Mircea Rusnac – Mărturii documentare privind situaţia de la Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa in 1946-1947

În patrimoniul muzeului reşiţean se află bogatul fond de documente Dr. Antoniu Marchescu, provenind de la fostul jurist al Comunităţii de avere din Caransebeş şi apoi al Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa. În cadrul acestui fond, o importanţă deosebită o are un set de 75 de documente, inedite până acum, ilustrând cu multă exactitate situaţia generală a Societăţii în perioada anilor 1946-1947, ani extrem de zbuciumaţi în istoria ţării şi a industriei reşiţene. Este vorba de primii ani de după încheierea celui de-al doilea război mondial, când România se afla sub ocupaţia trupelor sovietice şi pe plan intern se făceau primii paşi către instaurarea regimului comunist. Sunt ultimii ani dinaintea naţionalizării economiei româneşti, când o societate privată de mare prestigiu cum era U.D.R.-ul lupta din greu să îşi menţină statutul anterior. Aspecte dramatice din evoluţia din acea perioadă a Societăţii au fost surprinse şi în documentele analizate.

                   În fiecare săptămână, de regulă în ziua de joi, la sediul Uzinelor de Fier şi Domeniilor Reşiţa aveau loc şedinţe la care participau reprezentanţii conducerii Societăţii şi liderii puternicului sindicat muncitoresc. De cele mai multe ori, din partea conducerii erau prezenţi directorul Vellan (până la agresiunea pe care a suferit-o din partea unor muncitori turbulenţi la 10 septembrie 1946, eveniment deosebit de grav, care a determinat retragerea sa de la conducerea Societăţii), subdirectorul Rociu, inspectorul Bontoş, doctorul Arcan şi juristul Marchescu, dar, în funcţie de împrejurări, lor li se alăturau chiar şi directorul general Popp sau inginerul Popovici. Din partea muncitorilor, cei mai consecvenţi erau Fărcăşescu, Puvak, Drăgoescu, Cercega, Măruia, Şofeia, Jianu, Lupşa, Oprean, Matischak, Bica, Micu şi Musteţiu. Problemele cele mai des dezbătute în acei dificili primi ani postbelici se refereau la hainele de lucru, la cantina muncitorească, la orele suplimentare, la locuinţele muncitoreşti din Lunca Pomostului sau din Dealul Crucii, la problema făinei, a lemnelor de foc etc.

                   Pe lângă chestiunile de rutină, uneori erau dezbătute şi probleme mai delicate, ivite în împrejurări specifice. Întotdeauna însă ele erau abordate cu suficientă bunăvoinţă din partea ambelor tabere, astfel încât soluţionarea lor era mai de fiecare dată rezonabilă. Climatul discuţiilor de la U.D.R. era departe de ceea ce se petrecea în acelaşi timp în ţară, unde problema „luptei de clasă” şi cea a revendicărilor „muncitoreşti” mai mult sau mai puţin justificate erau la ordinea zilei, stimulate în mod firesc de prezenţa trupelor sovietice în România şi de ascensiunea politică a partidului comunist. Reşiţa nu cunoştea un asemenea gen de tensiuni, de cele mai multe ori artificiale.

                   La şedinţa din 23 mai 1946, directorul Vellan arăta că „la Turnătorie muncitorii au întrerupt 15 min. lucrul pentru neprimirea hainelor de lucru. De fapt, continua el, problema e rezolvată şi distribuirea e în curs, deci gestul e inexplicabil.” (1) La şedinţa din 6 iunie, delegaţii sosiţi de la Doman şi Văliug au solicitat electrificarea comunelor respective. (2) Lucrul acesta era, desigur, foarte greu de realizat în acel moment, el soluţionându-se în mod favorabil abia mult mai târziu.

                   Deosebit de interesantă este consfătuirea din 24 iulie 1946, la care au participat reprezentanţii Comisiei Aliate de Control (căpitanul Grinenko, colonelul Iudin şi inginerul Sapunov), cei ai autorităţilor româneşti (prefectul judeţului Caraş, Ionescu, şeful biroului economic al judeţului, Balaciu, inspectorul Dădârlat şi colonelul Radian, delegatul Administraţiei Livrărilor), ai conducerii Societăţii U.D.R. (directorul general inginer Popp, directorul de exploatare inginer Vellan, procuriştii Stănescu şi Curbet, subdirectorii Rociu şi Arcan) şi ai sindicatului (Puvak şi Măruia). Deschizând şedinţa, directorul Vellan a precizat că ea se ţinea „la cererea Dlui Col. Iudin, în vederea examinării frecvenţei angajaţilor la lucru” şi îl invită pe acesta să îşi prezinte poziţia. (3) Căpitanul Grinenko, în calitate de delegat al Comisiei Aliate de Control Timişoara, care conducea şi şedinţa,  s-a interesat dacă muncitorii reşiţeni aveau „o convenţie fixă pentru un anumit timp”. Vellan a răspuns că ei erau angajaţi pe timp de un an conform contractului colectiv. Căpitanul Grinenko „roagă să se arate cauzele cari împiedică îndeplinirea programului.” Replicând, Vellan a spus că „era vorba să discutăm de frecvenţă şi nu de program.” Grinenko a precizat însă că „frecvenţa este cauza care influenţează programul.”

                   Între argumentele prezentate de Vellan găsim: „Muncitorii noştri atât în minele de cărbuni cât şi cei din uzine şi ateliere se pot împărţi în două categorii: avem muncitori vechi de înaltă specializare, care n-au altă ocupaţie decât munca în uzină, şi avem muncitori de specializare aproximativă sau nespecializaţi deloc, cari au alte interese în afară de cele din uzină. Interesele în afara uzinei sunt de ordin agricol, adică o bună parte sunt proprietari de pământ şi în timpul muncii agricole preferă să se ducă  să-şi lucreze pământul.” El a mai acuzat totodată lipsa de materii prime, cărbuni, păcură. Grinenko arăta că în 22 iulie un număr de 2.116 muncitori se aflau în concediu legal. Directorul Popp a răspuns că fiecare muncitor are dreptul la concediu de odihnă, care de regulă se lua vara. Pe lângă aceştia, mai erau şi 873 de bolnavi şi 397 de nemotivaţi. (4)

                   Colonelul Iudin arăta că producţia la profile laminate şi tablă era îndeplinită doar în proporţie de 50%, iar în unele sectoare va fi probabil şi mai mică din cauza lipsei profilelor şi a tablei. El acuza de asemenea faptul că erau în concediu prea mulţi lucrători calificaţi, ca şi personal tehnic şi ingineresc, inclusiv primul locţiitor al uzinei, care răspundea de laminoare, furnal şi oţelărie. Ca urmare, nu putea fi asigurat materialul pentru locomotive, cazane, ace şi echipament petrolifer. El cerea ca până la 12 septembrie să nu se mai acorde concediu personalului tehnic şi ingineresc, iar cei plecaţi deja să fie rechemaţi sub ameninţarea sancţionării. Inginerul Sapunov adăuga şi faptul că inginerul Pârău de la secţia tratament termic era în concediu. La Hala X, continua el, lipseau foarte mulţi oameni pe caz de boală, apreciat ca fictiv, şi unii muncitori veneau la uzină în stare de ebrietate. Vellan a răspuns că aceştia au fost concediaţi. Prefectul Ionescu   s-a spălat pe mâini: „În privinţa părţilor tehnice discutate nu pot da nici o părere. Rămâne ca C.A.C. şi Direcţiunea să stabilească măsurile pentru înlăturarea dificultăţilor.” (5)

                   Puvak era de acord cu concedierile: „Concedierea unor muncitori cred că ar influenţa pe ceilalţi. Văzând că-şi pierd pâinea în uzină ar veni la lucru.” Grinenko nu s-a putut abţine de la următoarea afirmaţie: „Mă aflu pentru prima oară la uzină. Poate că greşesc când am impresia că Direcţiunii nu i-a plăcut că am venit pentru o consfătuire.” Vellan a răspuns la aceasta: „Aş dori să precizez că conferinţe de felul acesta nu indispun pe nimeni din organizaţia noastră, ci dimpotrivă, un asemenea schimb de vederi, sunt convins, conduce la o cunoaştere mai precisă a circumstanţelor noastre şi la raporturi cari asigură funcţionarea în condiţiuni mai bune a uzinei. Lucrul acesta îl poate confirma dl. Colonel Iudin, cu care am plăcerea să conlucrez de un an de zile (…). În consecinţă, am dori ca impresia dlui cpt. să fie ştearsă prin cele spuse de mine şi repet că nouă nu ne-a făcut decât plăcere să fim vizitaţi de membrii C.A.C.” Bătând în retragere, aparent cel puţin, Grinenko a răspuns că „nu vrea să se interpreteze greşit ceea ce a spus.” La care Vellan a replicat cu diplomaţie: „Apreciem la justa lor valoare observaţiile făcute, cari au ca scop funcţionarea normală a uzinei, cât şi criticile fondate.” După care inginerul Popp a expus situaţia generală, a recunoscut unele deficienţe şi a propus soluţii de redresare. Grinenko a concluzionat că trebuiau convocaţi inginerii şi şefii de secţii pentru a li se arăta că „programul nu este îndeplinit”, preşedintele sindicatului trebuia să explice într-o adunare a muncitorilor aceleaşi chestiuni, urmând să se fixeze termenele de execuţie şi să se cerceteze „dacă nu se comit abateri şi din partea medicilor şi nu numai a muncitorilor.” Măruia a luat şi el apărarea muncitorilor, acuzând lipsa de materii prime care face să se piardă zile întregi cu producţia, deşi muncitorii lucrau şi 16 sau 18 ore pe zi. El propunea în consecinţă să nu fie sancţionaţi doar muncitorii, ci şi conducătorii, observaţie caracterizată drept justă de căpitanul Grinenko, cu care remarcă s-a şi încheiat şedinţa. (6)

                   A doua zi a avut loc o nouă şedinţă, de această dată fără participarea sovieticilor, dar cu cea a reprezentanţilor Confederaţiei Generale a Muncii. Cu această ocazie, Vellan a declarat: „Profit de prezenţa reprezentanţilor C.G.M. şi vă aduc la cunoştinţă că la 24.VII am avut o conferinţă la cererea C.A.C., la care au luat parte şi autorităţile civile şi delegaţii sindicatului. Eu regret că prezenţa la lucru a multor muncitori lasă de dorit şi am fost puşi în situaţia neplăcută de a fi fost pentru prima oară sever avertizaţi de către C.A.C. pentru întârzierile constatate în executarea comenzilor art. II, fac apel ca muncitorii să-şi vadă de lucru cu trup şi suflet. Cele discutate au fost consemnate în proces verbal şi sindicatul va primi o copie.” (7)

                   La şedinţa din 1 august, Puvak şi Măruia au reclamat nerespectarea drepturilor asigurate prin contractul colectiv de muncă în privinţa primirii hainelor şi a bocancilor cuveniţi. Ei solicitau sosirea la Reşiţa a primdirectorilor Ioan şi Teodorescu de la Bucureşti, adăugând următoarele: „Cu telenote nu se rezolvă. Am pierdut încrederea.” (8) În consecinţă, Vellan a promis contactarea Bucureştiului.

                   Peste o săptămână, la 8 august, şedinţa avea să se desfăşoare în prezenţa lui Teodorescu, care a venit de la Bucureşti. El a declarat cu acest prilej: „Aprovizionarea bocancilor este asigurată, necesarul 22.000 perechi din care 13.000 perechi s-au primit; 9.300 perechi în curs de transport de la Cluj. Haine de lucru contractuale 22.000 costume, distribuite 11.000 costume, restul în curs de transport. Haine de uzură 12-14.000 costume. Nu s-a distribuit până după terminarea hainelor contractuale de lucru. Pentru minieri s-au împlinit în întregime obligaţiunile contractuale. Restul de stofă, pânzeturi, docuri, se va expedia în curând.” La întrebarea lui Vellan dacă sindicatul acceptă aceste explicaţii, liderii prezenţi au răspuns că „sunt de acord, se semnează procesul verbal încheiat.” (9)

                   Tot cu această ocazie, căpitanul Balica s-a referit la o conversaţie avută cu colonelul sovietic Vasiliev, care spunea că „nerespectarea programului ar fi şi din motivul că unii muncitori n-au primit drepturile contractuale de 2 ani.” În consecinţă, Vellan „cere ca sindicatul să declare dacă cele expuse corespund adevărului şi să se cerceteze de sindicat comunicând în scris rezultatul cercetărilor, pentru a fi raportat Comisiei Aliate.” Puvak „declară în numele sindicatului că cele afirmate de numiţii muncitori nu corespund adevărului.” Vellan a concluzionat: „Se ia notă şi roagă ca răspunsul să se facă în scris din partea sindicatului.” (10)

                   Din raportul inginerului Cocârlan de la Economat, prezentat în şedinţa din 13 august 1946, rezultă cât interes îşi dădea Societatea, în acele vremuri vitrege, pentru angajaţii săi. Grâul era adus din Timiş-Torontal, Oltenia şi chiar Muntenia, ceapa de la Vinga şi din Bihor, cartofii de la Belinţ şi din Ardealul de Nord, bocancii de la Dermata Cluj etc. (11)  Dar problema insinuărilor reprezentanţilor sovietici rămânea deschisă. La şedinţa din 15 august, Tămaş arăta: „Spre clarificarea chestiunei pusă de Comisia Aliată de Control prin dl. cpt. Balica, am cercetat secţiile Oţelărie, Turnătorie şi Furnale, negăsind ca din aceste secţii să fi plecat asemenea plângeri, că nu şi-a(u) primit drepturile legale şi contractuale în decurs de 2 ani. În şedinţa de mâine de la ora 15, care se ţine între muncitori şi dl. dr. Marchescu, chestiunea va fi din nou pusă pentru clarificarea definitivă.” Directorul Vellan a adăugat: „Rog insistent sindicatul să răspundă în scris dlui cpt. Balica de la Comisia Militară Română, dându-ni-se şi nouă o copie.” (12)  În următoarea consfătuire, din 22 august, Puvak a declarat: „Răspunzând la întrebările puse de dl. colonel Vasiliev din Comisia Aliată că muncitorii n-ar fi primit drepturile contractuale în ultimii 2 ani, spune că sindicatul n-are nici o cunoştinţă că ar exista asemenea muncitori care n-au primit drepturile lor.” Iar Vellan a specificat: „Acest lucru se va comunica în scris dlui cpt. Balica, care a transmis comunicarea dlui colonel Vasiliev.” (13)

                   După informaţiile aduse de Drăgoescu, reîntors de la Confederaţia Generală a Muncii din Bucureşti, Vellan putea concluziona la şedinţa din 29 august 1946: „Din cele comunicate de Drăgoescu se poate vedea că Reşiţa e în strânsă colaborare cu sindicatul şi Confederaţia Generală a Muncii.” (14)

                   Această afirmaţie era oarecum contrazisă de către Musteţiu, prezent la întrunirea din 3 septembrie. El aprecia: „În baza rapoartelor ce ne sosesc de la organele noastre sindicale, rezultă că relaţiile dintre Direcţiune şi sindicat nu mai sunt dintre cele mai bune. Am căutat să avem raporturi civilizate, dar în ultimul timp la intervenţiile noastre sau se dau răspunsuri întârziate, sau evazive, încât reprezentanţii sindicatului sunt puşi în situaţii dificile faţă de membrii săi, cărora trebuie să le răspundă de rezultatele intervenţiilor făcute la Direcţiune.” (15)  Primdirectorul general Popp a recunoscut că „unele din obiecţiunile dvs. sunt justificate. Fie datorită împrejurărilor, fie oamenilor. Interpretarea şi aplicarea contractului colectiv este foarte complicată.” El anunţa sosirea în curând a directorilor Radoveanu sau Rădulescu pentru a soluţiona diferendele apărute. Popp adăuga: „În ceea ce priveşte relaţiile cu Direcţiunea, nu trebuie scăpat din vedere multiplele îndeletniciri ale Direcţiunii în legătură cu producţia, încât e normal ca unele cauze să sufere.” El mai preciza apoi: „Conducerea U.D.R. nu caută ocolirea sindicatului. Importanţa colaborării cu el a fost recunoscută şi în epoca în care nu avea fiinţă legală. Şi atunci am avut o reprezentanţă a muncitorilor cu care am avut un contact permanent, în toate problemele. Cu atât mai mult azi, trebuie să ajutăm la sporirea autorităţii sindicale, care este un preţios colaborator al Direcţiunii.” Şi Vellan preciza la rândul lui: „Unele chestiuni, e drept, suferă întârzieri, pe de o parte fiindcă vin greşit puse sau incomplete şi atunci am nevoie de lămuriri sau completări. Apoi este şi prea multă nerăbdare, uneori în cazuri nejustificate.” Subdirectorul Rociu se dezvinovăţea şi el: nu avea personalul necesar, biroul era prea departe de Direcţiune, iar contractul colectiv era aplicat conform directorului administrativ procurist Gherghel. Popp concluziona pe bună dreptate: „Toţi se degajează de răspundere. Trebuie să aplicaţi C.C.M. când e cazul, pe proprie răspundere.” Musteţiu cerea crearea unui organ care să rezolve măcar unele dintre probleme. Popp propunea ca această chestiune să fie rezolvată de Radoveanu sau Rădulescu, atunci când urmau să vină la Reşiţa. Măruia şi Puvak l-au învinuit şi ei pe Vellan pentru întârzierea soluţionărilor. Popp a dat răspunsuri conciliante solicitărilor ferme ale liderilor sindicali, în speranţa normalizării situaţiei. (16)

                   Vellan a trecut şi el la ofensivă, în următoarea şedinţă, ţinută cu Sindicatele din Reşiţa şi Bocşa, la 5 septembrie. În urma unor chestiuni mai puţin elocvente ridicate de către cei din Bocşa, el a spus: „Fac apel la sindicatul Reşiţa ca să ţină contact cu sindicatul Bocşa şi să se aducă în discuţie aici numai probleme serioase.” (17)

                   Evenimentele extrem de grave survenite la 10 septembrie 1946, când un grup de muncitori, nemulţumiţi de cuantumul ajutorului de iarnă pe care tocmai îl primiseră, l-au agresat grav şi chiar l-au mutilat (compromiţându-i complet vederea unui ochi) pe directorul Alexandru Vellan, care nici nu purta vina principală pentru cele petrecute, au determinat retragerea acestuia de la conducerea Direcţiei Exploatărilor. Printr-o circulară a conducerii de la Bucureşti a Societăţii, din acest moment cei însărcinaţi cu participarea la conferinţele săptămânale cu reprezentanţii sindicatului au fost doctorul Antoniu Marchescu (şeful Serviciului Contencios Reşiţa) şi doctorul Tudor Arcan (şeful Serviciului Personal Reşiţa). Ei au continuat însă cu aceeaşi râvnă şi cu acelaşi interes opera directorului Vellan (înlocuit la conducere de către inginerul Romulus Miculescu), dând dovadă de mult tact şi de o deosebită diplomaţie. De pildă, în nici una dintre întrevederile ulterioare cele două părţi nu au făcut nici cea mai mică referire directă la dramaticele evenimente de la 10 septembrie, aşteptând ca justiţia să îţi spună cuvântul. Cu toate acestea, este evident faptul că aceste grave încălcări ale spiritului de civilizaţie atât de specific muncitorimii reşiţene, datorate în întregime acelei categorii de lucrători pe care însuşi Vellan îi considera „de specializare aproximativă”, sosiţi în oraş de puţină vreme şi complet neadaptaţi mediului proletar de aici, au marcat profund dezbaterile care au urmat, fiind repudiate în mod sincer de către ambele părţi.

Cu ocazia unei noi şedinţe, la 27 septembrie, doctorul Arcan a prezentat câteva date statistice, deosebit de interesante: „din statisticile pe care le avem asupra personalului muncitoresc şi de funcţionari de la Direcţiunea Exploatărilor, rezultă că efectivul la muncitori a ajuns pe ziua de 20 septembrie la cifra de 13.369 oameni; comparând acest efectiv cu producţia efectivă, se constată că în prezent producţia este mai mică de ½ decât în anul 1942, iar personalul a crescut în acest interval de timp cu aproximativ 1.000 de oameni. De aceea roagă sindicatul să fie de acord cu raţionalizarea angajărilor de muncitori şi funcţionari, întrucât altfel vom ajunge să majorăm efectivul şi să creem sarcini în plus şi pentru Economat, pe care nu le va putea satisface, iar producţia va rămâne aşa cum este.” (18) În plus, dintre cei 13.369 angajaţi, la 20 septembrie lipseau 1.112 bolnavi şi 293 absenţi nemotivaţi. (19)

                   Şedinţa conducerii Direcţiunii Exploatărilor din 28 septembrie 1946 a examinat dificultăţile întâmpinate în acest sector. Lipsea apa din cauza secetei, astfel încât Laminoarele au fost oprite la 22 septembrie. Lipseau materiile prime la Fabrica de şamotă, respectiv argile şi cuarţită, iar cărămizile silica erau de proastă calitate. Laboratorul trebuia înzestrat şi pus la punct. Nu se primea din Valea Jiului cota de cărbune programată. Efectivul muncitorilor era „prea umflat”, iar producţia era scăzută. La Turnătorie era lipsă de fontă sfărâmată. La Furnal formele nu rezistau din cauza turnării nepotrivite şi a calităţii proaste a cuprului etc. Laminoarele aveau un program de producţie pe luna septembrie de 8.000 tone, realizându-se însă numai 5.500 tone. (20)

                   Şedinţa desfăşurată la 2 octombrie a fost consacrată problemei, foarte grele în epocă, a locuinţelor muncitoreşti. Doctorul Arcan preciza cu acest prilej: „În Luptătorul Bănăţean au apărut 2 articole cu privire la problema locuinţelor, deşi s-a convenit când a fost conferinţa cu dl. col. Vasiliev, care a dat dispoziţii precise ca în presa din localitate sau la megafoane să nu se mai transmită critici la adresa Direcţiunii sau a organelor ei, fără ştirea Comisiei Aliate de Control şi fără ca înainte să se ceară lămuririle necesare de la cei vizaţi. Criticile sunt chiar necesare pentru a stimula activitatea, dar anumite idei lansate cu tendinţă pot duce la acte de care nimeni nu mai poate răspunde.” (21)

                   Conferinţa din 3 octombrie 1946 a avut loc cu participarea conducerii Direcţiunii minelor (procurist inginer Eugen Ardelean, secretar inspector Dinteanu) şi conducătorii minelor din Anina, Doman, Secu, Ocna de Fier, Delineşti, Armeniş, Sinersig. S-au discutat chestiuni privind salarizarea şi aprovizionarea minerilor şi funcţionarilor. Cu acelaşi prilej, priminspectorul Mureşanu a declarat: „Ţin să comunic că stăm în pragul unei ere foarte critice.” Doctorul Arcan a spus: „Dl. dr. Marchescu a vorbit cu dl. Teodorescu de la Bucureşti, care a comunicat că duminică acolo n-a fost pâine deloc şi se pune problema pentru încă două zile dacă vor avea pâine. Ţinând seama de aceasta, trebuie să lămuriţi lumea la ce se poate aştepta şi la ce nu.” (22)

                   La 10 octombrie, Puvak „întreabă dacă s-a primit dezlegarea pentru a face schimbul (alimentelor, n.n.) cu fier.” Directorul general Popp a răspuns: „Am vorbit cu dl. gen. Susaikov despre aceasta, în conferinţa viitoare ce va avea loc se va stabili.” Puvak a replicat astfel: „La U.D.R. ar trebui să existe un stoc pentru aprovizionarea pe 2-3 luni. Ar trebui să se găsească o soluţie, în special pentru muncitorimea Reşiţei, care a primit mulţumiri din partea Comisiei Aliate de Control pentru munca depusă.” (23)

                   La şedinţa din 4 noiembrie, delegaţii Sindicatului „cer ca dl. director Ioan şi dl. Teodorescu să vină imediat la Reşiţa pentru a clarifica situaţia aprovizionării, care cu toate intervenţiile făcute la Bucureşti cât şi la Reşiţa a rămas dezastruoasă şi în caz de nerespectarea lor, sindicatul nu răspunde de ceea ce s-ar putea întâmpla.” Doctorul Marchescu nu putea răspunde decât în acest mod: „Se va transmite imediat această dorinţă la Bucureşti prin telefon şi teleimprimator.” (24)

                   Această atitudine intransigentă a liderilor sindicali a devenit şi mai agresivă după desfăşurarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946. Falsificarea rezultatelor acestora, care dădeau câştig de cauză în mod covârşitor blocului patronat de către partidul comunist, a fost de natură a stimula pornirile cele mai extremiste. De exemplu, la şedinţa din 6 decembrie, delegaţii sindicali „arată că nu sunt mulţumiţi de felul greoi şi întârziat cum se rezolvă problemele puse de sindicat (problema plăţii zilei de 19.XI.1946; bocanci contra cost pentru cei neîndreptăţiţi, dar lipsiţi de încălţăminte; preţul alimentelor pentru alţi membri de familie decât soţie şi copii minori).” Sau: „Arată că pe chestia zahărului au fost induşi în eroare…” Şi: „De asemenea, în chestia făinei.” Cererile formulate acum erau deosebit de dure şi aveau caracter ultimativ: prime, compensaţii, „revizuirea întregului ghid de încadrare şi apoi punerea lui în aplicare pe data de 1.XII.1946 sau 1.I.1947”, avansări, bilete de tren, scăderi de preţuri, haine de uzură şi paltoane „distribuite de urgenţă” etc. (25) Aceşti sindicalişti erau Iosif Puvak, Ioana Baiaş, Victor Uzum şi Iancu Tămaş.

Conducerea nu a rămas impasibilă şi a prezentat, la rândul ei, unele pretenţii la data de 19 decembrie prin doctorul Antoniu Marchescu: „Roagă sindicatul să determine muncitorii care trebuie să lucreze şi în timpul sărbătorilor, ca să vină la lucru regulat şi astfel să se poată realiza programul, iar lucrătorii care nu sunt obligaţi să lucreze şi în aceste zile, să vină la lucru imediat după sărbători, şi să nu lipsească de la îndeplinirea programului de producţie.” (26)

La şedinţa din 9 ianuarie 1947 cu sindicatele miniere „se hotărăşte ca şedinţa cu delegaţii de la exploatările miniere să se ţină în joia (a) doua din fiecare lună, prima joie fiind nepotrivită pentru conferinţă, deoarece la începutul lunii exploatările sunt ocupate cu încheierea lunară.” (27) Directorul Stănescu a ridicat problema absenţelor nemotivate constatate, delegaţii sindicatului răspunzând că acestea s-au datorat zilei de Sfântul Ioan, drumurilor proaste, frigului etc. Stănescu a cerut aplicarea regulamentului de disciplină. La Doman sindicatul a solicitat locuinţe pentru muncitori, arătând că nu erau nici lemne suficiente. Iar delegaţii de la Delineşti spuneau, între altele: „deoarece oamenilor din localitate le-au fost luate căruţele cu ocazia trecerii armatelor (sovietice, n.n.), cer să li se aprobe osii şi fier laminat pentru cercuri de căruţă.” (28)

Încercând să vină în întâmpinarea nenumăratelor greutăţi pe care le îndurau muncitorii, conducerea Societăţii U.D.R. se străduia să le asigure măcar bunurile strict necesare. La 14 februarie 1947, inspectorul Mureşan comunica sindicatului situaţia aprovizionării cu alimente şi îmbrăcăminte: cartofii erau cumpăraţi din judeţele Ciuc şi Făgăraş, fasolea din judeţul Severin, grâul şi porumbul din judeţul Caraş, pânzeturile şi textilele din Bucureşti etc. (29)

Desigur la sugestia sovieticilor, doctorul Arcan propunea, cu ocazia şedinţei din 28 februarie, „ca pentru a stăvili plimbările fără rost a(le) salariaţilor în uzină, să se instituie un organ de control / ing. Vinţkovsky din partea Direx şi ing. Roşiu din partea Com. de producţie /, care va supraveghea inopinat pe cei care se plimbă prin uzină fără rost.” Bineînţeles, delegaţii sindicali au fost de acord. (30)

Din când în când se mai iveau şi unele momente tensionate. La 10 aprilie 1947, conducerea Societăţii a citit un referat întocmit la 28 martie cu privire la „un caz de indisciplină în masă la Oţelărie, care s-a trimis în copie şi sindicatului.” Ca răspuns, şi liderii sindicali au adoptat o atitudine ceva mai conciliantă, conform procesului verbal: „Delegaţii sindicali arată că au dat mandat dlor Barbu, Bica şi Craiovan ca împreună cu şeful secţiei să cerceteze cauza.” (31) Încă din 29 martie, într-o şedinţă a conducerii Societăţii U.D.R., consemnată într-un manuscris cu cerneală intitulat Situaţia Societăţii, primdirectorul general Popp, arătând dificultăţile prin care trecea aceasta, preciza: „Substanţa Societăţii este atacată, mergem spre prăpastie.” Şi continua în felul următor: „Situaţia este tragică. Nu prin cifre, ci prin producţie, care a scăzut enorm.” (32)

Într-o întrunire a conducerii cu delegaţii sovietici (directorul inginer Serghienko, locotenent-colonelul Iudin şi trei translatori) şi cu delegaţii sindicali, a fost reorganizată Direcţiunea Exploatărilor, care urma a fi condusă de inginerul Romulus Miculescu, „ajutat în probleme tehnice” de către inginerul Serghienko. Direcţiunea era divizată astfel: I. Departamentul siderurgic (cuprinzând Fabrica de cărămizi, Fierul vechi, Cocseria, Furnalele înalte, Oţelăriile, Turnătoria şi Transporturile), „deocamdată fără titular”; II. Departamentul metalurgic (cuprinzând Forjeria, Întreţinerea mecanică şi Laminoarele), sub conducerea inginerului Ştefan Curbet; III. Departamentul atelierelor (secţiile de prelucrare la rece), condus de inginerul Iuliu Cservenyi; IV. Departamentul tehnic, sub conducerea inginerului Titus Dima. Pe lângă aceasta, mai funcţionau: Serviciul de coordonare, care urmărea executarea zilnică a programului de lucru prin trei ingineri, câte unul de fiecare schimb, şi nota cauzele întârzierilor, dând dispoziţii în lipsa directorului (inginer A. Cosneanu, inginer Vasiliu şi inginer Vladimir Popovici; acest serviciu se  situa deasupra secţiilor şi răspundea faţă de Direcţiunea Exploatărilor); Serviciul Contabilităţii exploatărilor, condus de dr. G. Vucu; Serviciul administrativ, condus de subdirectorul G. Marchidan, ca şi Economatul, condus de Axente Mureşan, care completau noua organigramă. Mai exista şi Direcţiunea de control tehnic, pendinte de Direcţiunea generală şi aflată sub conducerea inginerului Petru Ballo. În subordinea ei se afla Serviciul de control, condus de subdirectorul C. Rociu. În plus, mai figurau ca şi consilieri tehnici un număr de cinci ingineri din Uniunea Sovietică, aceştia fiind repartizaţi la Cocserie şi Furnale, Turnătorie, Laminoare, Normele de lucru şi Energetică. (33)

Cu această ocazie, Popp preciza: „Noul contract colectiv şi normele care îl completează au căutat să satisfacă dorinţele legitime ale clasei muncitoare din Reşiţa, creându-i o situaţie mai bună ca altora, din alte întreprinderi. În felul acesta s-a recunoscut contribuţia reală a Reşiţei la îndeplinirea celui de al doilea an de executare a condiţiilor de armistiţiu, cum şi importanţa ce o prezintă Reşiţa în economia ţării.

E nevoie, continua el, să facem tot ce ne stă în putinţă ca masele să înţeleagă poziţia pe care o ocupă Reşiţa în economia ţării şi diferenţa de tratament ce s-a creat muncitorimei reşiţene, mai avantajos ca celorlalţi şi astfel, cu concursul voit al tuturora, să putem schimba felul în care lucrul a fost prestat până acuma.” (34)

Această reorganizare fundamentală a structurii Direcţiunii Exploatărilor, după o schemă extrem de stufoasă, era în mod evident determinată de modelul întreprinderilor de stat sovietice. Ea nu putea în nici un caz să rezolve problemele unei mari societăţi private cum era U.D.R.-ul, probleme care erau generate, în primii ani postbelici, tocmai de ingerinţele sovieticilor. Existenţa unei asemenea societăţi devenise, din păcate, tot mai puţin posibilă în contextul general al perioadei respective.

În continuare, la discuţia conducerii cu sindicatul a dorit să asiste şi colonelul Iudin. Au luat cuvântul Traian Cercega, preşedintele Sindicatului metalo-chimic din Reşiţa, şi Romulus Drăgoescu, delegatul Confederaţiei Generale a Muncii. Ambii au susţinut poziţia conducerii Societăţii şi au aprobat reorganizările anunţate. Drăgoescu chiar a spus: „E drept că raţiile alimentare sunt reduse, dar reduse aşa cum sunt, s-au dat la timp. Alte industrii nu au dat nici 50%. Direcţiunea U.D.R. s-a interesat de soarta salariaţilor, iar Ministerul economiei naţionale a dat preferinţă Reşiţei. Salariaţii vor înţelege că la sacrificiile U.D.R. şi Ministerului economiei naţionale trebuie să răspundă cu atât mai mult. Nu e un secret că în sectorul atelierelor s-a înregistrat o scădere a producţiei la 30% faţă de anul 1939. Acest lucru trebuie să înceteze.” (35) Ca urmare, din 19 mai 1947 s-a introdus Serviciul de coordonare („dispetcer”), a cărei „instrucţiune provizorie” motiva apariţia sa astfel: „În scopul ameliorării operaţiunilor de conducere în uzină a controlului activităţii compartimentelor de bază, îmbunătăţirii alimentării secţiilor cu materialele de fabricaţie, coordonarea lucrului secţiilor, îndeplinirea programelor la compartimentele de bază ale uzinei, îmbunătăţirea transporturilor pe C.F. în uzină.” (36)  Coordonatorul trebuia să se prezinte la locul de muncă cu zece minute înaintea începerii lucrului şi să se informeze asupra situaţiei din documentele înregistrate la serviciul de coordonare. Dacă programele de lucru nu erau îndeplinite, coordonatorul trebuia să menţioneze cauzele şi să indice concret vinovaţii. Tot el înregistra accidentele de muncă. El raporta la predarea schimbului directorului Societăţii, directorului tehnic şi şefului departamentului de producţie. „Toate dispoziţiunile coordonatorului se execută fără discuţie, de către toţi conducătorii tehnici cari primesc acele dispoziţiuni”, era prevăzut mai departe. Acest coordonator putea chema la nevoie în uzină „pe orice conducător technic la orice oră din zi.” (37)

La 16 iunie a avut loc o nouă şedinţă cu întreaga conducere a U.D.R.-ului, al cărei rezumat s-a păstrat în manuscris cu cerneală. Cu această ocazie, primdirectorul R. Miculescu şi directorul tehnic Serghienko au criticat, din nou, foarte dur, indisciplina, delăsarea şi furturile produse în uzină. Miculescu a precizat că „furturile au sporit, încât în unele sectoare nu vom mai putea lucra”. Ca urmare, el cerea ca „sancţiunile să fie mai aspre. Admonestările, mustrările şi altele asemenea nu înseamnă nimic.” Trebuia introdus un control strict. Şi adăuga: „Ocupaţi-vă de îmbunătăţirea condiţiunilor de lucru şi gospodăriţi în aşa fel ca U.D.R. să devină din nou viabil, ca în trecut.” (38) Serghienko a vorbit şi el pe acelaşi ton: „Mă opresc asupra disciplinei înţeleasă altfel de cum se înţelege în uzină. Ea are un aspect mult mai profund.” Apoi continua astfel: „Cazurile neplăcute, întâmplate de curând, denotă o decădere morală a oamenilor, o decădere mai veche. Este un act neadmisibil ca şeful să se ascundă în pod cu subalternii şi, în loc să dea statului timpul de lucru, i-l fură.” Şi încheia: „La cei cu moralul scăzut se iveşte delăsarea. Unii sunt laşi, fricoşi şi se îngrozesc de lucru. Ne vom ocupa de ei ca să-şi revină.” (39)

Aceste întâlniri, destul de constructive şi de eficiente, dintre conducerea Societăţii U.D.R. şi cea a sindicatului, au fost sistate curând după aceea, la 5 august 1947. În 1948, U.D.R.-ul a fost naţionalizat şi lucrurile au luat din acel moment o cu totul altă turnură.

 

 

Note

1 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 10.407.

2 Ibidem, nr. inv. 10.408.

3 Ibidem, nr. inv. 10.413.

4 Ibidem.

5 Ibidem.

6 Ibidem.

7 Ibidem, nr. inv. 10.414.

8 Ibidem, nr. inv. 10.415.

9 Ibidem, nr. inv. 10.416.

10 Ibidem.

11 Ibidem, nr. inv. 10.418.

12 Ibidem, nr. inv. 10.420.

13 Ibidem, nr. inv. 10.421.

14 Ibidem, nr. inv. 10.422.

15 Ibidem, nr. inv. 10.423.

16 Ibidem.

17 Ibidem, nr. inv. 10.424.

18 Ibidem, nr. inv. 10.427.

19 Ibidem.

20 Ibidem, nr. inv. 10.428.

21 Ibidem, nr. inv. 10.429.

22 Ibidem, nr. inv. 10.431.

23 Ibidem, nr. inv. 10.432.

24 Ibidem, nr. inv. 10.436.

25 Ibidem, nr. inv. 10.444.

26 Ibidem, nr. inv. 10.446.

27 Ibidem, nr. inv. 10.451.

28 Ibidem.

29 Ibidem, nr. inv. 10.457.

30 Ibidem, nr. inv. 10.458.

31 Ibidem, nr. inv. 10.467.

32 Ibidem, nr. inv. 10.484.

33 Ibidem, nr. inv. 10.486.

34 Ibidem.

35 Ibidem, nr. inv. 10.487.

36 Ibidem, nr. inv. 10.473.

37 Ibidem.

38 Ibidem, nr. inv. 10.482.

39 Ibidem.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: