Posts Tagged ‘social-democratie’

Mircea Rusnac – Evoluţia industrială a Reşiţei între 1920-1944. Perioada U.D.R.

6 decembrie 2009

Şi trupele române, proaspăt intrate în Banat, au proclamat, la rândul lor, starea de asediu. La Reşiţa, infanteriştii români au ocupat temporar „Casa muncitorească”, fosta casă Bähr. În curând, locuitorii Reşiţei, indiferent de naţionalitate, au ajuns să cunoască procedeele rău famate ale Siguranţei, făcând cunoştinţă cu metoda „educativă” moştenită de la turci, „bastonada” celor 25 de lovituri. (1) Însă şi în anii care au urmat lui 1919, autorităţile române au recunoscut şi acceptat pentru muncitorii reşiţeni ziua de muncă de opt ore şi concediul plătit. Vechile asociaţii şi reuniuni au renăscut, întemeindu-se şi altele noi. La Reşiţa, muncitorii şi-au extins şi şi-au amplificat activitatea, atât cea sindicală, cât şi cea politică, în cadrul social-democraţiei. Pe plan naţional, având peste 3.000 de membri cotizanţi, organizaţia locală Reşiţa era cea mai puternică din România în cadrul sindicatelor metalurgiştilor. (2)

La 10 iunie 1920, în adunarea generală constitutivă, a fost înfiinţată Societatea anonimă „Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa”, prescurtat U.D.R., cu sediul în Reşiţa. Aceasta achiziţiona uzinele de fier şi oţel, minele, alte întreprinderi şi stabilimente industriale, precum şi domeniile şi pădurile aparţinând St.E.G. din judeţul Caraş-Severin şi, totodată, încorpora şi domeniile, minele şi uzinele proprietate a statului român de la Hunedoara şi Cugir. Prin aportul în natură al fostei societăţi St.E.G., noua Societate U.D.R. devenea proprietara următoarelor întreprinderi, mine, concesiuni şi domenii în judeţul Caraş-Severin: uzinele metalurgice din Reşiţa şi Anina; fabrica de maşini şi unelte agricole de la Bocşa; minele de fier de la Ocna de Fier; minele de cărbuni de la Anina, Secu şi Doman; minele de aramă şi de aur de la Oraviţa; mina de aramă de la Ciclova; mina de aramă de la Sasca; minele de aramă şi de pirită de fier de la Moldova Nouă; concesiunea următoarelor mine: minele de fier şi mangan de la Delineşti, minele de fier de la Armeniş, minele de lignit de la Caransebeş, Armeniş şi Bozovici, minele de aramă şi de fier de la Liubcova; domeniile, în suprafaţă totală (după aplicarea reformei agrare, în 1923) de 95.803 ha, dintre care 88.248 ha păduri. Pe aceste domenii funcţionau patru fabrici de cherestea (Anina, Vasiova, Văliug şi Zăvoi); o vărărie la Colţan; o instalaţie de mărunţit lemnul la Reşiţa; 134 km de căi ferate proprii; 103 km canale; trei podgorii (Ramna, Tirol, Moldova Nouă); două pisciculturi (Văliug şi Anina); opt lacuri; 27 de depozite de desfacere. De asemenea, U.D.R. a preluat participaţiile St.E.G. la următoarele întreprinderi: „Societatea română pentru industria distilării lemnului”, „Societatea Industriei fierului din Nădrag”, „Industria forestieră din Nădrag”, „Société anonyme serbe minière et métalurgique”, „Industria morăritului din Banat”, „Société bulgare minière et métalurgique” etc. În acest mod, U.D.R. a moştenit situaţia privilegiată deţinută de St.E.G. în fostul Imperiu austro-ungar, constituind, datorită puterii şi influenţei sale, un adevărat stat în stat. (3)

Capitalul social al U.D.R. a fost subscris de mari patroni, bancheri şi moşieri români, precum C. Caragea, Dr. V. Bontescu, D. Brătianu, M. Pherekide, Gr. Duca, M. Diamandi sau I. Boambă, de fostul director general al St.E.G., austriacul Adalbert Veith, şi de băncile: „Marmorosch-Blank”, „Crissoveloni”, „Banca de scont”, „Banca comercială”, „Banca generală a Ţării Româneşti”, „Banca Albina din Sibiu”, „Temesvarer Bank und Handels A.G.” etc. Dar această primă împărţire a capitalului a nemulţumit profund atât pe politicienii liberali, care au împiedicat, printr-o vastă campanie de presă şi prin opoziţie în Parlament, votarea legii privitoare la organizarea şi funcţionarea Societăţii U.D.R., cât şi capitalul străin, care a accentuat intervenţiile politice, recurgând inclusiv la corupţie pentru atingerea scopurilor sale. Sindicatul internaţional care controla Societatea St.E.G., format atunci din „Boden Kredit Anstalt” din Viena, „Vickers-Armstrong” din Londra şi „Continental Trust for Bank & Industrial Values” din Basel, pentru a influenţa atitudinea guvernului român, a procedat la o redistribuire a acţiunilor U.D.R. aflate în posesia St.E.G. şi a determinat noi emisiuni de acţiuni ale U.D.R. În consecinţă, din 1922 un rol extrem de important în capitalul şi conducerea Societăţii U.D.R. l-a avut firma de armament britanică „Vickers-Armstrong”. (4)

Şi pe plan intern, disputele au continuat, concomitent cu cele externe prezentate mai sus, pentru acapararea unor poziţii cât mai privilegiate în cadrul U.D.R. Astfel, în decembrie 1921, datorită disputei acerbe pentru acţiunile uzinelor reşiţene, guvernul condus de generalul Alexandru Averescu a fost îndepărtat de la putere. Guvernul liberal instalat la o lună după aceasta a promulgat, la 14 iunie 1923, legea privitoare la organizarea şi funcţionarea Societăţii U.D.R.

După încheierea primului război mondial şi schimbarea completă a cadrului de existenţă al uzinelor reşiţene, activitatea de aici se relua cu destulă dificultate. În 1919, producţia lor nu mai reprezenta decât 33%, comparativ cu cea a anului 1913. (5) Prima activitate prestată în cadrul statului român a fost, în anii 1919-1920, repararea a unui număr de aproape 300 de locomotive pentru C.F.R. (6) Mai târziu, în 1921-1923, U.D.R. a construit o fabrică de locomotive, unde au fost executate până în 1944 un număr de 1.402 reparaţii de locomotive şi, începând din 1925, şi 566 de locomotive noi de diferite tipuri, inclusiv 52 cu ecartament îngust, pentru căile ferate industriale şi forestiere. (7) Locomotivele produse erau moderne pentru vremea aceea, fiind fabricate atât după licenţă germană, cât şi după concepţii proprii ale inginerilor reşiţeni.

În 1923 a fost reluată fabricaţia de armament, prin executarea unor comenzi de proiectile, iar în 1925 s-au făcut şemizări ale tunurilor de câmp. Din 1924, ţinându-se cont de specificul economiei româneşti, a început şi producţia de unelte şi utilaje pentru industria petrolieră. În vederea dezvoltării acestui nou sector de fabricaţie, U.D.R. a încheiat o convenţie cu firma „National Supply Corporation” (N.S.Co) din Statele Unite, obţinând licenţa pentru numeroase utilaje destinate industriei petroliere. (8) Astfel, constructorii de maşini din Reşiţa au putut să livreze către industria extractivă de ţiţei primele instalaţii de foraj adânc produse în România. În 1925, uzinele reşiţene aveau 7.000 de angajaţi şi peste 300 de funcţionari. (9)

O perioadă de avânt în viaţa uzinelor a început din anii 1926-1927. În aceşti ani au fost executate următoarele construcţii metalice: halele mecanice pentru „Societatea franco-română” Brăila; centrala electrică a atelierelor C.F.R. „Griviţa” Bucureşti; magazia fabricii de zahăr de la Bod şi depoul de vagoane al „Societăţii tramvaielor” din Bucureşti. În anii 1927-1929 au fost executate construcţiile metalice ale atelierelor „Malaxa” din Bucureşti, şi anume: atelierul mecanic, fabrica de locomotive, cazangeria, forja, fabrica de muniţii, fabrica de ţevi şi oţelăria. În 1929 au fost construite halele atelierelor C.F.R. din Cluj, în 1930 pasarela Bucureşti-Griviţa şi hala Militari; în 1932 Palatul telefoanelor din Bucureşti; în 1935 palatele „Adriatica” şi „Societatea de gaz şi electricitate” Bucureşti; în 1938-1940 palatul administraţiei C.F.R. din Bucureşti etc. În 1927, U.D.R. realiza 69,7% din producţia totală de fontă a României, 90,1% la oţel, 65% la laminate, 100% la locomotive, poduri şi construcţii metalice, ramificaţii de cale ferată, roţi montate, locomotive-vagoane şi maşini electrice. (10)

U.D.R. a construit peste 180 de poduri feroviare şi 100 de poduri rutiere pe întreaga suprafaţă a ţării. (11) În 1920, constructorii de poduri reşiţeni au refăcut podul de la Feteşti, peste braţul stâng al Dunării, distrus în timpul primului război mondial. În 1930, U.D.R. a construit la Reşiţa primul pod arcuit integral sudat din România şi al treilea din Europa. În 1926 au fost produse primele motoare electrice pentru centralele din Iaşi şi Tulcea.

În 1929, U.D.R. deţinea acţiuni la alte 29 de societăţi; în 1935, ca urmare a efectelor crizei economice, participarea a fost redusă la 20 de societăţi; dar în 1941 ea crescuse din nou la 30, în special ca urmare a colaborării cu noua fabrică de armament „Astra” Braşov, unde U.D.R. deţinea 40% din acţiuni. (12)

Din 1930, manifestările crizei economice au început să se resimtă şi la U.D.R. Statul şi-a redus bugetul, iar unele comenzi deja lansate către U.D.R. au fost reziliate. În consecinţă, a trebuit să fie desfăcute unele contracte de muncă şi să fie practicat şomajul tehnic al unor salariaţi. Reacţia muncitorilor s-a exprimat printr-un şir de greve şi manifestaţii de protest. Din 1931, datorită adâncirii crizei, Societatea U.D.R., ale cărei livrări către stat nu mai erau plătite decât parţial şi la intervale inegale, nu mai reuşea să plătească salariile şi restanţele muncitorilor şi funcţionarilor. După ce au izbucnit unele greve mai mici, muncitorii au hotărât să părăsească toate secţiile uzinelor, având loc o demonstraţie masivă, la care au luat parte şi femei şi şomeri. În urma acţiunilor repetate ale muncitorilor, statul a alocat, în cele din urmă, fondurile necesare achitării salariilor restante. În 1932, anul de apogeu al crizei, U.D.R. mai avea doar 9.000 de angajaţi, faţă de 16.000 în 1928. (13) Grevele au continuat şi acum, pentru că nu erau plătite salariile restante.

Redresarea uzinelor reşiţene a început în 1934, când au primit comenzi masive de armament din partea statului şi au produs tunuri antiaeriene şi antitanc, aruncătoare de grenade, mine marine şi altele. În acest sens, a fost încheiat un contract de parteneriat cu uzinele engleze „Vickers-Armstrong”. În 1935, U.D.R. era cea mai mare societate industrială din România, având 12.838 de angajaţi, dintre care numai la Reşiţa erau 5.998. (14) În 1932, Societatea reşiţeană a construit structura metalică a Palatului telefoanelor din Bucureşti, care a fost prima clădire-turn din România. În 1938-1940, U.D.R. a livrat un schelet metalic complet sudat, în greutate totală de 4.800 tone, pentru construcţia blocului administrativ al Direcţiei generale a C.F.R. din Bucureşti, aceasta fiind, şi ea, prima construcţie de acest gen din România.

În 1930, U.D.R., împreună cu Societatea „Uzinele Metalurgice Titan-Nădrag-Călan”, au cumpărat jumătate din acţiunile Societăţii „Industria Fierului”, devenită proprietara Societăţii „Griviţa” din Bucureşti, care lamina ţagle, reprezentând o concurentă periculoasă. În consecinţă, producţia de fier laminat din ţagle a fost oprită. (15) În 1932, tot pentru a înlătura concurenţa, U.D.R., împreună din nou cu „Uzinele Metalurgice Titan-Nădrag-Călan”, au cumpărat jumătate din acţiunile „Întreprinderilor Metalurgice David Goldenberg et Fii, S.A.” (16)

În 1934 s-a format la Monaco o nouă societate holding, care a preluat controlul întreprinderilor care aparţinuseră St.E.G. şi se aflau pe teritoriile statelor succesoare ale fostului Imperiu austro-ungar, inclusiv, sau mai ales, al U.D.R.-ului. Ea a fost denumită „Compagnie Européenne de Participations Industrielles” (C.E.P.I.). Membrii fondatori ai acestui consorţiu financiar erau: „Vickers Ltd.”, „Uzinele Metalurgice Titan-Nădrag-Călan”, „Societatea anonimă elveţiană pentru valori industriale” (SOVALIN), St.E.G., Banca de credit român şi industriaşii Max şi Edgar Auschnitt, Paul Gauthier, Marcel Barde şi Douglas Vickers. În 1936, acestora li s-au adăugat şi Nicolae Malaxa şi „Československa Zbrojovka Brno”, ca şi o Societate holding nou înfiinţată, numită CENTRIND. (17)

În preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, în 1939, U.D.R. participa cu 100% din producţia de cocs pentru furnale înalte a ţării, 75% din cea de fontă, 80% din cea de oţel, 70% la fier comercial, 50% la locomotive de C.F.R., 100% la şine, bandaje, roţi de locomotive, vagoane, încrucişări şi schimbători de cale ferată etc. De asemenea, societatea şi-a păstrat preponderenţa în privinţa fabricaţiei de poduri şi contrucţii metalice, precum şi a celei de maşini electrice. (18) În 1940, la U.D.R. lucrau 30.000 de oameni. (19) Tot atunci, după lichidarea Cehoslovaciei, Uzinele „Hermann Göring” au dobândit acţiunile pe care le deţinuseră la U.D.R. firmele „Zbrojovka Brno” şi „Škoda”. În consecinţă, în consiliul de administraţie al Societăţii au fost cooptaţi reprezuentanţii capitalului german, Albert Göring, fratele mareşalului Reich-ului, şi Guido Schmidt, iar inginerul Ottmar Heczko a devenit director al U.D.R. Acelaşi concern german a achiziţionat mai târziu şi acţiunile pe care le deţinuse fostul administrator Max Auschnitt.

Pentru a încheia istoria realizărilor Societăţii U.D.R. din perioada interbelică, mai consemnăm că în 1928 a fost construită, după proiectul arhitectului Duiliu Marcu, o vilă impunătoare la Reşiţa pentru conducerea acesteia, iar în 1932-1933 a fost construit, cu contribuţia financiară a U.D.R., staţionarul unui spital pe teritoriul fostei localităţi Reşiţa Română, încorporată acum oraşului, din interesul de a ajuta la îmbunătăţirea stării de sănătate a angajaţilor săi şi a membrilor familiilor acestora. Ambele obiective sunt funcţionabile şi astăzi, îndeplinind aceleaşi scopuri ca şi atunci când au fost construite.

Cu toate aceste realizări, şi în perioada interbelică au existat o serie de mişcări de ordin social, dat fiind faptul că Reşiţa dispunea de o muncitorime foarte numeroasă pentru vremea aceea şi care începea să se organizeze tot mai eficient. Astfel, în august 1920, după o grevă de trei zile, salariaţii de la U.D.R. au reuşit să obţină ridicarea stării de asediu, reintroducerea sistemului împuterniciţilor sau al oamenilor de încredere şi o mărire a salariilor. În consecinţă, datorită satisfacerii de către autorităţi a acestor obiective, ei nu au mai avut motive să participe la greva generală declanşată după două luni, astfel încât ea nu a avut aproape niciun efect în zona Banatului. Tot în 1920, Johann Staudt, care era din 1904 conducătorul sindicatului muncitorilor metalurgişti şi fierari din Reşiţa, a demisionat din funcţie, în locul său fiind ales strungarul Josef Ebert.

În 1921, când s-a produs sciziunea Partidului Socialist între comunişti şi social-democraţi, muncitorii reşiţeni au optat în cea mai mare parte pentru calea social-democrată. Ei au fost urmaţi în acest sens şi de ceilalţi lucrători de la U.D.R., minerii şi metalurgiştii de la Anina, Doman, Secu, Dognecea, Ocna de Fier, Bocşa. Numai un grup restrâns de muncitori reşiţeni s-au orientat către noul Partid Comunist din România. Iar peste doi ani, când şi mişcarea sindicală s-a scindat pe plan naţional, muncitorii de la U.D.R. au optat tot pentru social-democraţi, care au aderat la Internaţionala de la Amsterdam.

Tot în 1921, muncitorii reşiţeni s-au afiliat la „Asociaţia profesională a muncitorilor fierari, metalurgişti şi din chimie”, cu sediul la Bucureşti, preşedinte al acesteia devenind reprezentantul lor, Petru Bârnau. La rândul lor, minerii din Anina, Doman, Secu, Dognecea şi Ocna de Fier s-au alăturat „Uniunii minerilor”, al cărei conducător a ajuns, de asemenea, reprezentantul lor, Eftimie Gherman, care era şi deputat social-democrat de Caraş-Severin. (20)

În 1921, U.D.R. şi sindicatul fierarilor şi metalurgiştilor reşiţeni au încheiat un prim contract colectiv de muncă, stipulându-se drepturile şi îndatoririle celor două părţi. Acum, vechea instituţie a „Lăzii frăţeşti” era înlocuită cu o „Casă de asigurări sociale”. Şi tot în acel an, un grup de 44 de social-democraţi şi de sindicalişti reşiţeni a lansat un nou apel pentru construirea unei „Case muncitoreşti”. Primul semnatar era Petru Bârnau. Între timp, sindicatul muncitorilor metalurgişti a cumpărat casa familiei Weiss, unde au fost instalate birourile sindicale şi cele ale organizaţiei locale social-democrate şi au fost organizate o bibliotecă muncitorească şi un loc de întâlnire pentru sportivii muncitori. (21)

În 1925, o altă grevă de trei zile a tuturor muncitorilor reşiţeni i-a sprijinit pe constructorii de poduri să-şi impună cererile de mărire a salariului. La 22 martie 1926 a izbucnit cea mai mare grevă de până atunci din istoria industriei grele bănăţene, cu o durată de şase săptămâni şi la care au participat 7.000 de muncitori. (22) Ea a fost declanşată în urma refuzului conducerii U.D.R. de a semna un nou contract colectiv de muncă şi de a adapta salariile la noile preţuri de pe piaţă. U.D.R. dorea să înlocuiască contractul colectiv cu un „regulativ” unilateral, prin care să stabilească singură drepturile şi îndatoririle salariaţilor. În ciuda numeroaselor runde de negocieri, cele două părţi nu au reuşit să ajungă la nicio înţelegere şi au fost nevoite să se supună arbitrajului Ministerului muncii. Acesta a acordat muncitorilor o mărire a salariilor cu 7,5%, iar Societatea U.D.R. trebuia să renunţe la „regulativul” pe care îl propusese. În urma acestei mari greve încheiate cu un parţial succes pentru ei, numărul sindicaliştilor de la Reşiţa a crescut de la 2.800 la 3.500. (23)

Preponderenţa social-democraţilor în oraş s-a evidenţiat şi cu ocazia alegerilor comunale din 1926, când ei au obţinut în consiliul local şapte mandate din totalul de 15. (24) La următoarele alegeri locale, cele din 1932, social-democraţii reşiţeni au obţinut 67% din voturi şi 12 mandate din totalul de 18, iar cei din Anina 68%. (25) Nemulţumite de aceste rezultate, autorităţile au anulat însă alegerile din cele două localităţi.

În 1934, a fost în sfârşit inaugurată „Casa Muncitorească” din Reşiţa, construită exclusiv prin contribuţia financiară a muncitorilor de la U.D.R. Ea era utilizată de sindicatele metalurgiştilor şi ale constructorilor, de Partidul Social-Democrat şi de muncitorii sportivi de la U.D.R. În 1936 a fost inaugurată şi marea sală a „Casei Muncitoreşti”, care avea 888 de locuri (simbolizând cele 8 ore de muncă, 8 de odihnă şi 8 de recreere), construită după planurile arhitectului şef al Budapestei, Max Müller, reşiţean de origine. (26) În anii 1941 şi 1942, în această sală avea să concerteze de două ori, cu mare succes, orchestra de cameră a Filarmonicii din Berlin, sub conducerea lui Hans von Benda. (27) Devenită un adevărat simbol al Reşiţei, clădirea „Casei Muncitoreşti”, transformată în cinematograf în perioada comunistă, a fost complet abandonată după 1990, fiind distrusă integral de un incendiu în noaptea de 14-15 august 2002.

Un nou contract colectiv de muncă a fost încheiat în 1937, prevăzând creşteri ale salariilor între 7 şi 15%. Acest nou succes se datora forţei sindicatului, care cuprindea 4.000 de membri plătitori şi avea nişte lideri remarcabili în persoana preşedintelui Franz Klein şi ale negociatorilor Karl Lindner şi Michael Gemmel. De asemenea, trebuie precizat faptul că şi conjunctura economică a momentului era deosebit de favorabilă. (28) În 1941 a fost încheiat alt contract colectiv, care prevedea menţinerea tuturor drepturilor anterioare ale muncitorilor: ziua de muncă de 8 ore, respectarea a 12 sărbători legale şi a 3 sărbători catolice, drept la concediu anual de 7 până la 30 de zile pe an, plătirea orelor suplimentare cu 25-60% din salariu, plăţi suplimentare pentru scumpiri de preţuri, tainuri de lemne de foc şi de curent, recunoaşterea în continuare a sistemului împuterniciţilor sau al oamenilor de încredere. Din partea conducerii U.D.R., contractul din 1941 a fost semnat de directorul general, inginerul Alexandru Popp. Muncitorii erau nevoiţi să activeze în două organizaţii distincte, pe bază de etnie, conform legislaţiei regimului lui Antonescu, astfel încât românii erau reprezentaţi de Iosif Musteţiu, iar germanii de Hans Langhardt şi de Julius Baumann. Însă în chestiunile muncitoreşti, sindicaliştii reşiţeni au continuat să activeze în mod unitar. (29)

Tot din 1941, după izbucnirea războiului cu Uniunea Sovietică, uzinele U.D.R. au fost militarizate, fiind puse sub controlul armatei, reprezentate de colonelul Boitan şi de maiorul Staricu, adjutantul său. Aceştia, mai ales ultimul, au rămas în memoria muncitorilor prin metodele lor de procedură, constând în bătăi şi carceră. Acum a fost introdus programul de muncă de 10 ore, cele două ore în plus fiind însă plătite ca ore suplimentare. (30)

În perioada războiului antisovietic, comuniştii urmăreau să saboteze producţia militară, astfel încât Reşiţei i se acorda, în mod firesc, un interes special. De exemplu, secretarul comitetului regional Banat al P.C.R., Leontin Szilagyi (Sălăjan), intenţiona aruncarea în aer a barajului de la lacul de acumulare de la Breazova. Însă comuniştii reşiţeni s-au opus acestei idei deplasate. Totuşi, în 1943 a avut loc la Reşiţa o mare acţiune de sabotaj, pusă la cale de către un grup filoenglez de funcţionari ai U.D.R., care au incendiat depozitul de materiale al fabricii de locomotive. Paguba înregistrată a fost deosebit de mare. (31)

Chiar şi în perioada celui de-al doilea război mondial, Societatea U.D.R. s-a îngrijit de situaţia angajaţilor săi, care nu au fost trimişi pe front şi au putut trăi în condiţii destul de mulţumitoare. Societatea se preocupa să asigure muncitorilor şi un mod plăcut de petrecere a timpului liber, astfel că în 1943 ea a început construirea între localitatea Văliug şi vârful Gozna din Munţii Semenic a primului teleferic pus în funcţiune în România. Acesta a fost însă dezafectat în perioada comunismului, nefiind refăcut nici până acum.

Note:
1 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 80.
2 Ibidem, p. 81.
3 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 96.
4 Ibidem.
5 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 6.
6 Georg Hromadka, op. cit., p. 80-81.
7 200 ani…, p. 106.
8 Ibidem, p. 104.
9 Georg Hromadka, op. cit., p. 89.
10 200 ani…, p. 108.
11 Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 84.
12 Ibidem, p. 91.
13 Georg Hromadka, op. cit., p. 99.
14 Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 94.
15 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 67.
16 Ibidem, p. 68.
17 200 ani…, p. 99.
18 Ibidem, p. 109.
19 Georg Hromadka, op. cit., p. 112.
20 Ibidem, p. 86.
21 Ibidem, p. 87.
22 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 77.
23 Georg Hromadka, op. cit., p. 90.
24 Ibidem, p. 90-91.
25 Ibidem, p. 100.
26 Ibidem, p. 105.
27 Ibidem, p. 115.
28 Ibidem, p. 107.
29 Ibidem, p. 113.
30 Ibidem, p. 115.
31 Ibidem, p. 114 şi 117.

Mircea Rusnac – Evoluţia industrială a Reşiţei între 1855-1920. Perioada St.E.G.

4 decembrie 2009

La 14 septembrie 1854, din cauza unei noi crize financiare care a zguduit imperiul, guvernul austriac a hotărât să cedeze, printr-o lege specială, toate căile ferate construite de stat către societăţi particulare. În consecinţă, s-au constituit mai multe Societăţi de acest tip, dintre care cea mai importantă era „Königlich-Kaiserliche Privilegierte Österreichische Staats-Eisenbahn-Gesellschaft”, prescurtat St.E.G. (Societatea privilegiată imperială şi regală austriacă a căilor ferate de stat). Aceasta avea capital multinaţional: austriac, francez, belgian şi englez. St.E.G. a fost fondată de baronul aromân George Sina, patronul băncii „S.C. Sina” din Viena, baronul Daniel Eskeles, patronul băncii „Arnstein et Eskeles” din Viena, Isaak Peréire, preşedintele băncii „Société Générale de Crédit Mobilier” din Paris, şi prinţul Rafael Galliera, rudă apropiată a împăratului Napoleon III şi directorul aceleiaşi bănci. Noua Societate avea sediul la Viena. Ea a preluat o serie de căi ferate din Imperiul habsburgic, inclusiv liniile bănăţene Timişoara-Seghedin, Timişoara-Baziaş şi Baziaş-Oraviţa-Lişava. Pe lângă acestea, ea a mai cumpărat câteva fabrici din Viena, câteva mine de cărbuni din Boemia şi toate minele, uzinele şi domeniile din Banat, ultimele cuprinzând 226.232 de iugăre. (1) Contractul a fost încheiat la 1 ianuarie 1855, fiind sancţionat după două zile de împăratul Franz Joseph.

Suma pentru care proprietăţile bănăţene au fost achiziţionate de St.E.G. a fost de 11.125.046 de florini şi 89 de creiţari, sumă pe bună dreptate considerată atunci ca fiind extrem de mică. Contractul propriu-zis a fost, totuşi, printre cele mai mari din epocă, fiind întrecut doar de contractul de construire a Canalului de Suez, care se ridica la 200 de milioane de franci aur. (2) De aceea, se poate afirma că proprietăţilor din Banat le-a fost puternic subevaluat uriaşul potenţial economic, pe care aveau să-l demonstreze ulterior cu prisosinţă. Aceste proprietăţi erau: minele de aramă din Oraviţa şi Ciclova cu uzinele şi atelierele lor; minele de aramă, argint şi fier din Dognecea; minele de aramă şi fier din Sasca cu uzina lor; minele de cărbuni din Doman, Cuptoare şi Secu; minele de aramă şi uzinele din Moldova; minele de cărbuni din Steierdorf; uzinele şi atelierele din Reşiţa şi Văliug; uzinele de fier şi aramă din Bocşa; uzinele de fier din Ciclova; minele de fier din Ocna de Fier şi Slamina; toate terenurile şi pădurile care aparţineau minelor şi uzinelor (87.500 ha de pădure); toate terenurile camerale din districtele Oraviţa şi Bocşa (42.600 ha de teren arabil). Pe aceste din urmă terenuri se aflau amplasate 63 de localităţi. (3)

Pentru a mări capacitatea de producţie a uzinelor reşiţene, prima preocupare a noilor stăpâni a fost să le doteze cu noi clădiri şi să instaleze maşini moderne, proces care a durat până în 1858. Cu conducerea uzinelor în această perioadă a fost însărcinat francezul Charles Dubocq. În 1857 deja, la St.E.G. lucrau 5.000 de muncitori. (4)

În intervalul 1854-1874, atât Austria, cât şi Ungaria, şi-au dezvoltat semnificativ reţeaua de căi ferate. Prin instalaţiile lor industriale, uzinele din Reşiţa au furnizat aproape întregul material necesar pentru aceasta (90%). În scopul îndeplinirii acestor furnizări, s-a mărit producţia de fier şi de oţel prin construirea de noi instalaţii. Reşiţa a completat liniile ferate ale Ungariei cu 1.634 km şi pe cele ale Austriei cu 1.377 km. (5) De asemenea, uzina siderurgică din Reşiţa a participat în perioada respectivă la o serie de expoziţii internaţionale sau mondiale cu produsele sale, la Londra (1862), Paris (1867, 1878, 1900), Viena (1873) şi Budapesta (1885, 1896). La expoziţia de la Paris din 1878, produsele reşiţene au atras atenţia în mod deosebit tuturor specialiştilor în domeniu prin calitatea lor excepţională. (6)

În 1868, la Reşiţa a fost introdus pentru fabricarea oţelului procedeul Bessemer, la numai şase ani după utilizarea pentru prima dată a acestuia la firma Krupp. (7) În 1871-1873, St.E.G. a construit linii ferate industriale între Reşiţa-Bocşa-Ocna de Fier şi între diferitele secţii din ateliere şi uzine, în lungime totală de 73 km. În acelaşi timp, Societatea s-a preocupat să poată fabrica singură mijloacele de tracţiune şi de transport, respectiv locomotivele şi vagoanele. A fost instalat un atelier de locomotive pentru trenul industrial, astfel încât în 1872-1873 au fost fabricate la Reşiţa primele trei locomotive din Ungaria şi de pe actualul teritoriu al României. Ele au primit denumirile de „Reşiţa”, „Bocşa” şi „Hungaria”. (8)

În perioada 1870-1916, uzinele reşiţene au construit numeroase poduri de oţel pentru calea ferată în Austria, Ungaria, Serbia, Bosnia şi România, ca de exemplu podurile de peste Dunăre de la Novi Sad şi Ujpest, podul peste Tisa de la Seghedin, construit după planurile inginerului francez Gustave Eiffel, cu şapte ani înainte de ridicarea turnului omonim de la Paris. De altfel, în domeniul construirii de căi ferate, uzinele reşiţene au fost pe primul loc atât în Imperiul habsburgic, cât şi în Europa de sud-est. (9) În 1872, ele au finalizat în România construirea căii ferate Bucureşti-Galaţi-Bacău, iar în 1874 a liniei Bucureşti-Piteşti-Turnu Severin.

În 1876, la 11 ani după încheierea cu succes a experimentelor făcute de Pierre şi Émile Martin, a căror procedură de topire a oţelului a permis pentru prima dată folosirea în cantităţi mari a fierului vechi, la Reşiţa a fost pus în funcţiune primul cuptor Siemens-Martin.

Din 1892, Societatea St.E.G. avea direcţiunea cu sediul la Budapesta, deşi conducerea efectivă a sa a continuat să se exercite de la Viena. Deja din 1889, ea a început să îşi diversifice producţia, întrucât construirea de căi ferate în imperiu s-a încheiat în cea mai mare parte. Ca urmare, s-au edificat, între altele, la Reşiţa fabrica de poduri şi construcţii metalice şi fabrica de maşini, la Bocşa fabrica de maşini agricole, iar la Anina fabrica de şuruburi. După ce în 1906 la Reşiţa a fost construită uzina hidroelectrică, în 1907-1909 s-a înălţat un mare baraj de acumulare la Breazova, pentru alimentare cu energie electrică a industriei sale. În sfârşit, pentru potenţarea capacităţii de producţie a uzinelor în mai multe direcţii şi pentru a face faţă concurenţei cu alte centre metalurgice din Europa, în anii 1910-1914 s-au făcut aici noi şi importante investiţii de capital, instalaţiile existente fiind din nou modernizate, în acord cu ultimele progrese tehnice în domeniu.

În ciuda tuturor acestor succese, muncitorii continuau să aibă o viaţă deosebit de grea. În 1860, din cauza condiţiilor de viaţă lipsite de igienă, maladii precum tuberculoza, malaria sau alcoolismul le subminau sănătatea. La Reşiţa mureau în acel an mai mult de 25% dintre adulţii de sex masculin înainte de a împlini vârsta de 40 de ani, iar dintre copii, 50% nu depăşeau vârsta de 10 ani. (10) Tot în 1860, Societatea St.E.G. a transformat „Lada frăţească” într-un „Institut de aprovizionare şi asistenţă pentru slujitori şi muncitori”. Contribuţia lunară a muncitorilor la fondurile acestuia a fost mărită la 6% din salariul brut, iar contribuţia patronatului era de 1,6% din cuantumul total al salariilor achitate. În acelaşi timp, statutul acestui Institut conţinea unele prevederi drastice, care permiteau Societăţii să îl folosească drept mijloc de presiune împotriva muncitorilor. (11)

În perioada 1867-1873, procentajul îmbolnăvirilor salariaţilor Societăţii St.E.G. era de 45% în minerit, 84% la topitorii, 50% la muncitorii de la pudlaje, 47% la muncitorii forestieri, 40% la cărăuşi şi 56% la cărbunari. Cele mai frecvente dintre bolile înregistrate erau reumatismul, tuberculoza şi emfizemul pulmonar. În 1868 s-au înregistrat 463 de cazuri de răniri grave în urma accidentelor de muncă, în care au fost implicaţi 2.800 de membri ai „Lăzii frăţeşti”. (12)

În aceste condiţii, muncitorii reşiţeni au început să se organizeze mai bine în vederea întrajutorării. În 1861, muncitorii metalurgişti şi minerii au înfiinţat o primă organizaţie de susţinere reciprocă, intitulată „Asociaţia de sprijin a muncitorilor”, al cărei prim preşedinte a fost Johann Lang. Ea a dăinuit, sub diferite forme, până astăzi, când este cunoscută sub denumirea de „Verein” şi se prezintă sub aspectul unei întrajutorări a membrilor săi în caz de înmormântare.

În 1868, lăcătuşul de cale ferată reşiţean Karl Farkas a înfiinţat la Timişoara şi la Reşiţa filiale ale „Asociaţiei Generale a Muncitorilor”, constituită de puţin timp la Budapesta după modelul german al lui Lasalle. După câţiva ani, în 1876, muncitorul tâmplar Johann Brodnyansky, care a locuit mai mult timp la Paris şi a participat la mişcarea care a generat Comuna din capitala Franţei, a înfiinţat la Reşiţa o „Asociaţie de cultură şi educaţie a muncitorilor”, care a fost însă dizolvată după puţină vreme de către autorităţi datorită ideilor ei considerate „comuniste”. (13)

Prima sărbătorire a zilei de 1 Mai a avut loc chiar în 1890 la Reşiţa, Anina şi Bocşa, ocazie cu care demonstranţii din aceste centre industriale bănăţene au solicitat ca ziua de lucru să fie de 8 ore. Tot în acel an, delegaţi din Reşiţa şi Bocşa au participat la Budapesta la congresul de înfiinţare a Partidului Social-Democrat din Ungaria. În curând, la Reşiţa, Anina şi Bocşa au fost constituite filiale ale acestui partid. În 1891, prin lege avea să fie consfinţită, în sfârşit, respectarea strictă a repausului duminical.

O primă mare grevă s-a desfăşurat la Reşiţa în 1897, când 1.100 de muncitori siderurgişti au protestat împotriva intenţiilor societăţii de a modifica, din nou în sens restrictiv, statutele „Lăzii frăţeşti”. În 1899 au făcut grevă cei 2.100 de muncitori ai fabricii de maşini, împotriva reducerii salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de acord şi cerând introducerea zilei de lucru de 10 ore. (14) Tot în 1899, muncitorii de naţionalitate germană au creat „Asociaţia generală a muncitorilor din Reşiţa”, condusă de Valentin Tokarsky, Eugen Schmidt şi Anton Techan. În 1901, sub conducerea lor, muncitorii reşiţeni au reuşit, după o grevă de şase săptămâni, să impună ziua de lucru de 10 ore, dar cu preţul dizolvării de către autorităţi a Asociaţiei amintite. Cei trei conducători au fost concediaţi şi obligaţi să părăsească localitatea. (15)

Dar în 1903, când pe domeniile Societăţii St.E.G. lucrau peste 16.000 de muncitori, (16) a fost înfiinţată filiala reşiţeană a „Uniunii muncitorilor metalurgişti şi fierari din Ungaria”, condusă de Andreas Jendl, Jakob Hermann şi Josef Huber. Acest sindicat avea şi un sediu, asigurat prin închirierea unui spaţiu format din trei încăperi în casa lui Johann Jendl. (17) După câteva luni însă, Andreas Jendl s-a retras din conducere, în locul său fiind ales Johann Staudt. În 1904 a avut loc o nouă grevă, datorită intenţiei conducerii de a prelungi ziua de lucru de la 10 la 11 ore. În 1905 s-a reorganizat la Reşiţa filiala locală a Partidului Social-Democrat, care milita pentru reforma sistemului electoral, solicitând desfăşurarea de alegeri generale, egale şi secrete. Iar la adunarea generală a social-democraţilor ţinută la 3 iunie 1906, muncitorul român Vasile Bârnau a pus problema construirii unui sediu propriu al sindicaliştilor reşiţeni. Adunarea a ales un comitet pentru construirea unei „Case muncitoreşti”, ai cărui primi doi membri erau românii Vasile Bârnau şi Ioan Lupu. (18) Însă acest deziderat al muncitorilor reşiţeni nu s-a putut realiza decât cu 30 de ani mai târziu.

După izbucnirea primului război mondial, s-au construit noi clădiri pentru ateliere şi producţia uzinelor a fost orientată către satisfacerea necesităţilor militare ale Imperiului austro-ungar. De altfel, încă din 1905 ele au început să se profileze şi pe fabricarea de armament, efectuându-se importante investiţii în această direcţie. Ca urmare, după 1914 Societatea St.E.G. a devenit un mare furnizor de arme al Puterilor Centrale, fiind supranumită în acea vreme „Micul Krupp”. Pentru prima dată, şi femeile au fost atunci angajate în sectoare cu munci fizice grele. (19) Minele şi fabricile St.E.G.-ului au fost supuse după 1914 unui comandament militar, sub conducerea generalului austriac Hauser. A fost introdusă ziua de lucru de 14 ore şi au fost suspendate duminicile libere. În uzine a intrat în vigoare o nouă ordine interioară, mult mai drastică. Cei care nu se supuneau noilor reglementări erau pedepsiţi în mod exemplar, prin trimiterea pe front. Preţurile la alimente au crescut şi ele vertiginos. În consecinţă, locuitorii Reşiţei au început, mai ales din 1916, să cultive zonele neîmpădurite din jur şi să crească capre.

În 1917, în ciuda tuturor interdicţiilor, sindicatele şi Partidul Social-Democrat şi-au reluat activitatea, cumpărând chiar casa familiei Tiger, care a devenit „Cămin muncitoresc”. A fost din nou sărbătorită ziua de 1 Mai, participanţii venind cu garoafe roşii, care erau simbolul social-democraţiei austriece. La 8 iunie, 5.000 de muncitori au cerut, cu ocazia unei noi demonstraţii, oprirea imediată a războiului. (20) Anul următor a fost cumpărată de către sindicat casa familiei Bähr, care cuprindea un restaurant, săli de teatru şi reuniuni şi avea chiar şi o scenă. Tot în 1918 a fost introdusă în minele şi fabricile bănăţene ale St.E.G. ziua de lucru de 8 ore. (21) Cu toate acestea, la 12 februarie a avut loc o nouă demonstraţie pentru pace a muncitorilor, grevele ţinându-se lanţ, astfel încât conducerea Societăţii nu mai putea stăpâni situaţia.

La 1 noiembrie 1918, războiul luând sfârşit, a fost proclamată şi la Reşiţa prăbuşirea Imperiului austro-ungar. Muncitorii adunaţi au aclamat, la fel ca şi la Timişoara, constituirea Republicii Autonome Banat în cadrul Ungariei cu o zi mai devreme. (22) Tot în noiembrie au fost constituite pretutindeni în Banat consilii naţionale şi gărzi naţionale înarmate, în funcţie de etniile fiecărei localităţi. La Reşiţa s-au constituit consilii muncitoreşti şi gărzi muncitoreşti. În localitate administraţia oficială a rămas neschimbată, spre deosebire de satele româneşti şi sârbeşti, unde primarii şi notarii unguri au fost destituiţi. Doar generalul Hauser şi colegii săi au părăsit în grabă localitatea.

La jumătatea lunii noiembrie 1918, Reşiţa, la fel ca şi întregul Banat, au fost ocupate de trupele sârbeşti, iar din decembrie au sosit şi unele regimente franceze. Republica autonomă a fost dizolvată, autorităţile sârbeşti lăsând limpede să se înţeleagă că aveau intenţia de a anexa Banatul. Împotriva acestei intenţii, sindicatele muncitoreşti din întreaga regiune au declanşat în 1919 o grevă generală. Ca urmare, la intervenţia unei comisii militare franceze, trupele sârbeşti s-au retras pe linia de demarcaţie stabilită de aceasta, predând restul Banatului francezilor. Aceştia au declarat starea de urgenţă, au dezarmat gărzile naţionale şi muncitoreşti, au interzis adunările publice şi demonstraţiile şi au introdus cenzura. (23) La 1 Mai 1919, Reşiţa arăta ca o tabără militară. Totuşi, tradiţionala demonstraţie muncitorească a decurs în mod paşnic. În fruntea participanţilor, spre surprinderea tuturor, mărşăluiau înşişi directorii uzinelor, Otto Müller şi Nikolaus Balint, precum şi toţi colaboratorii lor apropiaţi, inspectori şi inspectori superiori, în semn de protest faţă de prelungirea ocupaţiei străine. Abia în luna iulie 1919 trupele franceze au fost retrase din Banat, care a putut să se integreze în cadrul României conform Proclamaţiei de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, recunoscută şi de Conferinţa de pace de la Paris.

Încheierea primului război mondial şi dispariţia de pe harta Europei a Imperiului austro-ungar a marcat şi sfârşitul perioadei St.E.G. din istoria uzinelor reşiţene. Perioada 1855-1920 a fost una extrem de glorioasă în trecutul Reşiţei. St.E.G. a contribuit în mod hotărâtor la modernizarea economiei bănăţene, transformând regiunea în cea mai dezvoltată parte din punct de vedere industrial din Europa sud-estică. În 1863, maşinile cu abur ale St.E.G. însumau 17% din forţa motrice a industriei din Ungaria. (24) În 1891, liniile de cale ferată ungare fuseseră răscumpărate de către stat, la fel ca şi cele austriece în 1908. După această dată, Societatea St.E.G. a rămas numai cu uzinele, minele şi domeniile pe care le avusese, în suprafaţă totală de 133.170 ha. (25) Datorită bunei administrări din această epocă, Reşiţa a devenit cel mai important centru industrial din Ungaria. (26) Vastele domenii ale Societăţii cuprindeau aproape jumătate din comitatul Caraş. Unii considerau în acea perioadă, nu lipsit de temei, că St.E.G. ajunsese un adevărat stat în stat, având reprezentanţii săi în Parlament, ca şi în consiliile comunale. Judecătoriile, bisericile şi şcolile din regiune erau şi ele sub influenţa sa. De altfel, St.E.G.-ul era şi cel mai important plătitor de impozite de pe teritoriul Ungariei. (27)

Forţa economică şi chiar politică a St.E.G.-ului erau impresionante pentru acea epocă, date fiind multiplele relaţii şi posibilităţi de influenţă atât asupra guvernului austriac, cât şi a altor state, prin mijloace economice şi politice. De exemplu, St.E.G. a preluat în condiţii foarte favorabile, printr-un contract încheiat la 6 martie 1872 cu „Societatea pe acţiuni a Căilor Ferate Române”, toate obligaţiile neonorate de către consorţiul financiar german Stroussberg în privinţa executării liniilor ferate Bucureşti-Roman (inclusiv ramificaţiile spre Brăila şi Galaţi), Piteşti-Vârciorova şi Bucureşti-Târgovişte. Societatea a reuşit să îşi respecte aceste obligaţii, inclusiv în ceea ce priveşte termenele, statul român răscumpărând peste câţiva ani (în 1880) administrarea şi exploatarea acestor concesiuni. (28) În 1902, St.E.G. a iniţiat un cartel pentru desfacerea cărbunilor de lemn pe teritoriul austro-ungar, denumit „Holzkohlzentrale A.G.” (HOZAK). În aceeaşi perioadă, Societatea a intrat şi în cartelul european al fabricanţilor de bandaje pentru locomotive şi vagoane numit „Deutsche Stahlgemeinschaft”, având sediul la Essen, din care mai făceau parte şi grupurile Krupp, Vitkovice şi Škoda. (29) Treptat, St.E.G. a reuşit să deţină pachetul de control la mai multe societăţi austriece, maghiare şi sârbeşti. De asemenea, societatea a obţinut concesiuni importante în Imperiul otoman şi în Grecia pentru noi perimetre miniere şi construcţii de căi ferate. (30)

Note:
1 Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 77.
2 Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 50.
3 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 77.
4 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 56.
5 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 18.
6 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 94.
7 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 78.
8 Ibidem.
9 Georg Hromadka, op. cit., p. 60.
10 Ibidem, p. 57.
11 Ibidem.
12 Ibidem, p. 58-59.
13 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 32.
14 Georg Hromadka, op. cit., p. 68.
15 Ibidem, p. 69.
16 Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 82.
17 Victor Brătfălean, op. cit., p. 43.
18 Ibidem, p. 52.
19 Georg Hromadka, op. cit., p. 74.
20 Ibidem, p. 75-76.
21 Ibidem, p. 77.
22 Ibidem, p. 76-77.
23 Ibidem, p. 78-79.
24 Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al St.E.G. 1855-1920, Reşiţa, 1997, p. 11.
25 Ion Păsărică, op. cit., p. 18.
26 Ibidem.
27 Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 50.
28 Ibidem, p. 66-67.
29 Ibidem, p. 67.
30 Ibidem.

Mircea Rusnac – Modalităţi de prezentare a trecutului social-democraţiei româneşti în istoriografia comunistă

17 iunie 2009

Mişcarea social-democrată are vechi tradiţii în România. În Vechiul Regat, o primă formaţiune având această orientare a fost creată în 1893 (Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România), dar după şase ani, prin trecerea conducătorilor săi, numiţi generoşi, la Partidul Liberal, şi-a încetat activitatea. Partidul Social-Democrat propriu-zis a fost înfiinţat abia în 1910. În acelaşi timp, social-democraţii români din Transilvania şi Banat activau în cadrul Partidului Social-Democrat din Ungaria. În 1918, ei au luat parte activă la realizarea unirii cu România. În acelaşi an, Partidul Social-Democrat din Vechiul Regat s-a transformat în Partid Socialist, iar în 1919 s-a unit cu organizaţiile social-democrate din ţinuturile nou alipite. În anii 1919-1920, conducătorii Partidului Socialist au purtat discuţii şi tratative cu liderii sovietici pentru aderarea partidului la Internaţionala a III-a Comunistă (Comintern), creată la Moscova de Lenin. Dar condiţiile puse  de Comintern pentru afiliere au întâmpinat opoziţia social-democraţilor români, care erau învinuiţi că luaseră parte activă la realizarea unităţii naţionale, considerată de liderii Rusiei Sovietice drept un „act imperialist”. Numai gruparea de extremă stângă a social-democraţilor a acceptat condiţiile afilierii, problema punându-se deschis la congresul Partidului Socialist din  8-12 mai 1921. Partizanii afilierii s-au constituit în Partidul Comunist din România, iar ceilalţi au format Federaţia Partidelor Socialiste din România, care din 1927 s-a intitulat Partidul Social-Democrat.

          Trebuie menţionat că, în acea perioadă, între comunişti şi social-democraţi se manifesta pe plan internaţional multă ostilitate şi rivalitate. Bolşevicii ruşi erau foarte indignaţi de faptul că conducerea social-democrată a Republicii de la Weimar a înăbuşit revolta spartakiştilor prosovietici şi i-au declarat pe socialiştii de pretutindeni drept „trădători ai intereselor clasei muncitoare”, „lachei ai capitaliştilor”, „prostituaţi ai Internaţionalei a II-a”, „social-fascişti” etc. Între congresele al II-lea şi al VII-lea ale Cominternului (1920-1935), mişcarea comunistă mondială era îndemnată să combată cel mai puternic social-democraţia, lăsând pe planul al doilea pericolul ascensiunii partidelor de extremă dreaptă. Această tactică profund nocivă a favorizat, de exemplu, accesul naziştilor la putere în Germania, unde, dacă la alegerile din 1933 s-ar fi cumulat voturile social-democrate cu cele comuniste, aceştia ar fi fost înfrânţi. Dar Hitler a refuzat ulterior toate modalităţile de înţelegere cu Uniunea Sovietică şi a declarat comunismul drept principalul duşman. Numai în aceste condiţii, Stalin a modificat, în 1935, orientarea generală a mişcării comuniste mondiale, promovându-l în fruntea Cominternului pe campionul rezistenţei antinaziste Gheorghi Dimitrov. La congresul al VII-lea atacurile Cominternului au fost îndreptate pentru prima dată împotriva pericolului fascist, lansându-se lozinca formării de Fronturi Populare în toate ţările, care să grupeze alături de comunişti toate forţele nefasciste, inclusiv social-democraţii, care erau vizaţi acum în mod special. Asemenea Fronturi Populare s-au format în 1936 în Franţa şi Spania, unde au şi câştigat alegerile, dar nu s-au putut menţine mult timp la putere, în Spania fiind declanşat chiar războiul civil. În general, partidele social-democrate, inclusiv cel român, şi-au arătat reticenţa faţă de sinceritatea acţiunii comuniştilor, şi au refuzat participarea la Fronturile Populare, care astfel nu s-au mai putut constitui. Între 1939-1941, când relaţiile sovieto-naziste au fost cordiale, colaborarea cu social-democraţii a fost din nou anulată. Abia după atacul german din 1941 s-a reactivat formula Fronturilor Populare, rebotezate acum Fronturi Patriotice Antihitleriste. Din nou social-democraţii, pe bună dreptate, nu au manifestat entuziasm. Abia din 1943, când sovieticii au întors soarta războiului şi au desfiinţat Cominternul, tratativele cu comuniştii au căpătat un caracter mai serios. Dar numai în aprilie 1944, când trupele sovietice pătrunseseră deja pe teritoriul României, social-democraţii români au consimţit să participe alături de comunişti la Frontul Unic Muncitoresc. În anii următori, în toate ţările ocupate de sovietici, partidele social-democrate au fost înghiţite de cele comuniste.

          Deşi după 23 august 1944 comuniştii reprezentau o grupare aproape fără importanţă pe scena politică românească, ei începeau deja de atunci să confişte în folosul lor şi trecutul ţării, proslăvind pe unii înaintaşi, dar în realitate întinându-le memoria, cum o făcea de pildă statutul partidului, adoptat la conferinţa naţională a Partidului Comunist Român din octombrie 1945, pe baza raportului prezentat de Ana Pauker: „De ar fi printre noi Doja, Horia, Cloşca, Crişan, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, cu ţăranii şi târgoveţii pe care ei i-au condus în bătălie contra asupritorilor, cu toţii ar recunoaşte în comunişti pe tovarăşii lor de luptă.” (1)

          Din acest moment, pe măsură ce puterea era acaparată tot mai mult de Partidul Comunist Român, acesta ajungea să-şi aroge merite şi rădăcini dintre cele mai glorioase. De exemplu, despre congresul din mai 1921 se afirma: „La 8 Mai 1921 a avut loc la Bucureşti congresul care a consfinţit transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist Român.” (2) În realitate, atunci a avut loc scindarea Partidului Socialist şi ruperea de el a Partidului Comunist Român. Dar în istoriografia ulterioară se ajunsese să se pretindă că încă din 1921, de la înfiinţare, Partidul Comunist Român avea de îndeplinit o misiune istorică: „Continuând lupta de veacuri pentru eliberare socială şi naţională, cele mai bune tradiţii ale mişcării muncitoreşti şi socialiste din România, partidul comunist în noile condiţii istorice este exponentul fidel al intereselor clasei muncitoare, ale întregului popor.” (3) De altfel, ajunsese să se deplângă chiar lipsa partidului comunist la 1848, ca în acest paragraf: „Învăţămintele istoriei ne arată că revoluţia din 1848 nu a putut triumfa şi datorită faptului că forţele revoluţionare nu au avut un partid unit, cu clarviziune, cu un program larg, un partid care să asigure conducerea şi unirea în luptă a forţelor revoluţionare. Tocmai de aceea, analizând desfăşurarea ulterioară a luptei revoluţionare, putem înţelege ce mare importanţă a avut crearea partidului clasei muncitoare (…), apoi a Partidului Comunist Român.” (4) Ca urmare, nu ne mai miră faptul că, în continuare, adevăratele începuturi ale activităţii militanţilor de extremă stângă din România, şi chiar cele ale Partidului Comunist Român, erau plasate în 1893. Despre congresul de creare a Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România se afirma: „Acest eveniment a intrat în istoria noastră ca moment de excepţională însemnătate pentru destinele luptei revoluţionare a proletariatului şi a maselor muncitoare, ca moment ce marchează înfăptuirea organizării politice a clasei muncitoare pe scară naţională. Partidul clasei muncitoare din România, înfiinţat în 1893, pe baza principiilor socialismului ştiinţific, a teoriei de clasă a lui Marx şi Engels, şi-a asumat din prima clipă misiunea istorică de a conduce lupta revoluţionară pentru cucerirea puterii politice de către proletariat şi celelalte mase muncitoare de la oraşe şi sate, pentru transformarea socialistă a societăţii româneşti. Anul 1893 este anul naşterii detaşamentului revoluţionar, de avangardă, al clasei muncitoare din România. Iată de ce putem spune, cu deplin temei, că adevăratele începuturi ale Partidului Comunist Român – care continuă cele mai înalte tradiţii de luptă ale poporului şi îşi are rădăcinile implantate adânc în mişcarea muncitorească, socialistă din a doua jumătate a secolului trecut – coincid cu începutul activităţii partidului muncitoresc călăuzit de teoria revoluţionară marxistă.” (5) Ca urmare, Partidul Comunist Român era definit drept continuatorul direct al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România: „Continuatorul măreţelor bătălii ale poporului nostru pentru libertate naţională şi socială, al tradiţiilor revoluţionare ale mişcării muncitoreşti, ale primului partid al proletariatului român, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, constituit în 1893, Partidul Comunist Român a ridicat pe o treaptă nouă lupta maselor populare împotriva asupririi şi exploatării, pentru dreptate, libertate şi neatârnare, pentru socialism.” (6)

          Bineînţeles, în opinia liderilor şi istoricilor comunişti, vinovatul principal de dezbinarea din mişcarea de stânga era Partidul Social-Democrat. Ei pretindeau: „Trebuie remarcat faptul că în faţa politicii reacţionare a capitalului, clasa muncitoare se găsea dezbinată, ca urmare a faptului că după congresul din 1921 gruparea de dreapta din fostul Partid Socialist, care s-a opus creării partidului comunist, a trecut la constituirea Partidului Social-Democrat. Aceasta a dus la scindarea unităţii clasei muncitoare pentru o lungă perioadă de timp, cu repercusiuni dintre cele mai grave asupra luptelor revoluţionare şi democratice din România.” (7) În realitate, nu social-democraţii erau vinovaţi de această scindare. Totul a pornit de la cele 21 de propuneri ale lui Zinoviev, numite şi cele 21 de puncte ale lui Lenin, prezentate celui de-al doilea congres al Cominternului din iulie 1920. Primele două dintre aceste 21 de puncte cereau ca, în egală măsură, să fie combătute burghezia şi „reformismul”, iar reformiştii din posturile de răspundere în mişcarea muncitorească să fie epuraţi şi înlocuiţi cu comunişti. La fel se susţinea şi în punctele 7, 10, 11, 17 şi 21. (8)

          Numai în al doilea rând, şi cu jumătate de gură, erau criticate şi atitudinile comuniştilor: „Aprecierea Partidului Social-Democrat şi a Partidului Socialist Independent – în activitatea cărora existau desigur concepţii reformiste şi multe practici greşite – ca agenturi ale claselor dominante a dăunat cauzei creării Frontului Unic Muncitoresc.” (9)

          Cu toate că în unele cazuri se recunoştea divergenţa dintre social-democraţi şi comunişti, în altele se încerca ascunderea ei şi se pretindea chiar că şi între 1921-1935 cele două grupări ar fi colaborat, desigur în ciuda împotrivirii liderilor social-democraţi „de dreapta”. În timpul crizei din 1929-1933, se afirma că „se stabilesc legături şi se duc acţiuni comune cu organizaţii ale Partidului Social-Democrat.” (10) Apoi, se vorbea chiar de „realizarea în această perioadă a unor acţiuni comune ale Partidului Comunist cu Partidul Socialist-Unitar şi Partidul Socialist, precum şi cu unele organizaţii ale Partidului Social-Democrat.” (11) Iar când Partidul Comunist Român şi alte grupuscule de extremă stângă au creat Frontul Democratic, la el ar fi aderat şi „unele organizaţii ale Partidului Social-Democrat.” (12) Chiar şi în timpul războiului, când în 1943 aceleaşi grupări au format Frontul Patriotic Antihitlerist, la el nu ar fi aderat decât, iarăşi, „organizaţii locale ale Partidului Social-Democrat.” (13) Despre perioada 1942-1943 se afirma: „Partidul nostru a intensificat colaborarea cu Partidul Social-Democrat, cu alte forţe democratice.” (14) Şi aceasta deoarece: „Conştiente de sarcinile ce le reveneau, Partidul Comunist şi Partidul Social-Democrat au întărit colaborarea, realizând o platformă politică de luptă comună ce avea la bază salvgardarea intereselor ţării, grav ameninţată în însăşi fiinţa ei naţională.” (15) Dar, cu toate acestea, cum am mai arătat, Frontul Unic Muncitoresc între Partidul Comunist Român şi Partidul Social-Democrat nu s-a constituit decât în aprilie 1944, urmat în iunie de Blocul Naţional Democrat, format din Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist Român. După lovitura de stat din 23 august 1944, în octombrie s-a constituit Frontul Naţional Democrat, în care Partidul Social-Democrat a rămas aliat cu Partidul Comunist Român.

          Despre momentul creării Frontului Unic Muncitoresc se aprecia că „a sporit capacitatea de acţiune şi forţa de organizare a clasei muncitoare, deschizând perspectiva realizării unităţii sale politice-organizatorice.” (16) Era, de asemenea, considerată drept primul pas către transformarea frontului unic în partid unic: „Colaborarea timp de aproape 4 ani în cadrul Frontului Unic Muncitoresc a dus la o mai bună cunoaştere între comunişti şi social-democraţi, la izolarea liderilor de dreapta ai social-democraţiei, care se opuneau unităţii, a creat condiţiile pentru înfăptuirea deplinei unităţi politice-organizatorice a clasei muncitoare.” (17)

          Pentru realizarea acestei unităţi ar fi fost însă nevoie de consimţământul membrilor ambelor grupări interesate. Pentru aceasta, era de aşteptat ca ele să fie de forţe sensibil egale. Care era însă realitatea? După cum recunoştea însuşi Nicolae Ceauşescu, în 1945 Partidul Comunist Român avea 35.800 de membri, iar într-o cuvântare ţinută la Timişoara în acelaşi an, primul ministru Petru Groza susţinea că Partidul Comunist Român şi Partidul Social-Democrat aveau, împreună, jumătate de milion de membri. Deşi Partidul Comunist Român era întotdeauna pus pe prim-plan, rezulta de aici că Partidul Social-Democrat ar fi avut 464.200 de membri, deci de aproape 13 ori mai mulţi. În realitate, conform raportului prezentat de Theodor Iordăchescu la conferinţa generală a Partidului Social-Democrat din 1 decembrie 1945, acest partid singur avea 700.000 de membri, deci de aproape 20 de ori mai mulţi decât Partidul Comunist Român. Oficialii comunişti şi chiar primul ministru Petru Groza falsificau intenţionat cifrele, pentru a minimaliza importanţa Partidului Social-Democrat. (18) Ca urmare, se poate înţelege clar sensul acestui apel adresat Partidului Social-Democrat de minusculul, dar stalinistul partid comunist: „Conferinţa naţională a Partidului Comunist Român, în numele întregului nostru partid, cheamă în mod solemn pe tovarăşii social-democraţi la înfăptuirea unităţii politice a clasei muncitoare, printr-un mare partid unic muncitoresc.” (19)

          În schimb, conferinţa generală a Partidului Social-Democrat din 1 decembrie 1945 a aprobat propunerea preşedintelui partidului, Constantin Titel Petrescu, ca acesta să se prezinte în alegeri pe liste proprii, separat de blocul comunist. În a doua jumătate a anului 1945, pe fondul „grevei regale” şi al tot mai marii nemulţumiri a populaţiei faţă de guvernul procomunist, exprimată prin mari manifestaţii precum cele din 24 august şi 8 noiembrie, avuseseră loc adunările locale ale Partidului Social-Democrat la Galaţi, Timişoara, Reşiţa, precum şi a Asociaţiei de artă şi cultură din Bucureşti, în cadrul cărora Titel Petrescu, însoţit de partizanii săi cei mai fideli (Vlad Dimitriu, Adrian Dimitriu, Traian Novac, Eftimie Gherman etc.), anunţase această intenţie. După 23 august 1944, Partidul Social-Democrat, care nu fusese o forţă deosebit de puternică în perioada interbelică, reuşind rareori să obţină baremul de 2% din voturi şi să pătrundă în Parlament, a realizat o anumită sporire a influenţei sale politice. El era un factor moderator în raport cu comuniştii, dorind o înnoire a societăţii nu prin revoluţionarism, cum propovăduia teoria marxist-leninistă, ci prin reformism. Atracţia sa a fost mai mare printre muncitori, dar şi la intelectualitatea universitară şi mijlocie (profesori de liceu, învăţători etc.). Centre cu o veche tradiţie muncitorească, precum Reşiţa, Galaţi, Valea Jiului, considerau că nu partidul comunist le reprezintă cel mai bine interesele, ci cel social-democrat. Populaţia germană adera masiv la acest partid, existând şi secţii maghiare, dintre care cea mai puternică era cea de la Cluj. (20) Încă din primăvara anului 1945, curentul anticomunist din Partidul Social-Democrat a devenit atât de puternic, încât şi istoricii oficiali ulteriori recunoşteau întreruperea „în mai multe locuri” a colaborării. Pericolul de generalizare a situaţiei era real, pornindu-se de la atitudinea pe care o adoptau tot mai multe organizaţii locale. A fost făcut cunoscut, de pildă, un pasaj al unui proces-verbal de şedinţă a Frontului Naţional Democrat de la Timişoara. Când comitetul regional al Partidului Comunist Român a propus scoaterea în stradă, la demonstraţie, a „zeci de mii de oameni”, ca să ceară instalarea guvernului Petru Groza, delegatul Partidului Social-Democrat a declarat că „muncitorimea s-a plictisit de demonstraţii” şi că „elanul de luptă al muncitorilor a scăzut”, astfel încât demonstraţia nu a mai avut loc. (21) Conferinţa generală a adoptat Rezoluţia privitoare la prezentarea pe liste separate în alegeri. Dar agenţii comunişti infiltraţi în conducerea Partidului Social-Democrat au activat intens pentru sabotarea acestei hotărâri, care putea deveni fatală pentru prezenţa Partidului Comunist Român pe scena politică românească. Comuniştii îi foloseau pe liderii şantajabili ai Partidului Social-Democrat, care avau dosarele îngreunate de diferite păcate ideologice. Este vorba de Ştefan Voitec şi Ion Pas, care colaboraseră în timpul războiului antisovietic, ca trimişi ai Marelui Stat Major, la ziarele Santinela şi Der Soldat, Şerban Voinea, în aceeaşi perioadă director al agenţiei de ştiri Rador, şi mai ales Lothar Rădăceanu, implicat tot pe atunci într-o obscură afacere cu importuri de ceasuri din Germania (ceea ce îi adusese porecla de „Rădăceasu”, speculată copios în Dreptatea şi în alte ziare). (22) Ca urmare, plenara Partidului Social-Democrat din 10 februarie 1946 recomanda deja viitorului congres să accepte participarea pe liste comune cu comuniştii. Congresul din 10 martie 1946 a consfinţit această idee şi Partidul Social-Democrat a devenit din acel moment un supus satelit al partidului comunist. A doua zi, Titel Petrescu şi partizanii săi au înfiinţat Partidul Social-Democrat Independent, care a hotărât participarea pe liste proprii şi a colaborat în opoziţia anticomunistă cu Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Principalele centre social-democrate (Reşiţa, Timişoara etc.) au optat masiv în favoarea Partidului Social-Democrat Independent. Conducătorul social-democrat reşiţean Georg Hromadka consemna ulterior: „La alegerile din noiembrie 1946, «independenţii» (Partidul Social-Democrat Independent, n.n.) cuceresc în judeţul Caraş mii de voturi (…). La Reşiţa se ajunge în mod repetat la confruntări între social-democraţi şi comunişti.” (23) Partidul Social-Democrat Independent a fost virulent atacat de propagandiştii comunişti. El era caracterizat drept o „bandă” sau „clică”, care, „împinsă de reacţiune”, „a trecut la spargerea unităţii”, „la trădarea clasei muncitoare”. El s-a unit cu „vechii trădători”, „unelte ale tuturor dictaturilor fasciste”, şi a hotărât „ocuparea prin violenţă a sediilor Partidului Social-Democrat”, tentativă care, fireşte, „a eşuat complet”. „Grupuleţul titelist” se afla „în braţele doldora de bani ale reacţiunii”, iar titularul lui era un „dezertor în miez de noapte” şi un „executor al planurilor lui Maniu în Partidul Social-Democrat.” (24)

          Nici celălalt Partid Social-Democrat, cel aliat în continuare cu comuniştii, nu era cruţat. În 1947, când Partidul Social-Democrat mai exista, ideologul comunist Leonte Răutu îl compara cu menşevicii ruşi, prevestindu-i aceeaşi soartă: oricine „vede clar că în România democratică o reînviere a menşevismului este cu totul lipsită de perspectivă, că antisovietismul duce direct în braţele imperialismului străin, iar anticomunismul duce inevitabil la fascism.” (25)

          În consecinţă, în septembrie 1947, un comunicat al birourilor politice ale celor două formaţii anunţa hotărârea de a se pune în discuţia forurilor de conducere respective „mijloacele practice pentru grăbirea” a ceea ce se pretindea a fi o unificare. Adunările comune ulterioare, la care social-democraţii participau doar ca nişte figuranţi, preluaseră funcţiile organizaţiilor Partidului Social-Democrat. După ce muncitorii social-democraţi îşi aleseseră reprezentanţii care urmau să răspundă cu un Nu categoric înţelegerii intervenite peste capul lor, prin noua formulă organizatorică inventată a şedinţelor comune se anulau mandatele anterioare şi se impunea delegaţilor înlocuirea lor cu oameni care să spună Da. Acest fapt se petrecea în majoritatea centrelor industriale din ţară. Rezultă clar de aici imaginea unei împotriviri de masă la nivelul organizaţiilor locale, faţă de formarea aşa-numitului partid unic muncitoresc. Şi istoriografia comunistă făcea o enumerare a zonelor şi regiunilor unde „necesităţile au impus” răsturnarea alegerilor democratice de delegaţi: „În toate localităţile din Valea Jiului”, în „mai multe organizaţii din Oltenia”, în toată Transilvania şi în întregul Banat. (26) Congresul al XVIII-lea al Partidului Social-Democrat din octombrie 1947 împuternicea comitetul central să predea partidul în mâinile Partidului Comunist Român.

          Unificarea propriu-zisă a avut loc la congresul comun din 21-23 februarie 1948. Istoriografia comunistă scria: „Unificarea la congresul din 1948 a Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat, pe baza principiilor organizatorice, tactice, politice şi ideologice ale marxism-leninismului, a pus capăt sciziunii de peste 20 de ani din mişcarea muncitorească din ţara noastră, a asigurat clasei muncitoare, întregului popor statul major de luptă capabil să rezolve cu succes sarcinile operei istorice de construire a societăţii socialiste.” (27) Cu altă ocazie, se făcea astfel referire la acelaşi eveniment: „Făurirea în februarie 1948 a partidului revoluţionar al clasei muncitoare, pe temelia marxism-leninismului, a pus capăt pentru totdeauna sciziunii din mişcarea noastră muncitorească, a constituit o măreaţă victorie a forţelor revoluţionare din România. Crearea partidului unic al clasei muncitoare a reprezentat o necesitate obiectivă a dezvoltării revoluţiei în ţara noastră, asigurând condiţiile pentru înfăptuirea cu succes a misiunii istorice a proletariatului – de clasă conducătoare în revoluţia şi construcţia socialistă.” (28)

          În realitate, ţinând cont de raportul real de forţe dintre Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist Român, conducerea noului partid unic ar fi trebuit să cuprindă social-democraţi în proporţie de nouă zecimi. Istoricii oficiali falsificau însă realitatea, susţinând că „la 31 iulie 1947, Partidul Social-Democrat cuprindea 570.201 membri”, dar fără a indica vreo sursă a acestei informaţii de o suspectă exactitate. (29) Despre Partidul Comunist Român se susţinea, în schimb, că în decembrie 1947 număra 800.000 de membri. (30) Cu toate acestea, în alt moment se pretindea că „din cei 937.848 de membri aflaţi în evidenţa partidului unic până la 10 februarie 1948, un număr de aproape 150.000 proveneau din sânul Partidului Social-Democrat.” (31) Pe aceeaşi pagină, autorul respectiv revenea, precizând că „la această dată, Partidul Social-Democrat număra 285.021 membri.” (32) Jongleria cu cifre continua astfel: „La sfârşitul anului 1947, cele două partide (…) cuprindeau peste 1.300.000 de membri – din care Partidul Comunist Român 800.000, iar Partidul Social-Democrat 527.201 membri.” (33) Astfel era desfiinţată pur şi simplu cea mai mare parte din Partidul Social-Democrat. Încununarea operaţiei, care probabil că a dat totuşi bătaie de cap, o constituia modul cum arăta compoziţia conducerii noului Partid Muncitoresc Român, din punctul de vedere al provenienţei: comitetul central al Partidului Muncitoresc Român cuprindea 41 de membri plini, dintre care 31 comunişti si 10 social-democraţi, şi 16 membri supleanţi, adică 11 comunişti şi 5 social-democraţi. Biroul politic al comitetului central al Partidului Muncitoresc Român cuprindea 13 membri plini (10 comunişti şi 3 social-democraţi) şi 5 membri supleanţi (3 comunişti şi 2 social-democraţi). În sfârşit, secretariatul comitetului central al Partidului Muncitoresc Român număra, printre cei 5 membri ai săi, 4 comunişti şi un singur social-democrat. (34) La congresul al IV-lea al Partidului Muncitoresc Român sau, după noul calendar partinic, congresul al IX-lea, a fost lichidată ultima amintire a episodului unificării, revenindu-se la vechea denumire de Partidul Comunist Român. Între timp, în perioada verificărilor membrilor de partid din 1948-1951, Gheorghiu-Dej recunoştea în 1961 că fuseseră date afară din Partidul Muncitoresc Român „mai multe sute de mii de persoane”. (35) Acestea coincideau în mare cu numărul foştilor social-democraţi, ajungându-se abia acum ca proporţia stabilită la nivelul conducerii, evident inversată în februarie 1948, să corespundă noii realităţi din partid.

          Soarta cea mai tragică au împărtăşit-o, însă, după 1948, toţi conducătorii Partidului Social-Democrat Independent, care au fost azvârliţi în închisori, inclusiv liderii muncitorilor de la Reşiţa (Iosif Musteţiu, Georg Hromadka, Traian Cercega) şi Hunedoara. Unii au fost deportaţi în Bărăgan. Victor Frunză aprecia: „Întreaga Reşiţă şi întreaga Hunedoară, deci două din cele mai mari centre muncitoreşti din România, se împotriviseră ca un tot monolit la parodia unificării.” (36) De altfel, este interesant de ştiut faptul că la congresul al XVIII-lea al Partidului Social-Democrat, când s-a pus problema unificării, întreaga delegaţie din judeţul Caraş s-a abţinut de la vot. (37) Era singura modalitate prin care se mai putea protesta în acel moment.

 

 

Note:

1        Ana Pauker, Raport asupra statutului Partidului Comunist Român, 1946, p. 5.

2        Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 26-27.

3        Ibidem, p. 27.

4        Nicolae Ceauşescu, Istoria poporului român, Bucureşti, 1983, p. 247.

5        Ibidem, p. 226-227.

6        Ibidem, p. 488.

7        Ibidem, p. 320.

8        Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominterului (1919-1943). Eşecul unei speranţe, Bucureşti, 1993, p. 177.

9        Nicolae Ceauşescu, op. cit., p. 323.

10   Ibidem, p. 326.

11   Ibidem, p. 331.

12   Ibidem, p. 332.

13   Ibidem, p. 337.

14   Ibidem, p. 459.

15   Ibidem, p. 508.

16   Ibidem, p. 373.

17   Ibidem, p. 382.

18   Victor Frunză, op. cit., p. 270.

19   Ibidem.

20   Ibidem, p. 272.

21   Ibidem, p. 277.

22   Adrian Dimitriu, Mentorul meu politic: Constantin Titel Petrescu, în Magazin istoric, nr. 9/1994, p. 23.

23   Georg Hromadka, Scurtă cronică aBanatului montan, 1995, p. 121.

24   Victor Frunză, op. cit., p. 283.

25   Ibidem, p. 338.

26   Ibidem, p. 341.

27   Nicolae Ceauşescu, op. cit., p. 162.

28   Ibidem, p. 382-383.

29   Victor Frunză, op. cit., p. 349.

30   Ibidem, p. 546.

31   Ibidem, p. 350.

32   Ibidem.

33   Ibidem.

34   Ibidem.

35   Ibidem, p. 358.

36   Ibidem, p. 390.

37   Georg Hromadka, op. cit., p. 121-122.