Posts Tagged ‘monument’

Mircea Rusnac – Monumente închinate unor jandarmi căzuţi la datorie în Caraş-Severin

4 noiembrie 2009

Fotografie de Adrian Drăgan

Pe raza municipiului Reşiţa se află amplasate două monumente consacrate unor eroi jandarmi, care au căzut victime în trecut în timpul exercitării profesiei lor. Memoria lor a fost însă cinstită cum trebuia la momentul respectiv, iar după revoluţia din 1989, când arma jandarmeriei şi-a reluat locul în cadrul statului român, unitatea de jandarmi din Reşiţa s-a preocupat, spre cinstea ei, de recuperarea şi reabilitarea acestor vechi monumente, care eternizează faptele înaintaşilor.

Primul dintre acestea se află pe valea Domanului, înspre Caraşova, la întretăierea drumului cu valea Stârnicului dinspre partea dreaptă. Este la aproximativ 1 km spre sud faţă de oraş. Reprezintă o cruce din piatră şi îl comemorează pe jandarmul Nicolae Marcu, căzut chiar în acel loc în anul 1919. Pe monument este inscripţionat în bronz următorul text:

„Acĕsta cruce s’a ridicat în amintirea
eroului jandarm şi reposatului în Domnul
NICOLAE MARCU,
carele în zilele de mărire ale neamului
românesc a căzut în lupta avută în acest
loc cu o ceată de tâlhari în 1/14 junie
1919. Îndureraţi îţi zugrăvim ţie copilul
Ardealului cuvintele poetului:
Avea şi el ca alţii idei de fericire
Şi raza asta frumoasă şi lui-i suridea
Dar eată fără veste ca furul o ochire
Îi face moartea neagră şi stinsă a lui stea.”

O a doua însemnare, mai nouă, a fost adăugată cu ocazia restaurării monumentului: „Acest monument a fost refăcut cu ocazia centenarului Jandarmeriei prin grija unităţii de jandarmi din judeţul Caraş-Severin. 1 septembrie 1993.”

Dar ce se întâmplase în acel loc în 1919? O relatare amănunţită a faptelor a fost făcută de către ziarul Drapelul din Lugoj, nr. 58 din 24 iulie 1919. Ea începea astfel: „Pe la orele două după amiezi, jandarmul N. Marcu a însoţit în trăsură pe trei oficianţi ai societăţii căilor ferate la Doman ca să distribuie salariul muncitorilor de la ocnele de cărbuni de acolo.” Precizăm că era vorba de societatea căilor ferate din fostul Imperiu austro-ungar (St.E.G.), care se dezmembrase ca urmare a desfăşurării primului război mondial, abia încheiat de curând în acel moment. Situaţia era foarte incertă, deoarece administraţia imperială s-a prăbuşit, iar în locul ei nu se instalase una nouă. Banatul s-a declarat iniţial, la sfârşitul anului 1918, republică autonomă în cadrul Ungariei, dar după două săptămâni a fost ocupat de trupele sârbeşti, apoi de cele franceze. Administraţia românească în partea din Banat alipită prin hotărârea Congresului de pace de la Paris se va instaura abia din iulie-august 1919. În momentul desfăşurării tristului eveniment relatat în continuare, încă se menţinea ocupaţia militară franceză.

Ziarul lugojean continua astfel: „La gura Stârnicului – unde drumul se pare a fi mai strâmt -, oameni nesăţioşi şi râvnitori după câştig nelegiuit, din tufişul des de pe ambele părţi ale drumului, au puşcat mai întâi asupra cailor, dintre cari unul momentan a şi căzut, la ce vizitiul şi cei trei funcţionari săriră din caleaşcă. Vizitiul o tuli spre Doman, funcţionarii spre Reciţa; iar bietul Marcu, conştiu de misiunea sa, nu şi-a părăsit locul, voind astfel cu orice preţ să ţină în siguranţă plata muncitorilor în sumă de 180.000 coroane, ce rămase în lada din trăsură. Astfel, înainte de a fi orientat dincotro vin puşcăturile, pânditorii nesăţioşi ascunşi în tufiş şi postaţi în trei locuri l-au precedat şi repetind, l-au nimerit pe sărmanul Marcu de mai multe ori. Lovitura mortală, cum să vede, i-a cauzat-o plumbul ce l-a nimerit în cap. Totul s-a petrecut în decurs de nişte secunde în momentul nefericit când din întâmplare jandarmeria locală a ieşit la faţa locului, unde asemenea grăbind şi d-l protopretor Dr. Gropşoreanu, au constatat moartea jandarmului Marcu, care zăcea în un lac de sânge, asemenea şi caii crepaţi, iar lada cu bani furată.”

Din păcate, în acea perioadă de mare nesiguranţă, amplificată de sărăcia generată de războiul mondial abia încheiat, a fost favorizat fenomenul banditismului, soldat şi cu asemenea evenimente tragice. În Banat haiducia sau lotria fusese întotdeauna foarte răspândită, iar autorităţile austriece se luptaseră cu ea timp de două secole, dar fără a o învinge definitiv, în ciuda pedepselor terifiante aplicate celor prinşi. Era cu atât mai mult de aşteptat amplificarea fenomenului după retragerea acestor autorităţi, în vacuumul de putere care s-a manifestat în regiune timp de nouă luni. Minerii de la Doman, subordonaţi St.E.G.-ului, au aşteptat zadarnic în acea zi primirea retribuţiei pentru munca depusă.

Înmormântarea eroului Nicolae Marcu a avut loc la Reşiţa, în ziua de 16 iunie 1919, la orele 17. Până atunci trupul său a fost expus pe catafalc la spitalul St.E.G.-ului. La înmormântare au luat parte, conform ziarului amintit, peste 6.000 de oameni, inclusiv reprezentantul comandei militare franceze, ofiţeri români şi oficialităţi locale. La slujbă au contribuit preoţii Bumbescu, Becnaz, Vida şi Belcea. Comandantul Chira a ordonat tragerea salvelor de onoare în timpul înhumării acestei victime a unor vremuri de cumpănă.

Cel de-al doilea monument la care ne referim este situat chiar în incinta Inspectoratului judeţean de jandarmi din Reşiţa, în zona Căii Timişoarei. De data aceasta, el se referă la un erou jandarm căzut în altă parte, însă a fost reinstalat în locul de acum. Este consacrat eroului jandarm Constantin Taban, fiind confecţionat din granit, şi a fost executat de către un meşter pietrar din Caransebeş, fiind comandat şi plătit prin contribuţia cadrelor Legiunii de jandarmi a judeţului Severin în anul 1938. Dar, datorită evenimentelor tulburi care au urmat în timpul şi după cel de-al doilea război mondial, el nu a mai fost instalat în locul prevăzut iniţial. A fost redescoperit în anul 2001 în grădina locuitorului Nicolae Ambruş, moştenitorul atelierului de pietrărie din Caransebeş. De acolo a fost recuperat de către cadrele unităţii de jandarmi din Reşiţa, care s-au îngrijit de restaurarea lui şi ulterior l-au instalat în curtea cazărmii.

Pe monument este incizată o cruce, iar pe soclul său se află următoarea inscripţie:

„TABAN CONSTANTIN
1896-1923
Ucis cu lupta de către bandiţi
în ziua de 5 Octombrie 1923.
Ridicată de ofiţerii şi reangajaţii
Legiunei de Jandarmi Severin şi cu ajutorul
oamenilor de bine din Judeţ, modest
omagiu şi recunoştinţă camaradului
şef de post Taban Constantin mort
la datorie.”

De asemenea, şi acest monument are la baza sa o a doua inscripţie, adăugată cu ocazia reabilitării la care ne-am referit: „Găsit, înălţat şi sfinţit prin grija urmaşilor jandarmi din Caraş-Severin la anul 2001 aprilie 3 în cazarma Reşiţa. Glorie veşnică eroilor neamului românesc.”

Aşadar, este vorba de un alt erou jandarm căzut la datorie, la doar patru ani distanţă de primul caz prezentat. Constantin Taban a fost şef de post într-o localitate din fostul judeţ Severin, unde a fost ucis tot de către un grup de răufăcători, la vârsta de doar 27 de ani. Din păcate, scurgerea timpului şi lipsa surselor de informare despre acel eveniment nu ne permit deocamdată să cunoaştem mai multe amănunte asupra modului în care acesta s-a desfăşurat. Cert este faptul că nici după unirea Banatului cu România, fenomenul banditismului din regiune nu a putut fi stopat imediat. Cele două victime din rândul jandarmeriei din anii 1919 şi 1923 demonstrează din plin acest fapt. Totuşi, lipsa altor victime din anii următori dovedeşte că regimul românesc interbelic a reuşit să stăvilească în cele din urmă pierderea unor vieţi nevinovate.

Cele două monumente din Reşiţa, repuse în valoare prin efortul jandarmilor din localitate în anii 1993 şi 2001, ilustrează bogatul trecut al acestei arme de tradiţie în istoria noastră şi fac ca numele antecesorilor eroi Nicolae Marcu şi Constantin Taban să nu dispară în curgerea vremii şi să fie cunoscute astăzi de către cei interesaţi.

Reclame

Mircea Rusnac – Ce ar trebui să scrie pe monumentul aviatorilor din Reşiţa

23 octombrie 2009

Continuăm prezentarea, pentru cititorii români, a demersului întreprins de Robert Fabry în vederea elucidării „misterelor” legate de cei şapte militari germani înhumaţi la Reşiţa, în cimitirul romano-catolic din zona Muncitoresc. În publicaţia Banater Berglanddeutsche, München-Wien, an. 24, nr. 138, ianuarie-februarie 2008, p. 6-8, el tipărea partea a doua a articolului intitulat Nicht nur Vögel fallen vom Himmel. După ce, în prima parte, prezentată şi de noi în articolul Din nou despre monumentul aviatorilor germani din Reşiţa (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/10/22/mircea-rusnac-din-nou-despre-monumentul-aviatorilor-germani-din-resita), el restabilea o serie de date consemnate în mod eronat pe monument şi se referea în special la cazul ofiţerilor Emil Kurt Müller şi Wulfgar von Körber, care s-au prăbuşit în 1915, în această a doua parte a investigat cazurile celorlalţi cinci, nu mai puţin interesante.

În ordinea dispunerii lor, al treilea era Otto Erich Richtsteiger. El se afla la 6 aprilie 1941 într-un avion Ju 88 A, care, împreună cu o mare parte a aviaţiei germane, bombarda Belgradul ca efect al declanşării războiului împotriva Iugoslaviei. Avionul, în care Richtsteiger era mitraliorul postat sub cabina de pilotaj, a fost însă lovit puternic de apărarea antiaeriană iugoslavă, care i-a distrus unul din cele două motoare şi în plus l-a şi rănit grav pe acesta. Cu singurul motor funcţional, a reuşit totuşi să treacă graniţa în România şi să aterizeze forţat pe un ogor situat între localităţile Goruia şi Gârlişte. Însă pentru el orice ajutor acordat era tardiv, deoarece sângera puternic, astfel că a murit la 7 aprilie 1941.

Reschitzaer Zeitung, nr. 15 din 13 aprilie 1941, a scris un lung articol despre Richtsteiger, intitulat El a murit pentru Führer, popor şi patrie. A fost înmormântat la Reşiţa cu toate onorurile conducătorilor judeţului şi oraşului, ai armatei române, ai U.D.R.-ului, ai organizaţiilor de tineret şi femei etc. Slujba de înmormântare alături de cei doi piloţi din primul război mondial a fost oficiată tot de preotul evanghelic Ferdinand Szende, care oficiase şi înmormântarea lor, cu 26 de ani în urmă!

La ceremonia desfăşurată la locul prăbuşirii avionului a participat şi tânărul reşiţean Johann Adamek, cel care peste decenii, în septembrie 2007, avea să-i indice locul exact lui Robert Fabry! Ei au constatat cu acest prilej că în locul respectiv nu există acum niciun monument şi nicio cruce care să comemoreze evenimentul, ci este doar un câmp liber. Fabry l-a găsit în Germania pe fratele lui Richtsteiger, care i-a relatat drama trăită de familia sa în perioada războiului. Astfel, trei dintre cei patru fraţi au murit atunci. Pe lângă cel la care ne-am referit, alt frate a dispărut pe frontul din Italia, neştiindu-se nimic despre el nici până astăzi, iar o soră a murit împreună cu toţi colegii de clasă, atunci când şcoala la care învăţau a fost bombardată de anglo-americani.

La 21 decembrie 1943, la înălţimea Certez de lângă Văliug s-a prăbuşit un avion german Ju 52, având patru oameni la bord. Acest avion trebuia să zboare din Serbia centrală spre sudul Greciei, deci în direcţia sudică. Încă nu se poate explica motivul pentru care a luat-o către nord-est, ajungând în România. Pilotul era Kurt Friedrich Ernst Krause, care a decedat, la fel ca şi însoţitorii săi Waldemar Teichmann şi Werner Harten. Singurul dintre cei patru pasageri care a supravieţuit accidentului a fost Rudolf Knispel. El a fost grav rănit, fiind transportat de la Reşiţa la Timişoara, la sanatoriul Dr. Diel din Elisabetin. Apoi a ajuns într-un sanatoriu din Hamburg, unde l-a prins sfârşitul războiului. A trăit până la 25.4.1996. Văduva sa, încă în viaţă, nu dorea însă să vorbească despre acest accident, astfel că rămâne un mister care a fost motivul devierii direcţiei avionului spre Banat.

Ultimul militar, Karl Lugitsch, a murit de tifos la spitalul din Timişoara la 10.1.1915, conform registrului matricol al bisericii romano-catolice din Reşiţa. Până acum nu există nicio dovadă că ar fi murit la Goruia, aşa cum este înscris la căpătâiul său. El s-a născut la Viena la 18.3.1893, fiind mobilizat ca infanterist la 13.8.1914, conform datelor găsite de Robert Fabry.

Pe baza tuturor acestor informaţii, foarte bine documentate, putem afirma că monumentul din Reşiţa ar necesita o temeinică revizuire. Pentru comparaţie, vom reda în paralel datele consemnate pe monument şi datele găsite de Robert Fabry. Concluziile le va putea trage oricine.

Monumentul:
1. Hauptmann Kurt Müller 1884 – 15.10.1915 Cozia.
2. Oberleutnant Wulfgar von Koelber 1890 – 15.10.1915 Cozia.
3. Unteroffizier Erich Richtstätter 1918 – 7.4.1941 Gârlişte.
4. Unteroffizier Waldemar Techmann 1909 – 21.12.1943 Certez.
5. Unteroffizier Kurt Krause 1920 – 21.12.1943 Certez.
6. Gefreiter Werner Harten 1925 – 21.12.1943 Certez.
7. Unteroffizier Karl Lugits ? – 10.1.1945 Goruia.

Robert Fabry:
1. Hauptmann Emil Kurt Müller 13.1.1886 – 15.10.1915 Cozia.
2. Oberleutnant Wulfgar von Körber 9.7.1889 – 15.10.1915 Cozia.
3. Unteroffizier Otto Erich Richtsteiger 26.5.1917 – 7.4.1941 Gârlişte.
4. Obergefreiter Waldemar Teichmann 5.11.1919 – 21.12.1943 Certez.
5. Unteroffizier Kurt Friedrich Ernst Krause 18.11.1920 – 21.12.1943 Certez.
6. Unteroffizier Werner Harten 18.2.1923 – 21.12.1943 Certez.
7. Unteroffizier Karl Lugitsch 18.3.1893 – 10.1.1915 Timişoara.

Mircea Rusnac – Din nou despre monumentul aviatorilor germani din Reşiţa

22 octombrie 2009

Când am semnalat existenţa Monumentului cu elice din cimitirul nr. 3 (romano-catolic) din Reşiţa (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-monumentul-cu-elice), descoperisem deja unele inadvertenţe între datele reale ale celor şapte militari înhumaţi şi cele care sunt înscrise la căpătâiul acestora. În măsura în care am sesizat aceste nepotriviri (în special la nume), am efectuat corectura tacit în text, deşi din fotografii pot fi observate aceste diferenţe. Am găsit însă între timp un articol foarte bine documentat, care face lumină deplină în privinţa datelor biografice ale celor şapte militari germani îngropaţi în „Fliegergrab”. Diferenţele care apar sunt notabile.

Este vorba de articolul lui Robert Fabry, intitulat Nicht nur Vögel fallen vom Himmel şi apărut în publicaţia Banater Berglanddeutsche, München-Wien, an. 23, nr. 137, noiembrie-decembrie 2007, p. 5-6. Autorul, reşiţean emigrat în Germania, s-a documentat intens în privinţa celor şapte militari, discutând chiar cu familiile unora dintre ei, care i-au pus la dispoziţie informaţii şi documente edificatoare. Din constatările lui Fabry, descoperim că pot fi aduse modificări ale datelor tuturor celor şapte, faţă de ceea ce este înscris pe monument. Facem mai jos corecturile necesare, menţionând că în primul nostru articol am adoptat în mare parte datele înscrise pe monument şi prin aceasta am transmis involuntar cititorilor multe inexactităţi prezentate acolo.

1. Căpitanul Kurt Müller se numea de fapt Emil Kurt Müller şi nu era născut în 1884, cum scrie la căpătâiul său, ci la 13.1.1886.

2. Locotenentul-major Wulfgar von Körber (pe monument „von Koelber”) nu s-a născut în 1890, ci la 9.7.1889.

3. Subofiţerul Otto Erich Richtsteiger (pe monument Erich Richtstätter) s-a născut nu în 1918, ci la 26.5.1917.

4. Caporalul Waldemar Teichmann (pe monument subofiţer Waldemar Techmann) nu s-a născut în 1909, ci la 5.11.1919.

5. Subofiţerul Kurt Friedrich Ernst Krause (pe monument doar Kurt Krause) are trecut corect anul naşterii, 1920, însă data exactă este 18.11.1920.

6. „Caporalul” Werner Harten, cum apare la căpătâiul acestuia, era de fapt subofiţer şi se născuse nu în 1925, ci la 18.2.1923.

7. În sfârşit, cazul cel mai frapant este cel al lui Karl Lugitsch („Lugits”, conform monumentului), singurul dintre cei şapte care nu a fost aviator. Data naşterii acestuia nu este cunoscută nici până în prezent. În schimb, în privinţa datei morţii, monumentul, care în cazul celorlalţi şase prezintă cifre corecte, la Lugitsch face o eroare de exact 30 de ani! Mai bine zis, el nu a murit la 10.1.1945, cum scrie la căpătâiul său, ci tocmai la 10.1.1915, adică înaintea tuturor celorlalţi îngropaţi alături de el. El a fost subofiţer austriac din primul război mondial şi a fost iniţial îngropat în altă parte (probabil la Goruia, unde a decedat), rămăşiţele fiindu-i aduse ulterior la Reşiţa.

În articolul său, Robert Fabry mai făcea unele precizări interesante în privinţa primilor doi piloţi îngropaţi sub elicea dublă din cimitirul reşiţean. Ei se aflau într-un avion de tip LVG. Au fost înmormântaţi în locul cunoscut la 17 octombrie 1915, slujba fiind oficiată de preotul evanghelic reşiţean Ferdinand Szende. Acelaşi preot a sfinţit, în septembrie 1916, un alt monument, care a fost ridicat exact în locul în care Müller şi von Körber îşi pierduseră vieţile. Monumentul comemorativ din acel loc avea soclul din piatră şi beton şi o cruce din fier.

În primăvara anului 2007, Fabry s-a deplasat până în acel loc, dorind să constate cât se mai păstra din monumentul respectiv după scurgerea aproape a unui secol de la construirea sa. Locul este denumit Cozia. Până la el se poate ajunge în felul următor: pe şoseaua către Văliug până la borna kilometrică cu nr. 7, apoi pe jos în direcţia văii Râul Alb şi de acolo pe culmea Cozia. Locul a fost acoperit de pădure în lungul interval scurs, însă Fabry a mai putut identifica acolo o ruină a soclului şi un ciot din crucea din 1916.

Mulţumită strădaniilor lui Robert Fabry, putem aşadar să întregim cu aceste informaţii imaginea „monumentului cu elice” şi a celor ce-şi dorm somnul de veci în structura lui.

Mircea Rusnac – Monumentul cu elice

17 iunie 2009

În rândurile următoare, am binevenita ocazie de a mă referi la un monument dedicat unor eroi căzuţi în războaiele care au însângerat pământul românesc. Ca o situaţie concretă în acest sens, pot menţiona un caz foarte interesant din Reşiţa.
În cimitirul romano-catolic nr. 3 din localitate se află un mormânt comun al unui număr de şapte militari germani (ofiţeri, subofiţeri şi gradaţi), dintre care majoritatea au fost aviatori. Din acest motiv, marele mormânt are în loc de cruce o uriaşă elice de avion. Iniţial, acolo au fost îngropaţi căpitanul de aviaţie Kurt Müller şi locotenentul major Wulfgar von Körber, prăbuşiţi cu avionul în 1915, în timpul primului război mondial, în împrejurimile Reşiţei, la culmea Cozia. Subsemnatul deţin trei fotografii vechi, ilustrând atât mormântul, cât şi ceremonia de înhumare a acestor doi ofiţeri, când pe strada principală a Reşiţei au ieşit mii de oameni.
Mai târziu, mormântul a fost mult mărit, în timpul celui de-al doilea război mondial fiind înhumaţi acolo încă cinci militari germani: Erich Otto Richtsteiger, Kurt Friedrich Ernst Krause, Waldemar Teichmann, Werner Harten şi Karl Lugitsch. Întotdeauna locuitorii de etnie germană ai Reşiţei au îngrijit acest mormânt colectiv, la care mulţi veneau să îşi plângă propriile rude sau prietenii căzuţi în război. Este demn de remarcat că şi în timpul comunismului acest mormânt a rămas neatins. Astăzi el este declarat monument de patrimoniu naţional şi poate reprezenta o mărturie semnificativă a apropierii pe care toţi oamenii, indiferent de origine sau ţară, o simt în momentele de încercări care îi pot lovi.

Iată acum datele personale înscrise la căpătâiul celor şapte militari germani:

Căpitanul Kurt Müller – născut în 1884, decedat la 15 octombrie 1915 la Cozia;

Locotenentul-major Wulfgar von Körber – născut în 1890, decedat la 15 octombrie 1915 la Cozia;

Subofiţerul Erich Otto Richtsteiger – născut în 1918, decedat la 7 aprilie 1941 la Gârlişte;

Subofiţerul Waldemar Teichmann – născut în 1909, decedat la 21 decembrie 1943 la Certez;

Subofiţerul Kurt Friedrich Ernst Krause – născut în 1920, decedat la 21 decembrie 1943 la Certez;

Caporalul Werner Harten – născut în 1925, decedat la 21 decembrie 1943 la Certez;

Subofiţerul Karl Lugitsch – născut ?, decedat la 10 ianuarie 1945 la Goruia.

Deşi sunt înmormântaţi în cimitirul romano-catolic, doar Karl Lugitsch, austriac de origine, era de această religie, ceilalţi fiind protestanţi (lutherani).

Traducerea în limba germană a acestui articol, realizată de Robert Babiak, poate fi citită aici.

Datele cuprinse în acest articol se completează cu cele din articolele Din nou despre monumentul aviatorilor germani din Reşiţa (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/10/22/mircea-rusnac-din-nou-despre-monumentul-aviatorilor-germani-din-resita) şi Ce ar trebui să scrie pe monumentul aviatorilor din Reşiţa (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/10/23/mircea-rusnac-ce-ar-trebui-sa-scrie-pe-monumentul-aviatorilor-din-resita).