Archive for the ‘Recenzii’ Category

Mircea Rusnac – O lucrare despre mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului

8 iulie 2012

Preotul profesor Petrică Zamela din Valea Almăjului şi-a publicat în 2011, cu susţinerea Episcopiei Caransebeşului, teza de doctorat consacrată mitropolitului Banatului Vasile Lăzărescu, cel căruia i se datorează repunerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.* Născut în 1894 la Jadani (Corneşti), Vasile Lăzărescu a studiat teologia la Cernăuţi şi Arad, filosofia şi pedagogia la Budapesta şi Viena. (p. 23) Din 1920 a fost doctor în teologie la Universitatea din Cernăuţi.

În continuare a activat ca profesor la Academiile Teologice din Sibiu şi Oradea, fiind hirotonit la 31 decembrie 1933 ca episcop al Caransebeşului. În 1939, după multe eforturi depuse de Biserica bănăţeană, a fost reactivată Episcopia Timişoarei, prin mutarea sediului de la Caransebeş. Primul ierarh al acesteia a fost Vasile Lăzărescu, recunoscut abia în 1941. (p. 63) El a avut un rol esenţial în construirea monumentalei catedrale mitropolitane, iar în perioada celui de-al doilea război mondial a găzduit la Timişoara Academia Teologică refugiată de la Oradea. (p. 64)

La 7 iunie 1947, scaunul episcopal al Timişoarei a fost ridicat la rangul de Arhiepiscopie, acesta fiind un pas important către reactivarea vechii Mitropolii a Banatului. În secolul al XVIII-lea, Nicolae Dimitrievici şi George Popovici se intitulaseră „mitropoliţi ai Timişoarei” (p. 83), iar în 1848 Adunarea Naţională de la Lugoj l-a ales pe protopopul Lipovei, Dimitrie Petrovici Stoichescu, drept vicar general al Mitropoliei Banatului. (p. 86) Însă opoziţia ierarhiei superioare bisericeşti, sârbească până în 1865 şi românească după aceea, a zădărnicit aceste proiecte. Abia în 1947, Vasile Lăzărescu a reuşit să obţină, tocmai de la premierul procomunist Petru Groza, punerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.

La 26 octombrie 1947 a avut loc, la noua catedrală din Timişoara, întronizarea sa ca titular al Mitropoliei Banatului. În anul următor, la aceasta a aderat şi Episcopia Aradului, ţinând cont de apropierea geografică faţă de Timişoara, comparativ cu Sibiul. (p. 93) O altă realizare a mitropolitului Lăzărescu a fost canonizarea Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, alt fost mitropolit al regiunii, în 1956, când se împlineau trei secole de la moartea sa. (p. 95)

În continuare au fost arătate, pe baza unor informaţii din arhivele Securităţii, relaţiile tensionate dintre mitropolitul Vasile Lăzărescu şi statul comunist. El a refuzat să fie informator şi a ajutat persoane persecutate de regim. De asemenea, predicile sale atacau de multe ori concepţiile comuniste atee. În consecinţă, în cele din urmă el a fost destituit din funcţie în 1961 pentru presupuse delapidări financiare. (p. 196) El a fost obligat să şi părăsească Banatul, trăindu-şi ultimii ani (până în 1969) la diverse mânăstiri din ţară (Sâmbăta de Sus, apoi Cernica).  A murit la 21 februarie 1969. (p. 216)

Fiind o personalitate foarte importantă a Banatului, mitropolitul Vasile Lăzărescu a meritat din plin o asemenea lucrare documentată şi apărută în condiţii deosebite. El a pus practic bazele situaţiei actuale a Bisericii ortodoxe bănăţene. A fost urmat în scaun de actualul mitropolit, Nicolae Corneanu. Îngropat în satul său natal, mitropolitul Lăzărescu merită să rămână în memoria noastră ca un om care a făcut multe lucruri bune pentru regiunea din care a provenit.

* Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, Ed. Universităţii din Oradea, 2011, 410 p.

Mircea Rusnac – Actualitatea ideilor lui Sever Bocu

25 mai 2012

Apariţia la finele anului 2011 la Timişoara a unui al doilea volum editat de Cercul de Studii „Vestul”, care restituie texte esenţiale ale lui Sever Bocu, a fost foarte binevenită.* Ideile acestui bănăţean din prima jumătate a secolului al XX-lea au rămas la fel de actuale şi astăzi, când se produc atâtea fenomene noi la nivel continental. Atât cele două broşuri reeditate în acest volum, apărute iniţial în 1923, respectiv în 1942, şi purtând acelaşi nume (Lupta pentru Banat), cât şi amintirile sale din perioada participării la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, când au fost trasate hotarele Banatului, ne lămuresc foarte multe din evoluţiile noastre ulterioare. Practic, de la spintecarea de atunci a unei regiuni unitare şi integrate s-au tras multe din relele anilor următori.

Din introducerea semnată de Flavius Boncea aflăm destule lucruri importante despre activitatea lui Bocu din acei ani. În 1939, Calendarul Vestul îl definea astfel: „Fruntaş între fruntaşii bănăţeni, a fost sortit să fie întotdeauna purtătorul de cuvânt autorizat al bănăţenilor. (…) Cine l-a auzit ţinând un discurs, nu poate a-l numi altfel decât Tribunul Banatului.” (p. 9) Participarea sa, pe cont propriu, la Conferinţa de Pace i-a adus însă multă amărăciune. În delegaţia română atitudinea faţă de Banat nu era unitară. Ionel Brătianu susţinea alipirea întregului Banat la România, iar Take Ionescu înclina către o împărţire a regiunii între români şi sârbi. Cele două părţi neajungând la un acord, problema a fost preluată de Comisia Teritorială a Conferinţei de Pace. Aceasta a hotărât împărţirea Banatului după un proiect englezesc, care însă a fost respins atât de români, cât şi de sârbi. Brătianu refuzând orice discuţie pe această temă, a fost adoptată în cele din urmă varianta franceză, corespunzând în linii mari graniţei actuale. (p. 16) La 10 august 1920 a fost încheiat la Sèvres un tratat de delimitare a frontierelor între marile puteri şi statele interesate (România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Polonia şi Cehoslovacia), tratat care trebuia ratificat de fiecare dintre aceste state. (p. 17)

Pe lângă Take Ionescu, un alt „defetist” în problema Banatului aflat în delegaţia română fusese Octavian Goga. Când Bocu îi reproşa lui Ionescu atitudinea sa, acesta îi răspundea: „Nu pot să fiu mai bănăţean decât Goga.” (p. 19) Revenit acasă, Sever Bocu se simţea învins, după cum a declarat el însuşi: „M-am întors acasă, pe locurile copilăriei mele, de unde am pornit. Pentru mine, ţara mea restrânsă, Banatul, era singură, exclusă de la un banchet al popoarelor, care toate îşi serbau resurecţia. Singura care cu un ochi râdea, cu altul plângea, şi care acum avea nevoie de ajutorul fiilor ei.” (p. 20)

Cele două broşuri amintite reproduceau discursurile rostite de Sever Bocu pe această temă la 18 decembrie 1923 împotriva ratificării graniţelor din 1920 de către Adunarea Deputaţilor şi la 5 martie 1942 în şedinţa festivă a Sindicatului ziariştilor profesionişti din Banat. Ele conţin idei a căror valabilitate s-a verificat până astăzi. După cum scria editorul: „Astăzi, când mulţi fac caz de bănăţenismul lor, ar fi necesar ca mulţi dintre oamenii politici sau liderii de opinie să pună mâna şi să citească măcar câteva rânduri din Sever Bocu. Ar avea parte de cel mai bun exemplu despre cum trebuie să îţi slujeşti locurile în care te-ai născut sau în care ai ales să trăieşti, chiar dacă lupta ta nu este neapărat destinată să aibă sorţi de izbândă.” (p. 25)

După părerea lui Bocu, o primă greşeală săvârşise Brătianu încă înaintea intrării în război, când nu a fost solicitată şi semnătura Serbiei pe tratatul secret de alianţă care promitea întregul Banat României. (p. 38) Apoi, la Paris, el a manifestat o atitudine atât de intransigentă, încât cei patru care croiau noile hotare (Wilson, Lloyd George, Clemenceau şi Orlando) nu mai aveau nici raporturi personale cu Brătianu, reacţia lor fiind de a trasa „hotare de pedeapsă” României. (p. 38-39)

Bocu nu ştia desigur că încă din 11 august 1916 fusese încheiat un acord secret între Franţa şi Rusia, prin care ele acceptau să semneze tratatul cu România, promiţându-i acesteia tot ce dorea pentru intrarea în război, însă la Conferinţa de Pace aceste pretenţii nu ar mai fi fost susţinute. Astfel, chiar dacă faţă de România marile puteri se angajau să îi recunoască întregul Banat, încă de atunci ele stabiliseră ca acesta să fie împărţit între români şi sârbi. Revoluţia bolşevică avea să scoată între timp Rusia dintre decidenţi, însă este cert că dacă la Conferinţa de Pace ar fi luat parte şi Imperiul ţarist, graniţa trasată în Banat ar fi fost şi mai nefavorabilă românilor. (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 197)

Bocu a rămas să protesteze singur: „Vreau să se ştie adevărul, ca cei rămaşi în nedreptate să nu cadă în deznădejde. Vreau să se ştie că în aceste hotare nu sunt sancţiuni imanente, ci greşeli omeneşti, reparabile. Vreau să zdruncin încrederea în trăinicia unui lucru efemer, împotriva căruia se răzvrăteşte nu numai istoria noastră, ci toate legile biologice. Vreau să se ştie că hotarul bănăţean este un hotar de pedeapsă, care ni s-a dat pentru păcatele noastre…” (Sever Bocu, op. cit., p. 43)

Pe deasupra, în delegaţia română fusese multă ignoranţă în chestiunea Banatului: „Instinctul nostru pierdea simţul just al limitelor… Cine ştia în Bucureşti unde sunt limitele juste? Cine venea înainte de război prin Becicherec, prin Doloave, Panciova, Satu Nou sau măcar în Timişoara? La adunarea lui Murgu de pe Câmpia Lugojului au mai fost C. Rosetti, Epureanu, dar pe urmă cine a mai fost? Geambaşii, care cumpărau cai pentru armata română.” (p. 44) Din aceste motive, localităţi pur româneşti au fost pierdute: „Ofcea din faţa Belgradului este o fortăreaţă din cimentul celui mai teribil sânge românesc. (…) Tribuna din Arad, ziar zilnic, avea în Satu Nou de lângă Panciova 100 de abonaţi.” (p. 45) Deja cu mult timp în urmă, observatorii străini remarcaseră caracterul predominant românesc al Banatului: „În 1787, Caterina II preconiza restaurarea Daciei cu frontiera Dunărei şi Tisei, ca un stat tampon între Rusia, Turcia şi Austria. Pe statuia ecvestră din Viena a lui Iosif II stă gravat «Rex Daciae». Niciun călător care a umblat de atunci prin Banat n-a putut fi mistificat privitor la caracterul acestui pământ. Griselini, Thornton, Thouvenel, Demidoff, Kanitz, Saint-Marc Girardin, Picot vorbesc de Banatul de Temesvar ca de un pământ românesc.” (p. 45)

Prin urmare, dezmembrarea Banatului era denumită de Sever Bocu în discursul din 1923 drept o „monstruozitate”. (p. 54) El se adresa astfel auditoriului: „Banatul, domnilor, a fost un permanent teatru de război al Europei. Numai cei două sute de ani din urmă, ani ai păcii pentru el, care l-au cruţat ca un fel de revanşă pentru trecut, i-au permis progresul din urmă, progresul de azi, care l-a prefăcut într-un Canaan. Ungurii îl numeau grânarul lor, grânarul Ungariei.” (p. 55)

Hotarele nou trasate erau de-a dreptul iraţionale: ele treceau peste şosele, tarlale, pomi, prin ogrăzile locuitorilor şi prin cimitire, care erau împărţite în două. Direcţiunea societăţii pentru regularizarea apelor Aranca-Bega-Timiş se afla în România, iar pompele în Iugoslavia. Prin aceasta, însăşi existenţa canalului Bega era pusă în mare pericol. Calea ferată Modoş-Jimbolia, „artera de viaţă a şase comune”, nu mai funcţiona. (p. 59) Oraşele Vârşeţ şi Biserica Albă, „altădată emporii de civilizaţie şi comerţ”, ajunseseră într-o stare de plâns. (p. 61) Portul Baziaş, „cel mai important înainte de război”, fusese atribuit României fără calea ferată care îl lega de Timişoara şi de Arad. „Azi creşte iarbă în acel port, e parcă o ruină de pe vremea romană…” (p. 61) Aceasta deja în 1923! Şi totul în primul rând datorită ignoranţei noastre: „Nimic nu era fixat în conştiinţa generală şi adevărul e că şi miniştrii se întrebau la facerea alianţelor ce să ceară şi ce nu, căci dacă i-ai fi întrebat pe fiecare în parte, niciunul nu ar fi ştiut măcar atât, până unde neamul nostru îşi mutase la vest hotarele sale etnice.” (p. 63)

În discursul din 1942 el revenea, precizând: „Primul război mondial a fost un război crâncen, cel mai crâncen din istoria universală, totuşi el n-a garantat decât o pace scurtă, prea scurtă, încât aproape să nici nu merite numele de pace, ci de armistiţiu. Versailles-ul n-a creat decât dezechilibre în diferitele sectoare, ca în acest sector dunărean, ceea ce a şi dus, logic, inevitabil, poate chiar necesar, la al doilea război mondial.” (p. 100)

După cum scria autorul postfeţei, Daniel Vighi: „Pe de altă parte, întrebarea care se pune, pornind de la moştenirea gândirii politice a lui Sever Bocu, este dacă vom avea de-a face în anii care vin cu o Europă a statelor naţionale, o Europă a statelor centralizate, sau una a provinciilor istorice. O formulă federalistă de tip Statele Unite ale Europei avantajează, aşa cum spuneam, mai vechea entitate a Banatului istoric, în care vom putea fi alături, fără restricţii, de la Szeged la Vârşeţ, de la Orşova la Jimbolia. O Europă larg federalizată devine mai ales un continent al cetăţenilor, al diversităţii culturale, al alterităţilor regionale. Viitorul construcţiei europene balansează între două soluţii integraţioniste radical diferite, cu toate că susţin, şi una şi cealaltă, «unirea» statelor europene. O soluţie este cea a confederării, adică a unirii unor state naţionale şi, pe cât cu putinţă, suverane, alta este aceea a federalismului, care cere adâncirea construcţiei înspre regiuni, subregiuni, comune, cetăţeni.” (p. 109)  Concepţia unei Europe a statelor naţionale a fost puternic susţinută în timp de Charles de Gaulle şi de Margaret Thatcher, în timp ce ideea unei federaţii europene este sprijinită de statele Beneluxului, Germania şi Italia. Dezbaterile continuă şi astăzi. În acest context, bănăţenii pot deja să urmeze programul trasat de Sever Bocu: „Ar trebui să acceptăm un fapt simplu: dincolo de oricare dezbatere rămân ideile, principiile şi aspiraţiile marelui guvernator al Banatului interbelic Sever Bocu, el a avut vizionar ideea şi programul după care ar trebui să ne croim viitorul: unul regional, autodeterminat şi federalist.” (p. 110)

* Sever Bocu, Lupta pentru Banat, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2011, 119 p.

Mircea Rusnac – O carte veche despre fostele ruine din cartierul Moroasa (Reşiţa)

5 mai 2012

Am primit recent, prin bunăvoinţa mai multor prieteni (colonelul Gheorghe Popoviciu, Anton Schulz, Horst Krucso), cartea scrisă în 1938 de învăţătorul reşiţean Coriolan Cocora despre ruinele care mai puteau fi văzute până foarte curând în punctul Ogăşele de lângă Ateneul Tineretului.* În acea vreme, locul respectiv era în proprietatea lui Moise Sârbu din Reşiţa Română. Acolo existau urme ale unor vechi ziduri, iar la distanţă de circa 50 m era o ridicătură scobită în interior. Întregului ansamblu, populaţia din Reşiţa Română îi spunea „biserica turcească” sau „cetatea turcească”. (p. 1)

Unii istorici mai vechi (Pesti Frigyes, Alexander Mihalik) opinaseră că ele ar fi fost urmele unei aşezări medievale maghiare, însă fără o bază documentară în acest sens. (p. 1-2) Locul este situat între dealurile Faţa Berzaviţei şi Târnovei de o parte şi Munţii Semenic de alta. (p. 2) În această zonă era menţionată în documentele editate de adunările comitatului Caraş începând cu anul 1370 localitatea Borzafew, însemnând Capul Bârzavei. (p. 2-3) Ea reapărea sub aceeaşi formă sau ca Borzwafeu în documente din anii 1400, 1418, 1421 şi 1437. (p. 3) În 1451, Borzafew era menţionat ca district românesc privilegiat într-o scrisoare a lui Iancu de Hunedoara, iar în 1457 într-una a regelui Ladislau V. În 1500, de districtul Borzafew aparţineau comunele Târnova, Bratova şi Micolţ. (p. 3) Ultimul document cunoscut despre acest district data din 30 iunie 1597: atunci Sigismund Bathory dăruia lui Nicolae şi Petru de Ţerova şi lui Nicolae Petheö comunele Târnova, Ţerova, Bratova, Sincova, Feyerviz (Râul Alb?), Ţeroviţa şi Valle, care aparţineau de districtul Borzafew. (p. 3)

După această dată Borzafew a dispărut din istorie, fără a se cunoaşte cu exactitate locul în care se situase. Cert este că se afla în zona râului Bârzava, care era menţionat în documentele timpului sub diverse denumiri: Borza, Burzua, Burzna, Borzva, Borsova, Borzova. (p. 3) După Atanasie Marienescu, numele acesta ar fi de origine celtică (Ber însemnând deal, iar Bârzava – apa care înconjoară dealul), care ar corespunde în bună măsură situaţiei de la faţa locului. (p. 3) De la celţi, romanii ar fi preluat termenul sub forma Berzobis sau Berzovia. (p. 4)

De-a lungul timpului s-a încercat plasarea lui Borzafew între Târnova, Văliug şi Reşiţa sau la izvoarele Bârzavei. În acest sens, în apropiere de Văliug se găseşte un loc denumit Grădişte, aşa cum numeau românii zonele întărite ale fostelor cetăţi, însă acolo nu a fost descoperită nicio urmă. (p. 4) După părerea lui Cocora, numele de Capul Bârzavei nu înseamnă că localitatea era neapărat către izvorul acesteia, după cum nici Crasswofew (Cetatea Caraşova) nu se află la izvoarele Caraşului. În trecut, Reşiţa Română era ultima aşezare situată în amonte pe cursul Bârzavei. (p. 4) Mai departe era greu de pătruns pe valea râului. Pe locul Reşiţei Montane, până în 1771 se aflau mlaştini, iar mai sus s-a construit ulterior cu greutate un drum prin tăieri de stâncă. Văliugul a apărut şi mai târziu. (p. 4-5) Din aceste motive, Cocora nega şi presupusa existenţă a unui drum roman pe valea Bârzavei, care ar fi traversat Munţii Semenic, coborând în valea Timişului prin dreptul actualei localităţi Slatina-Timiş. În consecinţa acestei demonstraţii, Borzafew n-ar fi putut fi pe cursul Bârzavei mai sus de Reşiţa. Presupusa cetate de la Ogăşele se afla amplasată în centrul natural al localităţilor menţionate în documentele medievale şi care există şi acum. Cetăţile în acele vremuri erau zidite pentru apărarea unui întreg ţinut şi a locuitorilor acestuia, iar aşezările erau ridicate în jurul cetăţilor tocmai pentru ca locuitorii să îşi poată găsi adăpost acolo în caz de primejdie. De aceea, concluziona Coriolan Cocora, Borzafew nu putea fi nici la izvoarele Bârzavei, nici pe dealurile din jurul Groposului, cum susţineau unii. (p. 5)

De la Ogăşele poate fi văzută o panoramă deosebită în jur: văile Bârzavei, Mociur, Ţerovei, Domanului, dealurile Golului, Budinic, Crucii cu coasta Cămenic şi Cioara. Doar către apus se interpune dealul Faţa Berzăviţei, oprind vederea către Câlnic. La poale se află Lunca Pomostului. Locul are o formă rotundă, fiind despărţit de colinele dimprejur prin nişte şanţuri. (p. 6) Către apus, un pârâu a săpat încă un şanţ. (p. 7) De aceea, credea Cocora, dacă în acel loc s-a aflat o cetate, era foarte probabil ca ea să fi fost chiar Borzafew, Cetatea Bârzavei cea mult căutată. De acolo ar fi putut fi apărate strategic văile Bârzavei, Ţerovei şi Domanului, iar în caz extrem, apărătorii cetăţii s-ar fi putut retrage în pădurile mari care acopereau dealurile aflate în spate. Unii locuitori bătrâni din Reşiţa Română îi şi spuneau acelui loc „cetate”. (p. 7)

Problema este că lipseau cu desăvârşire zidurile unei asemenea cetăţi. Dealul respectiv nu este stâncos, ci este format din pământ argilos şi nisipos, propriu pentru cultură. Timp de peste trei secole de la probabila dărâmare a cetăţii (de când nu a mai fost niciunde menţionată), locuitorii din zonă se pare că au folosit piatra de acolo la zidirea caselor, acareturilor şi sălaşelor dimprejur. În zonă lipsind piatra, ei ar fi preferat să o ia din ruinele cetăţii, decât să o care de pe dealurile Crucii sau Golului. În 1938 mai existau numai două vestigii: una a unei biserici cu dimensiunile de 12×5 m, iar la 50 m către sud-vest, în locul cel mai înalt al colinei, se afla o formă perfect rotundă cu diametrul de 9 m, care putuse fi temelia unui turn de observaţie sau a unei fântâni. În perioada comunistă, chiar în acel loc s-au făcut construcţii, aşa încât şi acest vestigiu a dispărut definitiv, rămânând până de curând numai fundaţiile bisericii de tip sală. Către estul acesteia se mai putea vedea o ridicătură de pământ care dădea bisericii aspectul unui loc întărit. În 1938 acolo erau deja vizibile urmele căutătorilor de comori. (p. 8 )

Satul existent în mod cert în apropierea acestor ruine putea fi unul din cele dispărute, menţionate din plin de documentele medievale: Ţeroviţa, Feyerviz, Sincova, Valle… Conform lui Cocora, dintre acestea, Feyerviz s-ar fi putut afla la vărsarea Râului Alb în Bârzava, iar Ţeroviţa era logic să fi fost în apropierea Ţerovei. Ar mai rămâne neelucidată aşezarea pentru Sincova şi Valle (p. 9), dar şi pentru alte sate menţionate cu diverse ocazii: Maycho, Berzaviţa (p. 9), Baci, Berzi, Micolţ, Mailat. (p. 10) Iesenovaţ, pe care Cocora nu îl putea localiza (p. 9-10), este actualmente înglobat în satul Clocotici.

Toate aceste aşezări aveau un număr foarte mic de locuitori şi foarte puţine case. În perioada invaziilor turceşti, locuitorii lor erau deseori siliţi să-şi părăsească căminele, care rămâneau pradă armatelor regulate şi apoi bandelor de hoţi. (p. 10) Locuitorii se retrăgeau în munţii şi în pădurile din apropiere, inclusiv în peşteri. Un exemplu în acest sens era peştera de la Sodol, la gura căreia existau şi urme ale unor ziduri de întăritură. (p. 11) După retragerea turcilor, populaţia îşi găsea aşezările nimicite şi căuta să îşi întemeieze altele noi, în locuri mai ferite. În acest mod au apărut şi au dispărut atâtea localităţi în această zonă. (p. 11) Nici Reşiţa Română nu a fost dintotdeauna pe locul cunoscut astăzi. Bătrânii povesteau că înainte ea era în preajma Izvorului rece, într-un loc foarte strâmt şi accidentat, unde ar fi încăput foarte puţine case. (p. 12)

Însă Ogăşele este înconjurat de dealuri mult mai înalte, care ar fi fost mai potrivite pentru construirea unei cetăţi. Din acest motiv, Cocora credea că ea nici nu a fost o cetate propriu-zisă, aşa cum erau la Bocşa şi la Caraşova, ci numai o localitate întărită. Acolo nici nu au existat ziduri de cetate, ci numai o biserică din piatră. Aceasta era oarecum o raritate în acele vremuri, când doar la câte patru-cinci sate se găsea o biserică din lemn, unde se adunau duminica şi de sărbători toţi credincioşii din jur (ca în cazul bisericilor din Secaş sau Vărădia). Deci biserica aceasta nu a fost românească, ortodoxă, ci ori turcească (moschee), cum rămăsese în tradiţia populară, ori ungurească (catolică), cum scrisese Pesti Frigyes. Oricum, în vorbirea populară, termenul „turcesc” putea însemna străin, iar în Banat nu au existat moschei turceşti. Eventual ruina rotundă, ulterior distrusă, de la Ogăşele, ar fi putut fi un minaret. De altfel, la Reşiţa şi la Ţerova puteau fi întâlnite şi unele nume de familie de provenienţă turcească, precum Uzum. (p. 13) Însă nici aşezări stabile ungureşti nu au existat în aceste locuri. Putea totuşi să fi fost o biserică catolică, denumită şi acum de români drept biserică nemţească sau ungurească. Ea putea să fi fost zidită de seniorul ungur de religie romano-catolică care stăpânea acel district, sau chiar de cavalerii teutoni în perioada 1430-1435, când era şi des menţionată Borzafew. Ei aveau obiceiul ca peste tot pe unde treceau să ridice întărituri şi biserici din piatră. Existenţa bisericii catolice confirma faptul că acolo s-a aflat reşedinţa unui district românesc privilegiat denumit Borzafew, susţinea Cocora, deoarece în acel loc era sediul conducătorului districtului, împreună cu suita sa, cu armata şi cu personalul. (p. 14)

În apropiere mai existau şi alte puncte de veghe, cu care se putea comunica ziua prin coloane groase de fum, iar noaptea prin focuri. Dincolo de Târnova, pe la Măgura Mare şi Tâlva Bobului, se afla un loc numit „Straja”, care surprindea cele ce se petreceau pe valea Pogonişului sau către Caransebeş. Înspre Semenic, pe la Cracu Roşu, unele informaţii spuneau că ar fi fost temeliile altei biserici din piatră. De acolo se putea observa valea Nerei şi până către Teregova. (p. 15) Multe informaţii în acest sens a primit Coriolan Cocora de la bătrânii din Reşiţa Română, între care Ion Vida Lăpădatu avea 83 de ani în 1938. El le ştia la rândul său de la bunica sa, care murise la vârsta de peste 80 de ani.

Din aceeaşi sursă se mai ştia că pe Cămenic în perioada otomană se cultivase viţă de vie, iar potecii care ducea acolo i se spunea din această cauză „Poteca Turcului”. Satele făceau pe rând de strajă în timp de noapte, în grupuri de câte 12 oameni, care la apropierea turcilor se împrăştiau strigând: „Fugiţi, mă! Vin turcii, mă!” În asemenea cazuri, toată lumea fugea să se ascundă pe valea Domanului, însă uneori aveau loc şi lupte cu turcii. (p. 16)

Acestea erau mărturiile culese de Coriolan Cocora de la bătrânii timpului său. Coroborate cu informaţiile documentare existente, ele au putut fi închegate într-o demonstraţie destul de logică. Dacă a fost sau nu misterioasa Borzafew la Ogăşele rămâne încă de discutat. Însă este sigur că aceasta a fost o aşezare importantă a timpului şi că, în cazul în care nu s-a numit Borzafew, ar fi destul de greu de găsit o alternativă credibilă într-un spaţiu geografic atât de restrâns.

Trebuie să mai menţionăm în încheiere faptul, deosebit de dureros, că ruinele bisericii de la Ogăşele au fost rase de pe faţa pământului cu lama buldozerului în anul de graţie 2010. Am verificat personal pe teren. Acum nu se mai găseşte nicio urmă.

*Coriolan Cocora, Biserica sau cetatea turcească de lângă Reciţa, Ed. Gazetei Reşiţa, 1938, 19 p.

Mircea Rusnac – În onoarea regelui Mihai

23 martie 2012

Regele Mihai a împlinit la 25 octombrie 2011 vârsta de 90 de ani. În cinstea acestui eveniment, Biblioteca Cercului de Studii Vestul din Timişoara, sub coordonarea lui Flavius Boncea, a editat un frumos volum, în condiţii grafice deosebite.* El a apărut în doar 100 de exemplare, care nu au fost destinate comercializării. Jumătate dintre ele au fost predate în semn de cadou Casei Regale, celelalte fiind folosite pentru drepturile de autor şi pentru depozitul legal.

Ca unii care am avut cinstea de a lua parte la întocmirea volumului amintit (p. 62-65), putem să facem o scurtă prezentare a acestuia. El se deschide cu o declaraţie a regelui Mihai („Timişoara este pentru mine un loc însemnat şi drag, la care mă întorc întotdeauna cu plăcere. Poate pentru că inima acestui oraş este într-un fel şi inima ţării.”), cu Imnul Regal şi cu un articol introductiv al lui Flavius Boncea, purtând acelaşi nume ca şi cartea, urmând emoţionante mărturii ale principelui Radu, ale primarului Timişoarei, Gheorghe Ciuhandu, şi ale mitropolitului Banatului, Nicolae Corneanu. O amintire tristă din momentul abdicării regelui a avut fostul director al Operei din Viena, Ioan Holender (Am plâns cu lacrimi mari, căci l-am iubit pe Rege, p. 43-44), alte nume importante care au scris scurte, dar emoţionante evocări, fiind Şerban Foarţă, Nicolae Ţăran, Mircea Pora, Adrian Bodnaru, Adrian Orza, Tudor Creţu, Emil Druncea, Marius Ghilezan, Ştefan Şiacovici, Oscar Berger şi Amelia Galetar. Din amintirile mai multora dintre ei am reţinut faptul că în copilărie, pe vremea comunismului, bunicile (mai rar bunicii) au fost cele care le-au povestit pentru prima dată despre existenţa regelui şi despre exilul la care fusese obligat de către autorităţi. Este cazul lui Flavius Boncea (p. 8), Adrian Orza (p. 55), Marius Ghilezan (p. 71), Amelia Galetar (p. 78-79). Întrucât am trecut printr-o situaţie identică, în cazul nostru bunica numindu-se Maria Brezina (născută Pârgea), nu ne-am putut opri o întrebare: să fi fost o conspiraţie a bunicilor împotriva situaţiei existente atunci, când mulţi au ales să povestească în familie ceea ce cunoscuseră în tinereţea lor? Răspunsul nu poate fi, desigur, decât negativ, însă absenţa acestei conspiraţii dovedeşte un fapt şi mai remarcabil, anume că bunicii noştri au ales că contrazică teoriile oficiale ale regimului comunist, povestind adevărul nepoţilor lor, în speranţa că aceştia îl vor păstra în minte.

Articolul nostru, intitulat România este, de drept, Monarhie Constituţională, a tratat problema abdicării forţate a regelui de la 30 decembrie 1947 şi aşa-zisa şedinţă a Parlamentului din aceeaşi zi, al cărei proces-verbal publicat în Monitorul Oficial s-a dovedit a fi un fals (Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României 1859-1991, Bucureşti, 1992, p. 107-109). Pe baza acestui fals, România a devenit republică „populară”, deşi toate ţările care schimbaseră forma de stat după încheierea celui de-al doilea război mondial (Iugoslavia, Ungaria, Italia, Albania, Bulgaria) recurseseră măcar la simulacre de consultare a cetăţenilor. România a fost singura ţară care a devenit republică în urma unei farse de 45 de minute şi din acest motiv legitimitatea unei asemenea forme de stat rămâne într-o mare suferinţă.

Volumul mai trece în revistă realizările Timişoarei din scurta perioadă a domniei regelui Mihai (Catedrala mitropolitană, Filarmonica „Banatul”, Opera Română, Universitatea de Vest, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”, Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran”, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului), precum şi documentele prin care regele Mihai a devenit, la 24 februarie 2009, cetăţean de onoare al oraşului. Un volum decent, fără laude goale şi exagerate, şi foarte potrivit cu frumoasa aniversare căruia i-a fost destinat.

În încheiere vom reproduce din acest volum poezia Balenele republicane, scrisă de Paul Fort şi tradusă de Şerban Foarţă (p. 41-42):

„Pe când se mai pleca pe mări după balene, marinare, aşa departe, -ncât mureau de dor logodnicele noastre, – fără troiţe la răspântii, în Francia, nu vedeai şosea; erau marchizii în mătăsuri cu bumbi sclipind ca nişte astre, era şi Maica Preacurată, era şi Maiestatea Sa!

Pe când se mai pleca pe mări după balene, marinare, aşa departe, -ncât mureau de dor logodnicele noastre, – erau matrozii cu credinţă călăuziţi, pe mări, de-o stea; erau marchizii fără teamă de Dumnezeul legii voastre, era şi Maica Preacurată, era şi Maiestatea Sa!

Ei bine, astăzi, marinare, n-ai să mai vezi niciun chip trist: e toată lumea mulţumită, de parcă cerul ne-a surâs; s-a zis cu domnii în mătăsuri, ca şi cu Domnul nostru Christ, – azi e republică şi-avem un preşedinte, în sfârşit… Şi nici balene nu mai îs!”

*Cercul de Studii Vestul, În pace şi onor, volum coordonat de Flavius Boncea, dedicat aniversării a 90 de ani de viaţă ai Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2011, 110 p.

Mircea Rusnac – Porta Orientalis. Vechi căi ferate bănăţene

15 martie 2012

După ce, în articole anterioare, ne-am referit la liniile Oraviţa-Baziaş (1854) şi Seghedin-Timişoara-Iasenova (1857-1858), vom prezenta şi alte căi ferate construite în acea perioadă de mare avânt economic, când Banatul se afla pe circuitul marilor artere europene. Calea ferată Oraviţa-Anina (33,4 km), inaugurată la 15 decembrie 1863 şi recunoscută unanim prin monumentele sale tehnice, a făcut de asemenea obiectul unei prezentări separate. Despre ea se mai pot aduce acum doar unele completări, extrase tot din lucrarea lui Şerban Lacriţeanu şi Ilie Popescu, Istoricul tracţiunii feroviare din România, vol. I, Bucureşti, 2003. Autorii afirmau că pe traseul Steierdorf-Lişava existase mai întâi o linie cu tracţiune cu cai, care utilizase pentru traversarea porţiunilor cu declivităţi mari o succesiune de trei planuri înclinate, în lungime respectiv de 284 m, 101 m şi 126 m, combinată cu o linie cu tracţiune cu locomotive cu abur pe distanţa Lişava-Baziaş. Construcţia căii ferate a fost începută în 1846, la iniţiativa directorului minelor bănăţene, consilierul aulic Gustav von Gränzenstein, şi terminată în 1854. Tracţiunea cu cai şi planuri înclinate era folosită pe o lungime de 25,698 km, iar tracţiunea mecanică pe 6,793 km până la Oraviţa. Traseul iniţial era însă diferit de cel de astăzi. Primele locomotive utilizate acolo au fost cele cu nr. 380 WEISSKIRCHEN şi nr. 381 JASSENOVA. (p. 89)

După finalizarea căii ferate Oraviţa-Anina în 1863, au fost folosite locomotive cu totul speciale, care să corespundă dificultăţii traseului acesteia. Dintre ele, locomotiva nr. 500 STEYERDORF, construită în 1862 la Viena, a şi fost prezentată, datorită unicităţii sale, la expoziţiile universale de la Londra (1862) şi Paris (1867). I-au fost adăugate, cum am mai arătat, locomotivele nr. 501 KRASSOVA, 502 GERLISTE şi 503 LISSAVA. (p. 91) Însă, deşi apreciat atunci de specialiştii din Europa, acest tip de locomotive nu a fost adoptat şi în alte ţări, deoarece întreţinerea lor era foarte dificilă şi greutatea prea mare. (p. 94) Mai târziu, când pe linia Oraviţa-Anina au fost introduse locomotive Diesel-electrice, şi acestea aveau caracteristici speciale. Conducerea C.F.R. a şi adoptat la 19 decembrie 1962 un Regulament pentru efectuarea circulaţiei pe secţia Oraviţa-Anina. (p. 99)

Pe liniile Vălcani-Sânnicolau Mare-Periam (43 km, dată în folosinţă la 26 octombrie 1870) şi Voiteg-Bocşa Montană (47 km, inaugurată la 6 septembrie 1874), St.E.G. a pus în circulaţie de asemenea nişte locomotive diferite de modelul obişnuit, având rezervorul de apă dispus deasupra cazanului, după o tehnică utilizată în Marea Britanie şi America. (p. 101) Aceste locomotive se numeau: BÁNÁT, VALKÁNY, PERJÁMOS, VOJTEK şi GATTAJA. (p. 102)

Încă din anul 1864, inginerii timişoreni Zacharias Hermann şi Heinrich Reiber au întocmit primele proiecte pentru realizarea unei legături feroviare între Timişoara şi Arad. Linia, în lungime de 57,4 km, avea să fie pusă în funcţiune la 6 aprilie 1871. În acel an circulau zilnic două perechi de trenuri mixte, care parcurgeau această distanţă în 3 ore şi 37 de minute, cu o medie de 17 km/oră. În acel moment, Timişoara dispunea deja de legături feroviare directe cu Viena şi Pesta. (p. 108)

La 19/31 mai 1874 a fost semnată la Bucureşti Convenţia pentru joncţiunea căilor ferate între România şi Austro-Ungaria, conform căreia în următorii patru ani urmau a fi realizate legături la Orşova şi Predeal. (p. 110) În consecinţă, s-a şi trecut la construcţia liniei Timişoara-Orşova, sub conducerea inginerului francez Auguste de Serres. În 1875 a început realizarea primei secţiuni, între Timişoara şi Caransebeş (98 km), completată apoi cu Caransebeş-Orşova (89 km) şi Orşova-Vârciorova-frontieră (4 km). Ele vor fi date în folosinţă în ordine, la 23 octombrie 1876, 20 mai 1878 şi 1 mai 1879.

Încă în 1875, St.E.G. dispunea în cadrul Austro-Ungariei de patru secţiuni de linii: Boemia, Austria, Ungaria şi Banatul. Conducerea secţiunii a IV-a (Cegléd-Félegyhaza-Seghedin-Timişoara-Stamora Moraviţa-Iasenova-Baziaş, incluzând şi liniile Iasenova-Oraviţa, Oraviţa-Anina, Vălcani-Periam şi Voiteg-Bocşa Montană) era formată din: Rubricius – inspector şi şeful circulaţiei din Timişoara, Hirsch – inspector şi şeful tracţiunii din Timişoara, Bodansky – şeful staţiei Timişoara, Klauber – inspector şi şeful staţiei Baziaş, Hak – şeful staţiei Oraviţa, Deiss – şeful atelierelor din Timişoara, Dobrawa – şeful magaziei din Timişoara şi Verbir – inspector şi şeful întreţinerii liniilor din Timişoara. (p. 110)

Linia Timişoara-Orşova-Vârciorova, denumită în epocă „Orientbahn”, a fost concesionată St.E.G. la 17 august 1874. Ea era considerată ca principala legătură cu Orientul. Din această cauză, cel mai lung tunel de pe traseul ei, cel de la Ratkonya (897,2 m), a şi fost denumit „Porta Orientalis„, adică poarta lumii europene către Orient. Pe portalul tunelului a fost pusă inscripţia „AD ORIENTEM”, el fiind denumit până astăzi „Poarta”. Lucrările vor fi terminate în trei etape până în 1879. (p. 110-111)

La Caransebeş a fost construită o remiză pentru 16 locomotive, iar la Orşova una pentru 8 locomotive. În staţiile Timişoara Nord, Caransebeş, Poarta şi Orşova au fost amplasate plăci turnante pentru întoarcerea locomotivelor. Lucrările pentru construirea liniei au fost executate de firma Hügel & Sager. (p. 111) La 22 octombrie 1876, primul tren dintre Timişoara şi Caransebeş a plecat la ora 7.45 şi a sosit la 11.50. Din 20 mai 1878, pe traseul Viena-Bratislava-Budapesta-Seghedin-Timişoara-Lugoj-Caransebeş-Orşova şi retur au circulat trenuri exprese, care parcurgeau distanţa în 17 ore şi 45 de minute, tractate de locomotive „Orléans”. Din 1882 asemenea tip de locomotive era produs şi de către St.E.G. la Viena, sub conducerea inginerului francez Polonceau. (p. 112)

La 1 martie 1887, pe linia Timişoara-Caransebeş-Băile Herculane a călătorit şi împărăteasa Austro-Ungariei, Elisabeta (Sissi). Ea a locuit până la 13 aprilie la vila Tatarczy din staţiune, unde a fost vizitată şi de regele României, Carol I, şi de soţia acestuia. (p. 120)

La 8 iulie 1883 era dată în exploatare o altă importantă linie bănăţeană (acum în Banatul sârbesc), între Chichinda Mare şi Becicherecu Mare, în lungime de 70,7 km. (p. 67) Pe lângă Timişoara, un alt nod important de circulaţie feroviară avea să fie şi Aradul. Construirea liniilor din jurul acestuia nu a fost însă făcută de St.E.G., ci de diferite firme maghiare.

Încă din 25 octombrie 1858 era dată în folosinţă linia Szajol-Curtici-Arad de 143 km, dintre care 25,3 km în România actuală. (p. 123) Pe această linie erau folosite locomotivele denumite CAPRIORA, ARAD, KURTICS, KÖRÖS, MAROS sau DUNA. (p. 130)

Prima cale ferată din Transilvania a fost cea dintre Arad-Ilia-Deva-Simeria-Alba Iulia, inaugurată la 22 decembrie 1868 şi având 211,1 km lungime. Tronsonul Arad-Deva, de 149 km, a fost deschis de la 21 august 1868. Trenul condus de locomotiva nr. 17 MAROS PORTA a plecat atunci din Arad la ora 9 şi a ajuns la Deva la ora 13. (p. 137) Printre locomotivele care au mai fost folosite pe acea linie se întâlneau denumiri precum RADNA, LIPPA, GYOROK, SZOBORSIN, PAULIS, BERZOVA, KONOP, MÉNES sau SOLYMOS. (p. 144)

Calea ferată Arad-Sebiş (89,8 km) a fost deschisă pe tronsoanele: Arad-Sântana-Pâncota de 41,3 km la 1 februarie 1877, Pâncota-Ineu de 21,3 km la 10 mai 1877 şi Ineu-Sebiş de 27,2 km la 25 septembrie 1881. (p. 162) Linia Mezőhegyes-Pecica-Arad (52 km) a intrat în funcţiune la 25 noiembrie 1882, iar linia Ketegyhaza-Otlaca-Grăniceri-Pădureni Arad (27 km) la 1 ianuarie 1884. (p. 162) Alte linii construite în acea perioadă în zona Aradului au fost:

Pădureni Arad-Sântana 23 km (25 decembrie 1887);

Ineu-Cermei 13,6 km (5 ianuarie 1889);

Sebiş-Gurahonţ 22,6 km (5 decembrie 1889);

Gurahonţ-Hălmagiu 25,9 km (7 noiembrie 1895);

Hălmagiu-Brad 28,8 km (6 decembrie 1896). (p. 162)

Firma maghiară care deţinea aceste linii (A.Cs.E.V.) utiliza din 1902 automotoare construite de firma Johann Weitzer din Arad, ulterior Astra. Centrul de automotoare al liniei Arad-Cenad a fost unul din cele trei mari centre de acest fel din lume. Un număr de 33 de automotoare au fost folosite şi pe liniile secundare din Banat. (p. 163) Locomotivele aveau denumiri precum: PANKOTA, GURAHONCZ, TERNOVA, PÉCSKA, MAGYARÁD, SIMÁND şi ZIMÁND. (p. 166-167)

Trebuie menţionat faptul că încă în perioada 1872-1900, la Reşiţa au fost construite nouă locomotive pentru uz industrial cu ecartamentul de 948 mm. Între 1926-1964 fabrica de acolo a mai produs un număr de 1.452 de locomotive de diverse tipuri şi ecartamente, pentru C.F.R., căile ferate industriale şi cele forestiere. Dintre acestea, un număr de 224 de locomotive tip Э au fost livrate Uniunii Sovietice în contul despăgubirilor de război, iar altele au fost exportate în China, Coreea de Nord, R.D. Germană şi Vietnam, cazul ultimelor două locomotive, fabricate în 1964. (p. 57) După anul 1947 au fost demontate de pe locomotive unele plăcuţe ale firmelor constructoare. În acest mod au fost şterse prin dăltuire şi inscripţiile firmelor „N. Malaxa S.A.R.” şi „Uzinele de Fer şi Domeniile din Reşiţa S.A.” (p. 33)

O linie foarte importantă a fost cea dintre Caransebeş şi Haţeg, datorită porţiunii de 19 km dintre Sarmizegetusa şi Bouţari echipată cu cremalieră sistem Abt pentru declivităţile de 50‰ din zona staţiei Porţile de Fier. Sistemul a fost inventat de inginerul elveţian Roman Abt în 1882 şi consta în două-trei lame metalice dinţate alăturate, montate în axul căii, şi ai căror dinţi sunt decalaţi. La fiecare lamă dinţată corespundea câte o roată dinţată a mecanismului locomotivei, angrenarea fiind lină şi continuă. (p. 173) Linia Subcetate-Bouţari, terminată în 1908, a fost a şaptea din lume care folosea acest tip de cremalieră. (p. 174)

Linia Caransebeş-Subcetate (76,2 km) a fost exploatată de M.Á.V. pe două tronsoane distincte: Caransebeş-Bouţari (37,9 km), inaugurat la 12 noiembrie 1908, şi Bouţari-Subcetate (38,3 km), la 19 decembrie 1908. Parcursul dotat cu cremalieră totaliza, cum am arătat, 19 km. Construcţia a fost realizată de antreprenorii Mandl, Hoffmann & Quittner, costul întregii linii fiind de 7,5 milioane de coroane. (p. 174) Pe porţiunea cu cremalieră au fost utilizate pe toată perioada de existenţă a liniei (1908-1978) numai locomotive cu abur. În denumirea acestora, după preluarea lor de către C.F.R. în 1919, s-a introdus şi litera D, de la „dinţată”. (p. 177) La fel ca şi calea ferată Oraviţa-Anina, linia Subcetate-Bouţari a beneficiat de Instrucţia specială pentru executarea serviciului pe porţiunea Bouţari-Sarmizegethusa a liniei de interes local Caransebeş-Subcetate (septembrie 1922), urmată de alta în 1975. (p. 180-181, 186)

În 1908 Muschong, proprietarul staţiunii Buziaş, a înfiinţat Societatea Căii Ferate Particulare Buziaş-Parcul Băilor. Aceasta a construit o cale ferată cu ecartament normal în lungime de 2,3 km între Buziaş (Gara Mare) şi Buziaş Băi (Gara Mică). Construcţia a fost realizată de antreprenorul norvegian Guillbrand Gregersen & Sohn. Această linie folosea o celebră locomotivă, denumită de localnici ETELKA şi care a funcţionat timp de 42 de ani cu doar trei mecanici. Linia a fost folosită pentru călători până în 1973, după care a devenit linie industrială. (p. 189)

Aceasta a fost apariţia şi evoluţia celor mai vechi căi ferate bănăţene şi arădene conform lucrării documentate a lui Lacriţeanu şi Popescu. Perioada de mare dezvoltare economică de până la primul război mondial s-a soldat şi cu aceste valoroase mărturii, menite să contribuie şi mai mult la progresul regiunii. Prin intermediul lor, Banatul a fost pus în legătură directă cu cele mai avansate regiuni europene, cu care urma să intre într-un strâns contact economic şi turistic. Moştenirea acelor ani trebuie cunoscută şi apreciată aşa cum se cuvine, pentru a înţelege cât mai bine contextul adevărat în care au trăit înaintaşii noştri.

Mircea Rusnac – Trecutul localităţii Cireşa de pe Valea Bistrei

27 februarie 2012

Am aflat date interesante din istoria satului Cireşa din monografia pe care i-a dedicat-o recent Adrian Gerhard. Este un exemplu tipic pentru o veche aşezare bănăţeană, cu tradiţii care se întind pe o durată de peste două mii de ani. Nu este deloc de neglijat faptul că în apropierea acestei localităţi de pe Valea Bistrei au avut loc crâncenele lupte de la Tapae dintre daci şi romani, cu urmări atât de însemnate pentru istoria tuturor românilor. De asemenea, şi alte momente importante din viaţa localităţii au fost surprinse în această monografie, din care vom cita un nou fragment acum. Menţionăm că şi articolele referitoare la posibila localizare a bătăliilor de la Tapae şi la legendele istorice ale Văii Bistrei fac parte din aceeaşi lucrare. În continuare îi vom da cuvântul lui Adrian Gerhard, mulţumindu-i din nou pentru interesul său.

Soldaţi din Cireşa în primul război mondial (1917)

 Dacă la 1552 Banatul de Lugoj-Caransebeş nu este integrat Paşalâcului Timişoara, după un veac, mai precis în anul 1658, Akos (Acaţiu) Barcsai, care-i este ban, îl cedează turcilor drept mulţumire pentru ajutorul primit de a se înscăuna principe al Transilvaniei. În această perioadă populaţia scade dramatic. La Viena, Consiliul Aulic de Război dezbate cucerirea întregului Banat, ceea ce se întâmplă în 1688. Până la Pacea de la Požarevac (Passarowitz) din 21 iulie 1718, ţinutul bănăţean devine teatru de război, sacrificiul armatelor beligerante în morţi şi răniţi fiind considerabil. În toată această perioadă, spune Francesco Griselini, „locuitorii de aici (bănăţenii, n.n.) nu s-au bucurat întotdeauna de vremuri fericite, pentru a se înmulţi în aceeaşi proporţie în care sporeşte populaţia statelor care sub oblăduirea păcii se bucură de belşug şi bunăstare.”

Care sunt urmările acestei păci pentru românii bănăţeni? Aflăm că „populaţia era supusă la o mulţime de lucruri extrem de grele, iar produsele câmpului erau rechiziţionate fără nicio normă şi fără nicio despăgubire.” (Pr. Coriolan Buracu, Din istoria Banatului Severin, Caransebeş, 1932)

În anul 1772 Banatul este împărţit în 12 districte. Alături de alte 21 de localităţi, satul Cireşa va face parte din districtul Caransebeş, cercul Bistra.

Suferinţa este copleşitoare… La 1728 holera şi ciuma fac ravagii în satele bănăţene. Tot mai mulţi bănăţeni părăsesc locurile natale, refugiindu-se în Ţara Românească şi Moldova. Coroana imperială, conştientă de bogăţiile solulul şi subsolului bănăţean, elaborează un plan de exploatare a acestuia. Susţinerea vine din partea coloniştilor germani şi italieni, agricultori şi meşteşugari renumiţi, stăpâni pe noile tehnici de minerit, metalurgie şi manufactură. Supuşi şi disciplinaţi, aceşti colonişti satisfac interesul material al funcţionarilor vienezi, dornici să păstreze ceea ce armata a cucerit.

În patentele (legi) împărăteşti se specifică obligaţiile şi în mai mică măsură drepturile românilor bănăţeni. Pentru paza hotarelor sunt înregimentaţi refugiaţi din teritoriul ocupat de turci de dincolo de Dunăre.

Odată cu izbucnirea războiului ruso-turc (1736-1739), Austria se alătură Rusiei. E un moment de cotitură pentru satele de sus ale Văii Bistrei, bănăţenii răzvrătindu-se şi luptând de partea turcilor sub comanda propriilor căpitani. Strategii austrieci plănuiesc pedepsirea acestora, momentul ales fiind în februarie 1738 (Patriciu Dragalina) – după alte surse ianuarie 1739 – când cei mai mulţi dintre răzvrătiţi se aflau la casele lor. Generalul Lentulus (acelaşi care a incendiat cetatea Jdioarei şi a capturat 50 de haiduci, pe care i-a împuşcat sub zidurile ei) pleacă de lângă Haţeg de la Grădişte cu 1.000 de cavalerişti germani şi 300 de călăreţi din miliţia naţională ardelenească spre a se întâlni la Caransebeş cu locotenent-colonelul Nisemschi, care la rândul său părăsise Timişoara cu 1.600 de infanterişti, 1.290 de cavalerişti şi 70 de voluntari de miliţie. Deoarece „locuitorii din Măru au tras cu foc împotriva patrulelor împărăteşti” (Patriciu Dragalina), satele Ohaba-Bistra, Mal, Crâjma, Măru, Marga şi Cireşa au fost transformate în cenuşă de către trupele generalului Lentulus. O pagină neagră în istoria satului Cireşa, care va duce la strămutarea locuitorilor săi pe actuala vatră.

Satul Cireşa nu a fost mare. În anul 1757 număra numai 42 de familii, aşezate în case răsfirate sub poalele dealurilor din apropiere. Tot aici găsim şi biserica din lemn, neîncăpătoare în zilele de sărbătoare. Locuinţele respectau anumite reguli de construcţie, asigurau un minim de confort, dar nu se ridicau la nivelul conferit de cele din cărămidă. Din curtea fiecărui gospodar nu lipseau uneltele casnice realizate cu măiestrie de meşterii locali: plugul, şâruitoarea, războiul de ţesut şi căzănelul de fiert răchie. Toată această simplitate se datorează şi faptului că din generaţie în generaţie viaţa românului bănăţean s-a intersectat cu stăpâni şi stăpâniri care nu au avut cele mai bune intenţii. Nu puţini au fost cei care, împotrivindu-se regimului imperial, au luat drumul munţilor. Odată prinşi, pedepsele erau din cele mai aspre: sfâşierea cu cleşti înroşiţi în foc, frângerea cu roata şi spânzurătoarea. La 1773, cu ocazia vizitei în Transilvania şi Banat a viitorului împărat Iosif al II-lea, Maria Therezia cere guvernatorului transilvănean „să cureţe drumurile de cadavrele celor ucişi prin ştreang, roată şi ţeapă”, lăsate să putrezească spre spaima locuitorilor.

Viitorul împărat, interesat de militarizarea Banatului, inspectează formaţiunile militaro-grănicereşti constituite încă din 1768 la instrucţiunile baronului Papilla. Odată cu această ultimă vizită s-a definitivat organizarea Batalionului 1 Valah cu 4 companii, pentru ca doi ani mai târziu, în anul 1775, Consiliul Aulic de Război să hotărască contopirea batalionului român cu regimentul iliric într-o singură unitate: Regimentul româno-iliric cu sediul la Biserica Albă. Din 1804 sediul se va muta la Caransebeş, noul regiment fiind format din 16 companii a câte 240 de grăniceri recrutaţi din 99 de comune. În anul 1838 se hotărăşte scindarea acestuia, regimentul iliric-bănăţean transformându-se în Regimentul bănăţean nr. 13. Statul major va fi la Caransebeş. Cireşa va face parte din compania a 12-a cu sediul la Ohaba-Bistra.

Pe lângă imensul tezaur păstrător de obiceiuri şi datini, satul bănăţean îşi identifică parte din trecutul apropiat cu una din cele mai importante clădiri: Casa Grănicerească sau Straja.

La Cireşa, spre deosebire de alte aşezări ale Companiei a 12-a, această clădire s-a păstrat până în zilele noastre. Povestea ei, mai mult sau mai puţin cunoscută, începe după anul 1768, odată cu Ordinul Imperial al Curţii de la Viena de „mutare la drum”. Respectând acest ordin, dar şi pentru unele avantaje, nu mai puţin de şapte familii părăsesc vatra veche a satului (Satul Bătrân) pentru a-şi ridica case noi din piatră şi cărămidă pe actuala vatră, în locul numit Ostlaje (actuala stradă „1 Mai”). Dintre aceste familii cele mai cunoscute sunt Boldea şi Măgariu.

În perioada aceea se construieşte prima Casă Grănicerească. Este din lemn, mai mică (dispunea de o singură încăpere), fiind acoperită, cum se obişnuia pe atunci, cu şindrilă – prăşchilă. Când procesul de strămutare este definitivat, se începe construcţia la actuala biserică, casa parohială şi la noua Casă Grănicerească. Piatra de stâncă dură este spartă din dealul Siminicului şi cărată cu căruţele peste Bistra. Clădirea nou construită are două camere mari dispuse lateral intrării principale şi una de mai mici dimensiuni între cele două, ce pare a fi, din cele povestite de bătrânii satului, încăperea „dezertorilor” sau arestul. Zidurile sunt groase şi au fost tencuite atât interior, cât şi exterior. Dacă la terminarea casei s-a folosit la acoperit şindrila, după anul 1900 (nu se cunoaşte data exactă) se va folosi cunoscuta ţiglă „solzi de peşte”.

După desfiinţarea Confiniului Militar Bănăţean (1872), Casa Grănicerească de la Cireşa va avea mai multe întrebuinţări: post de jandarmi, primărie, bibliotecă sătească, dispensar medical sătesc şi în cele din urmă, după 1970, centru de achiziţie a hârtiei şi a deşeurilor textile.

Iosif al II-lea promite grănicerilor un trai mai liniştit. Legea din 1807 le înlocuieşte pe cele mai vechi. Ca urmare, deşi autoritatea militară creşte, nu se poate nega factorul pozitiv al acestei perioade, Banatul bucurându-se de o dezvoltare economică ce se răsfrânge şi în traiul de zi cu zi al românilor din regiune. Păstrându-şi graiul, portul, obiceiurile şi datinile străvechi, cunoscători de carte (în anul 1806 în cele 86 de comune grănicereşti au funcţionat 67 de şcoli frecventate de 1.615 elevi), sentimentele viitoarelor generaţii vor lăsa să se întrevadă o judecată nobilă pusă în slujba neamului românesc.

Din cele povestite de bătrâni, strămutarea satului Cireşa pe actuala vatră s-a realizat treptat. Cum am mai spus, ca urmare a Ordinului Imperial, Curtea de la Viena obligă locuitorii satelor bănăţene răsfirate pe văi şi dealuri de a se „muta la drum”. Primele case au fost construite în jurul bisericii şi aparţineau preotului şi familiilor de grăniceri. Casele respectau anumite reguli de construcţie impuse de autorităţi, dar păstrau şi elemente arhaice moştenite de la străbuni. Din această perioadă s-a împământenit obiceiul de a se construi porţi masive cu scopul de a ascunde trecătorului secretele gospodăriei, obicei păstrat şi azi…

Cu timpul, vatra veche a satului devine islaz. Grădinile de altădată, despărţite între ele de un „maur” – zid de piatră, locuinţele din lemn, cunoscutele „sălaşe” – rămân peste timp imaginea pitorească, plină de taină, a unui sat născut şi renăscut la poalele dealurilor din preajmă. Nu se ştie cu certitudine ce s-a întâmplat cu biserica din lemn. Deşi se cunoaşte locul unde a fost amplasată (se observă o denivelare a solului şi în imediata apropiere se află „progagea” – vechiul cimitir), se prea poate ca cireşenii, odată cu inevitabila strămutare, să hotărască demolarea ei pentru a o reconstrui pe actualul loc.

La 1830, când se începe construcţia la noua biserică cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, Cireşa a fost un sat închegat care număra până la 300 de credincioşi. Ridicată din piatră de stâncă în stil baroc vienez şi acoperită cu şindrilă, biserica are 17 m lungime şi 9 lăţime. Lucrările au fost terminate după trei ani. Pictura murală datează din anul 1867.

De-a lungul timpului preotul satului şi-a îndemnat credincioşii la smerenie, împărtăşindu-le învăţătura Cărţii Sfinte. O învăţătură de suflet, bine însuşită, care îl făcea pe Francesco Griselini să spună că „una din cele mai frumoase trăsături ale acestui popor este faptul că nu iau cu uşurinţă în deşert numele lui Dumnezeu.”

În anul 1899 se ridică turnul bisericii. Este acoperit cu tablă, are 27 m înălţime şi 5 clopote. Este sfinţit de către protopopul Andrei Ghidiu în anul 1900. Din 1932 au rămas numai două, trei fiind împărţite la alte biserici.

Pictura este refăcută în 1938 de Dumitru Velici din Băseşti-Mehedinţi şi se păstrează şi azi după cele două spălări din 1965 şi 1997. Târnosirea bisericii şi resfinţirea picturii s-au făcut în anul 2006 de către Preasfinţitul Episcop Lucian. Iconostasul este zidit din cărămidă arsă. Mobilierul de acum este executat în 2004 şi este din lemn de frasin. În 2008 se restaurează interiorul bisericii. La praznicul „Intrării în biserică a Maicii Domnului” (21 noiembrie) se săvârşeşte resfinţirea exteriorului.

Preoţii de care am cunoştinţă că au păstorit la Cireşa au fost:

Andrei Adamovici 1794-1800

Gheorghe Popovici 1800-1862

Maghiaru 1860-1900

Grozăvescu 1900-1907

Ioan Popovici 1907-1908

Ioan Turcan senior 1908-1941

Ioan Turcan junior 1934-1981

Liviu Drăgan 1979-1999

Ioan Negrei din 1999

Ca în fiecare comună grănicerească, şi la Cireşa a funcţionat o şcoală naţional-grănicerească cu două clase, denumită după 1872 şcoală „poporală”. Limba de predare a fost româna. Desfăşurarea întregului proces de învăţământ era urmărită de comandantul companiei. Ştiinţa de carte şi dorinţa de cunoaştere fac ca pe Valea Bistrei să circule, pe lângă Foaia Diecezană (organul de presă al Episcopiei), ziarele Lumina, Albina şi Telegraful român. Sunt ani de descătuşare, în care s-a clădit temelia idealului românesc în spiritul tradiţiei împământenite din generaţie în generaţie. De remarcat că ziarul Albina apărea sub deviza „Daco-România morală, culturală, una şi indivizibilă”, pronunţându-se împotriva dualismului austro-ungar.

În anul 1873 învăţător la Cireşa era Ilie Ambruş din Iaz. Între 1873 şi 1894 a strâns folclor şi datini de pe Valea Bistrei. După acest inimos învăţător vor urma absolvenţii Preparandiei Pedagogice, deschisă la 1876 la Caransebeş („Şcoala Normală Ioan Popasu” de mai târziu). La 1902 învăţător este Mihail Bobiciu, care îndeamnă locuitorii din Cireşa să meargă la biserica greco-catolică din Băuţar pentru unele avantaje privind căsătoria civilă.

La 1905 îl aflăm învăţător pe Dumitru Secoşan. Acesta are deosebitul rol de a înfiinţa şi conduce primul cor din Cireşa şi prin „Despărţământul Caransebeş al Asociaţiunii ASTRA” a creării în anul 1906 a bibliotecii săteşti. Până la cel de-al doilea război mondial au mai fost învăţători Ion Fiat şi Romulus Bocu, cel din urmă plecat la Lugoj. Preotul Ion Turcan senior şi soţia Magdalena au predat religia.

Sfârşitul secolului XIX, cu toate schimbările care au avut loc, află ţăranii cireşeni între dorinţă şi statornicie. Agricultura şi creşterea animalelor rămân pe mai departe principalele lor îndeletniciri. Actul de partaj din 28 ianuarie 1880 repartizează pentru Cireşa următoarele terenuri:

pădure 2.452 iugăre

poieni-păşuni 21 iugăre

teren neproductiv 32 iugăre

total 2.505 iugăre

Sunt numiţi prim codreni grănicerii Gheorghe Boldea şi Ovidiu Măgariu.

Un rol deosebit de important în dezvoltarea zonei o are apariţia primelor ateliere de prelucrare a fierului (1796) pe malul drept al Bistrei, în locul numit Ferdinandsberg – Dealul lui Ferdinand. Între proprietari şi colonişti s-a încheiat o convenţie, prin care se atribuie terenuri şi credite pentru construirea de locuinţe. Astfel ia naştere localitatea Ferdinandsberg (1804), nucleul oraşului de mai târziu Oţelu Roşu. Din punct de vedere administrativ, din 1895 până în 1937 de Ferdinandsberg vor depinde satele Văii Bistrei: Cireşa, Mal, Crâjma, Măru, Valea Bistrei şi Zăvoi.

În urma recensămintelor care au avut loc periodic, populaţia satului Cireşa a evoluat după cum urmează:

1830 circa 300 de locuitori

1871   301

1886   404            205 bărbaţi        199 femei

1900   538

1916    573

1920   580

1925   549

1935   619

2002   775

Înlănţuirea evenimentelor până la unirea de la 1 Decembrie a însemnat pentru românii bănăţeni momente de adevărată încercare. Cu înţelepciunea strămoşilor în sânge, cu ochii şi sufletul alături de românii întrupaţi într-o singură ţară, bănăţenii îşi intensifică lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale, aşteptând cu nădejde clipa reîntregirii. Cu toate acestea, în mare parte, urmaşii celor dintâi grăniceri au respectat ordinele de la Viena. Au luptat pentru împărat şi au plătit cu viaţa. S-au contopit cu ţărâna Europei, lăsând în urma lor durerea neîntoarcerii în lacrimile celor rămaşi acasă.

Fotografii primite de la Adrian Gerhard

Relaţiile social-politice şi nu în ultimul rând ideile progresiste promovează în rândul locuitorilor de la oraşe şi sate, peste tot în Banat, o elită care nu ezită să se pună în slujba neamului. Ca urmare, în anul 1899 la Caransebeş, sub preşedinţia protopopului A. Ghidiu, se constituie „Despărţământul Severin al Asociaţiunii ASTRA”.

Coriolan Buracu, în lucrarea Din istoria Banatului Severin, spune: „Pe durata războiului mondial din anii 1914-1918 (urmaşii vechilor grăniceri, n.n.) au luptat cu eroism pe frontul sârbesc, rusesc şi italian, sângerând din belşug.”

Înrolaţi în Regimentul 43 Caransebeş, respectându-şi jurământul militar, 15 tineri din Cireşa nu s-au mai întors acasă. Aceştia au fost:

Ion Cherlea

Ion Popovici

Ion Moisescu

Ion Boldea

Ion Tuştean

Opruţ Boldea

Simeon Boldea

Lampu Boldea

Gheorghe Boldea

Ştefan Iacob

Antanase Boldea

Simeon Avrămuţi

Samson Covaci

R. Giamperlic

Avram Măgărin

Victoria Antantei, din care a făcut parte şi România, întăreşte dorinţa de unire a românilor din Banat şi Transilvania cu ţara mamă. Imediat după încheierea ostilităţilor se constituie Gărzile Naţionale, cu rolul de susţinere a ordinii. La Cireşa a fost ales preşedinte Ion Bob. Într-o adunare ţinută la Ohaba-Bistra în 4 noiembrie 1918 participă şi fruntaşii cireşeni, care depun jurământul de credinţă faţă de poporul român. Sunt momente de mare încărcătură emoţională, dar şi de incertitudine. Armata regală sârbă ocupă Banatul, în vreme ce guvernul instaurat la Budapesta, condus de contele Karolyi, ia decizia ca armata maghiară să se organizeze şi să se pregătească de luptă. Împotriva acestei nelegiuiri, peste 100.000 de români se vor aduna în prima duminică a începutului de decembrie la Alba Iulia, unde au cerut într-un glas, cu orice preţ, la fel ca fraţii basarabeni, bucovineni şi ardeleni, unirea. Din cei 1.228 de delegaţi oficiali, satul Cireşa a fost reprezentat prin: Iosif Aldea, Damian Boldea, Simion Cherlea, Gheorghe Moisescu, Dumitru Popovici, Antanasie Preda, Alexandru Ştiopu, Florea Ştiopu şi Alexandru Ţuican.

Evenimentele care s-au derulat ulterior vor duce la împlinirea acestui deziderat. La 22 iulie 1919 armata română, în frunte cu generalul Bucur Bădescu, intră în Caransebeş şi pe Valea Bistrei, pentru ca mai apoi contraofensiva începută în 27 iulie de întreaga armată română să ducă la înfrângerea definitivă a Ungariei.

În Anuarul Socec al României Mari din 1924-1925, din plasa Caransebeş se arată: comuna rurală Cireşa avea 549 locuitori. Primar era Andronie Popovici, notar Dumitru Maniu, învăţător Romulus Bocu, iar preot Ion Turcan senior. Exista un fierăstrău pe apă, proprietar Ioan Azzola, un mic atelier de fier – „La Ciocane” -, proprietar Anton Halmer. Ion Friedman producea apă gazoasă, Ferdinand Horvath era cârciumar, iar Friedrich Buzzi deţinea un magazin cu articole mixte. Giuseppe Guidi era proprietarul unei fabrici de mosoare. De remarcat că înainte de 1918 Fabrica de chibrituri din Timişoara, sucursală a Societăţii Anonime „Solo” din Viena, pe lângă materialele necesare la fabricarea chibriturilor, care se procurau direct din Germania şi Sicilia, folosea lemnul de beţişoare de la Cireşa. Este perioada de consolidare a activităţii private, de îmbinare a tradiţiei cu noul; un pas necesar spre o viaţă mai bună, mai liniştită. Dacă la Uzina de Fier din Ferdinand munca a fost grea, pe alocuri istovitoare, truditorul pământului din Cireşa avea parte de aceeaşi soartă. Pentru un câştig suplimentar, acesta făcea cărăuşie; transporta lemn pentru gaterele din zonă şi marmură de la Ruschiţa până la gara din Voislova. Temporar, pe timp de vară, era plătit cu ziua pentru a curăţa „teich”-ul. O altă îndeletnicire a fost creşterea viermilor de mătase. În acest scop s-a amenajat în locul numit „La Stelian”, pe „Uliţa Oarbă”, o pepinieră de frăgari.

Mircea Rusnac – O nouă şi importantă lucrare despre amenajările hidrotehnice din Masivul Semenic

29 noiembrie 2011

Amplul sistem hidrotehnic şi hidroenergetic edificat în zona Masivului Semenic, cu precădere pe Bârzava superioară, începând cu primii ani ai secolului al XX-lea, se bucură de o nouă şi valoroasă lucrare care îl abordează dintr-o perspectivă inedită.* Autorul ei, Helmut Kulhanek, reşiţean aflat în Germania, este un pasionat colecţionar de vechi fotografii şi cărţi poştale, cu ajutorul cărora, cercetându-le cu multă atenţie conţinutul, a putut să clarifice o serie de aspecte până acum necunoscute sau tratate în mod greşit de unii dintre cei care ne-am mai ocupat de acest subiect (inclusiv semnatarul rândurilor de faţă). După cum anunţă de la început însuşi autorul: „Accentul va fi pus pe de o parte pe analizarea şi valorificarea unor surse informaţionale suplimentare, prea puţin utilizate până în prezent: pe vechile cărţi poştale ilustrate şi pe fotografii de epocă. Acestea sunt în marea lor majoritate documente autentice şi veridice, care se pretează în mod deosebit atât pentru vizualizarea celor descrise, cât şi pentru clarificarea unor eventuale controverse în sursele la dispoziţie.” (p. 12-13)

Într-adevăr, lucrarea cuprinde, în cele 128 de pagini ale sale, un foarte bogat material ilustrativ: 110 imagini, multe color, toate dispunând de explicaţii amănunţite şi de trimiteri în text. Pe baza lor şi pe cea a altor materiale documentare utilizate, ne putem întregi imaginea despre „acest vast sistem – la timpul său unic în tot sud-estul Europei”, cum afirmă chiar Helmut Kulhanek, edificat în principal în intervalul anilor 1902-1904. (p. 38) În continuare vom extrage din lucrare acele aspecte care prezintă noutăţi în domeniul respectiv şi, bineînţeles, corectarea greşelilor care de-a lungul timpului s-au strecurat în scrierile autorilor anteriori.

Pentru a ne face o idee mai clară de ce era necesară amenajarea Bârzavei pentru plutitul lemnelor, autorul ne descrie, cu ajutorul unei lucrări din 1939 a supraveghetorului forestier Josef Windhager, modul în care se făcea transportul lor până atunci: „Deja la mijlocul secolului al XVIII-lea, pentru aprovizionarea uzinei din Bocşa, cărbunele de lemn trebuia produs pe coastele Semenicului, la sud-est de Reşiţa, şi transportat câte 30-40 de kilometri pe poteci neamenajate. Caravanele erau formate din grupe de 6-8 cai, fiecare grup cu doi însoţitori, fiecare animal purtând câte doi saci cu mangal cu o greutate totală de 60-70 kilograme. Distanţa până la Bocşa putea fi parcursă în jur de zece ore. Adăugând opririle pentru hrănirea şi odihna cailor şi drumul retur, transportul nu putea fi efectuat într-o singură zi; a fost organizat în medie de două ori pe săptămână.

După amenajarea unor drumuri cât de cât practicabile s-a preconizat treptat transportul cu ajutorul căruţelor. Pentru necesităţile uzinelor reşiţene, în anul 1781 era nevoie de nu mai puţin de 605 căruţaşi. Cu timpul, această situaţie devenise inacceptabilă.” (p. 14-16)

Un prim canal pentru aprovizionarea cu apă a uzinei reşiţene a fost săpat încă în 1769-1771. El avea o lăţime variabilă de 2,5-3 m, lungime de aproape 3 km şi adâncime de 1,2-1,5 m. Pe actuala Str. Oituzului se afla un pod din lemn care făcea legătura către cimitir. Înaintea acestuia canalul atingea lăţimea de 6-7 m şi adâncimea de peste 2 m, iar pe malul stâng era un dispozitiv de scurgere într-un şanţ deschis care traversa strada principală şi care se vărsa în Bârzava în preajma Halei Noi actuale. Canalul trecea prin apropierea restaurantului cu grădina de vară „Rotter”, situat la colţul actualei Str. Vânătorilor, continuând de-a lungul Străzii Rândul 1 până în uzină. Malurile sale erau întărite cu pari de lemn bătuţi alăturat vertical în pământ, iar de la actuala Str. Ceretului cu un zid de sprijin al pantei dealului. Pe la mijlocul anilor 1950 el a fost desfiinţat şi înlocuit cu o conductă din beton subterană. (p. 17) La vărsarea în Bârzava, apa sa era complet poluată: „era un lichid negru, vâscos, unsuros şi urât mirositor, care finaliza ceea ce nu reuşiseră secţiile uzinale aflate în amonte: totala exterminare a oricăror urme de viaţă pe mulţi kilometri în continuarea cursului râului.” (p. 18)

Din cauza dificultăţilor întâmpinate de la început în transportul lemnelor şi al mangalului folosit pe atunci, la 3 martie 1803 a intrat în funcţiune un ciocan de forjare la Văliug, fiind mai avantajos transportul fierului brut de la Reşiţa şi a pieselor prelucrate înapoi, decât cel al cărbunelui de lemn necesar prelucrării. (p. 19) În 1782 începuseră lucrările pentru amenajarea Bârzavei în vederea plutitului lemnelor, după câţiva ani necesari obţinerii aprobărilor necesare şi după ce trei angajaţi forestieri au studiat la Neusohl (Banska Bistrica) tehnica procedeului de transportat lemne pe apa unui râu. (p. 19) Lemnele tăiate erau depuse din vreme în albia râului, după care era eliberată brusc o mare cantitate de apă prin deschiderea unui stăvilar. Se provoca un imens val, care deplasa lemnele de pe traseu. O încercare nereuşită a avut loc la 17 martie 1785. Plutitul lemnelor a putut fi practicat numai între anii 1795-1803, sub conducerea administratorului forestier Franz Loidl, cu ajutorul unui stăvilar ridicat la Crivaia. (p. 19-20)

După preluarea uzinelor de către St.E.G. (1855) a început să fie folosit mai intens cărbunele de piatră, dar încă nu era acoperit tot necesarul uzinelor. Cărbunii de la Doman erau aduşi prin galeria Franz Josef, săpată în perioada 1853-1864 şi având 2.420 m lungime. În dreptul său se afla între 1878-1913 vechea cocserie, în spatele viitoarei fabrici de locomotive. În 1913 a fost mutată la Anina, (p. 20) apoi la poalele Dealului Crucii. (p. 34)

Din 1864-1865, din iniţiativa administratorului forestier Julius Radler s-a revenit la plutitul lemnelor. În dreptul actualei Vile Klaus a fost ridicat un mare stăvilar de 76 m lungime, 11,5 m înălţime şi 26 m lăţime. (p. 25-26) Denumit „Klause”, acesta avea să dea numele locului respectiv. În torentul creat artificial prin deschiderea sa, lemnele parcurgeau cei 38 km până la Reşiţa în 6,5 ore. (p. 26) Umplerea barajului putea dura săptămâni sau chiar luni, acţiunile desfăşurându-se de câteva ori pe an, în perioada aprilie-septembrie, fiind transportaţi de fiecare dată 4.000 – 10.000 mc de lemne. (p. 27) Trunchiurile de copaci, tăiate în fragmente de câte 1 m, erau aduse până la Bârzava prin canale, jgheaburi sau cu ajutorul cailor. La sfârşitul secolului al XIX-lea se foloseau şi funiculare, cel mai important fiind cel de la Prislop (1892-1904), cu lungimea de 5,6 km. (p. 27)

La destinaţie, lemnele erau scoase din apă în zona „Länd” de la intrarea în Reşiţa (de la termenul german „anlanden” = a scoate la uscat). Pe locul vechiului ştrand turistic a fost amenajată o greblă-grătar dublă în lungime de 40 m, o a doua mai mică fiind instalată cu 2 km mai jos. (p. 28-29) La 18 august 1865 a început cu succes noua perioadă de plutire. Lemnele erau stivuite pentru uscare în poiana dintre greblă şi podul din Länd, iarna fiind carbonizate în bocşele instalate dincolo de pod. Funcţionau câte 20-30 de bocşe cu diametre de până la 16 m şi volume de până la 160 mc de lemne. Arderea mocnită a acestora putea dura până la trei săptămâni. (p. 29) În dreptul greblei mai mici avea să fie construită în 1903-1905 hidrocentrala cunoscută acum sub acest nume. În incinta ştrandului turistic, pe peretele de stâncă din dreptul stavilei, fusese fixată o placă metalică cu inscripţia: „1865 – 18 August – 1. Klausstoß/1905 letzter Klausstoß” („1865 – 18 august – primul val/1905 ultimul val”). (p. 30)

Autorul face o precizare importantă, anume că pentru această operaţiune termenul corect este „plutitul lemnelor” şi nu „plutăritul” lor. Plutăritul ar fi presupus folosirea unor plute, precum pe Bistriţa, Olt sau Mureş, ceea ce nu era cazul pe Bârzava, care în unele locuri nu are adâncimi mai mari de 40-50 cm. (p. 33) O precizare de care trebuie să ţinem seama de acum înainte.

După ce uzina a reuşit să înlocuiască în cea mai mare parte cărbunele de lemn cu cel de piatră, lemnele aduse la Reşiţa erau folosite mai ales de fabrica de carbonizare şi distilare („Holzverkohlung”), construită, conform unei cărţi poştale, până în 1907. Ea se afla la circa 1 km mai jos de centrala Grebla, la confluenţa văii Sodol cu Bârzava. Acolo se produceau esenţă de oţet, acetonă, alcool metilic, formalină etc. În 1932, din cauza greutăţilor financiare, ea a fuzionat cu Distileria de lemn Margina de lângă Făget, sediul firmei fiind la Timişoara. Acum numele i-a fost schimbat în Distileria de lemn Margina-Reşiţa, numele „Margina” fiind preluat ulterior de întregul cartier (deşi cei mai mulţi pronunţă în mod greşit „Marginea”, cartierul situându-se într-adevăr într-o zonă acum periferică a oraşului). Firma s-a desfiinţat în 1964. (p. 34)

Această firmă de carbonizare, înfiinţată de investitori germani, încheiase cu St.E.G. contracte prin care îi erau livrate cantităţi mari de lemne, ea livrând în schimb o serie de produse. (p. 35) Restul lemnelor aduse pe canal erau folosite drept combustibil de populaţie, ajungând printr-un alt canal din beton lung de aproape 1 km la magazia din cartierul Stavila. (p. 34-35)

Tunelurile Canalului superior au dimensiuni identice: un oval puţin deformat cu axa verticală de 1,8 m şi cea transversală de 1,6 m, neputându-se păşi prin ele de-a lungul canalului. (p. 49) Centrala Breazova, conform mărturiilor fotografice ale lui Helmut Kulhanek, nu a fost construită în 1916, cum se menţiona în alte lucrări, ci în acelaşi timp cu restul lucrărilor proiectului, în 1902-1904. (p. 51) O altă greşeală care trebuie corectată este cea a lungimii tunelului Teiuş de pe Canalul principal. Dimensiunea corectă a acestuia este de 280 m şi nu de 820, cum dintr-o greşeală de tipar a apărut într-o lucrare publicată în 1912 la Budapesta, greşeală preluată apoi de aproape toţi autorii ulteriori (nu facem excepţie). (p. 57)

Intenţia de a construi un mare baraj la Breazova a fost pusă în practică iniţial în 1904, apoi abandonată şi pe urmă reluată în alt loc. Touşi, mai există încă urme de zidărie puţin mai sus de centrala Breazova, iar stâlpii metalici de susţinere a apeductului Crainic, înalţi de 5,16 m, au fost montaţi şi ei pe o zidărie din beton mai veche. (p. 59) Apeductul avea o cu totul altă structură decât celelalte situate pe Canalul principal. Între timp, a dispărut şi el, rămânând numai pe unele imagini foarte rare. (p. 60)

Conform imaginilor care arată etapele construirii centralei Breazova, ambii versanţi ai Bârzavei fuseseră defrişaţi până la 70-80 m înălţime, iar stratul de pământ înlăturat până la baza stâncoasă. „Asemenea lucrări sunt necesare şi se execută doar la construirea unui mare baraj.” (p. 61) Prin baza barajului erau prevăzute două tuneluri de scurgere, care chiar s-au realizat. (p. 62) Dar din digul proiectat nu s-a mai construit decât un soclu masiv de 6-7 m, folosit apoi ca fundaţie pentru apeductul Crainic. Soclul şi tunelurile de scurgere mai există, acestea având înălţimea de aproximativ 5 m, lăţimea de 2,5 m şi lungimea de 50 m. (p. 62) Aceasta indică faptul că apeductul şi canalul Crainic fuseseră construite într-o perioadă mai târzie.

Canalele Crainic şi Gropos-Bogat au dispărut odată cu construirea barajului Secul la începutul anilor 1960. În anii 1990, cele două apeducte pe care le străbătuseră acestea (ambele fiind consemnate, poate eronat, în alte lucrări ca având aceeaşi lungime: 68 m) au fost demontate şi vândute la fier vechi. (p. 63)

Buştenii mai lungi erau scoşi din canal la Portul Secul şi încărcaţi pe vagoane-platformă ale Căilor Ferate Uzinale reşiţene. Pe o cale ferată de peste 1 km lungime, trenul cobora în localitatea Secul. (p. 67) O parte din lemne erau destinate armării galeriilor minei Secul, iar restul erau transportate cu trenul, cu viteză redusă, la Reşiţa, fiind stivuite înaintea depozitului de fier vechi din apropierea Străzii Târnovei. (p. 68-69)

Lemnele care pluteau pe canal ajungeau într-un bazin larg, unde erau oprite cu greble şi grătare. De acolo erau dirijate spre stânga într-un canal în pantă, lung de 4,7 km, de-a lungul văii Cuptoare, care de la cantonul Minda devia spre dreapta încă 200-250 m, până în dreptul văii Başovăţ. Pe ultima porţiune se aflau trei tobogane curbate la interval de circa 100 m, putând fi activate independent unul de altul în funcţie de suprafaţa liberă din dreptul lor. (p. 73-74) Lemnele prindeau viteză, fiind aruncate până la 30 m înălţime şi formând mari grămezi. Muncitorii forestieri, înzestraţi cu un fel de ţapine, le transportau cu vagonete până unde urmau să fie stivuite pentru uscare, la 2 m înălţime. (p. 74) Întreaga vale, de la cantonul Minda până la fabrica de carbonizare, era ocupată cu stive de lemne. Mai târziu în acea zonă a fost construită o „fabrică de ciment” („Filer”), în realitate o mică fabrică de concasare şi măcinare a cărămizilor de şamotă. (p. 74)

Lemnele destinate fabricii de carbonizare erau duse în incinta acesteia cu trenuleţul. O cantitate mai mică era transportată la depozitul din Stavila printr-un canal de beton. Acolo erau scoase din apă de ţapinari, fiind transportate la domiciliul clienţilor cu căruţele. (p. 77) Depozitul, denumit „Combustibilul”, avea două clădiri masive cu ateliere la parter, la etaj fiind fierăstraie circulare. Vagonetele cu lemne erau trase la etaj cu un cablu de oţel pe o rampă cu şine. După tăiere erau duse cu alte vagonete, asemănătoare cu cele de mină, orizontal pe nişte buncăre (circa 40) din metal în formă de pâlnii pătrate, în care se răsturnau. Căruţele veneau sub acele pâlnii, lemnele căzând prin acţionarea unei pârghii de la o înălţime de 2,5 m. Uneori căruţele puteau suferi avarii. (p. 78)

Eliberată de lemne, apa canalului continua drumul spre centrala Grebla. Într-un bazin cu grătare şi site erau îndepărtate impurităţile, operaţiunea repetându-se la castelul de apă de pe dealul Ranchina. (p. 78) Pentru realizarea acestuia au fost dinamitaţi 1.500 mc de stâncă, permiţând acumularea a 25.000 mc de apă. Un canal adiţional de 1,5 km, cuprinzând alţi 15.000 mc, a fost construit spre dreapta ca o rezervă pentru situaţii neprevăzute. (p. 79)

Până la centrala Grebla apa cădea iniţial prin două conducte forţate, ulterior trei. (p. 79) Centrala „a fost una dintre cele mai moderne din Europa pentru acele timpuri.” (p. 80) Castelul de apă ar fi putut deservi chiar cinci conducte, însă debitul canalului nu a permis niciodată acest lucru. (p. 86) În timpul construirii centralei s-a instalat un funicular cu lungime de 750 m pentru transportul materialelor până la castelul de apă, iar pentru poziţionarea segmentelor de conductă de câte 20 m a fost realizată o platformă mobilă pe şine, adecvată pentru pantele accentuate. (p. 86) În 1926 în interiorul centralei a fost montat un tablou de comandă mai accesibil, (p. 88) iar în 1931 o termocentrală adiţională. (p. 87) La sfârşitul anilor 1950, un incendiu produs de o conductă de motorină defectă a avariat acoperişul şi o serie de utilaje electrice, reparaţiile durând mai mult de un an. (p. 87)

Vechiul baraj de la Vila Klaus, deşi fusese complet renovat în anii 1894-1895, a fost demolat în 1916, după ce rolul său de protecţie împotriva inundaţiilor şi de reglare a debitului de apă pentru Reşiţa a fost preluat de barajul de la Breazova. (p. 90) După alte imagini aflate în posesia lui Helmut Kulhanek, tunelul Secul este oval, cu înălţimea de la baza canalului de 310 cm şi lăţimea de 270 cm, incluzând bancheta laterală pe care avea să fie instalată linia ferată a Canalului principal cu ecartament de 600 mm. (p. 91-92) Materialele de construcţie erau aduse cu carele până la punctele accesibile de pe traseu, iar în câteva locuri s-au instalat funiculare simple pentru aprovizionarea cu apă şi nisip. (p. 92) Se muncea din greu cu târnăcoape, sape, lopeţi şi roabe sau tărgi, (p. 94) dinamitându-se numai unde roca era dură. (p. 92) Pentru eliminarea nămolului acumulat pe traseul canalului (în medie, 2.000 mc pe lună) au fost amplasate mai multe amenajări de decantare: una pe Canalul superior, cinci pe Canalul principal şi marile bazine dinaintea celor două castele de apă. (p. 94)

La realizarea Canalului principal a contribuit şi firma Mandel, Hoffmann şi Quittner, care a construit cele 5 tuneluri ale acestuia. (p. 98) Restul a executat St.E.G. în regie proprie. Numeroasele cantoane aflate pe traseu, legate telefonic între ele, aveau să fie mult timp cunoscute după numele cantonierilor care le locuiau împreună cu familiile lor: Enea pe Ranchina, Richter la Curmătură, Jacotă la Portul Secul, Scânteie la Râul Alb, Cotoi la Stârnic şi Hollschwandner la intrarea în tunelul Barni. Cantonul dintre tunelurile Coziuţa şi Barni, numit Cotul cu Tei, între timp dispărut (ca şi cantonul Râul Alb), fusese administrat de Doxan. (p. 98)

Pe linia ferată care însoţeşte canalul circulau vehicule numite „paruciuri” (din germanul „Parutsche”). Unele erau adaptate chiar pentru transportul persoanelor. (p. 100) În anii 1950 Anton şi Othmar Csistian din Secul au realizat o drezină din piese demontate de la maşini scoase din uz. (p. 100-101) Ea a mai circulat cu o ocazie în anul 2003. (p. 101)

Către finalul lucrării, Helmut Kulhanek stăruia asupra unor confuzii şi erori întâlnite la alţi autori, care au putut fi în bună măsură corectate. Astfel, centrala şi barajul Breazova, în afara denumirii, „nu au nimic comun, nici măcar apa.” (p. 104) Eleşteele păstrăvăriei de la Vila Klaus nu sunt rămăşiţe ale vechiului lac de acumulare de acolo, cum credeau unii, fiind situate în cu totul alt loc. Conform unei schiţe din 1912, singura cunoscută până astăzi, lacul avusese o lungime de circa 500 m. Iar menţionarea din lista monumentelor istorice a Vilei Klaus ca existând din 1853 este de asemenea eronată, ea lipsind de pe o imagine din anul 1902. (p. 104)

Nu trebuiesc confundate centralele Breazova şi Crăinicel, aflate la o distanţă de 4,5 km una de alta, ultima fiind construită la aproape 50 de ani după prima, în primii ani postbelici. (p. 105) Iar fabrica de carbonizare, cum am mai menţionat, nu a fost finalizată în 1905, ci după august 1907. (p. 108) Într-un capitol final, autorul preciza că denumirea corectă a localităţii de lângă Reşiţa este Secul şi nu Secu, cum s-a impus din 1968. (p. 123-128)

Căile ferate de la Secul. Fotografie de la Anton Schulz.

În concluzie, Helmut Kulhanek arăta că după primul război mondial sectorul hidrotehnic a fost numai administrat şi exploatat atâta timp cât s-a putut, fără a-i mai fi aduse îmbunătăţiri. Doar construcţiile postbelice (hidrocentrala Crăinicel şi barajele Gozna, Secul şi Trei Ape) au mai schimbat situaţia. Alte „planuri măreţe” din anii 1950-1960 (concepute de Dorin Pavel), incluzând un baraj la Vila Klaus şi două hidrocentrale la Crivaia şi Vila Klaus, n-au mai fost puse în aplicare. (p. 118-119) Se poate observa că lucrarea aceasta aduce numeroase precizări şi clarificări foarte necesare cunoaşterii complexului sistem hidroenergetic din Masivul Semenic.

*Helmut Kulhanek, Construcţii hidrotehnice de avangardă în Banatul Montan. Baraje, canale, tuneluri, apeducte şi centrale electrice, capodopere tehnice în sud-estul Europei la începutul secolului al XX-lea, Ed. Cosmopolitan Art, Timişoara, 2011, 128 p. Cartea a apărut simultan în limbile română şi germană.

Mircea Rusnac – O lucrare puţin cunoscută despre trecutul Reşiţei

25 noiembrie 2011

În primele 18 numere din anul 1940 ale săptămânalului Reschitzaer Zeitung a apărut un serial foarte interesant despre trecutul oraşului, scris de Josef Windhager, fostul şef al Ocolului silvic de la Văliug. Intitulat Gründung und Gestaltung Reschitza’s, acest serial de 18 episoade avea paginile numeroate în continuare, putând fi, prin decupare, reconstituit într-o cărţulie de 72 de pagini. Informaţiile conţinute în ele sunt extrem de dense, de interesante şi din păcate tot mai puţin cunoscute astăzi. Din aceste motive, le vom menţiona pe cele pe care nu le-am amintit cu alte ocazii.

După Pesty, prima menţionare a Reşiţei ar data încă din 1430 sub forma „Reuşiţa” (pârâu mic), care a fost apoi preluată de germani, care la început foloseau forma „Röschitz”. Altă variantă a numelui ar fi fost „Reşiţia” (Izvorul rece), după numele unui izvor situat pe valea Domanului. (p. 8 ) Şi Alexander Mihalik scrisese în 1896 că Reuşiţa sau Reşiţia era deja cunoscută din anul 1430. În vecinătatea vechii Reşiţe sunt vizibile şi acum ruinele unor construcţii (biserică, şcoală, castel, locuinţă) la punctul „Ogăşelele”. Coriolan Cocora credea în 1938 că acestea ar fi putut fi resturile fortăreţei Borzafew, menţionată în documentele medievale. (p. 9) Windhager mai menţiona că bătrânii români reşiţeni din vremea sa povesteau că de mulţi ani acolo se găsiseră bucăţi de mortar şi ţigle, ceea ce ar fi putut denota existenţa cândva în acel loc a unui întreg sat. (p. 10)

Referitor la construirea uzinei, Josef Windhager se referea la unele documente care astăzi nu mai există şi care aduc importante precizări. Astfel, la 31 iulie 1770, controlorul Anton Untergutsch aprecia faptul că furnalele vor fi terminate în şase luni. El cerea şefului districtului Caransebeş să trimită la Reşiţa 180 de lucrători. Pentru că mulţi muncitori se îmbolnăviseră de febră, Untergutsch a cerut tot atunci ajutorul chirurgului de la Dognecea, pentru o plată de 150 de florini pe an. (p. 14)

Deşi se sperase ca furnalele să poată porni la 1 ianuarie 1771, o inspecţie a administratorului montanistic Redange a găsit o infiltraţie de apă la un zid al unui furnal. Maistrul Klesko a fost în consecinţă arestat şi obligat să reconstruiască zidul, întreaga operaţiune prelungindu-se până la sfârşitul lunii iunie 1771. (p. 15) Cele două cuptoare de var ar fi fost cam unde este acum cimitirul evreiesc, la poalele Dealului Crucii, iar cele două cărămidării la Culeaşa-Berg. (p. 13) În acest timp, cărbunarii români acţionau în Cozia, Râul Alb, Şestover, Varan, Barni şi Breazova. În mijlocul acestor puncte, la Şestover, ei şi-au îngropat primii morţi, locul respectiv fiind cunoscut şi în 1940 sub denumirea de „Morminţ”. (p. 18)

La 29 iunie 1772, Oficiul montanistic din Bocşa a început construirea la Reşiţa a unei case de rugăciuni, deoarece erau până la 50 de romano-catolici. (p. 20) În 1788 a fost ridicat un nou mare furnal, cele din 1771 fiind astfel înlocuite. (p. 21) Tot în 1788 a avut loc lupta cu turcii de pe valea Ţerovei, menţionată şi de alţi autori mai vechi. (p. 21) După aceea, multe familii olteneşti s-au refugiat în Banat, aşezându-se la Sasca, Bocşa, Reşiţa (Stavila) etc. Aceştia erau denumiţi „ţărani”. (p. 21-22)

Din anul 1800, un preot ortodox a activat pentru Reşiţa şi Văliug. El se numea Nicolae Teodorovici. Mai târziu, românii au construit din banii lor biserica şi şcoala. Biserica ortodoxă a fost terminată în toamna lui 1818. Tot din 1800 activa la Reşiţa şi un învăţător român. Preotul şi învăţătorul erau salarizaţi de uzină. (p. 22)

Biserica catolică a fost terminată abia în 1847. Până în 1785, la Reşiţa slujiseră călugări franciscani de la Caraşova, iar din acel an a existat un preot propriu. Bisericile din Reşiţa şi din Clocotici au fost ridicate în acelaşi timp şi de către acelaşi constructor. Din motive necunoscute încă (greşeală?), planurile lor au fost inversate, astfel că la Reşiţa se află şi în prezent o biserică romano-catolică mai mică decât în satul Clocotici! (p. 22) Din 1776 activa şi un învăţător german, plătit de stat. (p. 23)

Fotografii de la Anton Schulz

După preluarea uzinei de către St.E.G. (1855), fiecare secţie avea câte un sfânt drept patron: Sf. Florian (4 mai) era celebrat la furnale, turnătorie, fabrica de valţuri, pudlaj şi fierării; Sf. Barbara (4 decembrie) era la mine; Sf. Petru şi Paul (29 iunie) la construcţiile de maşini şi de poduri; Sf. Rochus (16 august) la zidari; Sf. Josephus (19 martie) la dulgheri şi pădurari. În plus, fiecare branşă avea câte un steag cu însemnele proprii. Ziua de 4 mai era o sărbătoare generală, atunci nu se muncea în uzină şi toţi locuitorii petreceau împreună, indiferent de naţionalitate sau de religie. Cu acele ocazii activau din plin formaţia uzinală de muzică, dirijată de Anton Pavelka, şi cea a pompierilor conduşi de Johann Bayer. (p. 28) Veteranii defilau sub conducerea lui Anton Weselofsky, iar lucrătorii montani sub cea a lui von Bene, toţi îmbrăcaţi în costumaţii specifice. Cu ocazia sărbătoririi celorlalţi sfinţi patroni, branşele mărşăluiau sub steagurile proprii, în acordurile formaţiei de muzică uzinale, până la biserica catolică. Constructorii de maşini şi de poduri urcau până la crucea de pe Dealul Crucii. Din 1871, petrecerile aveau loc în Parcul Josefin şi se încheiau seara cu un bal. (p. 29)

În anii 1871-1872, la Reşiţa au fost construite primele locomotive de pe teritoriul Ungariei de atunci. Este vorba de trei locomotive pentru liniile uzinale şi de altele două mai mici pentru Erbstollen (tunelul Reşiţa-Doman). (p. 34) Autorii lor au fost inginerul Karl Heinrich, asistentul Ludwig Müll, J. Reischl, Karl Schwarz, Konrad Kunze, Josef Willinger, Emerich Skertich, Anton Stemle, Oswald Böss, Stefan Kretschmar, Josef Bohrer, Ferdinand Ringeisen, Robert Juretschka, R. Rudolf şi J. Wischniak. La 3 septembrie 1872, mecanicul Johann Pittner a condus pentru prima oară locomotiva pe linia uzinală Reşiţa-Bocşa. (p. 35)

În 1871 activau în Reşiţa, de exemplu, farmacistul Eduard Brada, morarii Josef Stadlmann şi Johann Juracsek, brutarii P. Barthen, A. Brech, A. Heger, Ignaz Klein, J. Rétka, K. Schmidt, Fr. Stadlmann, Vasile Jian etc. (p. 36) La 3 iulie 1871, uzina îşi sărbătorea centenarul. Atunci a fost o zi de sărbătoare, atât în Reşiţa, cât şi pe domenii, în fabrici, mine şi păduri. (p. 37) În linişte, lumea s-a adunat de dimineaţă, apoi, în frunte cu orchestra uzinală, sutele de oameni au mărşăluit pe strada principală până la moara Juracsek din Stavila. Nimeni nu a rămas acasă. Clădirile erau împodobite cu crenguţe de brad, în ferestre fiind flori şi luminiţe. (p. 37-38) S-au ţinut cu acea ocazie slujbe în toate bisericile din localitate, apoi s-a servit o masă festivă, iar dupămasa a fost inaugurat Parcul Josefin. (p. 38)

În acei ani, germanii formau populaţia majoritară a Reşiţei. Ei proveneau în principal din regiunile Stiria, Austria Superioară şi Carintia, continuându-şi şi în noul loc viaţa obişnuită de până atunci. Casele lor aveau grădini în care se cultivau legume şi pomi fructiferi şi se creşteau animale. Până către 1900, aproape fiecare gospodărie reşiţeană deţinea câte o vacă pentru lapte. (p. 40) În acea perioadă, serviciul la uzină dura câte 12 ore sau mai mult pe zi, cu o jumătate de oră pauză pentru micul dejun şi o oră pauză pentru prânz, consumându-se mâncare adusă de acasă. (p. 41) Reşiţenii întreţineau şi strânse relaţii de prietenie cu cei din Dognecea, Anina sau Văliug, vizitându-se reciproc. (p. 42) În ziua de 5 august era Kirchweih la biserica Maria Schnee, în faţa căreia populaţia se aduna să sărbătorească. (p. 43) La 1 septembrie 1859, Reşiţa a fost declarată colonie, încheindu-şi statutul de localitate rurală. (p. 44)

În 1771 fuseseră 45 de case şi 300 de locuitori, toţi germani şi romano-catolici. În 1779, cele 58 de case numărau 490 de locuitori, dintre care 425 de germani catolici şi 65 de români ortodocşi. În 1789 erau 69 de case, cu 610 locuitori (492 de germani şi 118 români). În 1848, casele ajunseseră la 189, iar locuitorii la 1.098. Cei 773 de germani erau acum urmaţi de 190 de slovaci şi de 135 de români. Cu excepţia românilor ortodocşi, toţi ceilalţi locuitori erau catolici (903). În 1849 erau 368 de case, locuite de 2.772 de oameni: 2.389 de germani, 193 de români şi 190 de slovaci. 2.519 erau catolici, 193 ortodocşi şi 60 lutherani. După încă un an, în 1850, cele 402 case numărau 2.872 de locuitori: 2.383 de germani, 193 de români, 190 de slovaci şi 100 de cehi. Toţi erau catolici, cu excepţia românilor şi a celor 60 de lutherani. În 1856 erau 538 de case şi 3.242 de locuitori: 2.800 germani, 270 români, 172 slovaci, 100 cehi. 2.880 erau romano-catolici, 240 ortodocşi, 86 lutherani, 30 greco-catolici şi 6 calvini. În sfârşit, în 1858 erau 549 de case şi 4.650 de locuitori, dintre care: 3.244 germani, 840 români, 370 cehi, 172 slovaci şi 24 unguri. După religie, ei erau: 3.702 romano-catolici, 770 ortodocşi, 92 lutherani, 70 greco-catolici şi 16 calvini. (p. 44)

În 1912, străzile principale ale Reşiţei au fost pavate cu macadam, iar în 1930 cu granit. În 1934 strada principală a fost asfaltată până la palatul Scheuchenstein, existent din 1909. (p. 45) În 1896 au fost instalate la capetele podurilor şi pe străzi 90 de felinare cu petrol lampant, de a căror aprindere şi stingere se ocupa Maigart. Din 15 noiembrie 1911, străzile au fost luminate cu gaz, iar din 1926 cu curent electric. Până în 1900, aproape în fiecare curte se afla câte o fântână cu apă potabilă. (p. 46)

Piaţa se afla în faţa viitoarei Case Muncitoreşti, având o suprafaţă de 4.000 mp. Acolo strada a fost asfaltată în 1935. Din 1937, la Casa Muncitorească erau vizionate spectacole de teatru şi cinematograf. Din 1909 exista cinematograful Apollo, iar din 1928 Culturalul. La terasa-restaurant Horwath publicul stătea la umbra nucilor, ascultând jazz în zilele călduroase de vară. (p. 47)

Şcoala centrală a fost construită în intervalul 1912-1936, funcţionând apoi ca gimnaziu de fete. În 1937-1938 a început activitatea şcolii populare cu mai multe clase, lângă biserica greco-catolică, construită în 1864. Un serviciu greco-catolic şi un cimitir funcţionau încă din 1837. Biserica ortodoxă din Reşiţa Română data din 1780. Cimitirul ortodox a fost folosit în perioada 1430-1880, fiind părăsit ulterior. (p. 47) Şcoala orăşenească a fost construită în 1877, având patru clase, mai târziu pentru băieţi şi fete, din 1920 gimnaziu real în limba română, iar din 1938-1939 şcoală industrială. (p. 48)

Cimitirul romano-catolic s-a aflat până în 1872 între canal şi Strada Rândul I. În 1906 a fost strămutat pe locul actual. Primăria a fost construită în 1896, iar biserica evanghelică şi o şcoală în 1910. În 1924-1925 a fost ridicată o nouă şcoală în curtea acestei biserici, cu predare în limba germană. Reformaţii participau între 1872-1890 la slujbele evanghelicilor, iar din 1890 au avut şi ei o biserică şi din 1893 o şcoală. Morţii acestor două confesiuni protestante erau îngropaţi în cimitirul catolic. Românii ortodocşi aveau un cimitir propriu, iar cei sosiţi mai târziu l-au avut pe cel din cartierul Stavila. (p. 48) În cimitirul românesc se afla o veche piatră funerară, a cărei inscripţie preciza că un bătrân de 79 de ani a murit în anul 1339 (deci se născuse în 1260). Piatra respectivă provenea din dealul Budinic. Se ştie faptul că în anii 1338-1339 în Banat fusese foamete şi o epidemie de ciumă, deci este probabil să fi fost vorba de o victimă a acelor nenorociri. (p. 49)

Şcoala de beton a fost terminată în 1910, iar grădiniţa Fröbel în 1888. În 1936 s-a construit azilul de bătrâni în Länd II, pe linia uzinală către Secul. (p. 49) În acei ani, Reşiţa Montană se dezvolta neîncetat. În 1871 avusese 801 case şi 6.302 locuitori. În 1881 numărul lor creştea la 935 şi respectiv 7.919. În 1891 ajungeau la 1.095 şi 10.164. Numărul de case creştea la 1.228 în 1920 şi la 2.665 în 1939. Şi Reşiţa Română înregistra o creştere, ceva mai lentă, însă continuă: în 1771 avea 62 de case şi 460 de locuitori; în 1848, 193 şi 995; în 1856, 219 şi 1.107; în 1891, 301 şi 2.955. (p. 50)

În 1859 a fost deschisă şoseaua Văliug-Cuptoare, prelungită în 1876 până la Reşiţa, în 1887 până la Prislop, continuată către Brebu Nou şi Sadova Veche. Şoseaua către sud, Reşiţa-Doman-Caraşova-Anina-Oraviţa (57,5 km), făcea legătura cu calea ferată către Baziaş şi Timişoara. În 1862 se deschidea şi şoseaua Reşiţa-Steierdorf. Deja din 1771 exista drumul până la Bocşa (19,5 km) de-a lungul Bârzavei, completat între 1872-1908 cu o linie uzinală, iar din 1908 de calea ferată de stat. Din 21 octombrie 1938 era în funcţiune şi linia de stat Câlnic-Caransebeş. (p. 50)

Vizita regală din 1926 la Reşiţa. Sursa: Banaterra

În 1880 fusese construită în uzină vila Direcţiunii, având în faţă un parc englezesc. Acolo au locuit în timpul vizitelor la Reşiţa regele Ferdinand, regina Maria şi principesa Elena între 8-12 iunie 1926 şi regele Carol II în 1936, sosit pentru inaugurarea lucrărilor la linia Câlnic-Caransebeş. Pe Dealul Crucii, la 80 m vest de cruce, fusese amplasat în 1848 tunul care a apărat Reşiţa. Pe cruce a fost pus un Christos adus din Boemia. Cariera de acolo era legată din 1883 de turnătorie cu un funicular. De asemenea, o mică locomotivă transporta piatra de calcar din Dealul Golului până la cuptoare. Valea Domanului, cu izvoarele sale calde şi reci, era un loc vizitat cu plăcere de reşiţeni, ca şi valea Stârnicului, dealurile Golul şi Ghica, unde în 1935 s-a deschis un centru pentru convalescenţi. (p. 51)

Peştera de la Stârnic a fost descoperită de un vânător, al cărui câine, fugărind o vulpe, a căzut în ea. Era situată la 130 m peste nivelul văii. Un ţăran din Cuptoare a scos câinele contra plată. În acea peşteră se ascundeau românii în perioada invaziilor turceşti. (p. 52)

Prima asociaţie turistică reşiţeană, înfiinţată în 1911 şi condusă de vânătorul Albert Rotter, făcea excursii la Cozia, pe valea Bârzavei, în munţii Lindenfeld-Poneasca, în Cheile Nerei sau Retezat. Apoi au ajuns şi către Anina, Văliug, Gărâna şi pe Semenic, unde au construit cabane private şi centre turistice. (p. 53) Ştrandul funcţionarilor era amplasat din 1918 lângă centrala Grebla, având un mare bazin din beton, datorându-şi existenţa înaltului funcţionar Koloman Richting. (p. 54)

Corurile reşiţene s-au înfiinţat în următoarea ordine: în 1869 Reschitzaer Gesangverein, în 1870 Magyar olvasókör és delegylet, în 1872 Reuniunea română de cântări şi muzică din Reşiţa Montantă, în 1897 Reuniunea română de cântări şi muzică a Plugarilor din Reşiţa Română, în 1897 Sängerbund, în 1902 Arbeiter-Gesangverein şi în 1918 Gesangverein Eisernes Quartett. (p. 60)

Reşiţa Montană avea o primărie din 1885, iar Reşiţa Română din 1898. Poşta către Oraviţa a funcţionat prin mesager între 1771-1821, poşta de stat a existat între 1851-1884, iar serviciul de poştă şi telegraf din 1884. Asfaltarea trotuarelor a început în 1904, captarea apei din Sodol în 1911, electrificarea în 1926, podul Stavila a fost inaugurat la 29 decembrie 1931. Prin Reşiţa au circulat autobuze din 1933, pavarea străzilor făcându-se în 1933-1938 şi canalizarea în 1933-1936. Pompierii au existat din 1879, având muzică proprie din 1933. Construirea şcolii centrale a început la 31 mai 1914, fiind terminată în 1932 (pe o pagină anterioară se dăduseră date puţin diferite în această privinţă). Şcoala de lângă Distileria lemnului funcţiona din 1908, iar Şcoala de beton din 1907. Învăţători germani cu îndelungată activitate au fost: Ernest Peter (1846-1886), Ludwig Mottl (1856-1898), Josef Tietz (1877-1920), Adalbert Henn (1879-1912) şi August Pittner (1897-1934). Casa parohială romano-catolică a existat din 1853, centrul catolic din 1925, orga nouă a bisericii era din 23 decembrie 1929, iar clopotele metalice noi din 16 decembrie 1935. (p. 62)

Preoţii catolici care au slujit la Reşiţa au fost: Lorenz Fritsch (1794-1798), Laurentius Kempf (1798-1812), Matthias Eisele (1812-1836), Paul Botka (1836-1845), Augustin Wendeschu (1845-1846), Georg Eisner (1846-1870), Anton Bartl (1870-1893), Ferdinand Löschhard (1893-1899), Siegmund Rothmayer (1899-1902), Matthias Pálya (1903-1915), Stefan Fiedler (1916-1923), Geza Rech (1924-1925) şi Matthias Lischerong din 1926. (p. 63) La Reşiţa Montană au oficiat şi preoţii ortodocşi Nicolae Teodorovici (din 1800), Gheorghe Pocreanu, David Terfăloagă, Ioan Popovici şi Iosif Ieremia. Pastori evanghelici au fost Pantyik şi Szende, iar reformaţi: Vörös, Szombathy-Szabó, Zöld şi Keresztes. Preoţii greco-catolici reşiţeni au fost Iosif Teodorovici (1837-1864), Ioachim Frenţiu (1864-1922) şi Ioan Mâxer din 1922. (p. 63)

De-a lungul timpului, la Reşiţa au fost editate următoarele periodice: Berzava (1869-1901), Reschitzaer Zeitung din 1886, Reschitzaer Wochenschau din 1925 şi Reşiţa din 1935. Orchestra uzinală activa din 1865, Cazinoul funcţionarilor din 1862, iar Comunitatea germană din 1922. Clubul pescarilor exista în oraş din 1933, Uniunea Vânătorilor din 1905, primul centru turistic pe Semenic a fost deschis în 1934, iar centrul profesorilor de la Gărâna în 1936. (p. 64)

În finalul lucrării, Windhager prezenta o listă a celor mai vechi nume din Reşiţa, existente înainte de revoluţia din 1848, când toate evidenţele au fost incendiate. La unele persoane a fost menţionat anul naşterii, care uneori este anterior cu câteva decenii anului 1848, iar în două cazuri chiar anului 1800. Redăm lista numelor germane, urmate de cele ale primilor români sosiţi de la Bocşa şi apoi de cele ale oltenilor aşezaţi în 1837-1838 în cartierul Stavila.

Germani: Albrecht (1825), Apek, Babiak, Brodnyansky, Becker, Bohrer, Baumann (1825), Burgermann, Biernstill, Bayer (1824), Balint, Bann, Bartl (1828), Biegler (1815), Bradler (1814), Binus (1828), Braun (1819), Baum (1812), Briklmayer (1818), Chlepko, Cservenka (1822), Csehalek, Dewald (1802), Demetrovits (1817), Diematsek (1825), Drexler (1819), Drechsler (1811), Ebler, Engleitner (1818), Fischer (1814), Ferenschitz, Frank, Faber (1802), Fargasch (1813), Friedrich (1800), Farkasch (1818), Gartner, Gottesgraber (1800), Gottschalk, Gassenheimer, Grill, Getzi, Getiny (1805), Herbst (1814), Hrabach, Hoflinger, Hanz (1812), Hahn (1829), Haupt (1815), Huber (1810), Hüttl (1822), Hollschwandner (1819), Horwath (1811), Hribanek, Hohn, Herglotz (1806), Juraschitz (1814), Johannovsky, Janik, Intze, Joska (1825), Jerinai (1828), Jenoe (1818), Kelm, Karcson, Krischer, Kakutya, Kunz (1820), Kumher (1816), Kling, Kehl (1826), Kellner (1821), Koch, Kiefer (1818), Kiritza (1828), Kirchler (1811), Klemens (1809), Keinrich (1825), Langhardt, Lachstädter, Ladansky, Leiritz, Lang (1818), Leschnovsky, Littway (1814), Lenhart (1826), Lepatsek (1804), Müller, Meigarth (1810), Miko, Moller (1811), Meisel, Matuschka, Metzler (1817), Moischko, Mack (1808), Metwetzky (1823), Mischek (1821), Nemetz (1812), Nemesch (1817), Nowotny (1812), Nowak (1825), Ott, Peter (1816), Penze (1818), Paulus (1828), Paulowits, Pasko, Petrovits, Polfner (1808), Partelly, Polak (1810), Petz (1816), Panek (1810), Reith, Ruhmann (1793), Reichardt, Rombauer (1818), Reindl (1828), Richter (1824), Rührkraut (1822), Roob, Rosen (1824), Rettenbacher, Redl (1828), Ringeisen, Riedl (1827), Rudolf (1817), Sarge, Schwartz, Schneider (1811), Schmidt (1810), Schropp (1810), Siegl, Schedl (1816), Scheibl, Schimeg, Schiefer, Seichenstein, Schwarz, Schmalzried (1824), Stemle (1815), Schubala, Schier, Strobl (1806), Schäffer, Schimpf (1795), Stolp (1828), Soltis, Svetly, Schicht, Skertitsch (1819), Stadlmann (1818), Schlepar (1823), Schiessler (1818), Seuser (1813), Stitz (1810), Törtl (1819), Tolicsek, Toth (1812), Ungar (1803), Ulrich (1823), Urschel, Uschek, Veith, Villach, Wallner (1810), Wanted, Wolf, Wilhelm (1818), Werbovsky (1819), Williger, Windberger, Wartha, Weidinger, Weidek, Zimmermann (1807), Zsemlye (1814), Zwanzleitner, Ziegler (1813). (p. 65-71)

Români proveniţi din Bocşa: Adam, Apostolescu, Baiaş, Boulescu (1830), Bălănescu, Baltezan (1801), Dobrescu (1826), Iova, Isvonar (1830), Crenician, Craiovan (1823), Costian (1817), Cristoi (1814), Crenian, Muntean (1811), Marişescu, Pocrean (1811), Petrovici (1818), Popescu (1803), Tismonar (1824), Jian (1818). (p. 71-72)

Olteni veniţi în 1837-1838 în cartierul Stavila: Baiaş, Balica, Brebenar, Dura, Dobrescu, Dinijan, Iepuran, Muntean, Moise, Marta, Pateşan, Perian, Jurchiţă, Tulburean, Tismonar. (p. 72)

Mircea Rusnac – Sărbătorirea unui dascăl din Valea Almăjului

27 octombrie 2011

Anul trecut, învăţătorul pensionar Vasile Popovici din Pătaş a împlinit 80 de ani. Cu acest prilej, la 17 aprilie 2010 a fost sărbătorit în mod oficial de foştii săi elevi şi de numeroşii prieteni pe care îi are în acea zonă şi nu numai acolo. Prin contribuţia multora dintre ei a fost realizat un frumos volum omagial, sub îngrijirea profesorului Pavel Panduru.* Acest volum ne arată în suficientă măsură felul în care fiii Almăjului ştiu să îi sărbătorească pe cei mai merituoşi dintre ei.

Din datele publicate în lucrare de nepotul dascălului, colonelul în rezervă Gheorghe Popoviciu, am aflat că Vasile Popovici s-a născut la Pătaş la 13 aprilie 1930 ca fiu al preotului din această localitate aflată la ieşirea Nerei din Munţii Semenic, într-o zonă mirifică. Copilăria i-a fost marcată de frumuseţile locului, dar şi de exigenţa părinţilor, Petru şi Glicheria Popovici. Casa preotului era frecventată de personalităţi ilustre, precum doctorul Traian Sopon şi fratele său, juristul Vasile Sopon, protopopul militar col. Coriolan Buracu, colonelul Romulus Boldea, doctorul Ruva, învăţătorul Ion Afronie sau notarul Marin. Deci atmosfera în care s-a format viitorul dascăl a fost una cât se poate de prielnică.

A urmat cursuri şcolare la Lugoj, Turnu Severin şi Liceul Pedagogic din Caransebeş, absolvit în 1952. Între timp schimbându-se regimul politic, el a avut de suferit ca fiu de preot, iar familia sa, ca şi întreaga ţărănime românească, a trebuit să facă faţă regimului dur al cotelor. (p. 20-21) Tot în 1952 Vasile Popovici s-a căsătorit cu colega sa de clasă Cornelia şi au primit posturi de învăţători la Slatina Nera. Acolo li s-a născut în 1955 şi fiica Valentina. În 1957 s-au mutat la Casa de copii din Teregova şi apoi la şcoala din aceeaşi localitate. (p. 22) Însă în 1962 au divorţat, iar în anul următor Vasile Popovici a obţinut post la şcoala din satul natal, unde părinţii săi aveau nevoie de ajutor datorită vârstei. De acolo se va pensiona în 1990.

În scurt timp după revenirea acasă s-a recăsătorit cu asistenta medicală Magdalena Mitric, basarabeancă de origine. În deceniile în care a activat la şcolile din Pătaş şi Borlovenii Vechi, dascălul Popovici a educat multe generaţii de elevi, care şi acum îi poartă o amintire neştearsă. Ei au învăţat nu doar primele cunoştinţe şcolare, ci şi activităţi artistice precum muzica sau pictura. Întotdeauna lecţiile învăţătorului erau însoţite de o serie de importante calităţi umane, precum demnitatea, curajul, cinstea şi omenia, care aveau să îi influenţeze profund peste timp pe elevii săi. (p. 49)

Deşi nu ar fi fost obligat, învăţătorul Vasile Popovici a organizat şi un taraf alcătuit din elevi ai şcolii din Pătaş, cu care a participat la numeroase manifestări şi concursuri din judeţ şi din ţară, unde a obţinut rezultate frumoase. Manifestările din acei ani (1982-1989) aveau loc în cadrul „Cântării României”, ocazie cu care almăjenii au putut ajunge până la Muzeul Satului din Bucureşti, unde l-au cunoscut pe violonistul Efta Botoca, au trecut pe la Radio-Televiziune, făcând înregistrări, au vizitat obiective turistice din capitală şi s-au destins la circ cu „Marile Stele ale Moscovei”. (p. 59) Această experienţă a rămas de neuitat pentru copiii sosiţi dintr-un sat almăjan.

Lecţiile ţinute la clasă erau de multe ori completate cu experienţe practice, precum ieşirile în natură, cu explicaţii la faţa locului. Aşa au descoperit de exemplu elevii săi că era imposibil de atins linia orizontului! Altădată au măsurat distanţa dintre Pătaş şi Borloveni cu ajutorul unei sfori de 10 metri, constatând că ea era de fix un km. (p. 68-69) O pasiune deosebită, pe care Vasile Popovici a practicat-o şi după ieşirea la pensie, a fost pescuitul, fiind şi în acest domeniu recunoscut în zonă.

Din volumul dedicat fostului lor dascăl de elevii săi reiese şi acum recunoştinţa lor pentru tot ce i-a învăţat şi pentru felul în care i-a pregătit pentru viaţă. La rândul lor, aceştia nu l-au uitat şi l-au considerat mereu ca pe un părinte al lor. De aceea, la împlinirea a opt decenii de viaţă, l-au sărbătorit aşa cum se cuvenea. Prilej cu care mereu tânărul pensionar s-a dovedit la înălţimea situaţiei: „Sigur, nu am reuşit să mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine în aceşti ani, dar îi asigur că sunt permanent în sufletul meu şi că pe toţi o să vă invit la aniversarea din anul 2020, pentru a vă arăta stima şi respectul pe care vi-l port. Dacă lipsesc, să nu vă îngrijoraţi… De acolo, de unde voi fi, aceleaşi sentimente voi nutri pentru voi toţi şi mă voi mândri că am fost dascăl în Pătaş.” (p. 19)

*Învăţătorul Vasile Popovici. Om şi dascăl model, documentar iniţiat şi îngrijit de profesorul Pavel Panduru, Editura TIM, Reşiţa, 2010, 134 p.

Mircea Rusnac – Locomotivele reşiţene pe liniile forestiere din ţară

30 august 2011

Vom continua referirile la lucrarea lui Roland Beier şi Hans Hufnagel, Wälder und Dampf. Bilder aus vergangenen Tagen der C.F.F., Gablitz, 1993, cu lungi extrase dintr-o statistică întocmită de aceştia, cuprinzând locomotivele fabricate de-a lungul anilor la Reşiţa şi care au fost utilizate pe căile ferate forestiere de pe teritoriul României. (volumul II, p. 19-31.) Ne vom putea da seama de aici cât de importantă era producţia Reşiţei pentru transportul feroviar românesc şi câte locomotive fabricau într-o perioadă uzinele de aici. Lista cuprinde următoarele rubrici: numărul locomotivei, anul fabricării cu numărul de producţie, firma care a comandat-o şi rutele pe care le-a deservit într-o anumită perioadă.

704-401, 1/1925, Domeniile Oraviţa „PRINCIPELE CAROL”, TMB 14, Anina 1960;

704-402, 2/1925, Domeniile Oraviţa „PRINCIPESA ELENA”, TMB 15, Anina 1962-1966, Muzeul din Reşiţa 1972;

Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu.

704-403, 625/1944, Domeniile Oraviţa nr. 16, Anina 1966-1971;

704-404, 626/1944, Domeniile Oraviţa nr. 17, Anina 1962-1970, Muzeul din Reşiţa 1972;

764-002, ?/1952, ex C.F.I., Curtea de Argeş 1964-1967;

764-011, ?/1952, ex C.F.I., Oneşti 1959-1961;

764-016, 1031/1952, ex C.F.I., Frasin 1962, Margina 1963-1968;

764-019, 1034/1952, ex C.F.I., Falcău 1962-1968, Curtea de Argeş 1968-1976 (casată)

764-020, 1035/1952, C.F.F. 764-391, C.F.I. 764.020, C.F.F., Tismana 1969-1973;

764-110, B 395/1955, Orăştie 1966-1988 (casată);

764-111, B 397/1956, Orăştie 1962-1970, Baru Mare 1970-1974;

764-252, 101/1929, C.A.P.S. „4”, Sighet 1962, Borşa 1964, Bixad 1965-1970;

764-314, 1029/1952, Agăş 1962-1966;

764-317, 677/1944, C.A.P.S., Telega 1962-1967, Nehoiu 1968-1972, Teregova 1972-1982, Berzasca 1982-1989;

764-319, 104/1930, C.A.P.S. „7”, Zăvoi 1962-1964 (casată);

764-321, 639/1943, C.A.P.S., Comăneşti 1962, Bistriţa 1963-1969, Poieni 1969-1976, Finiş 1979-1981, Reghin 1988-1993;

764-322, 636/1944, C.A.P.S., Brezoi 1962-1967;

764-323, 634/1943, C.A.P.S., Brezoi 1962-1968;

764-324, 637/1943, C.A.P.S., Băbeni 1962-1970;

764-325, 621/1943, C.A.P.S., Cruşovăţ 1962-1966;

764-326, 622/1943, C.A.P.S., Drencova 1960-1964 (casată);

764-327, 638/1944, C.A.P.S., Nehoiu 1962-1975 (casată);

764-366, 944/1951, C.F.F., Reghin 1962, Băbeni 1967-1973;

764-367, 945/1951, C.F.F. (1185/1951), Reghin 1962-1969, Lăpuşna 1989-1993;

764-368, 946/1951, C.F.F. (1186/1951), Fălticeni 1962-1970;

764-369, 947/1951, C.F.F. (1187/1951), Fălticeni 1962, 1967, Vişeu 1982;

764-370, 948/1951, C.F.F. (1188/1951), Stâlpeni 1962-1989;

764-371, 949/1951, C.F.F. (1189/1951), Sighet 1962-1969;

764-372, 950/1951, C.F.F. (1190/1951), Comăneşti 1962-1971;

764-373, 951/1951, C.F.F. (1191/1951), Comăneşti 1962-1989;

764-374, 952/1951, C.F.F. (1192/1951), Curtea de Argeş 1962-1972;

764-375, 953/1951, C.F.F. (1193/1951), Orăştie 1962-1993;

764-376, 954/1951, C.F.F. (1128/1951), Tismana 1966-1992;

764-377, 955/1951, C.F.F., Nehoiu 1962-1978 (casată);

764-378, 956/1951, C.F.F. (1199/1951), Teregova 1967-1989;

764-379, 957/1951, C.F.F. (1197/1951), Comandău 1968-1992;

764-380, 958/1951, C.F.F., Stâlpeni 1962-1973;

764-381, 959/1951, C.F.F., Odobeşti 1962, Armeniş 1969-1975;

764-382, 960/1951, C.F.F., Telega 1962, Nehoiu 1968;

764-383, 961/1951, C.F.F., Roznov 1962-1967;

764-384, 962/1951, C.F.F., Teregova 1962, Zăvoi 1966-1967, Caransebeş 1969-1972;

764-385, 963/1951, C.F.F., Ilva Mică 1962-1973, 1980 (casată);

764-387, 1028/1952, C.F.F., Tazlău 1987, Roznov 1966-1968, 1989-1993;

764-388, 1030/1952, C.F.F., Agăş 1962-1967, Stâlpeni 1968-1988;

764-389, 1032/1952, C.F.F., Tazlău 1962-1969;

764-390, 1033/1952, C.F.F., Novaci 1962, Nehoiu 1967-1970, Teregova 1975-1982, Berzasca 1986-1992;

764-391, 1035/1952, C.F.F. 1969, C.F.I. 764.020, Tismana 1962-1969;

764-392, 1091/1953, C.F.F. 1966, C.F.R. 764-392, Băbeni 1962, C.F.R. Odobeşti 1971, Muzeul din Galaţi 1978;

764-393, 1146/1954, C.F.F., Roznov 1962-1968;

764-394, 1147/1954, C.F.F., Roznov 1962-1967;

764-395, 1090/1953, C.F.F., Pipirig 1962, Scutaru 1968;

764-409, 1325/1952, C.F.F., C.F.R., C.F.R. Turda, 1976-1984 (casată);

764-410, 1043/1952, C.F.F., Sighet 1962-1993;

764-411, 1044/1952, C.F.F., Telega 1962-1973, I.M. Şotânga 1976-1990;

764-412, 1045/1952, C.F.F., Hodoşa 1962, Tismana 1964-1992;

764-413, 1046/1952, C.F.F., Câmpul Cetăţii 1962, Curtea de Argeş 1965-1971, Roznov 1992;

764-414, 1047/1952, C.F.F., Orăştie 1969-1988;

764-415, 1048/1952, C.F.F., Novăci 1962, Băbeni 1964-1970;

764-416, 1049/1952, C.F.F., Orlat 1962-1969, Comandău 1970-1988, Covasna 1993;

764-417, 1050/1952, C.F.F., Curtea de Argeş 1952-1963, Telega 1963-1969 (casată);

764-419, 1052/1952, C.F.F., 1971 C.S.H. nr. 5, Fălticeni 1962-1970, Tismana 1970, C.S.H. 1971;

764-420, 1053/1952, C.F.F., Nehoiu 1962-1969, Muzeul din Nehoiu 1974;

764-421, 1126/1954, C.F.F., Întorsura Buzăului 1962, Orăştie 1964-1980, Margina 1980-1989;

764-422, 1127/1954, C.F.F., Fălticeni 1962-1970, Scutaru 1971-1992 (casată);

764-423, 1128/1954, C.F.F., Fabrica de Sticlă Tomeşti 1967, C.F.F. 1971, Fălticeni 1962, Margina 1981-1982;

764-424, 1129/1954, C.F.F., Nehoiu 1967-1970, Borsec 1971-1975 (casată);

764-425, 1130/1954, C.F.F., Telega 1962-1970;

764-426, 1131/1954, C.F.F., Comăneşti 1962-1972;

764-427, 1132/1954, C.F.F., Comăneşti 1962-1968;

764-428, 1133/1954, C.F.F., Măneciu 1962-1964;

764-429, 1134/1954, C.F.F., Scutaru 1962-1974, Vişeu de Sus 1975;

764-430, 1135/1954, C.F.F., Brezoi 1962, Stâlpeni 1967-1989;

764-431, 1136/1954, C.F.F., Baru Mare 1962, Curtea de Argeş 1962-1985;

764-432, 1137/1954, C.F.F., Baru Mare 1962-1972, Scutaru 1972-1989;

764-433, 1138/1954, C.F.F., Mănăştur 1962, Nehoiu 1965-1970;

764-434, 1139/1954, C.F.F., Tismana 1962-1992;

764-435, 1140/1954, C.F.F., Reghin 1962-1971, Tismana 1974-1992;

764-436, 1141/1954, C.F.F., Vişeu de Sus 1962-1988;

764-437, 1142/1954, C.F.F. (1189/1954), Poieni 1962-1973, Răstoliţa 1979-1993;

764-438, 1143/1954, C.F.F., C.F.I. 1964, Vişeu de Sus 1962-1964;

764-439, 1149/1954, C.F.F., Tismana 1962, Câmpul Cetăţii 1966-1970, Râşca 1973-1989;

764-440, 1184/1955, C.F.F., Fabrica de zahăr Târgu Mureş 1974, Curtea de Argeş 1962-1968, Topliţa 1969-1973;

764-441, B 357/1955, C.F.F., Fălticeni 1962-1971, Câmpul Cetăţii 1971-1993;

764-442, B 358/1955, C.F.F., Râşca 1966-1989;

764-443, B 363/1955, C.F.F., Tismana 1962-1987;

764-444, 1185/1955, C.F.F., Tismana 1962-1970, Baru Mare 1971;

764-445, B 364/1955, C.F.F., Comăneşti 1962-1973;

764-446, B 365/1955, C.F.F., Telciu 1962-1968, Armeniş 1968-1973;

764-447, 1186/1955, C.F.F., Orlat 1962, Băbeni 1966-1970;

764-448, 1187/1955, C.F.F., Tazlău 1962, Roznov 1966-1971;

764-449, 1188/1955, C.F.F., Baru Mare 1962-1973, Râşca 1984, Moldoviţa 1974-1982, 1988-1993;

764-450, 1189/1955, C.F.F., Valea Ierii 1962-1970;

764-451, 1190/1955, C.F.F. (nr. 2207/1956), Băbeni 1962-1971;

764-452, 1191/1955, C.F.F., Vişeu de Sus 1962-1993;

764-453, 1192/1956, C.F.F., Sighet 1962-1993;

764-454, 1193/1956, C.F.F., Sighet 1962-1971;

764-455, 1194/1956, C.F.F., Brezoi 1962-1970, Comandău 1970-1993;

764-456, B 381/1955, C.F.F., Scutaru 1962-1974, Comăneşti 1980-1989;

764-457, B 379/1955, C.F.F., Nehoiu 1962-1970, Telega 1971-1973, Bixad 1977-1989, Vişeu de Sus 1990-1993;

764-458, 1196/1956, C.F.F., Roznov 1962, Scutaru 1966, Curtea de Argeş 1967-1972, Stâlpeni 1982;

764-459, 1197/1956, C.F.F., Comandău 1962, Nehoiu 1966-1967, Stâlpeni 1982-1988;

764-460, 1199/1956, C.F.F., Sebiş 1962, Finiş 1968-1984, Margina 1985-1988, Finiş 1989-1992;

764-461, 1201/1956, C.F.F., Telega 1962, Orăştie-Costeşti 1981, Tismana 1982, Telega 1989-1993;

764-462, 1202/1956, C.F.F., Nehoiu 1962-1970;

764-463, 1203/1956, C.F.F., Curtea de Argeş 1962, Tismana 1982;

764-464, 1204/1956, C.F.F. (2234/1956), C.F.R. (764-464) 1971, Curtea de Argeş 1962-1970, C.F.R. Odobeşti 1971, Muzeul din Tecuci 1978;

764-465, 1205/1955, C.F.F. (2235/1956), Comăneşti 1962-1972, Scutaru 1977-1993;

764-466, 1206/1956, C.F.F., Roznov 1962-1971;

764-467, 1207/1956, C.F.F., Câmpul Cetăţii 1962-1982, Răstoliţa 1988, Câmpul Cetăţii 1989-1993;

764-468, 1254/1953, C.F.F., Scutaru 1962-1974, Comăneşti 1979-1990;

764-469, B 393/1955, Vişeu de Sus 1962-1993;

764-470, 1255/1956, C.F.F., Fălticeni 1962-1970;

764-471, 1256/1956, C.F.F., Baru Mare 1962-1967, Fălticeni 1968-1970, Baru Mare 1973-1974, Orăştie 1982;

764-472, 1257/1955, C.F.F., Stâlpeni 1962-1989;

764-473, 1261/1956, C.F.F., Topliţa 1962-1993;

764-474, 1262/1955, Reghin 1962-1982, Fâncel 1989-1993;

764-475, 1263/1955, C.F.F., Roznov 1962-1992;

764-476, 1284/1956, C.F.F., Tazlău 1962, Sighet 1967-1973, Margina 1974-1988;

764-477, 1259/1956, C.F.F., Măneciu 1962-1970;

764-478, 1325/1957, C.F.F., Brezoi 1962-1969;

764-479, 1326/1957, C.F.F., Curte de Argeş 1962-1967, Tismana 1974;

764-480, 1327/1957, C.F.F., Tismana 1962-1992;

764-481, 1328/1957, C.F.F. (1223/1956), Curtea de Argeş 1962, Băbeni 1967-1970, Tismana 1971-1987;

764-482, 1329/1957, C.F.F., Băbeni 1962-1967;

764-483, 1438/1958, C.F.F., Topliţa 1962-1974;

764-484, 1439/1958, C.F.F., Vişeu de Sus 1958-1988;

764-485, 1440/1958, C.F.F., Scutaru 1958-1973, Tismana 1973-1992;

764-486, 1441/1958, C.F.F., Fălticeni 1958-1971, Roznov 1971-1992;

764-487, 1442/1958, C.F.F., Fabrica de Sticlă Tomeşti 1971, C.F.F. 1985, Telega 1958-1967, Margina 1985;

764-488, 1443/1958, C.F.F., Roznov 1981, Stâlpeni 1967-1992 (casată);

764-489, 1444/1958, C.F.F., Tismana 1958-1962, Băbeni 1967-1968;

764-490, 1455/1958, C.F.F., Tismana 1958-1992;

764-491, 1456/1958, C.F.F., Tismana 1958-1992;

764-492, 1457/1958, C.F.F., Curtea de Argeş 1958-1973, Margina 1974-1976;

764-493, 1324/1957, C.F.F., Curtea de Argeş 1957-1971, Muzeul din Reşiţa 1972;

ANINA 3, 1260/1956, ex TMB Anina, C.F.F. Anina, Anina 1960-1970 (casată);

ApeMin 1, 1125/1954, (1674/1954), Borsec 1969-1993;

ApeMin 2, 1320/1957, Topliţa 1968-1992;

CL 764-005, 1076/1953, Teregova 1989;

IMR 3, 1088/1953, Exploatarea de marmură Ruschiţa, C.F.F. Berzasca, Berzasca 1978-1992;

IMR 4, 1252/1956, Exploatarea de marmură Ruschiţa, Voislova 1970-1974;

MDF 15, 1319/1957, „Minele de Fier”, Voislova 1970;

?, 102/1930, C.A.P.S. „5”, necunoscut;

?, 103/1930, C.A.P.S. „6”, necunoscut;

?, 105/1930, C.A.P.S. „8”, necunoscut;

C.S.H. 2, 1585/1960, Combinatul Siderurgic Hunedoara „2”, Vişeu de Sus 1985-1993;

Petrila 6, ?/1959, Preparaţia Petrila „6”, Orăştie 1986-1993;

C.S.H. 7, ?/1959, Combinatul Siderurgic Hunedoara „7”, Brezoi 1982-1986;

50.313, 36/1927, C.F.R. 50.313, Sebeş 1988-1993.

Lungimea acestei liste spune totul. Locomotivele fabricate la Reşiţa au circulat pe majoritatea liniilor forestiere din ţară, după cum multe altele erau folosite în aceeaşi perioadă şi de C.F.R. Din această listă trebuie să înţelegem cât de important a fost rolul jucat de Reşiţa în economia României o lungă perioadă de timp. Datorită autorilor austrieci menţionaţi, o parte a acestei contribuţii a putut fi prezentată aici. Noi cei de acum trebuie să conştientizăm importanţa pe care a avut-o oraşul nostru în perioada de început a dezvoltării economice a ţării.