Posts Tagged ‘Josef Windhager’

Mircea Rusnac – O lucrare puţin cunoscută despre trecutul Reşiţei

25 noiembrie 2011

În primele 18 numere din anul 1940 ale săptămânalului Reschitzaer Zeitung a apărut un serial foarte interesant despre trecutul oraşului, scris de Josef Windhager, fostul şef al Ocolului silvic de la Văliug. Intitulat Gründung und Gestaltung Reschitza’s, acest serial de 18 episoade avea paginile numeroate în continuare, putând fi, prin decupare, reconstituit într-o cărţulie de 72 de pagini. Informaţiile conţinute în ele sunt extrem de dense, de interesante şi din păcate tot mai puţin cunoscute astăzi. Din aceste motive, le vom menţiona pe cele pe care nu le-am amintit cu alte ocazii.

După Pesty, prima menţionare a Reşiţei ar data încă din 1430 sub forma „Reuşiţa” (pârâu mic), care a fost apoi preluată de germani, care la început foloseau forma „Röschitz”. Altă variantă a numelui ar fi fost „Reşiţia” (Izvorul rece), după numele unui izvor situat pe valea Domanului. (p. 8 ) Şi Alexander Mihalik scrisese în 1896 că Reuşiţa sau Reşiţia era deja cunoscută din anul 1430. În vecinătatea vechii Reşiţe sunt vizibile şi acum ruinele unor construcţii (biserică, şcoală, castel, locuinţă) la punctul „Ogăşelele”. Coriolan Cocora credea în 1938 că acestea ar fi putut fi resturile fortăreţei Borzafew, menţionată în documentele medievale. (p. 9) Windhager mai menţiona că bătrânii români reşiţeni din vremea sa povesteau că de mulţi ani acolo se găsiseră bucăţi de mortar şi ţigle, ceea ce ar fi putut denota existenţa cândva în acel loc a unui întreg sat. (p. 10)

Referitor la construirea uzinei, Josef Windhager se referea la unele documente care astăzi nu mai există şi care aduc importante precizări. Astfel, la 31 iulie 1770, controlorul Anton Untergutsch aprecia faptul că furnalele vor fi terminate în şase luni. El cerea şefului districtului Caransebeş să trimită la Reşiţa 180 de lucrători. Pentru că mulţi muncitori se îmbolnăviseră de febră, Untergutsch a cerut tot atunci ajutorul chirurgului de la Dognecea, pentru o plată de 150 de florini pe an. (p. 14)

Deşi se sperase ca furnalele să poată porni la 1 ianuarie 1771, o inspecţie a administratorului montanistic Redange a găsit o infiltraţie de apă la un zid al unui furnal. Maistrul Klesko a fost în consecinţă arestat şi obligat să reconstruiască zidul, întreaga operaţiune prelungindu-se până la sfârşitul lunii iunie 1771. (p. 15) Cele două cuptoare de var ar fi fost cam unde este acum cimitirul evreiesc, la poalele Dealului Crucii, iar cele două cărămidării la Culeaşa-Berg. (p. 13) În acest timp, cărbunarii români acţionau în Cozia, Râul Alb, Şestover, Varan, Barni şi Breazova. În mijlocul acestor puncte, la Şestover, ei şi-au îngropat primii morţi, locul respectiv fiind cunoscut şi în 1940 sub denumirea de „Morminţ”. (p. 18)

La 29 iunie 1772, Oficiul montanistic din Bocşa a început construirea la Reşiţa a unei case de rugăciuni, deoarece erau până la 50 de romano-catolici. (p. 20) În 1788 a fost ridicat un nou mare furnal, cele din 1771 fiind astfel înlocuite. (p. 21) Tot în 1788 a avut loc lupta cu turcii de pe valea Ţerovei, menţionată şi de alţi autori mai vechi. (p. 21) După aceea, multe familii olteneşti s-au refugiat în Banat, aşezându-se la Sasca, Bocşa, Reşiţa (Stavila) etc. Aceştia erau denumiţi „ţărani”. (p. 21-22)

Din anul 1800, un preot ortodox a activat pentru Reşiţa şi Văliug. El se numea Nicolae Teodorovici. Mai târziu, românii au construit din banii lor biserica şi şcoala. Biserica ortodoxă a fost terminată în toamna lui 1818. Tot din 1800 activa la Reşiţa şi un învăţător român. Preotul şi învăţătorul erau salarizaţi de uzină. (p. 22)

Biserica catolică a fost terminată abia în 1847. Până în 1785, la Reşiţa slujiseră călugări franciscani de la Caraşova, iar din acel an a existat un preot propriu. Bisericile din Reşiţa şi din Clocotici au fost ridicate în acelaşi timp şi de către acelaşi constructor. Din motive necunoscute încă (greşeală?), planurile lor au fost inversate, astfel că la Reşiţa se află şi în prezent o biserică romano-catolică mai mică decât în satul Clocotici! (p. 22) Din 1776 activa şi un învăţător german, plătit de stat. (p. 23)

Fotografii de la Anton Schulz

După preluarea uzinei de către St.E.G. (1855), fiecare secţie avea câte un sfânt drept patron: Sf. Florian (4 mai) era celebrat la furnale, turnătorie, fabrica de valţuri, pudlaj şi fierării; Sf. Barbara (4 decembrie) era la mine; Sf. Petru şi Paul (29 iunie) la construcţiile de maşini şi de poduri; Sf. Rochus (16 august) la zidari; Sf. Josephus (19 martie) la dulgheri şi pădurari. În plus, fiecare branşă avea câte un steag cu însemnele proprii. Ziua de 4 mai era o sărbătoare generală, atunci nu se muncea în uzină şi toţi locuitorii petreceau împreună, indiferent de naţionalitate sau de religie. Cu acele ocazii activau din plin formaţia uzinală de muzică, dirijată de Anton Pavelka, şi cea a pompierilor conduşi de Johann Bayer. (p. 28) Veteranii defilau sub conducerea lui Anton Weselofsky, iar lucrătorii montani sub cea a lui von Bene, toţi îmbrăcaţi în costumaţii specifice. Cu ocazia sărbătoririi celorlalţi sfinţi patroni, branşele mărşăluiau sub steagurile proprii, în acordurile formaţiei de muzică uzinale, până la biserica catolică. Constructorii de maşini şi de poduri urcau până la crucea de pe Dealul Crucii. Din 1871, petrecerile aveau loc în Parcul Josefin şi se încheiau seara cu un bal. (p. 29)

În anii 1871-1872, la Reşiţa au fost construite primele locomotive de pe teritoriul Ungariei de atunci. Este vorba de trei locomotive pentru liniile uzinale şi de altele două mai mici pentru Erbstollen (tunelul Reşiţa-Doman). (p. 34) Autorii lor au fost inginerul Karl Heinrich, asistentul Ludwig Müll, J. Reischl, Karl Schwarz, Konrad Kunze, Josef Willinger, Emerich Skertich, Anton Stemle, Oswald Böss, Stefan Kretschmar, Josef Bohrer, Ferdinand Ringeisen, Robert Juretschka, R. Rudolf şi J. Wischniak. La 3 septembrie 1872, mecanicul Johann Pittner a condus pentru prima oară locomotiva pe linia uzinală Reşiţa-Bocşa. (p. 35)

În 1871 activau în Reşiţa, de exemplu, farmacistul Eduard Brada, morarii Josef Stadlmann şi Johann Juracsek, brutarii P. Barthen, A. Brech, A. Heger, Ignaz Klein, J. Rétka, K. Schmidt, Fr. Stadlmann, Vasile Jian etc. (p. 36) La 3 iulie 1871, uzina îşi sărbătorea centenarul. Atunci a fost o zi de sărbătoare, atât în Reşiţa, cât şi pe domenii, în fabrici, mine şi păduri. (p. 37) În linişte, lumea s-a adunat de dimineaţă, apoi, în frunte cu orchestra uzinală, sutele de oameni au mărşăluit pe strada principală până la moara Juracsek din Stavila. Nimeni nu a rămas acasă. Clădirile erau împodobite cu crenguţe de brad, în ferestre fiind flori şi luminiţe. (p. 37-38) S-au ţinut cu acea ocazie slujbe în toate bisericile din localitate, apoi s-a servit o masă festivă, iar dupămasa a fost inaugurat Parcul Josefin. (p. 38)

În acei ani, germanii formau populaţia majoritară a Reşiţei. Ei proveneau în principal din regiunile Stiria, Austria Superioară şi Carintia, continuându-şi şi în noul loc viaţa obişnuită de până atunci. Casele lor aveau grădini în care se cultivau legume şi pomi fructiferi şi se creşteau animale. Până către 1900, aproape fiecare gospodărie reşiţeană deţinea câte o vacă pentru lapte. (p. 40) În acea perioadă, serviciul la uzină dura câte 12 ore sau mai mult pe zi, cu o jumătate de oră pauză pentru micul dejun şi o oră pauză pentru prânz, consumându-se mâncare adusă de acasă. (p. 41) Reşiţenii întreţineau şi strânse relaţii de prietenie cu cei din Dognecea, Anina sau Văliug, vizitându-se reciproc. (p. 42) În ziua de 5 august era Kirchweih la biserica Maria Schnee, în faţa căreia populaţia se aduna să sărbătorească. (p. 43) La 1 septembrie 1859, Reşiţa a fost declarată colonie, încheindu-şi statutul de localitate rurală. (p. 44)

În 1771 fuseseră 45 de case şi 300 de locuitori, toţi germani şi romano-catolici. În 1779, cele 58 de case numărau 490 de locuitori, dintre care 425 de germani catolici şi 65 de români ortodocşi. În 1789 erau 69 de case, cu 610 locuitori (492 de germani şi 118 români). În 1848, casele ajunseseră la 189, iar locuitorii la 1.098. Cei 773 de germani erau acum urmaţi de 190 de slovaci şi de 135 de români. Cu excepţia românilor ortodocşi, toţi ceilalţi locuitori erau catolici (903). În 1849 erau 368 de case, locuite de 2.772 de oameni: 2.389 de germani, 193 de români şi 190 de slovaci. 2.519 erau catolici, 193 ortodocşi şi 60 lutherani. După încă un an, în 1850, cele 402 case numărau 2.872 de locuitori: 2.383 de germani, 193 de români, 190 de slovaci şi 100 de cehi. Toţi erau catolici, cu excepţia românilor şi a celor 60 de lutherani. În 1856 erau 538 de case şi 3.242 de locuitori: 2.800 germani, 270 români, 172 slovaci, 100 cehi. 2.880 erau romano-catolici, 240 ortodocşi, 86 lutherani, 30 greco-catolici şi 6 calvini. În sfârşit, în 1858 erau 549 de case şi 4.650 de locuitori, dintre care: 3.244 germani, 840 români, 370 cehi, 172 slovaci şi 24 unguri. După religie, ei erau: 3.702 romano-catolici, 770 ortodocşi, 92 lutherani, 70 greco-catolici şi 16 calvini. (p. 44)

În 1912, străzile principale ale Reşiţei au fost pavate cu macadam, iar în 1930 cu granit. În 1934 strada principală a fost asfaltată până la palatul Scheuchenstein, existent din 1909. (p. 45) În 1896 au fost instalate la capetele podurilor şi pe străzi 90 de felinare cu petrol lampant, de a căror aprindere şi stingere se ocupa Maigart. Din 15 noiembrie 1911, străzile au fost luminate cu gaz, iar din 1926 cu curent electric. Până în 1900, aproape în fiecare curte se afla câte o fântână cu apă potabilă. (p. 46)

Piaţa se afla în faţa viitoarei Case Muncitoreşti, având o suprafaţă de 4.000 mp. Acolo strada a fost asfaltată în 1935. Din 1937, la Casa Muncitorească erau vizionate spectacole de teatru şi cinematograf. Din 1909 exista cinematograful Apollo, iar din 1928 Culturalul. La terasa-restaurant Horwath publicul stătea la umbra nucilor, ascultând jazz în zilele călduroase de vară. (p. 47)

Şcoala centrală a fost construită în intervalul 1912-1936, funcţionând apoi ca gimnaziu de fete. În 1937-1938 a început activitatea şcolii populare cu mai multe clase, lângă biserica greco-catolică, construită în 1864. Un serviciu greco-catolic şi un cimitir funcţionau încă din 1837. Biserica ortodoxă din Reşiţa Română data din 1780. Cimitirul ortodox a fost folosit în perioada 1430-1880, fiind părăsit ulterior. (p. 47) Şcoala orăşenească a fost construită în 1877, având patru clase, mai târziu pentru băieţi şi fete, din 1920 gimnaziu real în limba română, iar din 1938-1939 şcoală industrială. (p. 48)

Cimitirul romano-catolic s-a aflat până în 1872 între canal şi Strada Rândul I. În 1906 a fost strămutat pe locul actual. Primăria a fost construită în 1896, iar biserica evanghelică şi o şcoală în 1910. În 1924-1925 a fost ridicată o nouă şcoală în curtea acestei biserici, cu predare în limba germană. Reformaţii participau între 1872-1890 la slujbele evanghelicilor, iar din 1890 au avut şi ei o biserică şi din 1893 o şcoală. Morţii acestor două confesiuni protestante erau îngropaţi în cimitirul catolic. Românii ortodocşi aveau un cimitir propriu, iar cei sosiţi mai târziu l-au avut pe cel din cartierul Stavila. (p. 48) În cimitirul românesc se afla o veche piatră funerară, a cărei inscripţie preciza că un bătrân de 79 de ani a murit în anul 1339 (deci se născuse în 1260). Piatra respectivă provenea din dealul Budinic. Se ştie faptul că în anii 1338-1339 în Banat fusese foamete şi o epidemie de ciumă, deci este probabil să fi fost vorba de o victimă a acelor nenorociri. (p. 49)

Şcoala de beton a fost terminată în 1910, iar grădiniţa Fröbel în 1888. În 1936 s-a construit azilul de bătrâni în Länd II, pe linia uzinală către Secul. (p. 49) În acei ani, Reşiţa Montană se dezvolta neîncetat. În 1871 avusese 801 case şi 6.302 locuitori. În 1881 numărul lor creştea la 935 şi respectiv 7.919. În 1891 ajungeau la 1.095 şi 10.164. Numărul de case creştea la 1.228 în 1920 şi la 2.665 în 1939. Şi Reşiţa Română înregistra o creştere, ceva mai lentă, însă continuă: în 1771 avea 62 de case şi 460 de locuitori; în 1848, 193 şi 995; în 1856, 219 şi 1.107; în 1891, 301 şi 2.955. (p. 50)

În 1859 a fost deschisă şoseaua Văliug-Cuptoare, prelungită în 1876 până la Reşiţa, în 1887 până la Prislop, continuată către Brebu Nou şi Sadova Veche. Şoseaua către sud, Reşiţa-Doman-Caraşova-Anina-Oraviţa (57,5 km), făcea legătura cu calea ferată către Baziaş şi Timişoara. În 1862 se deschidea şi şoseaua Reşiţa-Steierdorf. Deja din 1771 exista drumul până la Bocşa (19,5 km) de-a lungul Bârzavei, completat între 1872-1908 cu o linie uzinală, iar din 1908 de calea ferată de stat. Din 21 octombrie 1938 era în funcţiune şi linia de stat Câlnic-Caransebeş. (p. 50)

Vizita regală din 1926 la Reşiţa. Sursa: Banaterra

În 1880 fusese construită în uzină vila Direcţiunii, având în faţă un parc englezesc. Acolo au locuit în timpul vizitelor la Reşiţa regele Ferdinand, regina Maria şi principesa Elena între 8-12 iunie 1926 şi regele Carol II în 1936, sosit pentru inaugurarea lucrărilor la linia Câlnic-Caransebeş. Pe Dealul Crucii, la 80 m vest de cruce, fusese amplasat în 1848 tunul care a apărat Reşiţa. Pe cruce a fost pus un Christos adus din Boemia. Cariera de acolo era legată din 1883 de turnătorie cu un funicular. De asemenea, o mică locomotivă transporta piatra de calcar din Dealul Golului până la cuptoare. Valea Domanului, cu izvoarele sale calde şi reci, era un loc vizitat cu plăcere de reşiţeni, ca şi valea Stârnicului, dealurile Golul şi Ghica, unde în 1935 s-a deschis un centru pentru convalescenţi. (p. 51)

Peştera de la Stârnic a fost descoperită de un vânător, al cărui câine, fugărind o vulpe, a căzut în ea. Era situată la 130 m peste nivelul văii. Un ţăran din Cuptoare a scos câinele contra plată. În acea peşteră se ascundeau românii în perioada invaziilor turceşti. (p. 52)

Prima asociaţie turistică reşiţeană, înfiinţată în 1911 şi condusă de vânătorul Albert Rotter, făcea excursii la Cozia, pe valea Bârzavei, în munţii Lindenfeld-Poneasca, în Cheile Nerei sau Retezat. Apoi au ajuns şi către Anina, Văliug, Gărâna şi pe Semenic, unde au construit cabane private şi centre turistice. (p. 53) Ştrandul funcţionarilor era amplasat din 1918 lângă centrala Grebla, având un mare bazin din beton, datorându-şi existenţa înaltului funcţionar Koloman Richting. (p. 54)

Corurile reşiţene s-au înfiinţat în următoarea ordine: în 1869 Reschitzaer Gesangverein, în 1870 Magyar olvasókör és delegylet, în 1872 Reuniunea română de cântări şi muzică din Reşiţa Montantă, în 1897 Reuniunea română de cântări şi muzică a Plugarilor din Reşiţa Română, în 1897 Sängerbund, în 1902 Arbeiter-Gesangverein şi în 1918 Gesangverein Eisernes Quartett. (p. 60)

Reşiţa Montană avea o primărie din 1885, iar Reşiţa Română din 1898. Poşta către Oraviţa a funcţionat prin mesager între 1771-1821, poşta de stat a existat între 1851-1884, iar serviciul de poştă şi telegraf din 1884. Asfaltarea trotuarelor a început în 1904, captarea apei din Sodol în 1911, electrificarea în 1926, podul Stavila a fost inaugurat la 29 decembrie 1931. Prin Reşiţa au circulat autobuze din 1933, pavarea străzilor făcându-se în 1933-1938 şi canalizarea în 1933-1936. Pompierii au existat din 1879, având muzică proprie din 1933. Construirea şcolii centrale a început la 31 mai 1914, fiind terminată în 1932 (pe o pagină anterioară se dăduseră date puţin diferite în această privinţă). Şcoala de lângă Distileria lemnului funcţiona din 1908, iar Şcoala de beton din 1907. Învăţători germani cu îndelungată activitate au fost: Ernest Peter (1846-1886), Ludwig Mottl (1856-1898), Josef Tietz (1877-1920), Adalbert Henn (1879-1912) şi August Pittner (1897-1934). Casa parohială romano-catolică a existat din 1853, centrul catolic din 1925, orga nouă a bisericii era din 23 decembrie 1929, iar clopotele metalice noi din 16 decembrie 1935. (p. 62)

Preoţii catolici care au slujit la Reşiţa au fost: Lorenz Fritsch (1794-1798), Laurentius Kempf (1798-1812), Matthias Eisele (1812-1836), Paul Botka (1836-1845), Augustin Wendeschu (1845-1846), Georg Eisner (1846-1870), Anton Bartl (1870-1893), Ferdinand Löschhard (1893-1899), Siegmund Rothmayer (1899-1902), Matthias Pálya (1903-1915), Stefan Fiedler (1916-1923), Geza Rech (1924-1925) şi Matthias Lischerong din 1926. (p. 63) La Reşiţa Montană au oficiat şi preoţii ortodocşi Nicolae Teodorovici (din 1800), Gheorghe Pocreanu, David Terfăloagă, Ioan Popovici şi Iosif Ieremia. Pastori evanghelici au fost Pantyik şi Szende, iar reformaţi: Vörös, Szombathy-Szabó, Zöld şi Keresztes. Preoţii greco-catolici reşiţeni au fost Iosif Teodorovici (1837-1864), Ioachim Frenţiu (1864-1922) şi Ioan Mâxer din 1922. (p. 63)

De-a lungul timpului, la Reşiţa au fost editate următoarele periodice: Berzava (1869-1901), Reschitzaer Zeitung din 1886, Reschitzaer Wochenschau din 1925 şi Reşiţa din 1935. Orchestra uzinală activa din 1865, Cazinoul funcţionarilor din 1862, iar Comunitatea germană din 1922. Clubul pescarilor exista în oraş din 1933, Uniunea Vânătorilor din 1905, primul centru turistic pe Semenic a fost deschis în 1934, iar centrul profesorilor de la Gărâna în 1936. (p. 64)

În finalul lucrării, Windhager prezenta o listă a celor mai vechi nume din Reşiţa, existente înainte de revoluţia din 1848, când toate evidenţele au fost incendiate. La unele persoane a fost menţionat anul naşterii, care uneori este anterior cu câteva decenii anului 1848, iar în două cazuri chiar anului 1800. Redăm lista numelor germane, urmate de cele ale primilor români sosiţi de la Bocşa şi apoi de cele ale oltenilor aşezaţi în 1837-1838 în cartierul Stavila.

Germani: Albrecht (1825), Apek, Babiak, Brodnyansky, Becker, Bohrer, Baumann (1825), Burgermann, Biernstill, Bayer (1824), Balint, Bann, Bartl (1828), Biegler (1815), Bradler (1814), Binus (1828), Braun (1819), Baum (1812), Briklmayer (1818), Chlepko, Cservenka (1822), Csehalek, Dewald (1802), Demetrovits (1817), Diematsek (1825), Drexler (1819), Drechsler (1811), Ebler, Engleitner (1818), Fischer (1814), Ferenschitz, Frank, Faber (1802), Fargasch (1813), Friedrich (1800), Farkasch (1818), Gartner, Gottesgraber (1800), Gottschalk, Gassenheimer, Grill, Getzi, Getiny (1805), Herbst (1814), Hrabach, Hoflinger, Hanz (1812), Hahn (1829), Haupt (1815), Huber (1810), Hüttl (1822), Hollschwandner (1819), Horwath (1811), Hribanek, Hohn, Herglotz (1806), Juraschitz (1814), Johannovsky, Janik, Intze, Joska (1825), Jerinai (1828), Jenoe (1818), Kelm, Karcson, Krischer, Kakutya, Kunz (1820), Kumher (1816), Kling, Kehl (1826), Kellner (1821), Koch, Kiefer (1818), Kiritza (1828), Kirchler (1811), Klemens (1809), Keinrich (1825), Langhardt, Lachstädter, Ladansky, Leiritz, Lang (1818), Leschnovsky, Littway (1814), Lenhart (1826), Lepatsek (1804), Müller, Meigarth (1810), Miko, Moller (1811), Meisel, Matuschka, Metzler (1817), Moischko, Mack (1808), Metwetzky (1823), Mischek (1821), Nemetz (1812), Nemesch (1817), Nowotny (1812), Nowak (1825), Ott, Peter (1816), Penze (1818), Paulus (1828), Paulowits, Pasko, Petrovits, Polfner (1808), Partelly, Polak (1810), Petz (1816), Panek (1810), Reith, Ruhmann (1793), Reichardt, Rombauer (1818), Reindl (1828), Richter (1824), Rührkraut (1822), Roob, Rosen (1824), Rettenbacher, Redl (1828), Ringeisen, Riedl (1827), Rudolf (1817), Sarge, Schwartz, Schneider (1811), Schmidt (1810), Schropp (1810), Siegl, Schedl (1816), Scheibl, Schimeg, Schiefer, Seichenstein, Schwarz, Schmalzried (1824), Stemle (1815), Schubala, Schier, Strobl (1806), Schäffer, Schimpf (1795), Stolp (1828), Soltis, Svetly, Schicht, Skertitsch (1819), Stadlmann (1818), Schlepar (1823), Schiessler (1818), Seuser (1813), Stitz (1810), Törtl (1819), Tolicsek, Toth (1812), Ungar (1803), Ulrich (1823), Urschel, Uschek, Veith, Villach, Wallner (1810), Wanted, Wolf, Wilhelm (1818), Werbovsky (1819), Williger, Windberger, Wartha, Weidinger, Weidek, Zimmermann (1807), Zsemlye (1814), Zwanzleitner, Ziegler (1813). (p. 65-71)

Români proveniţi din Bocşa: Adam, Apostolescu, Baiaş, Boulescu (1830), Bălănescu, Baltezan (1801), Dobrescu (1826), Iova, Isvonar (1830), Crenician, Craiovan (1823), Costian (1817), Cristoi (1814), Crenian, Muntean (1811), Marişescu, Pocrean (1811), Petrovici (1818), Popescu (1803), Tismonar (1824), Jian (1818). (p. 71-72)

Olteni veniţi în 1837-1838 în cartierul Stavila: Baiaş, Balica, Brebenar, Dura, Dobrescu, Dinijan, Iepuran, Muntean, Moise, Marta, Pateşan, Perian, Jurchiţă, Tulburean, Tismonar. (p. 72)