate din acţiunile Societăţii „Industria Fierului”, devenită proprietara Societăţii „Griviţa” din Bucureşti, care lamina ţagle, reprezentând o concurentă periculoasă. În consecinţă, producţia de fier laminat din ţagle a fost oprită. (15) În 1932, tot pentru a înlătura concurenţa, U.D.R., împreună din nou cu „Uzinele Metalurgice Titan-Nădrag-Călan”, au cumpărat jumătate din acţiunile „Întreprinderilor Metalurgice David Goldenberg et Fii, S.A.” (16)

În 1934 s-a format la Monaco o nouă societate holding, care a preluat controlul întreprinderilor care aparţinuseră St.E.G. şi se aflau pe teritoriile statelor succesoare ale fostului Imperiu austro-ungar, inclusiv, sau mai ales, al U.D.R.-ului. Ea a fost denumită „Compagnie Européenne de Participations Industrielles” (C.E.P.I.). Membrii fondatori ai acestui consorţiu financiar erau: „Vickers Ltd.”, „Uzinele Metalurgice Titan-Nădrag-Călan”, „Societatea anonimă elveţiană pentru valori industriale” (SOVALIN), St.E.G., Banca de credit român şi industriaşii Max şi Edgar Auschnitt, Paul Gauthier, Marcel Barde şi Douglas Vickers. În 1936, acestora li s-au adăugat şi Nicolae Malaxa şi „Československa Zbrojovka Brno”, ca şi o Societate holding nou înfiinţată, numită CENTRIND. (17)

În preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, în 1939, U.D.R. participa cu 100% din producţia de cocs pentru furnale înalte a ţării, 75% din cea de fontă, 80% din cea de oţel, 70% la fier comercial, 50% la locomotive de C.F.R., 100% la şine, bandaje, roţi de locomotive, vagoane, încrucişări şi schimbători de cale ferată etc. De asemenea, societatea şi-a păstrat preponderenţa în privinţa fabricaţiei de poduri şi contrucţii metalice, precum şi a celei de maşini electrice. (18) În 1940, la U.D.R. lucrau 30.000 de oameni. (19) Tot atunci, după lichidarea Cehoslovaciei, Uzinele „Hermann Göring” au dobândit acţiunile pe care le deţinuseră la U.D.R. firmele „Zbrojovka Brno” şi „Škoda”. În consecinţă, în consiliul de administraţie al Societăţii au fost cooptaţi reprezuentanţii capitalului german, Albert Göring, fratele mareşalului Reich-ului, şi Guido Schmidt, iar inginerul Ottmar Heczko a devenit director al U.D.R. Acelaşi concern german a achiziţionat mai târziu şi acţiunile pe care le deţinuse fostul administrator Max Auschnitt.

Pentru a încheia istoria realizărilor Societăţii U.D.R. din perioada interbelică, mai consemnăm că în 1928 a fost construită, după proiectul arhitectului Duiliu Marcu, o vilă impunătoare la Reşiţa pentru conducerea acesteia, iar în 1932-1933 a fost construit, cu contribuţia financiară a U.D.R., staţionarul unui spital pe teritoriul fostei localităţi Reşiţa Română, încorporată acum oraşului, din interesul de a ajuta la îmbunătăţirea stării de sănătate a angajaţilor săi şi a membrilor familiilor acestora. Ambele obiective sunt funcţionabile şi astăzi, îndeplinind aceleaşi scopuri ca şi atunci când au fost construite.

Cu toate aceste realizări, şi în perioada interbelică au existat o serie de mişcări de ordin social, dat fiind faptul că Reşiţa dispunea de o muncitorime foarte numeroasă pentru vremea aceea şi care începea să se organizeze tot mai eficient. Astfel, în august 1920, după o grevă de trei zile, salariaţii de la U.D.R. au reuşit să obţină ridicarea stării de asediu, reintroducerea sistemului împuterniciţilor sau al oamenilor de încredere şi o mărire a salariilor. În consecinţă, datorită satisfacerii de către autorităţi a acestor obiective, ei nu au mai avut motive să participe la greva generală declanşată după două luni, astfel încât ea nu a avut aproape niciun efect în zona Banatului. Tot în 1920, Johann Staudt, care era din 1904 conducătorul sindicatului muncitorilor metalurgişti şi fierari din Reşiţa, a demisionat din funcţie, în locul său fiind ales strungarul Josef Ebert.

În 1921, când s-a produs sciziunea Partidului Socialist între comunişti şi social-democraţi, muncitorii reşiţeni au optat în cea mai mare parte pentru calea social-democrată. Ei au fost urmaţi în acest sens şi de ceilalţi lucrători de la U.D.R., minerii şi metalurgiştii de la Anina, Doman, Secu, Dognecea, Ocna de Fier, Bocşa. Numai un grup restrâns de muncitori reşiţeni s-au orientat către noul Partid Comunist din România. Iar peste doi ani, când şi mişcarea sindicală s-a scindat pe plan naţional, muncitorii de la U.D.R. au optat tot pentru social-democraţi, care au aderat la Internaţionala de la Amsterdam.

Tot în 1921, muncitorii reşiţeni s-au afiliat la „Asociaţia profesională a muncitorilor fierari, metalurgişti şi din chimie”, cu sediul la Bucureşti, preşedinte al acesteia devenind reprezentantul lor, Petru Bârnau. La rândul lor, minerii din Anina, Doman, Secu, Dognecea şi Ocna de Fier s-au alăturat „Uniunii minerilor”, al cărei conducător a ajuns, de asemenea, reprezentantul lor, Eftimie Gherman, care era şi deputat social-democrat de Caraş-Severin. (20)

În 1921, U.D.R. şi sindicatul fierarilor şi metalurgiştilor reşiţeni au încheiat un prim contract colectiv de muncă, stipulându-se drepturile şi îndatoririle celor două părţi. Acum, vechea instituţie a „Lăzii frăţeşti” era înlocuită cu o „Casă de asigurări sociale”. Şi tot în acel an, un grup de 44 de social-democraţi şi de sindicalişti reşiţeni a lansat un nou apel pentru construirea unei „Case muncitoreşti”. Primul semnatar era Petru Bârnau. Între timp, sindicatul muncitorilor metalurgişti a cumpărat casa familiei Weiss, unde au fost instalate birourile sindicale şi cele ale organizaţiei locale social-democrate şi au fost organizate o bibliotecă muncitorească şi un loc de întâlnire pentru sportivii muncitori. (21)

În 1925, o altă grevă de trei zile a tuturor muncitorilor reşiţeni i-a sprijinit pe constructorii de poduri să-şi impună cererile de mărire a salariului. La 22 martie 1926 a izbucnit cea mai mare grevă de până atunci din istoria industriei grele bănăţene, cu o durată de şase săptămâni şi la care au participat 7.000 de muncitori. (22) Ea a fost declanşată în urma refuzului conducerii U.D.R. de a semna un nou contract colectiv de muncă şi de a adapta salariile la noile preţuri de pe piaţă. U.D.R. dorea să înlocuiască contractul colectiv cu un „regulativ” unilateral, prin care să stabilească singură drepturile şi îndatoririle salariaţilor. În ciuda numeroaselor runde de negocieri, cele două părţi nu au reuşit să ajungă la nicio înţelegere şi au fost nevoite să se supună arbitrajului Ministerului muncii. Acesta a acordat muncitorilor o mărire a salariilor cu 7,5%, iar Societatea U.D.R. trebuia să renunţe la „regulativul” pe care îl propusese. În urma acestei mari greve încheiate cu un parţial succes pentru ei, numărul sindicaliştilor de la Reşiţa a crescut de la 2.800 la 3.500. (23)

Preponderenţa social-democraţilor în oraş s-a evidenţiat şi cu ocazia alegerilor comunale din 1926, când ei au obţinut în consiliul local şapte mandate din totalul de 15. (24) La următoarele alegeri locale, cele din 1932, social-democraţii reşiţeni au obţinut 67% din voturi şi 12 mandate din totalul de 18, iar cei din Anina 68%. (25) Nemulţumite de aceste rezultate, autorităţile au anulat însă alegerile din cele două localităţi.

În 1934, a fost în sfârşit inaugurată „Casa Muncitorească” din Reşiţa, construită exclusiv prin contribuţia financiară a muncitorilor de la U.D.R. Ea era utilizată de sindicatele metalurgiştilor şi ale constructorilor, de Partidul Social-Democrat şi de muncitorii sportivi de la U.D.R. În 1936 a fost inaugurată şi marea sală a „Casei Muncitoreşti”, care avea 888 de locuri (simbolizând cele 8 ore de muncă, 8 de odihnă şi 8 de recreere), construită după planurile arhitectului şef al Budapestei, Max Müller, reşiţean de origine. (26) În anii 1941 şi 1942, în această sală avea să concerteze de două ori, cu mare succes, orchestra de cameră a Filarmonicii din Berlin, sub conducerea lui Hans von Benda. (27) Devenită un adevărat simbol al Reşiţei, clădirea „Casei Muncitoreşti”, transformată în cinematograf în perioada comunistă, a fost complet abandonată după 1990, fiind distrusă integral de un incendiu în noaptea de 14-15 august 2002.

Un nou contract colectiv de muncă a fost încheiat în 1937, prevăzând creşteri ale salariilor între 7 şi 15%. Acest nou succes se datora forţei sindicatului, care cuprindea 4.000 de membri plătitori şi avea nişte lideri remarcabili în persoana preşedintelui Franz Klein şi ale negociatorilor Karl Lindner şi Michael Gemmel. De asemenea, trebuie precizat faptul că şi conjunctura economică a momentului era deosebit de favorabilă. (28) În 1941 a fost încheiat alt contract colectiv, care prevedea menţinerea tuturor drepturilor anterioare ale muncitorilor: ziua de muncă de 8 ore, respectarea a 12 sărbători legale şi a 3 sărbători catolice, drept la concediu anual de 7 până la 30 de zile pe an, plătirea orelor suplimentare cu 25-60% din salariu, plăţi suplimentare pentru scumpiri de preţuri, tainuri de lemne de foc şi de curent, recunoaşterea în continuare a sistemului împuterniciţilor sau al oamenilor de încredere. Din partea conducerii U.D.R., contractul din 1941 a fost semnat de directorul general, inginerul Alexandru Popp. Muncitorii erau nevoiţi să activeze în două organizaţii distincte, pe bază de etnie, conform legislaţiei regimului lui Antonescu, astfel încât românii erau reprezentaţi de Iosif Musteţiu, iar germanii de Hans Langhardt şi de Julius Baumann. Însă în chestiunile muncitoreşti, sindicaliştii reşiţeni au continuat să activeze în mod unitar. (29)

Tot din 1941, după izbucnirea războiului cu Uniunea Sovietică, uzinele U.D.R. au fost militarizate, fiind puse sub controlul armatei, reprezentate de colonelul Boitan şi de maiorul Staricu, adjutantul său. Aceştia, mai ales ultimul, au rămas în memoria muncitorilor prin metodele lor de procedură, constând în bătăi şi carceră. Acum a fost introdus programul de muncă de 10 ore, cele două ore în plus fiind însă plătite ca ore suplimentare. (30)

În perioada războiului antisovietic, comuniştii urmăreau să saboteze producţia militară, astfel încât Reşiţei i se acorda, în mod firesc, un interes special. De exemplu, secretarul comitetului regional Banat al P.C.R., Leontin Szilagyi (Sălăjan), intenţiona aruncarea în aer a barajului de la lacul de acumulare de la Breazova. Însă comuniştii reşiţeni s-au opus acestei idei deplasate. Totuşi, în 1943 a avut loc la Reşiţa o mare acţiune de sabotaj, pusă la cale de către un grup filoenglez de funcţionari ai U.D.R., care au incendiat depozitul de materiale al fabricii de locomotive. Paguba înregistrată a fost deosebit de mare. (31)

Chiar şi în perioada celui de-al doilea război mondial, Societatea U.D.R. s-a îngrijit de situaţia angajaţilor săi, care nu au fost trimişi pe front şi au putut trăi în condiţii destul de mulţumitoare. Societatea se preocupa să asigure muncitorilor şi un mod plăcut de petrecere a timpului liber, astfel că în 1943 ea a început construirea între localitatea Văliug şi vârful Gozna din Munţii Semenic a primului teleferic pus în funcţiune în România. Acesta a fost însă dezafectat în perioada comunismului, nefiind refăcut nici până acum.

Note:
1 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 80.
2 Ibidem, p. 81.
3 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 96.
4 Ibidem.
5 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 6.
6 Georg Hromadka, op. cit., p. 80-81.
7 200 ani…, p. 106.
8 Ibidem, p. 104.
9 Georg Hromadka, op. cit., p. 89.
10 200 ani…, p. 108.
11 Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 84.
12 Ibidem, p. 91.
13 Georg Hromadka, op. cit., p. 99.
14 Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 94.
15 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 67.
16 Ibidem, p. 68.
17 200 ani…, p. 99.
18 Ibidem, p. 109.
19 Georg Hromadka, op. cit., p. 112.
20 Ibidem, p. 86.
21 Ibidem, p. 87.
22 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 77.
23 Georg Hromadka, op. cit., p. 90.
24 Ibidem, p. 90-91.
25 Ibidem, p. 100.
26 Ibidem, p. 105.
27 Ibidem, p. 115.
28 Ibidem, p. 107.
29 Ibidem, p. 113.
30 Ibidem, p. 115.
31 Ibidem, p. 114 şi 117.

Mircea Rusnac – Evoluţia industrială a Reşiţei între 1855-1920. Perioada St.E.G.

4 decembrie 2009

La 14 septembrie 1854, din cauza unei noi crize financiare care a zguduit imperiul, guvernul austriac a hotărât să cedeze, printr-o lege specială, toate căile ferate construite de stat către societăţi particulare. În consecinţă, s-au constituit mai multe Societăţi de acest tip, dintre care cea mai importantă era „Königlich-Kaiserliche Privilegierte Österreichische Staats-Eisenbahn-Gesellschaft”, prescurtat St.E.G. (Societatea privilegiată imperială şi regală austriacă a căilor ferate de stat). Aceasta avea capital multinaţional: austriac, francez, belgian şi englez. St.E.G. a fost fondată de baronul aromân George Sina, patronul băncii „S.C. Sina” din Viena, baronul Daniel Eskeles, patronul băncii „Arnstein et Eskeles” din Viena, Isaak Peréire, preşedintele băncii „Société Générale de Crédit Mobilier” din Paris, şi prinţul Rafael Galliera, rudă apropiată a împăratului Napoleon III şi directorul aceleiaşi bănci. Noua Societate avea sediul la Viena. Ea a preluat o serie de căi ferate din Imperiul habsburgic, inclusiv liniile bănăţene Timişoara-Seghedin, Timişoara-Baziaş şi Baziaş-Oraviţa-Lişava. Pe lângă acestea, ea a mai cumpărat câteva fabrici din Viena, câteva mine de cărbuni din Boemia şi toate minele, uzinele şi domeniile din Banat, ultimele cuprinzând 226.232 de iugăre. (1) Contractul a fost încheiat la 1 ianuarie 1855, fiind sancţionat după două zile de împăratul Franz Joseph.

Suma pentru care proprietăţile bănăţene au fost achiziţionate de St.E.G. a fost de 11.125.046 de florini şi 89 de creiţari, sumă pe bună dreptate considerată atunci ca fiind extrem de mică. Contractul propriu-zis a fost, totuşi, printre cele mai mari din epocă, fiind întrecut doar de contractul de construire a Canalului de Suez, care se ridica la 200 de milioane de franci aur. (2) De aceea, se poate afirma că proprietăţilor din Banat le-a fost puternic subevaluat uriaşul potenţial economic, pe care aveau să-l demonstreze ulterior cu prisosinţă. Aceste proprietăţi erau: minele de aramă din Oraviţa şi Ciclova cu uzinele şi atelierele lor; minele de aramă, argint şi fier din Dognecea; minele de aramă şi fier din Sasca cu uzina lor; minele de cărbuni din Doman, Cuptoare şi Secu; minele de aramă şi uzinele din Moldova; minele de cărbuni din Steierdorf; uzinele şi atelierele din Reşiţa şi Văliug; uzinele de fier şi aramă din Bocşa; uzinele de fier din Ciclova; minele de fier din Ocna de Fier şi Slamina; toate terenurile şi pădurile care aparţineau minelor şi uzinelor (87.500 ha de pădure); toate terenurile camerale din districtele Oraviţa şi Bocşa (42.600 ha de teren arabil). Pe aceste din urmă terenuri se aflau amplasate 63 de localităţi. (3)

Pentru a mări capacitatea de producţie a uzinelor reşiţene, prima preocupare a noilor stăpâni a fost să le doteze cu noi clădiri şi să instaleze maşini moderne, proces care a durat până în 1858. Cu conducerea uzinelor în această perioadă a fost însărcinat francezul Charles Dubocq. În 1857 deja, la St.E.G. lucrau 5.000 de muncitori. (4)

În intervalul 1854-1874, atât Austria, cât şi Ungaria, şi-au dezvoltat semnificativ reţeaua de căi ferate. Prin instalaţiile lor industriale, uzinele din Reşiţa au furnizat aproape întregul material necesar pentru aceasta (90%). În scopul îndeplinirii acestor furnizări, s-a mărit producţia de fier şi de oţel prin construirea de noi instalaţii. Reşiţa a completat liniile ferate ale Ungariei cu 1.634 km şi pe cele ale Austriei cu 1.377 km. (5) De asemenea, uzina siderurgică din Reşiţa a participat în perioada respectivă la o serie de expoziţii internaţionale sau mondiale cu produsele sale, la Londra (1862), Paris (1867, 1878, 1900), Viena (1873) şi Budapesta (1885, 1896). La expoziţia de la Paris din 1878, produsele reşiţene au atras atenţia în mod deosebit tuturor specialiştilor în domeniu prin calitatea lor excepţională. (6)

În 1868, la Reşiţa a fost introdus pentru fabricarea oţelului procedeul Bessemer, la numai şase ani după utilizarea pentru prima dată a acestuia la firma Krupp. (7) În 1871-1873, St.E.G. a construit linii ferate industriale între Reşiţa-Bocşa-Ocna de Fier şi între diferitele secţii din ateliere şi uzine, în lungime totală de 73 km. În acelaşi timp, Societatea s-a preocupat să poată fabrica singură mijloacele de tracţiune şi de transport, respectiv locomotivele şi vagoanele. A fost instalat un atelier de locomotive pentru trenul industrial, astfel încât în 1872-1873 au fost fabricate la Reşiţa primele trei locomotive din Ungaria şi de pe actualul teritoriu al României. Ele au primit denumirile de „Reşiţa”, „Bocşa” şi „Hungaria”. (8)

În perioada 1870-1916, uzinele reşiţene au construit numeroase poduri de oţel pentru calea ferată în Austria, Ungaria, Serbia, Bosnia şi România, ca de exemplu podurile de peste Dunăre de la Novi Sad şi Ujpest, podul peste Tisa de la Seghedin, construit după planurile inginerului francez Gustave Eiffel, cu şapte ani înainte de ridicarea turnului omonim de la Paris. De altfel, în domeniul construirii de căi ferate, uzinele reşiţene au fost pe primul loc atât în Imperiul habsburgic, cât şi în Europa de sud-est. (9) În 1872, ele au finalizat în România construirea căii ferate Bucureşti-Galaţi-Bacău, iar în 1874 a liniei Bucureşti-Piteşti-Turnu Severin.

În 1876, la 11 ani după încheierea cu succes a experimentelor făcute de Pierre şi Émile Martin, a căror procedură de topire a oţelului a permis pentru prima dată folosirea în cantităţi mari a fierului vechi, la Reşiţa a fost pus în funcţiune primul cuptor Siemens-Martin.

Din 1892, Societatea St.E.G. avea direcţiunea cu sediul la Budapesta, deşi conducerea efectivă a sa a continuat să se exercite de la Viena. Deja din 1889, ea a început să îşi diversifice producţia, întrucât construirea de căi ferate în imperiu s-a încheiat în cea mai mare parte. Ca urmare, s-au edificat, între altele, la Reşiţa fabrica de poduri şi construcţii metalice şi fabrica de maşini, la Bocşa fabrica de maşini agricole, iar la Anina fabrica de şuruburi. După ce în 1906 la Reşiţa a fost construită uzina hidroelectrică, în 1907-1909 s-a înălţat un mare baraj de acumulare la Breazova, pentru alimentare cu energie electrică a industriei sale. În sfârşit, pentru potenţarea capacităţii de producţie a uzinelor în mai multe direcţii şi pentru a face faţă concurenţei cu alte centre metalurgice din Europa, în anii 1910-1914 s-au făcut aici noi şi importante investiţii de capital, instalaţiile existente fiind din nou modernizate, în acord cu ultimele progrese tehnice în domeniu.

În ciuda tuturor acestor succese, muncitorii continuau să aibă o viaţă deosebit de grea. În 1860, din cauza condiţiilor de viaţă lipsite de igienă, maladii precum tuberculoza, malaria sau alcoolismul le subminau sănătatea. La Reşiţa mureau în acel an mai mult de 25% dintre adulţii de sex masculin înainte de a împlini vârsta de 40 de ani, iar dintre copii, 50% nu depăşeau vârsta de 10 ani. (10) Tot în 1860, Societatea St.E.G. a transformat „Lada frăţească” într-un „Institut de aprovizionare şi asistenţă pentru slujitori şi muncitori”. Contribuţia lunară a muncitorilor la fondurile acestuia a fost mărită la 6% din salariul brut, iar contribuţia patronatului era de 1,6% din cuantumul total al salariilor achitate. În acelaşi timp, statutul acestui Institut conţinea unele prevederi drastice, care permiteau Societăţii să îl folosească drept mijloc de presiune împotriva muncitorilor. (11)

În perioada 1867-1873, procentajul îmbolnăvirilor salariaţilor Societăţii St.E.G. era de 45% în minerit, 84% la topitorii, 50% la muncitorii de la pudlaje, 47% la muncitorii forestieri, 40% la cărăuşi şi 56% la cărbunari. Cele mai frecvente dintre bolile înregistrate erau reumatismul, tuberculoza şi emfizemul pulmonar. În 1868 s-au înregistrat 463 de cazuri de răniri grave în urma accidentelor de muncă, în care au fost implicaţi 2.800 de membri ai „Lăzii frăţeşti”. (12)

În aceste condiţii, muncitorii reşiţeni au început să se organizeze mai bine în vederea întrajutorării. În 1861, muncitorii metalurgişti şi minerii au înfiinţat o primă organizaţie de susţinere reciprocă, intitulată „Asociaţia de sprijin a muncitorilor”, al cărei prim preşedinte a fost Johann Lang. Ea a dăinuit, sub diferite forme, până astăzi, când este cunoscută sub denumirea de „Verein” şi se prezintă sub aspectul unei întrajutorări a membrilor săi în caz de înmormântare.

În 1868, lăcătuşul de cale ferată reşiţean Karl Farkas a înfiinţat la Timişoara şi la Reşiţa filiale ale „Asociaţiei Generale a Muncitorilor”, constituită de puţin timp la Budapesta după modelul german al lui Lasalle. După câţiva ani, în 1876, muncitorul tâmplar Johann Brodnyansky, care a locuit mai mult timp la Paris şi a participat la mişcarea care a generat Comuna din capitala Franţei, a înfiinţat la Reşiţa o „Asociaţie de cultură şi educaţie a muncitorilor”, care a fost însă dizolvată după puţină vreme de către autorităţi datorită ideilor ei considerate „comuniste”. (13)

Prima sărbătorire a zilei de 1 Mai a avut loc chiar în 1890 la Reşiţa, Anina şi Bocşa, ocazie cu care demonstranţii din aceste centre industriale bănăţene au solicitat ca ziua de lucru să fie de 8 ore. Tot în acel an, delegaţi din Reşiţa şi Bocşa au participat la Budapesta la congresul de înfiinţare a Partidului Social-Democrat din Ungaria. În curând, la Reşiţa, Anina şi Bocşa au fost constituite filiale ale acestui partid. În 1891, prin lege avea să fie consfinţită, în sfârşit, respectarea strictă a repausului duminical.

O primă mare grevă s-a desfăşurat la Reşiţa în 1897, când 1.100 de muncitori siderurgişti au protestat împotriva intenţiilor societăţii de a modifica, din nou în sens restrictiv, statutele „Lăzii frăţeşti”. În 1899 au făcut grevă cei 2.100 de muncitori ai fabricii de maşini, împotriva reducerii salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de acord şi cerând introducerea zilei de lucru de 10 ore. (14) Tot în 1899, muncitorii de naţionalitate germană au creat „Asociaţia generală a muncitorilor din Reşiţa”, condusă de Valentin Tokarsky, Eugen Schmidt şi Anton Techan. În 1901, sub conducerea lor, muncitorii reşiţeni au reuşit, după o grevă de şase săptămâni, să impună ziua de lucru de 10 ore, dar cu preţul dizolvării de către autorităţi a Asociaţiei amintite. Cei trei conducători au fost concediaţi şi obligaţi să părăsească localitatea. (15)

Dar în 1903, când pe domeniile Societăţii St.E.G. lucrau peste 16.000 de muncitori, (16) a fost înfiinţată filiala reşiţeană a „Uniunii muncitorilor metalurgişti şi fierari din Ungaria”, condusă de Andreas Jendl, Jakob Hermann şi Josef Huber. Acest sindicat avea şi un sediu, asigurat prin închirierea unui spaţiu format din trei încăperi în casa lui Johann Jendl. (17) După câteva luni însă, Andreas Jendl s-a retras din conducere, în locul său fiind ales Johann Staudt. În 1904 a avut loc o nouă grevă, datorită intenţiei conducerii de a prelungi ziua de lucru de la 10 la 11 ore. În 1905 s-a reorganizat la Reşiţa filiala locală a Partidului Social-Democrat, care milita pentru reforma sistemului electoral, solicitând desfăşurarea de alegeri generale, egale şi secrete. Iar la adunarea generală a social-democraţilor ţinută la 3 iunie 1906, muncitorul român Vasile Bârnau a pus problema construirii unui sediu propriu al sindicaliştilor reşiţeni. Adunarea a ales un comitet pentru construirea unei „Case muncitoreşti”, ai cărui primi doi membri erau românii Vasile Bârnau şi Ioan Lupu. (18) Însă acest deziderat al muncitorilor reşiţeni nu s-a putut realiza decât cu 30 de ani mai târziu.

După izbucnirea primului război mondial, s-au construit noi clădiri pentru ateliere şi producţia uzinelor a fost orientată către satisfacerea necesităţilor militare ale Imperiului austro-ungar. De altfel, încă din 1905 ele au început să se profileze şi pe fabricarea de armament, efectuându-se importante investiţii în această direcţie. Ca urmare, după 1914 Societatea St.E.G. a devenit un mare furnizor de arme al Puterilor Centrale, fiind supranumită în acea vreme „Micul Krupp”. Pentru prima dată, şi femeile au fost atunci angajate în sectoare cu munci fizice grele. (19) Minele şi fabricile St.E.G.-ului au fost supuse după 1914 unui comandament militar, sub conducerea generalului austriac Hauser. A fost introdusă ziua de lucru de 14 ore şi au fost suspendate duminicile libere. În uzine a intrat în vigoare o nouă ordine interioară, mult mai drastică. Cei care nu se supuneau noilor reglementări erau pedepsiţi în mod exemplar, prin trimiterea pe front. Preţurile la alimente au crescut şi ele vertiginos. În consecinţă, locuitorii Reşiţei au început, mai ales din 1916, să cultive zonele neîmpădurite din jur şi să crească capre.

În 1917, în ciuda tuturor interdicţiilor, sindicatele şi Partidul Social-Democrat şi-au reluat activitatea, cumpărând chiar casa familiei Tiger, care a devenit „Cămin muncitoresc”. A fost din nou sărbătorită ziua de 1 Mai, participanţii venind cu garoafe roşii, care erau simbolul social-democraţiei austriece. La 8 iunie, 5.000 de muncitori au cerut, cu ocazia unei noi demonstraţii, oprirea imediată a războiului. (20) Anul următor a fost cumpărată de către sindicat casa familiei Bähr, care cuprindea un restaurant, săli de teatru şi reuniuni şi avea chiar şi o scenă. Tot în 1918 a fost introdusă în minele şi fabricile bănăţene ale St.E.G. ziua de lucru de 8 ore. (21) Cu toate acestea, la 12 februarie a avut loc o nouă demonstraţie pentru pace a muncitorilor, grevele ţinându-se lanţ, astfel încât conducerea Societăţii nu mai putea stăpâni situaţia.

La 1 noiembrie 1918, războiul luând sfârşit, a fost proclamată şi la Reşiţa prăbuşirea Imperiului austro-ungar. Muncitorii adunaţi au aclamat, la fel ca şi la Timişoara, constituirea Republicii Autonome Banat în cadrul Ungariei cu o zi mai devreme. (22) Tot în noiembrie au fost constituite pretutindeni în Banat consilii naţionale şi gărzi naţionale înarmate, în funcţie de etniile fiecărei localităţi. La Reşiţa s-au constituit consilii muncitoreşti şi gărzi muncitoreşti. În localitate administraţia oficială a rămas neschimbată, spre deosebire de satele româneşti şi sârbeşti, unde primarii şi notarii unguri au fost destituiţi. Doar generalul Hauser şi colegii săi au părăsit în grabă localitatea.

La jumătatea lunii noiembrie 1918, Reşiţa, la fel ca şi întregul Banat, au fost ocupate de trupele sârbeşti, iar din decembrie au sosit şi unele regimente franceze. Republica autonomă a fost dizolvată, autorităţile sârbeşti lăsând limpede să se înţeleagă că aveau intenţia de a anexa Banatul. Împotriva acestei intenţii, sindicatele muncitoreşti din întreaga regiune au declanşat în 1919 o grevă generală. Ca urmare, la intervenţia unei comisii militare franceze, trupele sârbeşti s-au retras pe linia de demarcaţie stabilită de aceasta, predând restul Banatului francezilor. Aceştia au declarat starea de urgenţă, au dezarmat gărzile naţionale şi muncitoreşti, au interzis adunările publice şi demonstraţiile şi au introdus cenzura. (23) La 1 Mai 1919, Reşiţa arăta ca o tabără militară. Totuşi, tradiţionala demonstraţie muncitorească a decurs în mod paşnic. În fruntea participanţilor, spre surprinderea tuturor, mărşăluiau înşişi directorii uzinelor, Otto Müller şi Nikolaus Balint, precum şi toţi colaboratorii lor apropiaţi, inspectori şi inspectori superiori, în semn de protest faţă de prelungirea ocupaţiei străine. Abia în luna iulie 1919 trupele franceze au fost retrase din Banat, care a putut să se integreze în cadrul României conform Proclamaţiei de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, recunoscută şi de Conferinţa de pace de la Paris.

Încheierea primului război mondial şi dispariţia de pe harta Europei a Imperiului austro-ungar a marcat şi sfârşitul perioadei St.E.G. din istoria uzinelor reşiţene. Perioada 1855-1920 a fost una extrem de glorioasă în trecutul Reşiţei. St.E.G. a contribuit în mod hotărâtor la modernizarea economiei bănăţene, transformând regiunea în cea mai dezvoltată parte din punct de vedere industrial din Europa sud-estică. În 1863, maşinile cu abur ale St.E.G. însumau 17% din forţa motrice a industriei din Ungaria. (24) În 1891, liniile de cale ferată ungare fuseseră răscumpărate de către stat, la fel ca şi cele austriece în 1908. După această dată, Societatea St.E.G. a rămas numai cu uzinele, minele şi domeniile pe care le avusese, în suprafaţă totală de 133.170 ha. (25) Datorită bunei administrări din această epocă, Reşiţa a devenit cel mai important centru industrial din Ungaria. (26) Vastele domenii ale Societăţii cuprindeau aproape jumătate din comitatul Caraş. Unii considerau în acea perioadă, nu lipsit de temei, că St.E.G. ajunsese un adevărat stat în stat, având reprezentanţii săi în Parlament, ca şi în consiliile comunale. Judecătoriile, bisericile şi şcolile din regiune erau şi ele sub influenţa sa. De altfel, St.E.G.-ul era şi cel mai important plătitor de impozite de pe teritoriul Ungariei. (27)

Forţa economică şi chiar politică a St.E.G.-ului erau impresionante pentru acea epocă, date fiind multiplele relaţii şi posibilităţi de influenţă atât asupra guvernului austriac, cât şi a altor state, prin mijloace economice şi politice. De exemplu, St.E.G. a preluat în condiţii foarte favorabile, printr-un contract încheiat la 6 martie 1872 cu „Societatea pe acţiuni a Căilor Ferate Române”, toate obligaţiile neonorate de către consorţiul financiar german Stroussberg în privinţa executării liniilor ferate Bucureşti-Roman (inclusiv ramificaţiile spre Brăila şi Galaţi), Piteşti-Vârciorova şi Bucureşti-Târgovişte. Societatea a reuşit să îşi respecte aceste obligaţii, inclusiv în ceea ce priveşte termenele, statul român răscumpărând peste câţiva ani (în 1880) administrarea şi exploatarea acestor concesiuni. (28) În 1902, St.E.G. a iniţiat un cartel pentru desfacerea cărbunilor de lemn pe teritoriul austro-ungar, denumit „Holzkohlzentrale A.G.” (HOZAK). În aceeaşi perioadă, Societatea a intrat şi în cartelul european al fabricanţilor de bandaje pentru locomotive şi vagoane numit „Deutsche Stahlgemeinschaft”, având sediul la Essen, din care mai făceau parte şi grupurile Krupp, Vitkovice şi Škoda. (29) Treptat, St.E.G. a reuşit să deţină pachetul de control la mai multe societăţi austriece, maghiare şi sârbeşti. De asemenea, societatea a obţinut concesiuni importante în Imperiul otoman şi în Grecia pentru noi perimetre miniere şi construcţii de căi ferate. (30)

Note:
1 Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 77.
2 Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 50.
3 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 77.
4 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 56.
5 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 18.
6 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 94.
7 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 78.
8 Ibidem.
9 Georg Hromadka, op. cit., p. 60.
10 Ibidem, p. 57.
11 Ibidem.
12 Ibidem, p. 58-59.
13 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 32.
14 Georg Hromadka, op. cit., p. 68.
15 Ibidem, p. 69.
16 Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 82.
17 Victor Brătfălean, op. cit., p. 43.
18 Ibidem, p. 52.
19 Georg Hromadka, op. cit., p. 74.
20 Ibidem, p. 75-76.
21 Ibidem, p. 77.
22 Ibidem, p. 76-77.
23 Ibidem, p. 78-79.
24 Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al St.E.G. 1855-1920, Reşiţa, 1997, p. 11.
25 Ion Păsărică, op. cit., p. 18.
26 Ibidem.
27 Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 50.
28 Ibidem, p. 66-67.
29 Ibidem, p. 67.
30 Ibidem.

Mircea Rusnac – Perioada timpurie a istoriei industriale a Reşiţei (1771-1855)

17 iunie 2009

Uzinele din Reşiţa şi-au început în mod oficial activitatea la 3 iulie 1771, cu exact cinci ani şi o zi înaintea proclamării independenţei Statelor Unite ale Americii. A urmat o istorie zbuciumată, plină de suişuri şi de coborâşuri, ca şi în cazul multor altor centre industriale cu o mare tradiţie. În special perioada primelor şapte-opt decenii din această istorie este foarte puţin cunoscută astăzi, atât datorită depărtării sale în timp faţă de vremea noastră, cât şi din motivul că s-au păstrat până acum extrem de puţine documente provenind din epoca respectivă. De aceea, o încercare de reconstituire a ei este destul de dificilă acum şi a necesitat un efort deosebit de adunare a tuturor frânturilor de informaţii, pentru a putea fi încropit un tot. În paginile următoare vom examina cele mai importante momente ale acestei evoluţii, aşa cum ne-o permit să o facem datele care au mai ajuns până la noi.

Debutul uzinelor reşiţene a fost destul de promiţător, astfel încât, deja în prima jumătate de an de activitate, adică până la sfârşitul anului 1771, ele au înregistrat un câştig de 4.721 de florini, devenind din acel moment cele mai importante uzine metalurgice ale Banatului. (1)

În primii cinci ani, uzinele din Reşiţa au fost subordonate încă, din punct de vedere al conducerii şi al controlului, Oficiului minier din Bocşa. În acea perioadă de început, ele continuau să fie necunoscute sau chiar nebăgate în seamă de oficialităţi. Posibil că şi informaţiile circulau foarte greu în acei ani, doar aşa putându-ne explica următorul fapt. La 1 octombrie 1774, revizorul Johann Jakob Ehrler de la Administraţia imperială a Banatului întocmea un raport cuprinzător, care a şi fost tradus şi publicat în anii trecuţi, deoarece dădea informaţii foarte valoroase despre Banatul acelor ani. La acea dată însă, el nu avea cunoştinţe despre existenţa unor instalaţii industriale la Reşiţa, pe care o menţiona doar ca pe un centru minier de extragere a minereului de fier, cu referire probabilă la mina de la Ogaşul Popii, care a funcţionat pentru puţin timp. (2) Deşi informaţia circula incredibil de greu, furnalele funcţionând în acel moment de mai bine de trei ani, Ehrler prevestea într-un fel apariţia unui puternic centru industrial în Banat, numărându-se printre partizanii acestei idei. El, „spre binele ţării”, propunea „cumpărarea de către stat a minereurilor în oraşul montanistic cel mai apropiat.” (3) De asemenea, el deplângea „lipsa unei topitorii costisitoare”, care făcea ca proprietarii exploatărilor de minereu să lucreze în pierdere. (4) Ehrler mai propunea extinderea exploatărilor miniere prin creşterea personalului şi recurgerea la noi colonizări în acest scop. (5) În lista localităţilor din Banat pe care el o publica, Reşiţa (Reschiza) era menţionată în cercul Caraşova din districtul Vârşeţ, având, după cum aminteam, doar o mină de fier. (6)

Abia un alt explorator din acel timp al Banatului, savantul veneţian Francesco Griselini, va constata, la faţa locului de data aceasta, existenţa uzinelor reşiţene. În lucrarea lui, de asemenea tradusă mai demult, şi el preciza că munţii Reşiţei aveau însemnate zăcăminte de minereu de fier. (7) Printr-o metaforă, el spunea că „minereul zace în grămezi şi bulgări” şi că „de aceea, poate fi scos la suprafaţă cu uşurinţă şi în mari cantităţi.” (8)

În luna aprilie 1775, într-o scurtă oprire, Griselini a vizitat instalaţiile industriale nou construite la Reşiţa. Am demonstrat cu altă ocazie datarea momentului acestei vizite şi am arătat involuţia pe care istoriografia bănăţeană a cunoscut-o în perioada postbelică în privinţa prezentării acestui important eveniment din istoria timpurie a Reşiţei. (9) În acel moment, conform descrierii sale, nu era în funcţiune decât un singur furnal, unde „lucrează un mare număr de muncitori.” (10) Când vorbea însă de modul de construcţie al furnalelor, Griselini se referea la plural: „furnalele înalte sunt zidite din piatră cioplită şi căptuşite în interior cu argilă refractară.” (11) Aceasta dovedea existenţa în continuare a ambelor furnale ridicate în 1771, însă în acel moment unul dintre ele era temporar oprit pentru reparaţii. În continuare, el descria, deşi cu destulă imprecizie, fiind desigur nespecialist în domeniu, procedeul prelucrării oţelului în cuptoarele de afinare şi cel al obţinerii produselor finite în urma forjării. (12) El menţiona cu acest prilej că la Reşiţa se produceau atât ghiulele, bombe, grenade şi obuziere, cât şi obiecte mai paşnice, precum sobe de încălzit, căldări, securi şi alte unelte. (13)

Importanţa economică a Reşiţei, pe care Ehrler doar o intuise, iar Griselini a putut-o constata la faţa locului, nu a întârziat să se bucure de recunoaşterea autorităţilor. Din 1776, luând un avânt remarcabil, uzinele de aici au fost scoase de sub conducerea Oficiului din Bocşa, primind un Oficiu propriu, care se afla în subordinea nemijlocită a Direcţiunii Miniere din Oraviţa. Conducerea acestui nou Oficiu, numit „Verwesamt”, se compunea din următoarele funcţii: un conducător al uzinelor şi al atelierelor (ciocanelor), denumit „Verweser und Controlor”, fiind totodată şi şef silvic („Waldschaffer”), şi un şef de uzină şi formărie („Hütten- und Formereyschaffer”), cu personalul necesar tehnic şi de birou. Socotelile financiare şi gestiunea erau raportate, ca şi în cazul celorlalte uzine, direct Curţii din Viena, la „Hof-Rechnen-Kammer”, curtea de conturi aulică (imperială), care dădea descărcarea prin decret semnat de împărat. (14) Primul conducător al uzinelor a fost tot Bernhard Abt, urmat apoi de Ludwig Edelbluth.

Sigiliul Oficiului din Reşiţa avea inscripţia: „Kais: König: Reschitzaer Eisenamts Sigil”, având ca emblemă în mijloc vulturul cu două capete, stema Casei de Habsburg. Mai târziu, acestui oficiu i-a fost ataşată şi o secţiune de jurisdicţie montanistică, ai cărei funcţionari erau denumiţi „protocolişti”. Acesta avea la rândul lui un sigiliu propriu, cu inscripţia: „K. K. Reschitzaer Berggerichts Substitutions Sigil”. (15)

De altfel, anul 1776 va fi unul foarte important pentru istoria Reşiţei. Faptul că perioada de provizorat trecuse, că uzinele dăduseră o probă remarcabilă a calităţilor lor în primii cinci ani de existenţă a lor şi totodată a localităţii din jurul lor, s-a putut vedea acum. Reşiţa a continuat să fie colonizată cu germani, celor 126 de familii instalate la început fiindu-le adăugate în 1776 alte 71 de familii germane catolice, aduse de către Direcţiunea Minieră din Oraviţa, pe cheltuiala statului, din regiunile Stiria, Carintia şi Austria Superioară. (16)  Tot în acel an, pe locul actualei biserici romano-catolice a fost zidită o capelă improvizată, din cărămidă şi cu un turnuleţ din lemn, care va rezista acolo până în anul 1841. (17) În această biserică, serviciul divin era oficiat la început de către călugării franciscani care îşi aveau sediul la Caraşova. Însă noua localitate a avut, încă din 1772, şi un preot romano-catolic propriu, în persoana lui Adam Pilzbach. Alături de biserică, ceva mai sus de aceasta, a fost construită tot în 1776 prima şcoală germană mixtă (de băieţi şi de fete), care avea un învăţător numit şi plătit de stat. (18) Această primă şcoală din existenţa Reşiţei se afla aproximativ pe locul fostei şcoli MADOSZ de mai târziu.

Prin urmare, în anul 1779 erau numărate aici 197 de familii germane, totalizând aproximativ 490 de locuitori. (19) Pe lângă aceste familii, continuau să locuiască în Reşiţa Montană cele aproximativ 30 de familii de olteni, care fuseseră colonizate încă din 1757. Încercând să deducem numărul real al locuitorilor, vom arăta din nou, ca şi pentru anul 1771, că oltenii nu au fost luaţi în calcul când s-a precizat totalul populaţiei. Astfel, dacă raportăm cei 490 de locuitori la cele 197 de familii germane, revin o medie de 2,49 locuitori/familie. Aplicând acelaşi coeficient şi familiilor olteneşti, ar rezulta un total de 75 de locuitori olteni şi un total al populaţiei Reşiţei de 565 de locuitori, dintre care 13,3% olteni şi 86,7% germani.

Muncitorii reşiţeni erau diferenţiaţi în acea perioadă în două categorii: muncitori permanenţi (germani) şi muncitori temporari (români). Cei dintâi au primit în mod gratuit loc de casă şi de asemenea lemnele necesare construirii caselor. Impozitele pe care urmau să le plătească pe casă corespundeau categoriei de impozitare celei mai de jos. Au primit lemne de foc, cei căsătoriţi câte doi stânjeni, iar cei necăsătoriţi câte unul. Copiii lor urmau şcoala de asemenea în mod gratuit, la fel cum primeau şi rechizitele  necesare. Alimentele lor erau primite la preţuri avantajoase şi aveau dreptul de a ţine gratuit o vacă şi un viţel la păşunat. Muncitorii permanenţi erau retribuiţi bine şi făceau parte din Lada frăţească. Datoria lor în schimb era să promoveze prin toate mijloacele interesele uzinei şi să îşi trimită copiii să lucreze în fabrică de la vârsta de 12 ani. Femeile aveau în grijă toate muncile casnice necesare. (20) Muncitorii temporari nu aveau însă niciun fel de privilegii şi nici nu puteau face parte din Lada frăţească. Erau primiţi ca muncitori orice adulţi care demonstrau că puteau munci. La fel, erau primiţi copiii încă de la vârsta de 12 ani, dacă dovedeau că urmaseră şcoala şi dacă îşi demonstrau credinţa creştină. (21)

Muncitorii din fabrică şi minerii care lucrau în condiţii periculoase primeau ajutor în caz de boală sau de accident, precum şi asistenţă medicală gratuită. Cei ajunşi în incapacitate de muncă şi urmaşii celor decedaţi în accidente primeau o rentă (pensie). (22) Încă de la început, în uzină a funcţionat instituţia numită Lada frăţească (Bruderlade). Aceasta era o asociaţie cu caracter de ajutor reciproc, introdusă în minele din Banat concomitent cu extinderea legislaţiei miniere austriece. Asemenea asociaţii aveau în Europa de vest o vechime datând din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, ele preocupându-se de ajutorarea membrilor lor în cazuri de boală, accidente, bătrâneţe, precum şi de a urmaşilor acestora. Veniturile erau asigurate din cotizaţia membrilor şi prin afectarea unei cote-părţi din veniturile asociaţiei miniere respective. (23)

La Reşiţa, fiecare muncitor era obligat să cotizeze la aceasta începând de la vârsta de 15 ani, cu sume de 3, 4 sau chiar 6 creiţari din fiecare florin câştigat. (24) Dreptul la pensie nu exista decât după cel puţin 40 de ani de muncă. Dacă un muncitor pleca mai devreme din uzină, el îşi pierdea acest drept. În caz de incapacitate de muncă, sprijnul financiar pe care urma să îl primească pensionarul era calculat după numărul de ani în care acesta plătise cotizaţia la Lada frăţească. (25)

Conform Decretului cameral din 27 iunie 1772, era fixat cuantumul pensiilor care urmau a fi primite de diferitele categorii de muncitori. Astfel, maiştrii topitori urmau să primească, în caz de limită de vârstă sau de incapacitate de muncă, 6 florini pe lună. Maiştrii formatori, furnaliştii şi forjorii primeau câte 5 florini, iar ajutoarele câte 4 florini şi o jumătate de măsură de grâu pe lună. Văduvele maiştrilor topitori primeau 3 florini, iar cele ale maiştrilor formatori, furnalişti sau forjori câte 2 florini şi o jumătate de măsură de grâu. Văduvele fără copii ale muncitorilor primeau o singură dată un ajutor de 15 florini. Dacă ele puteau munci şi aveau copii, primeau lunar câte 1 florin şi o jumătate de măsură de grâu, iar pentru fiecare copil le erau plătiţi câte 15 creiţari pe lună, până când aceştia împlineau vârsta de 14 ani. Văduvele în vârstă de peste 50 de ani şi care nu mai puteau munci primeau lunar câte 1 florin şi 30 de creiţari, precum şi o jumătate de măsură de grâu. Aceste drepturi de urmaş erau acordate văduvelor numai în cazul în care soţii lor lucraseră în uzină o perioadă de cel puţin 6 ani. (26)

În 1785, acest regulament de sprijin avea să primească o formă mult mai rigidă. Acum dreptul la pensie era acordat după minimum 8 ani de muncă în uzină. După o perioadă de muncă cuprinsă între 8 şi 20 de ani vechime, muncitorii primeau câte 1 florin şi 40 de creiţari pe lună şi o jumătate de măsură de grâu valorând 42 de creiţari. La o vechime de 21-30 de ani, primeau o pensie lunară de 2 florini şi o jumătate de măsură de grâu. Între 31-40 de ani primeau 2 florini şi 20 de creiţari şi o jumătate de măsură de grâu. La peste 41 de ani munciţi, primeau 2 florini şi 40 de creiţari şi o jumătate de măsură de grâu. Văduvele primeau jumătate din drepturile cuvenite soţilor lor. Copiilor le erau plătiţi câte 15 creiţari lunar, băieţilor până la vârsta de 14 ani, iar fetelor până la vârsta de 12 ani. (27) Din acel moment, Erariul vienez, sub impulsul împăratului reformator Iosif al II-lea, îi obliga pe proprietarii şi pe concesionarii minelor şi uzinelor metalurgice din zona montanistică bănăţeană să suporte jumătate din sumele care erau alocate pentru Lada frăţiei. (28)

Din anul 1808, orfanilor de ambii părinţi le erau plătiţi câte 30 de creiţari pe lună. Dacă erau în plus şi handicapaţi, primeau câte 45 de creiţari. (29) În cazul în care un muncitor deceda înaintea împlinirii minimului de 8 ani vechime, văduvei sale îi era plătită o compensaţie unică, de maxim un sfert din salariul anual al celui decedat. Dacă un muncitor cu o vechime de peste 8 ani rămânea în incapacitate de muncă, el urma să primească o despăgubire echivalentă unui salariu anual. (30) Uzina avea dreptul de a stabili preţurile alimentelor şi nu puteau vinde pe piaţa liberă decât aceia care aveau o permisiune specială din partea acesteia. (31) Din 1854, o lege nouă va stipula ca Lada frăţească să fie preluată de către Oficiile montanistice, respectiv de către întreprinzătorii particulari. (32)

Încă din primii ani de activitate, muncitorii şi funcţionarii înfiinţaseră o fanfară uzinală. Primele sărbători muncitoreşti erau legate de zilele feluriţilor sfinţi protectori ai diverselor specializări. Astfel, furnaliştii îl sărbătoreau pe Sfântul Florian (4 mai), constructorii pe Sfântul Rochus (16 august), dulgherii pe Sfântul Iosif (19 martie), iar minerii pe Sfânta Barbara (4 decembrie). (33)

În 1778, Banatul a fost cedat de către Camera imperială Ungariei, fiind împărţit în trei judeţe: Torontal, Timiş şi Caraş-Severin. Curtea imperială va menţine însă în administrare atât districtul de graniţă, cât şi regiunea minieră („Procesus Metalici”), compusă de 82 de comune. Acestea erau subordonate în continuare Curţii aulice de conturi (Hof-Rechnen-Kammer) şi serviciului de monede şi mine din Viena (Münz- und Bergwesens Buchhalterei), având ca organ local reprezentativ Direcţiunea Minieră din Oraviţa. (34)

Datele asupra producţiei uzinelor reşiţene din primii ani de activitate sunt foarte puţine. Din unele rapoarte de exploatare se pot constata însă câteva informaţii deosebit de valoroase. Astfel, în anul 1778 continuau să funcţioneze cele două furnale inaugurate cu şapte ani mai devreme, împreună cu cinci cuptoare. Într-o perioadă de 11 luni, furnalele au produs în acel an un total de 2.726 de maje vieneze şi 64 de pfunzi de fontă, revenind 8-9 maje pentru 24 de ore de lucru. În patru cuptoare s-au produs, într-un total de 1.857 de zile de lucru, 3.223 de maje şi 93 de pfunzi de fier forjat în bare groase. La cuptorul special (de tip boem) s-au produs, în 213 zile, 814 maje şi 80 de pfunzi de fier laminat. La cele două ciocane de laminat, în 444 de zile de lucru s-au produs 2.363 de maje şi 10 pfunzi de fier de scule. În medie pentru o zi completă de lucru, cuptoarele produceau 8 maje şi 84 de pfunzi, cuptorul special 3 maje şi 82 de pfunzi, iar ciocanele – 5 maje şi 32 de pfunzi de fier de scule. (35)

Totuşi, încă în acea vreme se înregistrau pierderi imporante la topirea minereului, din cauza faptului că procedeele folosite erau destul de rudimentare în epocă. Produsele din fier şi oţel erau forjate din „lupe”, care se obţineau în vetre prin afinarea fontei de la furnal. Afinarea constituia îndepărtarea prin ardere a corpurilor străine, efectuată în cuptoare cu atmosferă oxidantă. Puritatea fierului produs prin afinare era obţinută cu ajutorul unor şarje mici, cu o intensitate cât mai redusă a focului. Prin urmare, creşterea calitativă ar fi determinat o scădere cantitativă a produselor, ceea ce însemna o pierdere suplimentară de fier prin ardere şi un consum sporit de cărbuni. În 1778, cele patru cuptoare de afinare de la Reşiţa înregistrau pierderi de 30-36%, iar cuptorul de afinare boem chiar o pierdere de 50%. (36) Însă, deja din această perioadă, produsele uzinelor reşiţene ajunseseră să fie atât de căutate, încât ele nu mai erau suficiente nici măcar pentru alimentarea întregii regiuni a Banatului. (37) În 1780, comenzile către uzină continuau să sporească, fiind nevoie urgentă de o mărire a instalaţiilor. (38)

În aceşti ani, continua prospectarea zăcămintelor de cărbuni în întregul Banat montan. La distanţe mai mici sau mai mari de Reşiţa, acestea vor începe să fie reperate, unul câte unul: la Doman în 1780, la Secu în 1788, la Anina în 1790, la Mehadia în 1791-1792 şi la Sicheviţa în 1796. Ultimele două, tocmai datorită distanţei mari faţă de Reşiţa, nu vor fi însă exploatate decât mult mai târziu. (39) Dar o bună perioadă, datorită necunoaşterii pe atunci a tehnologiei cocsificării cărbunelui, aceste zăcăminte nu au putut fi utilizate în procesul de producţie, deşi, după cum se va vedea, au existat numeroase încercări în acest sens. Mulţi ani de acum încolo, uzinele reşiţene vor lucra tot pe baza cărbunelui fabricat din lemn.

În scurt timp, pădurile din jurul uzinei, care i se dăduseră acesteia în folosinţă de la început, pentru producerea cărbunilor la care ne-am referit, au fost practic epuizate, iar Direcţiunea de la Oraviţa a raportat că pădurile de la Bocşa vor fi complet defrişate în termen de maxim opt ani, cele de la Dognecea în doi ani şi cele de la Reşiţa în şase ani. (40) Pentru transportarea cărbunilor din lemn, uzina întâmpina de asemenea mari dificultăţi, ea fiind nevoită să întreţină pentru cărăuşia necesară de la Dognecea, Bocşa şi Reşiţa nu mai puţin decât un număr de 605 cai. (41) Nici măcar acest număr nu era suficient, astfel încât uzina mai era nevoită să încheie contracte de transport şi cu locuitorii din Reşiţa Română. (42)

În consecinţă, prin dispoziţia Camerei imperiale din 21 iunie 1780, uzinele reşiţene au primit pentru exploatare noi suprafeţe de teren. Au fost cedate atunci teritoriile mărginite la sud-est de domeniul Regimentului grăniceresc româno-bănăţean, la nord-est de moşia particulară de la Delineşti, la nord şi vest de teritoriul comunelor camerale urbariale Târnova, Ţerova, Reşiţa Română, Doman, Cuptoare şi Caraşova. Toate aceste teritorii totalizau o suprafaţă de 22.716 iugăre şi 275 de clafteri pătraţi. Dintre aceştia, 19.040 de iugăre şi 875 de clafteri pătraţi erau reprezentate de păduri, 3.415 iugăre erau câmpii, păşuni şi terenuri cu clădiri, iar 260 de iugăre şi 1.000 de clafteri pătraţi erau terenuri neproductive. (43)

Mai mult decât atât, la 15 iulie 1781, Direcţiunea Minieră a propus Curţii vieneze ca uzinelor reşiţene să le fie predat întregul masiv Semenic, cu toate pădurile acestuia, pentru transportarea lemnului urmând a fi folosit cursul Bârzavei. Aprobându-se şi această propunere, au fost imediat aduşi specialişti din nordul Ungariei pentru amenajarea albiei râului în scopul plutăritului. (44) Pădurile predate acum, împreună cu cele cedate mai devreme, atingeau o suprafaţă totală de aproximativ 50.000 de iugăre. (45) Dintre acestea, 19.000 reveneau terenului pentru uzinele propriu-zise şi restul de 31.000 pentru pădurile aferente. (46)

Amenajarea Bârzavei pentru plutărit a fost definitivată în anul 1784, astfel încât din 17 martie 1785 lemnele au început să fie transportate prin acest mijloc, mult mai puţin costisitor. (47) Au fost construite trei greble pentru oprirea lemnelor, la Reşiţa (în zona Länd), la Câlnic şi la Bocşa, unde cărbunarii români produceau mangal pentru cuptoarele din Reşiţa, Dognecea şi Bocşa. (48) Cheltuielile totale pentru aceste amenajări s-au ridicat la suma de 11.100 de florini şi 30 de creiţari. (49) Cu ocazia regularizării cursului râului, localitatea Reşiţa Montană a fost scutită de marea problemă a mlaştinilor şi bălţilor care până atunci creaseră atâtea necazuri populaţiei, în special prin malaria care bântuia până atunci în acea zonă, fiind mult răspândită de ţânţari şi de alte insecte dăunătoare.

Pentru supravegherea plutăritului, a fost întemeiată localitatea Văliug, cu populaţie formată din olteni care lucrau la tăiatul lemnelor pentru uzina reşiţeană şi, de asemenea, din colonişti germani aduşi din Austria Superioară, la care în 1793 li s-au mai adăugat încă 300 de familii germane, aduse de şeful silvic Franz Loidl. (50) Localitatea îşi datora numele german Franzdorf faptului că, pe parcursul călătoriei lor către Banat, coloniştii proveniţi din Austria Superioară au fost primiţi la Viena de însuşi împăratul Francisc I. Noii bănăţeni se ocupau cu activităţile forestiere şi cu cărbunăritul. (51)

În 1782, după 11 ani de funcţionare, unul dintre furnalele reşiţene ridicate în 1771 a fost demolat, construindu-se în locul său altul nou. (52)

În acei ani, direcţiunile miniere districtuale aveau dreptul de a propune anual bursieri pentru Academia montanistică de la Schemnitz. Aceştia, după încheierea perioadei de studii, se întorceau de obicei la districtele miniere de unde fuseseră trimişi. Unii dintre ei vor ajunge mai târziu în funcţii de conducere în cadrul minelor şi topitoriilor din Banat. În cazul uzinelor din Reşiţa, asemenea foşti bursieri vor ocupa posturi de răspundere în acei ani: Joseph Lischka şi Franz Pöschl în 1781-1782 sau Samuel Schaarschmidt în 1786. Aceeaşi calitate a avut-o şi viitorul director general al Tezaurariatului de la Oraviţa, începând din 1797, Prokop Lhotka von Zmislow, cu care Reşiţa va avea destule tangenţe. (53) În privinţa primului director, Bernhard Abt, mai putem spune că el a avut un rol important, în calitate de „Probierer”, la descoperirea în 1796 a zăcământului de cărbuni de la Sicheviţa, când a întocmit un raport de cinci pagini în acest sens. (54) Văduva sa mai trăia la 19 iunie 1815, când dulgherul Friedrich Hübner de la uzinele din Reşiţa îşi cerea înapoi de la aceasta desenele pe care i le dăduse soţului ei. (55)

Cu ocazia amenajării Bârzavei, în anii 1783-1784 au fost construite pe acest râu un număr de cinci stăvilare pentru plutărit. Cele principale erau la Crivaia (instalarea căruia costase 8.000 de florini) şi la Izvorul Mare (4.000 de florini), iar cele secundare erau la Izvorul Mic (3.000 de florini), Gozna (6.000 de florini) şi Ceresna (4.500 de florini), totalizând o cheltuială de 25.500 de florini. Tot în acei ani au mai fost confecţionate din lemn şi grătarele de reţinere de la Reşiţa (4.000 de florini), la Câlnic pentru Dognecea (4.000 de florini) şi la Bocşa (5.000 de florini), preţul total al acestora fiind de 13.000 de florini. (56) Aceste lucrări complexe de amenajare a râului Bârzava au fost conduse de către Franz Loidl, numit maistru silvic la Reşiţa. (57)

În consecinţă, în perioada 1785-1803 au fost plutăriţi 179.682 de clafteri cubi de buşteni, dintre care 51.137 pentru Reşiţa, 57.414 pentru Dognecea şi 71.131 pentru Bocşa. (58) Cheltuiala pe care Erariul a suportat-o pentru aceasta a atins suma de 612.770 de florini, revenind în medie pentru fiecare clafter cub câte 3 florini şi 27 de creiţari. (59)

Totuşi, în anul 1803 se va renunţa la plutărit din următoarele motive: reducerea suprafeţelor păduroase de pe valea Bârzavei, creşterea necesarului de combustibil lemnos la uzina din Reşiţa, productivitatea mică a minelor de la Dognecea şi refacerea pădurilor din vecinătatea Bocşei şi Dognecei. În acel moment s-a trecut la experimentarea pe timp de un an a producerii mangalului chiar în zonele de tăiere a pădurilor. (60) Arderea mangalului în locurile de tăiere din păduri şi transportul lui cu ajutorul mijloacelor de tracţiune animală s-a practicat apoi o nouă lungă perioadă, din 1803 până în 1865. Însă după 1803, va creşte foarte mult şi preţul transportului mangalului cu ajutorul mijloacelor de tracţiune. Astfel, de exemplu, în 1804, măsura de mangal (1,414 litri) costa 24 de creiţari, iar în 1815 ea va ajunge la 1 florin şi 27 de creiţari. (61) Din acest motiv, în acel an autorităţile au repus în discuţie chestiunea plutăritului pe Bârzava. Deşi calculele efectuate acum acreditau ideea că plutăritul ar fi fost mai ieftin, totuşi ea nu a mai fost pusă în practică. (62)

Între timp, în intervalul 1787-1791, pe teritoriul Banatului a fost purtat un nou război austro-turc, în armata austriacă activând acum şi o „divizie bănăţeană”, formată din grăniceri români, care număra 12.800 de soldaţi. (63) Trupele imperiale au fost concentrate în câteva centre de operaţiuni, printre care şi Timişoara. Aceasta avea în subordine mai multe subcentre la Recaş, Lugoj, Biserica Albă, Dognecea, Reşiţa, Bocşa, Oraviţa şi Sasca. (64) Turcii au atacat puternic, ocupând localităţile Orşova, Mehadia, Panciova, Palanca, Biserica Albă, şi au urmărit apoi trupele austriece, care s-au retras până la Lugoj. Atunci turcii au pătruns în regiunile miniere de la Moldova şi Sasca, pe care le-au incendiat şi le-au distrus. (65) În continuare, ei au ocupat Deta şi Vârşeţul şi au ajuns în octombrie 1788 până la Bocşa şi Dognecea, nimicind şi acolo toate instalaţiile miniere şi metalurgice. Apoi au înaintat către Reşiţa, venind dinspre Bocşa pe valea Bârzavei. Ei s-au apropiat aşa de mult de noul centru industrial, încât au depăşit actualul cartier Lunca Bârzavei şi au ocupat inclusiv Ţerova, ajungând la porţile Reşiţei de atunci. Luptele decisive au avut loc pe valea Ţerovei, Reşiţa fiind apărată admirabil de locuitorii români din Cuptoare, Târnova şi Reşiţa Română. „În apărarea uzinelor siderurgice reşiţene, grănicerii români se luptă în mod remarcabil. Şi locuitorii satelor româneşti învecinate se opun cu dârzenie invadatorilor”, aprecia Georg Hromadka. (66) Populaţia germană se retrăsese până la Timişoara. (67)

Războiul se va încheia în 1791 prin tratatul de pace de la Şvistov, prin care s-a hotărât ca Banatul să rămână în continuare în posesia Austriei. După încheierea păcii, populaţia refugiată a început să se reîntoarcă în locurile de baştină şi să reconstruiască tot ceea ce fusese distrus.

În legătură cu desfăşurarea acestui război şi mai ales cu episodul legat de atacarea Reşiţei de către turci, putem menţiona o nouă involuţie în istoriografia postbelică a problemei, la fel cum am semnalat şi în cazul vizitei lui Griselini aici. Adică, dacă cercetătorii mai vechi ai trecutului Reşiţei, precum Gheorghe Cimponeriu, Ion Păsărică, Coriolan Cocora sau Georg Hromadka, făceau referire la bătălia de pe valea Ţerovei, în schimb lucrarea colectivă din 1971, coordonată de Silviu Bordan şi George C. Bogdan, precum şi lucrările de după 1989 ale lui Dan Gh. Perianu şi Rudolf Gräf, o ignoră total. În acest sens, culmea sublimului a fost atinsă de o „monografie” dedicată ultimului război austro-turc de către doi istorici reşiţeni (Valeriu Leu şi Rudolf Gräf), care, pe parcursul a 152 de pagini, nu alocă niciun cuvânt acestui eveniment! (68) Sunt argumente, din păcate cât se poate de reale, ale unei degradări a istoriografiei Reşiţei, de la încercările interbelice, desigur nu întru-totul profesioniste, întrucât nici autorii lor nu erau istorici de meserie, dar care au consemnat cu onestitate istoria adevărată, şi până la situaţia de acum. De altfel, şi pe alte planuri, Reşiţa de acum a mai rămas doar ca o umbră palidă a ceea ce a fost altădată.

Imediat după respingerea atacului menţionat mai sus, sau chiar ca o consecinţă a lui, în 1789 la Reşiţa a fost transferată şcoala pentru „învăţatul ferăstrăului şi al mineritului”, înfiinţată la Oraviţa încă din 1729. (69) Iar în 1793, renumele lor depăşind deja graniţele Imperiului austriac, uzinele din Reşiţa şi Bocşa au primit şi comenzi din străinătate, producând împreună pentru Regatul Neapolelui un număr de 20.000 de bucăţi de ghiulele de tun de câte 24 şi 36 de pfunzi. (70)

Chiar în 1788, fiind trimis de către Camera aulică pentru Monetării şi Minerit să investigheze variantele de modernizare a procesului de topire a minereului de fier la Reşiţa şi la Bocşa, Franz Müller von Reichenstein a efectuat la Reşiţa o topire de probă cu huilă provenind de la Doman. Rezultatele s-au dovedit a fi bune, atât în ceea ce privea calitatea fierului brut obţinut, cât şi a economiei de combustibil realizată în raport cu cantitatea de mangal folosită în mod obişnuit. De aceea, Müller a dispus efectuarea unor probe de topire de mari proporţii, urmând ca în cazul obţinerii unor rezultate corespunzătoare, să se treacă la folosirea huilei şi la forjele de întins („Streckhämmer”). Economia realizată astfel la consumul de mangal a fost estimată la câte 2.000 de florini pe an. Însă Müller a fost în curând mutat în Tirol şi experimentul nu a mai putut fi dus până la capăt.  (71) A fost prima încercare de utilizare la Reşiţa a cărbunilor de pământ, la care ne-am referit şi mai sus. Vor mai urma şi altele, în dificilul proces de creştere a productivităţii industriale de aici.

O mare importanţă pentru viitorul uzinelor reşiţene a avut-o anul 1790. Atunci au fost descoperiţi primii cărbuni la Anina, pe valea Purcariu, de către muncitorul forestier Mathias Nikolaus Hammer. Colonia de muncitori forestieri Steierdorf fusese întemeiată recent, în 1773, deoarece nevoia de mangal a topitoriilor de la Oraviţa şi Ciclova era foarte mare şi, în consecinţă, la propunerea aceloraşi Müller von Reichenstein şi Joseph Redange, care au avut o contribuţie atât de importantă şi la ridicarea furnalelor reşiţene, Oficiul minier superior a adus acolo muncitori forestieri, cărbunari şi cărăuşi din Stiria şi din alte zone ale Alpilor. (72) Unul dintre aceştia era şi Hammer, care a intrat în istorie ca descoperitorul huilei de la Anina. Conform unei povestiri păstrate în tradiţia locală şi transmisă nouă de către Alexander Tietz, fiul lui Hammer, împreună cu alţi copii, păzeau porcii comunităţii când unul dintre aceştia a dat la iveală o „piatră” de culoare neagră care, aruncată în foc, s-a dovedit a fi inflamabilă. Sub impulsul nedumeririi sale fireşti, fiul lui Hammer a semnalat cărbunele tatălui său, care la rândul lui a comunicat descoperirea Oficiului de la Oraviţa, fiind recompensat pentru aceasta cu 50 de florini. (73) În favoarea veridicităţii acestei povestiri vine şi denumirea locului în care a fost descoperit cărbunele, adică valea Purcariu, în amintirea porcului providenţial.

În urma raportării acestei descoperiri către Curtea din Viena, oficiul „Hofkammer für Münz- und Bergwesen” a aprobat, la 15 mai 1792, arendarea terenurilor care conţineau cărbuni unor particulari, pentru a putea fi exploatate. (74) Un întreprinzător venit din Germania, Heinrich Hensch, a pus în valoare primul zăcământ de cărbune de la Steierdorf, în urma unor prospecţiuni sistematice. (75) Dar până la folosirea preţiosului cărbune în industrie aveau să mai treacă mulţi ani.

În 1800 funcţiona la Reşiţa un singur furnal şi o topitorie „floss”. (76) În acelaşi an, a fost înfiinţată la Reşiţa Montană prima parohie ortodoxă, care avea şi o şcoală proprie în limba română cu un învăţător numit de stat, însă plătit de Lada frăţească cu 150 de florini pe an. (77) Biserica ortodoxă a fost construită de credincioşii români în 1818 pe locul catedralei actuale, Erariul refuzând să ia parte la ridicarea ei. La fel, conducerea uzinelor a refuzat să dea şi ortodocşilor aceeaşi atenţie şi ajutoarele de care beneficia populaţia catolică germană. (78)

În 1802 a fost construit un atelier de ciocane la Văliug, pentru a se evita cheltuielile generate de transportul lemnelor şi al cărbunilor până la Reşiţa. Mica uzină de acolo a fost deschisă la 3 martie 1803, având două cuptoare şi un fierăstrău pentru cherestea. (79) Ea era subordonată din punct de vedere administrativ uzinei din Reşiţa. (80) Din acel moment, plutăritul lemnelor pe Bârzava, care decursese până atunci cu mari dificultăţi, a încetat, aşa cum arătam, pentru o lungă perioadă. În 1806 a fost dat în folosinţă şi drumul dintre Reşiţa şi Văliug. (81)

În timpul războaielor napoleoniene, la care Austria a luat parte aproape permanent, o mare parte din materialul de război necesar armatei acesteia a fost produs de către uzina din Reşiţa. Este vorba despre tunuri, ghiulele, baionete şi material auxiliar. (82) În legătură cu aceasta, s-a vehiculat în ultimii ani, de către inginerul Dan Gh. Perianu, în presa locală reşiţeană (ziarul Sud-Vestul din 2005), o legendă potrivit căreia columna ridicată de Napoleon în Place Vendôme pentru comemorarea victoriei de la Austerlitz ar putea fi pusă în legătură cu metalul de Reşiţa, din care ar fi fost confecţionate tunurile austriece capturate de francezi, făcându-se astfel o legătură interesată între monumentul parizian şi uzinele Reşiţei. Asemenea supoziţii, comparabile cu cea potrivit căreia chiar si Turnul Eiffel ar fi fost construit tot din oţel de Reşiţa, nu sunt în realitate altceva decât tentative de a arunca praf în ochi şi de a ascunde de fapt adevărata istorie a uzinelor şi a oraşului.

În 1804, la Reşiţa existau două furnale, dintre care unul avea înălţimea de 22 de picioare, două ateliere, un atelier de fier pentru scule şi o forjă de cuie. (83)  Minereul de fier necesar era adus de la Ocna de Fier şi Dognecea, asupra acestor mine fiind întocmit un raport amănunţit în anul 1805. (84) După desfiinţarea plutăritului, se punea din nou grava problemă a transportului lemnelor către uzină. În consecinţă, s-a recurs din nou la munca de robotă a ţăranilor români din jurul Reşiţei, fiecare comună fiind obligată să pună la dispoziţia uzinei un număr fix de lucrători. Astfel, în 1812, Reşiţa Română contribuia cu 115 persoane, Ţerova cu 60, Doman şi Cuptoare împreună cu 99, Târnova cu 209, Soceni cu 126, Delineşti cu 107, Apadia cu 70, Valeadeni cu 76, Brebu cu 213 şi Zorlenţu Mare cu 421. (85) Din nou, aceşti muncitori nu erau retribuiţi, ei lucrând în contul robotei pe care o datorau statului.

Producţia Reşiţei era în 1814, la cele două furnale, de 19.980 de maje şi 50 de pfunzi de fontă (1.118,9 tone) şi de 6.331 de maje şi 6 pfunzi de fier forjat cu ciocanele de laminat (354,53 de tone). (86)  Cheltuielile de producţie erau la fontă de 1 florin şi 7,75 de creiţari pentru o majă şi de 3 florini şi 33 de creiţari la fierul forjat pentru o majă. (87) La mica uzină de la Văliug, producţia era de 1.803 maje şi 2 pfunzi. (88) În acel moment, cheltuielile totale ale uzinelor erau repartizate astfel: pentru birouri, 1.340 de florini şi 9,5 creiţari; pentru clădiri noi, 4.377 de florini şi 1,5 creiţari; pentru repararea clădirilor, 11.286 de florini şi 19,75 creiţari; pentru salarii, 12.071 de florini şi 25,5  creiţari; pentru chirii, 72 de florini; pentru pensii şi ajutoare, 2.111 florini şi 43 de creiţari; diferite cheltuieli, 11.596 de florini şi 17,5 creiţari; pentru transport de fier, 2.300 de florini. Rezulta un total de cheltuieli de 45.154 de florini şi 56,5 creiţari. (89) Producţia de fontă a furnalelor depăşea capacitatea de producţie a cuptoarelor de la Reşiţa, astfel încât o cantitate de 9.451 de maje şi 50 de pfunzi a fost trimisă spre prelucrare la alte ciocane din regiune, şi anume: 5.984 de maje şi 50 de pfunzi la Bocşa, 1.851 de maje la Ciclova şi 1.616 maje la Rusca Montană. (90)  Uzinele produceau atunci piese din tuci, turnate direct de la furnale, bare forjate din fier, cercuri pentru roţi de căruţe, cuie, scule, unelte precum sape, târnăcoape sau lopeţi, şi diverse alte semifabricate şi produse pentru uz gospodăresc. La început, desfacerea lor era limitată la teritoriul Banatului şi se efectua prin intermediul unor negustori de specialitate. Aceştia erau: Johann Gottfried Feldinger, Josef Pausenberger şi Franz Reiter la Timişoara, Josef Prandel şi Daniel Miloşevici la Vârşeţ, Anton Blaschuty şi Ferdinand Martin Schöfler la Biserica Albă, Carl Andrenyi la Arad şi văduva Antonia Eckhardt la Lugoj. (91)

În cursul războaielor napoleoniene, Curtea de la Viena a acordat o atenţie sporită Banatului şi bogăţiilor sale. Aşezările montanistice erau inspectate periodic de către comisii competente, fiind constatate şi contracarate toate stările de lucruri negative înregistrate. În acest context, uzinele reşiţene s-au bucurat şi ele de un interes pe măsură, fiind inspectate anual de către autorităţile montanistice superioare. Cu ocazia acestor vizite, au fost redactate o serie de „protocoale”, precum cele de la 11 mai 1813, 2 noiembrie 1814 şi 23 iunie 1815, dintre acestea doar ultimul păstrându-se până astăzi. Acesta este un document consistent de 111 pagini, care ne oferă informaţii esenţiale despre industria reşiţeană a vremii. (92) În continuare, vom urmări radiografia făcută atunci acesteia, pe baza unui important articol publicat mai demult de către Rudolf Gräf.

La şedinţa în care a fost adoptat protocolul au luat parte: directorul Tezaurariatului transilvănean şi al Direcţiei Miniere Bănăţene, Prokop Lhotka von Zmislow, amintit de noi mai sus; asesorul Direcţiei Miniere şi administratorul şef al topitoriilor, Leopold Seymann; asesorul Direcţiei Miniere şi contabilul Michael Fritsko; administratorul topitoriilor şi al ciocanelor din Reşiţa (Eisenhütten und Hammerverweser), Franz Johannes Plasch, urmaşul lui Pachmann în această funcţie; controlorul (Verwesamts Controlor) Michael Mialovich; şeful ocolului silvic (Waldschaffer), Franz Xavier Loidl; şeful topitoriei şi al turnătoriei din Reşiţa (Hütten und Hammerschaffer), Gottlieb Weland; şeful ciocanului de la Văliug (Franzdorfer Hammerschaffer), Joseph Lucas; şi brigadierul silvic (Waldbereiter) Adam Otter. (93) Problemele abordate cu acest prilej au atins cele mai variate chestiuni: modul în care au fost îndeplinite protocoalele din 1813 şi 1814, exploatarea minereului de fier, activitatea furnalelor, transportul minereului, activitatea forjei, forja de cuie, concasorul pentru zgură, sistemul forestier şi cărbunăritul, situaţia depozitului de minereu de fier, starea casieriei, magazia, Lada frăţească, casieriile bisericilor catolice din Reşiţa şi Văliug şi a celei ortodoxe din Văliug (cea din Reşiţa încă nu fusese construită), verificarea celor care primeau ajutoare, repararea clădirilor, funcţionarii, chestiunile poliţieneşti şi diverse cereri adresate. (94)

Referitor la problemele legate de uzină, protocolul menţiona că minereul de fier era extras de la Ocna de Fier, cantitatea necesară fiind mereu în creştere după 1771. Din acest motiv, exploatarea fusese mult sărăcită, fiind necesară renunţarea la unele puncte de lucru, de unde rezulta prin topire un fier de mai proastă calitate. Pe viitor, se impunea extinderea galeriilor pe adâncimi mai mari, dedesuptul celor vechi. (95) Necesarul pentru funcţionarea neîntreruptă a celor două furnale de la Reşiţa era de 64.000 de maje de minereu anual. (96) Această cantitate se considera că putea fi atinsă şi prin exploatarea zăcământului de la Rusca Montană. În plus, în zona Reşiţei fusese descoperit minereu de fier la Râul Alb şi erau în curs de prospectare dealurile Caraşovei. (97)

                   Minereul extras de la Ocna de Fier era transportat la Reşiţa de către un „arendator” cu două căruţe cu cai şi cu patru care cu boi. El era ajutat şi de „supuşi camerali”, pe care uneori îi utiliza în interesul său. Tot supuşii camerali (ţăranii români) efectuau şi transporturile de mangal, la preţul de 1 florin şi 27 de creiţari măsura. (98)

                   La Reşiţa erau şi în acel moment două furnale înalte. Primul funcţionase neîntrerupt timp de 141 de schimburi, între 26 august 1814 şi 13 ianuarie 1815, iar al doilea timp de 222 de schimburi, între 16 aprilie şi 23 decembrie 1814. (99) Primul a fost oprit pentru a fi reparat şi a fost apoi repus în funcţiune în perioada inspectării uzinei de către comisia amintită. În 1814, el a produs 9.939 de maje şi 50 de pfunzi de fontă, la un preţ de 1 florin şi 7,75 creiţari maja. Acest furnal înregistra mari pierderi de metal, deoarece se produceau mai multe piese turnate de dimensiuni mici decât cele de dimensiuni mari. Cel de-al doilea a fost şi el reparat şi repus în funcţiune la 20 mai 1815. (100) În 1814, producţia de bare de fontă a fost de 10.041 de maje, însă atât barele de fontă albă, cât şi cele de fontă cenuşie, aveau o grosime considerată prea mare. (101)

                   Turnătoria producea în special sobe, dar şi acestea erau de o calitate inferioară. Erau turnate foarte gros, cu pierderi mari de metal, datorate în special îmbinării defectuoase a părţilor componente ale pieselor. Şi nisipul folosit era de calitate slabă, motiv invocat de Weland, şeful atelierului. Acestuia i se cerea să economisească mai mult metal la turnarea pieselor, care să fie făcută cu mai multă precizie şi să aibă un alt aspect. Totodată, era trimis la Lipova pentru a verifica fineţea nisipului de acolo. (102)

                   Cele patru ciocane cu vetre de afinare ale forjei, care prelucrau barele de fontă realizate la furnale, produseseră 4.290 de maje de fier forjat în anul 1814, la preţul de 3 florini şi 34 de creiţari maja. (103) Dar şi calitatea acestor bare de fier forjat era inferioară celor produse la alte uzine metalurgice din Banat.

                   Forja nr. 2 era scoasă din funcţie în acel moment, ea necesitând reparaţii serioase. Deşi fusese lansată ideea de a muta sau chiar de a desfiinţa ciocanul pentru unelte, comisia a decis menţinerea acestuia în stare de funcţionare, separându-l însă de furnal şi de turnătorie. Această decizie era motivată de faptul că în ultimii şapte ani, ciocanul pentru unelte a adus un venit de 7.815 florini şi 1,5 creiţari şi că el era, totodată, singurul de acest fel din Banat, iar desfiinţarea sa ar avea ca urmare achiziţionarea unor produse similare cu cele fabricate aici din alte regiuni şi cu mari cheltuieli. (104) Situaţia era cu atât mai supărătoare, cu cât în acel moment desfacerea fierului forjat se dovedea a fi foarte favorabilă. (105)

                   Ciocanul de la Văliug, condus de Joseph Lucas, funcţiona şi el tot cu bare de fontă produse la Reşiţa. Clădirea acestui atelier necesita şi ea unele reparaţii. (106) Producţia forjei pentru scule şi sape s-a ridicat în 1814 la 237 de maje şi 46 de pfunzi. Ea producea fier forjat pentru scule, unelte, piese semifabricate şi finite. La această forjă s-a ordonat construirea boltei din bare de fier turnate şi ridicarea de noi piloni de susţinere din fier. (107) Forja de cuie producea, cu ajutorul a 16 muncitori, 20 de categorii de cuie. Însă şi clădirea atelierului acestei forje era în 1815 într-o stare avansată de ruină. (108)

                   Cele şase concasoare pentru zgură au produs în anul 1814 un total de 1.297 de maje de zgură mărunţită şi spălată. Era prevăzută mărirea întregii instalaţii cu încă trei sau şase concasoare şi se recomanda depistarea bucăţilor de fier aflate în zgură. (109)

Tot în 1815 au fost ridicate noi locuinţe pentru funcţionarii şi muncitorii uzinelor. (110) În acelaşi an a fost scos din uz unul dintre furnale, deoarece ajunsese în stare de ruină. (111) Se mai aflau în exploatare în acel moment: ciocanele de la patru cuptoare de încălzit, pentru întinderea şi forjarea fierului, ciocanul de unelte, care se folosea şi pentru producerea de şine, şi forja de cuie amintită, cu două cuptoare.(112) Pe domeniile alocate uzinei se aflau în acel moment următoarele cantităţi de lemne: 540.000 de stânjeni pe teritoriul uzinei, 300.000 de stânjeni în pădurile aparţinând statului şi 100.000 de stânjeni în pădurile milităreşti, în total 940.000 de stânjeni. (113)

Pentru a se putea face faţă comenzilor primite, în 1816 au fost construite un al treilea furnal şi două şoproane: unul pentru cărbuni şi unul pentru minereuri. Aceste lucrări de mărire a capacităţilor au costat 32.255 de florini şi 23 de creiţari. (114) Uzinele reşiţene au încercat să folosească din nou la prelucrarea şi topirea minereului, din anul 1816, şi cărbunii de pământ. Atunci s-au făcut câteva încercări de folosire a cocsului, dar rezultatele dorite întârziau să apară. A trebuit deci să se renunţe la acest combustibil şi să se revină la procedeul clasic al cărbunilor din lemn. (115) În 1819-1820, deoarece greutăţile aprovizionării cu mangal deveniseră tot mai mari, s-a încercat topirea minereurilor cu ajutorul cocsului preparat din cărbunii extraşi la Doman şi la Secu, dar rezultatele nu au fost cele dorite. A trebuit să se revină la utilizarea mangalului, cărbunii de pământ fiind folosiţi numai pentru încălzirea clădirilor. (116) Trebuie menţionat că, în acest timp, uzinele siderurgice de la Gleiwitz, din Silezia, izbutiseră să utilizeze cocsul încă din anul 1810. (117)

Imediat după înfiinţarea uzinelor, Erariul a încurajat căutarea de zăcăminte de cărbune mineral, găsitorilor fiindu-le permisă exploatarea acestora pe o perioadă cuprinsă între unu şi trei ani. În acest fel, extracţia de huilă de la Doman şi de la Secu a fost efectuată de către particulari, care aveau obligaţia de a plăti Erariului, ca proprietar al solului şi al subsolului, câte doi creiţari pentru fiecare măsură de cărbune extrasă. (118) În 1821 existau în preajma Reşiţei trei asociaţii ale concesionarilor privaţi: „Josephi” a lui Georg Herglotz, „Theresia” a lui Josef Farkas şi S. Arjoca, şi „Vinerea Mare” a lui Mihai Grinceanu. (119) Ele se situau în Valea Secu şi în munţii Râul Alb.

Pentru anul 1815, cunoaştem faptul că totalul locuitorilor germani ai Reşiţei se ridica la cifra aproximativă de 600. (120) Calculând, ca şi pentru anul 1779, un indice de 2,5 locuitori pentru fiecare familie, ar rezulta un număr de 240 de familii germane care populau în acel moment localitatea. Faţă de cele 197 de familii din 1779, coeficientul firesc de creştere era de 21,8%. Calculând acelaşi indice şi pentru cele 30 de familii olteneşti din 1779, ar rezulta acum un număr de 37 de familii. Cu acelaşi raport de 2,5 locuitori/familie, numărul locuitorilor de provenienţă oltenească s-ar ridica la 93, iar totalul populaţiei Reşiţei ar fi de 693 de locuitori în anul 1815. Dintre aceştia, oltenii reprezentau un procentaj de 13,4%, iar germanii unul de 86,6%.

Populaţia aproape se dublase faţă de anul de început, astfel încât şi suprafaţa localităţii a trebuit să crească în mod corespunzător. Primele locuinţe, situate pe actuala stradă Paul Iorgovici, au fost completate cu altele noi, pe aceeaşi stradă, unde mai întâi au fost instalate cele 71 de familii germane aduse în 1776. În capătul de vest al străzii fuseseră zidite biserica romano-catolică şi şcoala primară mixtă. Ceva mai târziu, a început edificarea unei noi străzi orientată înspre uzină (actuala stradă a Furnalelor), unde în 1789, după cum arătam, a fost adusă şi şcoala de meserii care până atunci funcţionase la Oraviţa (pe locul viitoarei „Şcoli Pittner”). Această stradă a ajuns şi ea în anii următori până în dreptul actualei catedrale, la strada Fagului. În anul 1815, vechile case din lemn au fost demolate şi înlocuite cu altele, din cărămidă nearsă, ocazie cu care străzile au fost şi ele mai strict regularizate. În 1818, la capătul de est din acel moment al străzii principale, a fost construită şi biserica ortodoxă, pe locul treptelor catedralei de azi (biserica era aşezată de-a lungul străzii şi era asemănătoare cu biserica din Reşiţa Română care a fost deplasată pe timpul lui Ceauşescu şi cu biserica din Câlnic, după un model comun în epocă). Cele două biserici marcau în acel moment practic marginile aşezării, spre deosebire de majoritatea localităţilor, unde biserica se află în centru.

Pentru anii următori, informaţiile de care dispunem sunt extrem de rare. Ştim că în 1830, deşi uzinele din Reşiţa continuau să fie profitabile, statul austriac le-a oferit spre vânzare unor particulari, însă nu s-a putut găsi nimeni dispus să le cumpere. (121) Pe plan european, luase un mare avânt dezvoltarea industrială, iar la Reşiţa continuau să se folosească metode de producţie specifice sfârşitului secolului al XVIII-lea. Din 1770 apăruse motorul cu aburi, care acum era utilizat pe larg în întreprinderile europene, pe când la Reşiţa toate mecanismele erau acţionate prin roţi hidraulice. La fel, am văzut că alte uzine începuseră să aplice încă din 1810 cocsificarea cărbunelui de pământ, în timp ce la Reşiţa continua să se lucreze cu mangal. Totodată, cuptoarele de afinare, încă existente aici, erau înlocuite tot mai mult în alte părţi cu cele de pudlare, iar în locul forjării se utiliza laminarea. Toate aceste procedee, moderne pentru acea vreme, făceau ca uzina reşiţeană să fie mult rămasă în urmă din punct de vedere tehnologic, astfel încât statul austriac, proprietarul ei din acel moment, în lipsa găsirii unor clienţi dispuşi să o cumpere în starea în care se afla, trebuia să investească sume importante în modernizarea ei. Este însă sigur că acest lucru nu s-a făcut nici în deceniul al IV-lea al secolului al XIX-lea.

Abia în 1841 au fost construite un mic atelier mecanic şi un atelier pentru fabricat pile. (122) Iar în 1845 Curtea din Viena a decis în sfârşit să mărească şi să modernizeze uzinele.

Din 1846 s-a putut lucra în sfârşit şi cu cărbuni minerali, iar Curtea din Viena a acceptat să demareze unele lucrări de anvergură la uzine pentru a le moderniza şi a le face mai rentabile. Au fost construite instalaţii noi, mărindu-se capacitatea de producţie a uzinei. Au fost răscumpărate de la particulari o mare parte din minele de cărbuni, care au fost preluate în exploatare proprie. Pe malul drept al Bârzavei, peste drum de furnale, au fost ridicate noi clădiri, pe o suprafaţă de 12.200 de stânjeni pătraţi, unde au fost plasate cazanele cu aburi, forja, laminoarele şi diferite ateliere. Laminoarele (situate tot în locul în care se află astăzi) erau acţionate de trei cazane cu aburi de 100, de 45 şi de 16 cai putere. În aceeaşi clădire au mai fost instalate patru ciocane cu aburi, cel mai mare având 5.320 de kg, altele două câte 1.680 de kg şi unul de 560 de kg. La ajustaj au fost montate trei circulare, o foarfecă de plăci, patru maşini de burghiat şi diverse instalaţii mai mici. Clădirea în care se aflau acestea a fost denumită „Kübeck-Hütte”. Pentru producerea a 100 de kg de fier trebuiau să fie consumaţi 400 de kg de cărbuni de pământ. (123) Trebuie precizat că maşinile cu aburi cu care au fost dotate atelierele reşiţene au fost fabricate chiar în uzină, fiind primele maşini cu aburi fabricate în Ungaria de atunci şi, totodată, de pe teritoriul actual al României. Reşiţa deţine astfel prioritatea realizării primelor produse de acest tip în ambele ţări, atât în Ungaria, cât şi în România. (124)

Uzina veche a fost şi ea modernizată. Ea avea în acel moment un furnal, o turnătorie, o formărie, o cameră de uscat şi un şopron de cărbuni. Acestora le-au fost ataşate două cuptoare cu foc reflectat şi alte două cuptoare cu cupolă. (125) Turnătoria era plasată, împreună cu clădirile aferente, tot în locul în care se află astăzi. Aici erau plasate atelierele de ajustaj şi cazangeria. Până la 1850 erau două topitoare, iar după aceea erau trei. Lângă ele se aflau cuptoarele reverber şi camera de uscat. (126) Spre vest, seria noilor construcţii era terminată cu o clădire cu etaj, care avea la parter un atelier de cazangerie, iar la etaj şi în pod era magazia de modele. În aceeaşi clădire, în partea de către topitoare, erau plasate o topitorie mai mică de metal, o formărie, o turnătorie cupolă şi un atelier de forjă. (127) Înspre răsărit, şirul de construcţii se încheia tot cu o clădire cu etaj, care avea la parter atelierul de ajustaj şi tâmplăria de modele, iar în spatele ei, pe malul drept al canalului, se aflau cazanele cu aburi şi şoproanele de cărbuni. (128) Ciocanele nu aveau denumiri speciale, ci erau numerotate de la 1 la 4 şi amplasate de-a lungul canalului, care şi acum servea la funcţionarea maşinilor hidraulice cu care lucrau acestea, ele fiind în funcţie încă din anul 1771. (129)

Tot în 1846 a fost pusă în funcţiune şi o cale ferată uzinală cu ecartament îngust şi cu tracţiune cabalină, care făcea legătura între laminoare şi partea veche a uzinei, traversând strada principală a localităţii. (130) Având o lungime de 610 metri, aceasta a fost prima cale ferată construită pe actualul teritoriu al României.

Toate terenurile pe care se aflau aceste construcţii industriale aparţineau uzinelor şi erau denumite terenuri erariale sau camerale. Chiar şi terenurile pe care fuseseră ridicate locuinţele muncitorilor din Reşiţa Montană erau tot în proprietatea uzinelor, care exercitau dreptul de patronat asupra lor. Acest drept însemna că nimeni nu putea să locuiască acolo fără acceptul conducerii uzinelor. Pentru ca cineva să se poată aşeza în Reşiţa Montană, uzinele puneau diferite condiţii, a căror îndeplinire era urmărită foarte strict. În primul rând, era acordat dreptul de aşezare muncitorilor, de care uzina avea permanent o mare nevoie. Acestora le era în mare măsură înlesnită aşezarea în localitate. Le era cedat un loc de casă cu o grădină de zarzavat şi primeau un ajutor în materiale pentru construirea caselor. Deşi noua casă era în proprietatea muncitorului respectiv, totuşi acesta nu o putea vinde fără acordul conducerii uzinelor, şi numai la un alt muncitor al lor. În acest scop, toţi proprietarii caselor erau obligaţi să semneze un document, prin care se angajau să respecte aceste prevederi. (131)

Şi tot în 1846, Erariul a preluat şi minele de cărbune de la Anina, care până în acel moment fuseseră exploatate de o serie de investitori privaţi. (132) În acelaşi an, au fost colonizate la Reşiţa un număr de 200 de familii de slovaci provenind din Ungaria de nord (judeţele Lipto şi Szepes). (133) Până la revoluţia de la 1848, Curtea imperială practica o diferenţiere la salarizarea muncitorilor în funcţie de naţionalitate. Înainte de anul 1846, salariul zilnic al unui muncitor necalificat german era de 18-21 de creiţari, în timp ce al unui muncitor necalificat român era de 15-18 creiţari. (134)

La începutul anului 1849 au fost repuse în funcţiune uzinele devastate de violenţele revoluţiei şi a fost adăugat un nou furnal celor deja existente. Acesta avea o înălţime de 12 metri, fiind pus în exploatare în 1850. (135) Ceva mai târziu au fost refăcute şi celelalte două furnale, care au fost dotate cu trei maşini noi de suflare. Tot aunci, au mai fost date în folosinţă două cuptoare cu flacără, două cuptoare cu cupolă pentru retopirea fierului brut şi un cuptor de creuzet pentru topirea metalului care se folosea la turnătorie. La rândul lor, au fost modernizate şi laminoarele. Dintre cele două fierării incendiate în 1848, a fost restabilită doar fierăria nr. 3, iar în locul fierăriei nr. 4 a fost instalată o tocilărie. (136) De asemenea, a fost mărită capacitatea cazanelor cu aburi de la atelierele de maşini, ajustajul şi tâmplăria de modele, instalându-se maşini noi şi moderne. În primăvara anului 1850, uzina era din nou în plină activitate. Totalul cuptoarelor de încălzire, forjare şi pudlare era acum de 36. (137) Apoi au fost instalate două linii de laminare cu două maşini cu aburi, precum şi două ciocane cu aburi cu opt cuptoare de forjă şi pudlare. Iniţial, planurile de reconstrucţie au fost inspirate după modelul uzinelor metalurgice franceze de la Decazeville, însă în cele din urmă ele vor fi cu mult întrecute, atât în privinţa capacităţii maşinilor, cât şi a solidităţii clădirilor construite. (138) În 1851 a fost laminată cea dintâi şină de cale ferată pentru linia Oraviţa-Baziaş, care era în construcţie în acel moment. (139)

La 26 iulie 1852, deoarece calitatea tunurilor furnizate de către uzinele reşiţene armatei revoluţionare maghiare de la 1848 s-a dovedit a fi fost foarte bună, a început instalarea unui nou atelier de tunuri şi obuze, care avea şase cuptoare, o formărie, o magazie de modele şi o sală de încercare, precum şi un atelier de sfredelit cu zece maşini, dintre care două erau pentru tunuri de calibru mic. Cheltuiala cu ridicarea acestei noi instalaţii a fost de 59.837 de florini şi 14 creiţari. (140) Atelierul a fost amplasat în curtea uzinei de pudlaj şi laminare şi cuprindea două clădiri separate, construite în stil arhitectonic italian. (141) În această unitate au fost fabricate până în 1855 un număr de 26 de tunuri de 12 pfunzi şi 20 de tunuri de 18 pfunzi. (142) Producerea tunurilor era făcută sub conducerea unui ofiţer de artilerie. Ea a continuat până în 1859, când toate maşinile şi instalaţiile au fost demontate şi trimise la arsenalul din Viena. (143) Aceasta însemna o nouă recunoaştere a priorităţii Reşiţei într-un domeniu extrem de complex şi de perfecţionat în epocă.

Din 1853 au început şi lucrările pentru săparea tunelului „Franz Joseph”, care urma să lege Reşiţa de minele de cărbuni din Doman. (144) El va fi terminat în 1863, având o lungime totală de 2.256 de metri. (145) Galeria era dotată cu o linie de cale ferată, pe care era folosită până în 1874 o garnitură de vagoane cu tracţiune cabalină. Din 1874, pe această linie au circulat două locomotive cu aburi, care vor fi înlocuite la rândul lor, în 1897, cu două locomotive electrice. (146)

Până în anul 1855, directorul uzinei a fost Martin Mostisch.

În perioada analizată, populaţia germană a Reşiţei a evoluat după cum urmează: 490 de locuitori în 1779, 600 în 1815, 700 în 1846, iar apoi, prin includerea la numărătoare şi a românilor (oltenilor), la un total de 1.098 de locuitori în 1848, 2.772 în 1849 şi 2.842 în 1854. (147) Se poate observa o sporire lentă a numărului de locuitori între 1779 şi 1846, când erau luaţi în calcul numai germanii, şi una mult mai accelerată în anii următori, când în sfârşit au fost număraţi şi românii şi apoi aveau să fie efectuate noi colonizări, determinate de creşterea capacităţilor uzinale şi în consecinţă de nevoia sporită de muncitori, precum şi de numeroasele pierderi umane din localitate cauzate de luptele din 1848 şi de epidemia de holeră care le-a urmat. Astfel, populaţia Reşiţei avea să crească spectaculos într-un singur an, de la 1.098 de locuitori în 1848 la 2.772 în 1849, fiind colonizate atunci, între altele, un număr de 100 de familii originare din Boemia şi Moravia, pentru care au fost ridicate noi locuinţe pe o stradă aflată în faţa tunelului („Erbstollen”). (148) Este vorba de actuala stradă a Laminoarelor.

În anul 1854, salarizarea pe categorii de muncitori pentru un schimb de 12 ore era următoarea: furnalist 21-48 de creiţari; turnător-formator 24-36 de creiţari; lăcătuş-forjor 24-58 de creiţari; forjor la ciocane 20-36 de creiţari; muncitori la cuptoarele cu flacără 36-48 de creiţari; muncitori la cubilouri 24-33 de creiţari; muncitori la pudlaj 40 de creiţari – 1 florin şi 20 de creiţari; laminatori 30 de creiţari – 1 florin şi 20 de creiţari; muncitori la atelierul mecanic şi cazangerie 28 de creiţari – 1 florin şi 15 creiţari; zidari şi tâmplari 40 de creiţari – 1 florin; muncitori necalificaţi 12-30 de creiţari; cărăuşi cu doi cai proprii pe zi (în intern) 1 florin şi 43 de creiţari; cărăuşi cu doi cai proprii (în extern) 1 florin şi 55 de creiţari. (149)

Medicul şef al uzinelor, dr. Rudolf Weinberger, a alcătuit o statistică deosebit de relevantă pentru deceniul 1847-1856, pentru familiile muncitorilor din circumscripţia montană Reşiţa, cuprinzând şi localităţile Doman şi Secu. Acestea aveau în acea perioadă o medie de vârstă de doar 22 de ani, determinată în special de mortalitatea îngrozitoare care era întâlnită la copii. Astfel, mortalitatea calculată în procente pentru diferitele grupe de vârstă era următoarea: până la 1 an, 24,1%; între 1-10 ani, 25,1%; între 11-20 de ani, 5,7%; între 21-30 de ani, 8,5%; între 31-40 de ani, 13,5%; între 41-50 de ani, 10,4%; între 51-60 de ani, 5,7%; între 61-70 de ani, 4,2%; între 71-80 de ani, 2,4%; între 81-90 de ani, 0,3%; între 90-100 de ani, 0,1%. (150) Aşadar, aproximativ jumătate din populaţie murea înainte de a fi împlinit vârsta de 10 ani! Mortalitatea infantilă enormă era cauzată de sărăcia şi lipsa de igienă a familiilor muncitoreşti, iar mortalitatea ridicată a adulţilor cu vârste între 31-50 de ani era provocată de condiţiile grele de muncă. Peste toate, era evidentă pentru oricine cota incredibilă a poluării determinate de activitatea industrială, problemă care se va menţine la Reşiţa practic până după 1989.

În 1854, imperiul a intrat într-o nouă criză financiară, astfel încât se făcu o nouă încercare de vindere a uzinelor de la Reşiţa. De data aceasta a fost găsit şi un cumpărător, respectiv societatea privată nou înfiinţată St.E.G. („Privilegierte Österreichische Staatseisenbahn Gesellschaft”), care avea capital multinaţional, austriac, francez, belgian şi englez. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la 1 ianuarie 1855, dată de la care istoria industrială a Reşiţei va intra într-o nouă etapă, ceva mai bine cunoscută, deoarece în privinţa ei se cunosc astăzi destule documente şi au fost scrise şi lucrări analizând perioada de până la primul război mondial. Protocolul care consemna condiţiile de vânzare a uzinelor reşiţene a fost întocmit cu începere din 14 iulie 1855, fiind semnat şi parafat la Oraviţa la 1 octombrie 1855. (151) Acţiunea de predare-primire s-a făcut sub preşedinţia secretarului din ministerul imperial de finanţe, Johann Carl Hocheder, asistat de secretarul Ferdinand Berghoffer, în calitate de protocolist şi de predător-adjunct. Din partea Erariului, predarea a fost făcută de către directorul Direcţiei Miniere Bănăţene, Friedrich Reitz, iar din partea St.E.G. a semnat de primire Carl Dubocq, „subdirector şi şef al minelor şi domeniilor.” (152) Acesta din urmă va deveni, de altfel, şi primul director al uzinei ca parte a noii societăţi.

În momentul predării sale către St.E.G., uzina din Reşiţa dispunea de trei furnale, o turnătorie cu două cubilouri, o turnătorie cu un cuptor cu reverberaţie, o nouă linie de laminare şi pudlaj, două forje de material mărunt, o fabrică de maşini, o forjă de cazane şi o strungărie. Fabrica de maşini producea atât maşini cu aburi, cât şi cazane cu aburi, instalaţii pentru mori şi gatere, poduri de fier şi structuri metalice pentru şarpante. (153) Tot atunci mai existau şi concesionari minieri particulari, care exploatau cărbunele din Valea Secu şi din munţii Râul Alb. În Valea Secu deţineau în concesiune perimetre miniere Tereza Tismonar şi Georg Herglotz, iar în munţii Râul Alb deţineau Georg Wallner şi acelaşi Georg Herglotz. (154) St.E.G. va prelua şi aceste exploatări.

În acea vreme, uzinele, exploatările şi domeniile St.E.G. din Banat reprezentau cel mai mare complex industrial de pe teritoriul Ungariei. (155) În perioada existenţei acestei societăţi (1855-1920), ca şi în perioada U.D.R.-ului din 1920-1948, Reşiţa va cunoaşte un mare avânt industrial şi se va situa pe locuri fruntaşe în ţară şi în Europa la numeroase capitole ale dezvoltării activităţii industriale. Totuşi, aceste perioade de maximă dezvoltare cunoscută de uzinele reşiţene îşi au începuturile în dificilele decenii dintre 1771 şi 1855, când au fost puse bazele tocmai ale acestei puternice dezvoltări ulterioare. Astăzi putem spune cu certitudine că fără paşii de început, ai căutărilor şi ai sacrificiilor, nici perioadele ulterioare nu ar fi fost posibile la adevărata lor dimensiune.

Note:

1  Rudolf Gräf, Două documente referitoare la începuturile furnalelor din Reşiţa, în Banatica, Reşiţa, 8, 1985, p. 258.

2   Johann Jakob Ehrler, Banatul de la origini până acum (1774), Timişoara, 1982, p. 96, 150.

3    Ibidem, p. 96.

4    Ibidem.

5    Ibidem.

6    Ibidem, p. 150.

7   Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 281.

8    Ibidem, p. 287.

9   Mircea Rusnac, Datarea vizitei lui Francesco Griselini la Reşiţa, în vol. Societate şi civilizaţie în Banatul istoric, Timişoara, 2003, p. 361-365.

10  Francesco Griselini, op. cit., p. 287.

11  Ibidem, p. 288.

12  Ibidem.

13  Ibidem.

14  Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 69.

15  Ibidem.

16  Ibidem, p. 70.

17  Ibidem.

18  Ibidem.

19  200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 62.

20  Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 26.

21  Ibidem, p. 27.

22  Ibidem.

23  225 de ani de siderurgie la Reşiţa. Schiţă monografică (1771-1996), Reşiţa, 1996, p. 86.

24  Victor Brătfălean, op. cit., p. 27.

25  Ibidem.

26  Ibidem, p. 27-28.

27  Ibidem, p. 28.

28  Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 45.

29  Victor Brătfălean, op. cit., p. 28.

30  Ibidem.

31  Ibidem, p. 30.

32  Georg Hromadka, op. cit., p. 54.

33  Victor Brătfălean, op. cit., p. 29.

34  Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 38.

35  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

36  200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 55.

37  Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 12.

38  Ibidem.

39  Din istoria cărbunelui. Anina 200, Reşiţa, 1991, p. 12-13.

40  Ion Păsărică, op. cit., p. 12.

41  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

42  Ibidem.

43  200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 61.

44  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

45  Ibidem.

46  Ion Păsărică, op. cit., p. 12.

47  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

48  Ion Păsărică, op. cit., p. 12; Georg Hromadka, op. cit., p. 45.

49  Ion Păsărică, op. cit., p. 12.

50  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

51  Georg Hromadka, op. cit., p. 47.

52  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

53 Volker Wollmann, Dezvoltarea tehnicii miniere din munţii cărăşeni în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Banatica, Reşiţa, 1, 1971, p. 201.

54  Din istoria cărbunelui. Anina 200, p. 42.

55  Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 28.135.

56  Rudolf Gräf, Amenajări hidrotehnice din judeţul Caraş-Severin în sec. XVIII-XX, în Banatica, Reşiţa, 8, 1985, p. 285.

57  Ibidem.

58  Ibidem, p. 287.

59  Ibidem.

60  Ibidem; Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 38-39.

61  Ibidem, p. 39; Rudolf Gräf, op. cit., p. 287.

62  Ibidem; Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 37-52.

63  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

64  Ibidem.

65  Ibidem.

66  Georg Hromadka, op. cit., p. 46.

67  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

68 Valeriu Leu, Rudolf Gräf, Din istoria frontierei bănăţene. Ultimul război cu turcii 1788-1791, Reşiţa, 1996, passim.

69  Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 166.

70  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 74.

71  Din istoria cărbunelui. Anina 200, p. 12, 41.

72  Georg Hromadka, op. cit., p. 42.

73  Din istoria cărbunelui. Anina 200, p. 14-15.

74  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75.

75  Georg Hromadka, op. cit., p. 46.

76  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 74.

77  Ibidem.

78  Ibidem.

79  Ibidem.

80 Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al St.E.G. 1855-1920. Din istoria industrială a Banatului montan, Reşiţa, 1997, p. 120.

81  Georg Hromadka, op. cit., p. 47.

82  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 74.

83  Ibidem, p. 73.

84  Ibidem.

85  Ibidem.

86  Ibidem, p. 74; 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 56.

87  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 74.

88  Ion Păsărică, op. cit., p. 13.

89  Ibidem; Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 64; Rudolf Gräf, Informaţii documentare despre uzinele din Reşiţa. 1814-1815, în Banatica, Reşiţa, 9, 1987, p. 403.

90  200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 56.

91  Ibidem.

92  Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371; Rudolf Gräf, op. cit., p. 399.

93  Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 1.

94  Rudolf Gräf, op. cit., p. 400.

95  Ibidem.

96  Ibidem.

97  Ibidem, p. 401; Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 19-24.

98  Ibidem, p. 24-25; Rudolf Gräf, op. cit., p. 401.

99  Ibidem.

100 Ibidem.

101 Ibidem, p. 402; Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 25-28.

102 Ibidem, p. 28-30; Rudolf Gräf, op. cit., p. 402.

103 Ibidem.

104 Ibidem.

105 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 30-33.

106 Ibidem, p. 33-34; Rudolf Gräf, op. cit., p. 402.

107 Ibidem; Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 34-35.

108 Ibidem, p. 35-36; Rudolf Gräf, op. cit., p. 403.

109 Ibidem; Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 36-37.

110 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75.

111 Ion Păsărică, op. cit., p. 13.

112 Ibidem; 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 56.

113 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75.

114 Ibidem, p. 14.

115 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75.

116 Ion Păsărică, op. cit., p. 14.

117 Georg Hromadka, op. cit., p. 49.

118 Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al St.E.G. 1855-1920, p. 153.

119 Ibidem.

120 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 62.

121 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75.

122 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 56.

123 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75.

124 Rudolf Gräf, op. cit., p. 125.

125 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75.

126 Ibidem.

127 Ibidem.

128 Ibidem.

129 Ibidem.

130 Georg Hromadka, op. cit., p. 50.

131 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75-76; Ion Păsărică, op. cit., p. 14.

132 Georg Hromadka, op. cit., p. 51.

133 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 62.

134 Ibidem, p. 64.

135 Ion Păsărică, op. cit., p. 16.

136 Ibidem.

137 Ibidem.

138 Ibidem.

139 Ibidem.

140 Ibidem, p. 16-17.

141 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 57.

142 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 76.

143 Ion Păsărică, op. cit., p. 17.

144 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 76-77.

145 Rudolf Gräf, op. cit., p. 154.

146 Ibidem, p. 154-155.

147 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 62.

148 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 77.

149 Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 43.

150 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 64.

151 Rudolf Gräf, op. cit., p. 125.

152 Ibidem.

153 Georg Hromadka, op. cit., p. 55.

154 Rudolf Gräf, op. cit., p. 127.

155 Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 48.